Platon: Diotima şi dragostea








" Dacă vreodată viaţa merită a fi trăită, dragă Socrate, este în clipa în care omul contemplă frumuseţea în sine. Dacă o vei vedea cândva, îţi vei da seama că este mai presus decât toate lucrurile pe care le preţuieşti acum..."



     ”Încă din Banchetul lui Platon aflăm că bărbatul şi femeia sunt biete înjumătăţiri ale miticului androgin, fiinţa de excepţie care, ameninţând Olimpul, a fost despicată de zei. Aşa se explică veşnicele rătăciri ale lui animus în căutarea delicatei anima. Omul, aşadar, este în sine o felie de fiinţă, o aşchie ce nu îşi află finitudinea în sine – o victimă a invidiei zeilor. Dragostea ar fi calea către sine, o forţă magnetică ce se străduieşte să reintegreze cele două jumătăţi, la modul firesc, într-un întreg” .
Într-adevăr, în discursul său, Aristofan vorbeşte despre omul androgin , care din cauză că era fantastic de mândru, zeii au hotărât să-l despice în două , iar de atunci jumătăţile se caută una pe alta: „ Când un om întâlneşte partea aceea care a fost cândva jumătatea lui – fiind fie atraşi de bărbaţi, fie de femei – el este cuprins pe dată de o mare dragoste, încredere şi prietenie şi nu vrea să mai fie despărţit nici măcar o clipă de jumătatea sa” . Socrate este, în parte, de acord că se caută, dar nu pentru a se completa, ci pentru a face ceva mai bun. Aceasta este mai mult decât o dorinţă, este o lipsă, o nevoie de nemurire. Socrate argumentează redând un dialog între el şi Diotima...

Ce este iubirea?

          În popor, se spune că iubirea este oarbă, că un om îndrăgostit este legat la ochi. În faţa unui îndrăgostit, ceilalţi nu pot decât să se resemneze : „i-a luat Dumnezeu minţile!”Aparenţele arată o rupere de realitate, de cotidian, pentru că îndrăgostitul este mai tot timpul cu capul în nori, văzând persoana adorată în toate lucrurile. Privită din afară se poate spune că iubirea este ceva care înrobeşte... cu aprobarea noastră! Într-adevăr, Erosul nu ne obligă la nimic, doar ne stăpâneşte cu propria noastră îngăduinţă.
Cine sau ce este, de fapt, Eros? Este cel mai frumos, cel mai înalt şi cel mai tânăr dintre zei!? Ce este această iubire care tulbură, care orbeşte, care înfrumuseţează? Ce este această iubire care transformă, care amplifică, care te rupe dintr-un plan al realităţii şi te duce într-un alt plan? Ce este această iubire care te obligă să vezi doar adevărul persoanei iubite, adevăr care, în acest caz, nu este neapărat sinonim cu realitatea? Într-adevăr, iubirea te face să priveşti un om altfel, să-ţi dai seama că este deosebit de frumos, chiar dacă înainte de a te îndrăgosti de el nu credeai acelaşi lucru. Ce s-a schimbat, ce s-a întâmplat de vreme ce omul acela pare cea mai frumoasă făptură din Univers? Mă gândesc că este posibil ca singură iubirea îndrăgostitului să aibă capacitatea de a înfrumuseţa, de a vedea iubitul sau iubita într-o aură strălucitoare , care-i încântă sufletul şi-i fură minţile.Că „drogul” nu este în exterior, ci în interiorul său, acolo s-a născut ceva, acolo e intrusul.

Procrearea întru frumos

           Iubirea ne surprinde. Este iubirea o trăire cinstită? Sau este un şiretlic al naturii pentru a crea o fiinţă nouă? Ori poate aspiraţia omului la nemurire ? Despre dorinţa de a procrea, Diotima spune că : « Toţi oamenii simt nevoia de a procrea , Socrate, atât trupeşte cât şi sufleteşte. Când ajungem la o anumită vârstă firea noastră omenească doreşte să zămislească , dar numai întru frumos ; împreunarea bărbatului cu femeia este într-adevăr zămislire . Aceasta este o lucrare divină, iar oamenii îşi manifestă năzuinţa la nemurire prin procreare , numai în prezenţa frumuseţii, pentru că urâtul nu se potriveşte deloc cu ce este divin !( ...) Dragostea nu este iubirea de frumuseţe, cum crezi tu, Socrate. ( ...) Este dorinţa de a procrea întru frumuseţe. Procrearea reprezintă pentru un muritor ceva veşnic şi nepieritor ; ori, năzuinţa la nemurire este strâns legată de năzuinţa de a dobândi binele , după cum am vorbit , de vreme ce iubirea înseamnă dorinţa de a poseda pe vecie binele ; rezultă implicit, că iubirea este şi dorinţa de nemurire »


Treptele iubirii

          În general, ştim despre Socrate că este cel ce îi învaţă pe alţii. De data aceasta însă , în materie de iubire, ne aflăm în faţa unui Socrate dornic să ştie, iar personajul care are toate răspunsurile este Diotima, o preoteasă din Mantineea. Aceasta este de părere că , în ale iubirii, omul poate începe un drum al iniţierii pornind de la treapta cea mai de jos, adică de la iubirea pământească şi poate atinge treapta cea mai de sus, adică a iubi Frumosul în sine. Acest fapt tinde spre căutarea înţelepciunii şi a binelui. Platon susţine că Binele este imaginea Divinităţii . La Platon însă, cunoaşterea este anamnesis , reamintire. Binele însuşi nu este numai adevăr şi armonie, ci şi frumuseţe. Funcţia esenţială a sufletului este aceea de a iubi. Doar iubirea face posibilă reamintirea . În dialogul de faţă, Diotima îi vorbeşte lui Socrate despre o ascensiune graduală către Frumuseţea supremă. Ea prezintă iubirea nu ca pe o aparenţă înşelătoare, ci ca pe un semn divin, deoarece îi dă o formă inteligibilă. Diotima prezintă dorinţa ca pe o fericire incomparabilă , la care omul nu are de obicei acces căci „ divinitatea nu se amestecă niciodată cu oamenii” . Omul poate avea acces la divin (nemurire) doar prin simbolismul frumuseţii sensibile. Pentru un filozof, divinul este măsura frumuseţii şi a adevărului. Erosul filozofic nu este însă un zeu, căci zeii îşi sunt suficienţi lor înşile. De aceea Diotima defineşte erosul ca pe „ un mare demon”, adică un intermediar între muritor şi nemuritor. Frumuseţea este un semn prin care divinul se anunţă muritorilor, iar Erosul transmite şi vesteşte muritorilor semnele divinului. Dar cine sau ce este Eros?


Ce spun personajele lui Platon despre Eros?

           Dialogul dintre Socrate şi Diotima subliniază că iubirea nu este nici bună , nici frumoasă, cu atât mai puţin rea. Este ceva intermediar între frumos şi urât , între bun şi rău. Până la această discuţie, menită să clarifice cumva statutul lui Eros, cultura timpului spunea că acesta este zeul iubirii şi că, fiind un zeu, este şi frumos, şi bun . Iată că Diotima prin faptul că merge la originile lui Eros , contrazice tradiţia. Povestea este mai mult decât relevantă: se spune că în ziua naşterii Afroditei, zeii au dat un ospăţ, iar printre invitaţi se afla şi Poros (care înseamnă belşug) , fiul zânei Metis (înţelepciunea). La sfârşitul ospăţului , Penia (sărăcia) , a venit lângă uşă pentru a cerşi ceva de mâncare. Poros, ameţit de nectar, a ieşit în grădina lui Zeus, unde adormi. Penia, mânată de propria ei lipsă (îi lipsea belşugul) prinse momentul şi concepu un copil cu Poros. Din această unire, a rezultat un băiat căruia i s-a dat numele de Eros: „ Fiindcă fusese zămislit chiar în ziua de naştere a Afroditei şi fiindcă în acelaşi timp el este prin natură înamorat de tot ce-i frumos, şi fiindcă Afrodita era frumoasă, Eros se făcu însoţitorul şi admiratorul ei plecat. Dar ca fecior al lui Poros şi al Peniei iată ce soartă îl ajunse pe Eros: mai întâi e pururea sărac şi-i foarte departe de a fi delicat şi frumos cum îl socotesc mulţi. Dimpotrivă, e aspru şi murdar , e cu picioarele goale şi fără culcuş ; totdeauna se culcă pe pământul gol , pe loc tare; doarme pe lângă porţi, pe drumuri, sub cerul liber; într-un cuvânt , având firea mamei, el trăieşte pururea cu lipsa alături. De altă parte, semănând şi cu tatăl , stă gata să prindă cele frumoase şi bune ; căci e viteaz, o ia el înainte şi-i încordat nevoie mare. Vânător temut, urzind pururea te-miri-ce înşelăciuni , la gândire pătimaş şi fecund în acelaşi timp; filozofând în cursul întregii vieţi , el este vraci temut , e un fărmecător şi un învăţător de înţelepciune. Şi nu-i născut nici ca nemuritor, nici ca muritor , ci de multe ori în aceeaşi zi înfloreşte şi trăieşte, alteori moare şi iarăşi înviază când izbuteşte la ceva , din pricina firii tatălui. Dar tot prisosul agonisit se scurge fără-ncetare , aşa că Eros n-ajunge niciodată la istovire, însă nici nu se îmbogăţeşte. De altă parte el este la mijlocul drumului între înţelepciune şi neştiinţă. Căci lucrul stă astfel. Nimeni dintre zei nu cugetă filozofic ; nici unul nu pofteşte să devină înţelept- fiecare este deja. Dar chiar dacă unul e înţelept, el nu filozofează. Tot astfel e cu cei neînvăţaţi ; ei nu-şi bat capul cu filozofia şi n-au nicio râvnă să devină înţelepţi.Tocmai asta-i nenorocirea în neştiinţă , fiindcă te-miri-cine , fără să fie frumos, bun, cu minte, îşi închipuie că este pentru sine de ajuns”

Intermediar între oameni şi zei

             Prin urmare, moştenind-o pe mamă, Eros nu este frumos, bogat nici atât , umblă cu picioarele goale, nu are o locuinţă, de aceea doarme pe pământul tare. Tabloul este sumbru. Dar să nu uităm că este fiul lui Poros, de la care a moştenit abilităţi „zeieşti” , căci iubeşte frumosul şi ceea ce este bun, este îndrăzneţ, un vânător iscusit , priceput în găsirea mijloacelor necesare pentru a-şi atinge scopul. Face eforturi filozofice pentru a căpăta înţelepciunea. Mediocritatea i se scurge din mâini, de aceea nu rămâne niciodată fără resurse. El se află într-o stare intermediară , nu este nici înţelept, ca zeii, nu se comportă nici ca un ignorant care nu crede că-i lipseşte ceva. El caută înţelepciunea, care înseamnă esenţa iubirii. Dacă zeii posedă tot ce-i bun şi frumos, iubirea este lipsită de acestea două şi de aceea le doreşte. Iubirea nu este nemuritoare, este cel mult o stare între intermediar între muritor şi veşnic. Iubirea, adică erosul, nu este un mare zeu, ci un mare geniu, un demon ce intermediază relaţiile dintre oameni şi zei. Omul şi zeul nu pot comunica direct, demonul transmite pe de o parte mesajele şi ofrandele către zeu , iar pe de altă parte, răspunsul către oameni. Ei sunt aceia care umplu golul între zeu şi om. Se spune că oamenii care au contact cu divinul pot fi geniali. Tot de la Diotima aflăm că filozoful este tot un intermediar, ca şi Eros. El nu are înţelepciunea zeilor, o doreşte, o caută prin acţiunile şi întrebările sale. Dar nici nu se amăgeşte că posedă cunoaşterea absolută. Filozoful nu încearcă să transmită vreo cunoaştere celorlalţi, tot ceea ce ştie el este că „nu ştie nimic”.

Iubim ceea ce ne face fericiţi

           Dacă fericirea este căutarea după lucrurile bune şi frumoase, atunci iubirea poate însemna tot ce credem că îndeplineşte aceste două calităţi. Iubim ceea ce contribuie la fericirea noastră , pentru unii este prosperitatea, pentru alţii dorinţa de a cunoaşte, etc. Şi vrem să ne aparţină mereu. De fapt, ce iubeşte cel ce iubeşte lucrurile frumoase? Sau de ce procreează omul? Probabil pentru că procreaţia este ceva divin , ceva care poate să garanteze veşnicia omului . Urâtul şi divinul sunt două principii incompatibile, căci divinului i se potriveşte doar frumosul. Cu cât fiinţa fertilă se apropie de frumuseţe este mai fericită, o fericire care o face mai luminoasă. Urâtul o întristează şi o face nefericită. Iubirea poate fi definită şi ca o dorinţă de nemurire. Din dialogul preotesei cu Socrate se poate deduce că iubirea de frumos este ierarhizată pe patru trepte: frumuseţea fizică; frumuseţea sufletească; frumuseţea ştiinţelor; frumuseţea absolută.

Prima treaptă: frumuseţea fizică

        Pe treapta cea mai de jos se află frumuseţea fizică. Diotima îl sfătuieşte pe Socrate să-l înveţe pe tânăr mai întâi a iubi un trup frumos, iar după ce tânărul capătă abilitatea de a recunoaşte frumuseţea trupului, el îşi va da seama că există mai multe trupuri frumoase : „ cel ce se îndreaptă către acest ţel pe calea cea adevărată trebuie să caute de tânăr să se apropie de un un trup frumos. Mai întâi, dacă este bine îndrumat, el trebuie să-l iubească numai pe acela, şi împreună să aibă gânduri şi cuvântări frumoase. Apoi îşi va da seama că frumuseţea unui trup este soră cu frumuseţea oricărui altuia ; într-adevăr, ar da dovadă de lipsă de pricepere cel care , căutând frumuseţea înfăţişării , nu şi-ar da seama că frumuseţea tuturor trupurilor este una şi aceeaşi. Odată cuprins de acest adevăr, va fi cuprins de iubire pentru toate trupurile frumoase şi va renunţa la iubirea pătimaşă pentru un singur trup, socotind-o neînsemnată, vrednică de dispreţ”

A doua treaptă – frumuseţea sufletului

          Frumuseţea sufletului este prezentată de Diotima ca fiind superioară frumuseţii corpului, de vreme ce aspirantul la iniţiere va prefera frumuseţea sufletească, chiar dacă aceasta se află într-un trup mai puţin frumos.Prin acţiunea sa, căutătorul deduce că frumuseţea corpului are un preţ mai mic, deoarece, cu timpul natura îl schimbă. „Va trebui apoi sa preţuiască frumuseţea sufletelor, mai mult decat frumusetea trupurilor , astfel, dacă va găsi un suflet frumos, chiar într-un trup mai puţin ademenitor, acest fapt trebuie să-i fie de ajuns ca să-l atragă şi să-l facă să-i daruiască toata iubirea , să-i poarte de grijă şi să găsească pentru el cuvântări frumoase , creând altele, care să-i facă pe tineri mai buni” . Concluzionăm că frumuseţea trupului este trecătoare, pe când cea a sufletului este într-o continuă evoluţie. Cu cât frumuseţea trupului se ofileşte, cu atât frumuseţea sufletului înfloreşte. Omul devine o lumină pentru el însuşi, dar şi un exemplu pentru ceilalţi, care sunt atraşi de el .Puterea exemplului unui suflet frumos poate să schimbe în ceilalţi opinii, puncte de vedere, principii, dorinţe, comportamente, etc.
Sufletul are capacitatea de a observa, de a detecta frumosul. În faţa frumosului, care are o natură superioară, sufletul, unindu-se cu inteligenţa, rămâne mut de plăcere şi se înalţă către zei. Este un fel de a înălţa inima şi a coborî mintea, în faţa frumuseţii esti capabil de sacrificii, poţi să ingenunchezi, eşti în stare chiar să mori pentru cel pe care-l iubeşti. Frumosul fascinează, frumosul încântă, frumosul aduce sacrificiul în prim plan. Capacitatea de a observa frumosul este sinonimă cu evoluţia, şi invers. La polul opus, incapacitatea de a vedea frumosul este sinonimă cu incapacitatea de a evolua. Frumosul are puterea de a reînoi trupul şi sufletul, până acolo încât omul îşi poate schimba atitudinea, manierele, opiniile , nimic nu rămâne neschimbat, căci iubirea de frumos transformă întunericul în lumină.

A treia treaptă a iniţierii: frumuseţea ştiinţei


          Lucrurile frumoase se nasc şi mor . Frumuseţea interioară generează dorinţe şi căutări superioare. Sufletul caută continuu, tinde spre absolut, spre nemurire. Şi astfel ajunge la cunoaşterea ştiinţei. Unite, cunoaşterea şi sufletul pot crea diverse lucruri frumoase. Acest fel de creaţie poate fi asemănată cu naşterea unui copil. Omul procrează în ideea de a deveni nemuritor. Numai că arta este un act de creaţie superior, el nu este o creaţie doar pentru sine , arta este o creaţie universală. Înseamnă eliberarea din robia frumosului individual, limitat. O perspectivă mult mai extinsă se obţine prin ştiinţă. Astfel de creatori sunt artiştii din diversele domenii, inventatorii, în general toţi creatorii de frumos, căci nu există creatori de urât. Diotima îl îndeamnă pe Socrate să-l înveţe pe tânăr a iubi îndeletnicirile şi legile, pentru că acestea două sunt rezultatul frumosului din el. Pe tărâmul sufletului, când frumosul se întâlneşte cu sinele, de la înălţimea admiraţiei îndeletnicirii şi legii, căutătorul îşi va putea da seama că iubea ceva care nu avea o mare importanţă. Că următorul pas este ştiinţa, acest ocean de frumos al omenirii, în care va găsi ideea de iubire: „ În felul acesta, ajunge să iubească frumuseţea care există în acţiuni şi în legi, să îşi dea seama că frumuseţea este aceeaşi în toate cazurile şi, în consecinţă, că frumuseţea trupului nu are mare preţ. De la acţiunile oamenilor va trece la cunoaştere şi va vedea frumuseţea ştiinţelor. Realizând o percepţie mai cuprinzătoare a frumuseţii, el nu se va mai lega de frumuseţea unui singur obiect şi va mai iubi, în felul meschin şi limitat al unui sclav, un tânăr, un bărbat, o îndeletnicire anume. De acum înainte, întorcându-şi privirile spre întinsul necuprins al frumuseţii, contemplându-i nenumăratele aspecte , el va produce neîncetat, cuvântări frumoase, minunate, iar belşugul de gânduri alese va izvorî din iubirea pentru înţelepciune, până când spiritul său , care a prins noi puteri şi s-a înălţat, va descoperi o cunoaştere unică, aceea a frumosului, despre care îţi voi vorbi acum „


Ultima treaptă: Frumosul Absolut

       Pe treapta cea mai înaltă se află Frumosul Absolut, ca un principiu în care-şi are izvorul tot ce-i frumos. Poţi fi fericit ascultând muzică , privind natura, sau un tablou. Acestea sunt lucruri palpabile, care încântă sufletul şi privirea. Dar frumosul izvorât din sentimentele unor îndrăgostiţi, care , sub influenţa iubirii, se transfigurează, frumosul calităţilor unui om – acestea nu pot fi măsurate sau palpate. Ele rezidă dintr-o natură superioară, inaccesibilă omenescului. Poate că nu ne-am dat seama ce-au vrut să spună cei mai în vârstă decât noi, când au afirmat că iubirea nu este pământeană, că este de natură dumnezeiască. Ne-au mai spus că iubirea nu poate fi înlănţuită sau pusă sub un lacăt pentru a o păstra. Ea este liberă şi orice formă de agresivitate o face să dispară.
Când un lucru frumos încetează să mai fiinţeze, frumosul absolut rămâne neştirbit, ca o entitate care se află deasupra şi în toate lucrurile frumoase, fără de care ar fi imposibil să existe ceva frumos. Pentru greci, cunoaşterea frumuseţii era parte a înţelepciunii şi aceasta aparţinea doar zeilor. Or, frumuseţea şi înţelepciunea transcend lumea materială în care ne-am născut, dar ne sunt inaccesibile. Oamenii, fiinţe imperfecte, sunt dăruite doar cu iluzia frumuseţii şi a înţelepciunii: „Cel ce a fost căluzit până în acest moment pe căile iubirii , după ce a contemplat frumosul, trecând de la o treaptă la alta, după o ordine firească atingând ţelul suprem, se va afla deodată în faţa unei frumuseţi de o natură aparte, fără seamăn. Este chiar acea frumuseţe, Socrate, care constituia ţelul strădaniilor sale de până acum , frumuseţea eternă, care nu se naşte şi nu piere, nu creşte şi nu scade , frumuseţe care nu este frumoasă sub un aspect şi urâtă dintr-altul, când frumoasă, când urâtă, frumoasă dintr-o privinţă, urâtă dintr-alta, frumoasă aici, urată acolo, frumoasă pentru aceştia, urâtă pentru aceia; frumuseţea care nu i se va arăta ca având chip, sau mâini, sau trup, nu i se va înfaţişa nici ca un raţionament , nici ca o ştiinţă, nici ca un lucru care există in altcineva , de exemplu, într-un animal, în pământ, în cer sau într-un anumit lucru; frumuseţe care, dimpotrivă, există în sine şi prin sine , simplă şi veşnică, din care au luat naştere toate celelalte lucruri frumoase, încât ivirea sau pieirea lor nu-i produce nici o modificare, nici mărire, nici micşorare. Când cineva – fiind, desigur, iubitor de tineri – s-a înălţat, treaptă cu treaptă, până la acea frumuseţe şi începe să o zărească se poate spune că a ajuns la ţintă” .
Cel ce primeşte iniţierea ultimă dobândeşte ştiinţa frumuseţii, o frumuseţe nemuritoare, dincolo de naştere şi moarte, dincolo de creştere şi descreştere. În faţa acestei splendori, frumuseţea trupului păleşte, îşi pierde importanţa, căci cel care a găsit adevărata frumuseţe devine un apropiat al zeilor: „ Închipuite-ţi, Socrate, cât de fericit ar fi un om , dacă ar putea vedea frumosul absolut , simplu, neamestecat, pur, şi i-ar fi îngăduit să contemple - în locul unei frumuseţi pângarite de cărnuri, culori şi nenumărate nimicuri trecătoare – însăşi frumuseţea absolută, în unica ei înfăţişare.Crezi că ar fi o viaţă obişnuită aceea hărăzită unui om , care înalţându-şi privirea spre ea , ar contempla-o cu mintea , şi ar fi împreună cu ea în cugetul său? Nu crezi că privind frumosul astfel , cu ochii minţii, va da naştere nu unor asemănri cu virtutea, ci unor virtuţi adevărate, pentru că a cunoscut adevărul? Or, cel ce zămisleşte şi ocroteşte adevărata virtute este îndrăgit de zei , iar daca vreunui om îi este dat să fie nemuritor , va dobândi şi el nemurirea”.


Georgeta Istrate



Bibliografie:

-Felix Narcis Nicolau, Homo Imprudens, Editura Perpessicius, Bucureşti, 2006.

-Platon, Banchetul, traducere de Constantin Ionescu Boeru şi Lydia Constanţa Ciucă, Editura Prietenii Cărţii, Bucureşti, 1998.

-www.cartionline.ro, Platon, Banchetul sau Despre amor

Un comentariu:

  1. Bucuria resimtita pt.inserarea acestui "Referat la Filozofie", a fost dublata de tema abordata: dragostea (vitala pt. o viata armonioasa), vazuta de Platon prin ochii Diomedei.
    Dragostea mea pt. filozofia anticilor a inceput odata cu descoperirea unui aforism al lui Aristotel: "Iubirea este un suflet in doua trupuri".
    Mai abordeaza si alte teme filozofice interesante.
    Matei

    RăspundețiȘtergere

La psiholog. De vorbă cu Florentina: Forța cuvintelor stă în emoția rostirii

  - Cât de importante sunt cuvintele? Care este puterea lor?   -   Cuvintele se formează în interiorul nostru. Limbajul este un rezult...