marți, 2 octombrie 2018

Sorin Teodorescu – M-am născut atras de artă!




    Sfârșit de septembrie, Muzeul de Artă al României. Vizitatorii, români sau străini, sunt în egală măsură pasionaţi  de artă. Mai ales toamna. Povestea care urmează se întâmplă  pe Sala Brâncuși, așa cum, paradoxal,  s-a mai întâmplat și în alte dăți . Galeria de Artă Românească este foarte mare, dar mie mi se întâmplă lucrurile importante numai în punctul acela. De exemplu, povestea putea fi derulată pe sălile Grigorescu, Aman, Paciurea... O fi destinul! 

Sunt artist!
      
    Luasem masa de prânz și mă întorsesem pe sală. Niște vizitatori priveau curioși lucrările splendide ale lui Brâncuși, făcând cât mai multe  fotografii. La un moment dat, unul dintre ei hotărăşte să se întoarcă pe sala avangardiştilor, vecină cu sala Brâncuși. Se tot învârtea la graniţa dintre săli,  căutând curajul să mă întrebe ceva. Am simțit asta și l-am ajutat, privindu-l. Cu ocazia aceasta, l-am observant mai bine.  Era un tânăr cu ochi adânci și  atitudine de artist. I-am simţit spiritul prietenos şi deschis. La un moment dat, m-a întrebat:  cu cine ar trebui să vorbesc pentru a expune temporar o lucrare în acest muzeu? I-am spus că, în problema aceasta, singurul care i-ar da un răspuns corect  este domnul director. Într-adevăr, chestiunea mă depășea. M-am uitat lung la el, căci avea niște tatuaje pe mâini și l-am întrebat dacă el este autorul acelei lucrări pe care voia să o aducă la MNAR. Foarte bine putea să fie și un colecționar. Da, mi-a răspuns. Sunt artist!

Nu mai văzusem aşa ceva până atunci


    Ei, în acel moment mi s-a aprins beculețul. Hmmm, un artist, mi-am zis. Nu ştiu cum se face, dar de când lucrez printre opere de artă, cunosc din ce în ce mai mulţi artişti. Logic.  Mă gândeam cum să-l abordez, iar el parcă mi-a citit gândurile. A început să-mi arate câteva fotografii cu lucrările sale, pe telefon. Mi s-a părut ceva extraordinar. Ceva ce nu mai văzusem  până atunci. Lucrările lui mă duceau cu gândul la o lume ideală, ceva nedefinit, dar foarte frumos. Semănau cu aurul, cu soarele...  Nu puteam să îl las să îmi scape. Pasiunea mea pentru scris se activase. Iar blogul avea nevoie de noutăţi. V-am făcut să râdeţi? Ei bine, o fac din dragoste, nu din interes!  Chiar dacă nu prea  am timp de pasiuni  literare, uneori mai cad în ispită. Aşa că  îl întreb direct dacă i-ar plăcea să scriu pe blogul meu despre el și arta sa. Inițial, nici nu a aprobat, nici nu a respins. Doar a rămas pentru câteva clipe  cu semnul mirării pe chip. Am continuat să-i vorbesc. I-am explicat că am lucrat vreo opt ani ca jurnalist și că am rămas cu obiceiul de a scrie.  De aceea am creat blogul. Nu avea nimic de pierdut. A acceptat. Am scos telefonul să înregistrez interviul neașteptat… 

Cine sunteţi, domnule?

    Întrucât era o cunoștință absolut nouă, căruia nu-i știam nici numele, l-am întrebat :
-Cine sunteți, domnule?
-Sorin Teodorescu, artist independent.
-Cu ce ocazie prin București?
- Locuiesc în străinătate și am venit pentru a-mi vizita prietenii și pentru a-mi rezolva niște probleme personale. Întrucât voi sta o perioadă  destul de scurtă în țară, am zis să vizitez câteva locuri interesante din București. Acesta este motivul vizitei mele la Muzeul de Artă.
-V-ați născut în România?
- Da. M-am născut în România, în Galați, pe 27 ianuarie 1981. Am decis să plec din Galați în urma unor probleme legate de ego-ul unor oameni care ocupă funcții publice și cărora nu le plac oamenii destupați.
- Credeți că ego-ul acestor oameni a avut și o parte bună, în sensul că a permis destinului dumneavoastră să vă conducă în străinătate?
Râde. Apoi continuă :
-       Mai mult dorinţa mea  de a demonstra că pot să fac ceva valoros pentru oameni...
-       Și cum ați ajuns în străinătate, cum a venit clipa decisivă?
-       Păi, ca să plec în străinătate, am fost împins de circumstanțe.  România, din păcate, pentru mulți dintre cetățenii ei, are ușile închise.  Suntem o țară care cerem diplome. Personal, nu cred că diploma poate să realizeze vreun lucru fizic. În realitate,  omul pune mâna și creează diploma. Prin urmare, am hotărât să plec în afară, unde oamenii sunt mult mai deschiși. Din experiență, vă spun că acolo ești ajutat, indiferent cât de slab ai fi! Nu zic, au și ei, ca orice pădure, uscăturile lor. Însă marea majoritate tinde să îi ajute pe ceilalți. Ei au înțelepciunea de a ști că este bine să ajuți pe cei care vor să  evolueze. Logica acestei atitudini este una simplă : ținând pe cineva prost, nu câștigi nimic. Cel mult  o falsă idee de putere. Părerea mea este că  ești într-adevăr puternic atunci când știi să promovezi valorile și  le creezi contextul să strălucească. În plus, dacă tot vrei să-ți arăți puterea , ar trebui să te măsori cu  cineva care îți este superior. 

 Am plecat în lume  pur şi simplu!


-       Când v-ați hotărât să plecați în altă țară , ați avut pe cineva care să vă aștepte și să vă ajute acolo, măcar la început, sau...
-       Nu. Am plecat în lume  pur și simplu! Inițial, am ales Italia pentru că era mai aproape. Apoi am pornit spre Spania, pentru că acolo  poți găsi primăvara eternă. Este o țară cu legi foarte blânde. În plus, dacă tot vorbim despre artă, Spania este țara suprarealiștilor !
      În timp ce interlocutorul meu îmi povestește, am impresia că mă aflu în fața unui personaj din basme. Chestia asta cu plecatul în necunoscut, fără a fi sprijinit măcar moral, mi se pare de un curaj ieșit din comun, căci pe planeta asta există pericole la tot pasul. Povestea ar suna cam aşa: eroul pleacă în necunoscut, pe un drum inițiatic, de care el nu are habar că e inițiatic.Nu realizează că, la final, nu va mai fi acelaşi. Apropo de basmele cu Feţi - frumoşi, eroul are nevoie de cal şi arme. Ei bine,  calul năzdrăvan care te duce ca vântul sau ca gândul, după cum doreşti,  și arma pentru a se apăra de eventualii inamici, sunt voința și intenția de a face bine. Mai am impresia că peste toate acestea se află mâna destinului ca o umbrelă pentru vreme rea. Ca să mă asigur că am înțeles bine, mai întreb o dată:
-       Vreți să spuneți că ați plecat așa pur și simplu?
- Da, pur și simplu. Și m-am apucat de treabă . Prima dată am ajuns în Alicante. M-am dus la primul om și, neștiind să vorbesc spaniola, i-am desenat...
-       Sunt mirată. Îți  trebuie un curaj nemaipomenit să te duci așa în necunoscut...  Nu v-a fost teamă nicio secundă că o să dați greș?
-       Nu avea cum să îmi fie teamă de ceva prin care am mai trecut. Adică, dacă în țară la noi nu se poate și nu se poate, m-am dus acolo. Ajuns afară, în cel mai  rău caz pot să întâmpin eventual aceleași greutăți pe care le-am întâmpinat la mine în țară.
-       Aveați vreun ban în buzunar?
-       Da, 40 de euro.

Ştiu cât sunt de bun!

-       Aaaa, bun, și v-ați angajat? Sau ce ați făcut?
-       Nu, nu m-am angajat. Am luat un pix și o hârtie și le-am desenat  oamenilor că vreau să ajung în cutare loc, în cutare loc, în cutare loc… Deja aveam oarece material strâns din desen, grafică, pictură și ce mai aveam eu pe acolo. Pur și simplu m-am plimbat așa pe străzi, și unde am văzut tablouri în magazin, am intrat și am cerut informații. Le-am spus : vă rog să mă ajutați, iar ei m-au îndrumat : du-te acolo, du-te acolo  du-te acolo... ești bun, bravo...
-       V-au cerut să dați anumite probe?
-       Nu! S-au uitat la ceea ce fac, am stat puțin de vorbă gesticulând, sau cum am reușit noi să comunicăm, și încet, încet, am reușit să ajung până la Muzeul Salvador Dali. Am ajuns în locuri în care la noi, vii și te rogi în genunchi să le dai oamenilor  ceva de valoare. Eu nu am falsă modestie  și alte chestii de genul acesta. Știu cât sunt de bun! Mi-aș dori ca toată lumea să știe cât e de bună în ceea ce face. Nu ar trebui să  fie un impediment să afirme asta, de teama de a nu auzi remarci de genul : mamă, ce încrezut ești! Nu! Pur și simplu eu, dacă am un kg de aur în buzunar, știu cât valorează un kg de aur!!! Am un kg de aur pe care vreau să-l vând, iar omul ar trebui să reacționeze astfel : Ok. Îl cumpăr sau nu îl cumpăr, nu să mă ironizeze. 

Lucrez din propria-mi plăcere

-       Spuneți că oamenii aceia au avut încredere în dumneavoastră și, din prima, v-au ajutat ...
-       Da, m-au supus la oarece probe, dar nu niște probe imposibil de trecut. Pur și simplu mi-au spus: hai să facem următoarea chestie! Ok. Și când au văzut, au zis : da, într-adevăr merge! Hai să-i  dăm înainte, fiindcă ești priceput.
-       Și apoi?
-       M-am angajat, am lucrat pe unde am apucat, nu neapărat ca artist, am lucrat unde mi-au oferit, ca să mă pot întreține.
-       Ce ați lucrat, mai precis?
-       Am spălat, am fost vânzător, am făcut desene, tatuaje, am făcut tot ce se putea. Și încet, încet, am strâns clientelă, bănuți,  care m-au ajutat să-mi cumpăr materiale, să pot lucra în continuare. Deocamdată, nu sunt afiliat niciunei asociații. Lucrez pe cont propriu - din propria-mi plăcere. Cu alte cuvinte,  nu  fac artă  să demonstrez cuiva ceva.
-       În momentul de față, din ce vă câștigați existența?
-       Din tatuat și tablouri de mici dimensiuni.

Poţi trăi fericit cu mai puţin


-       Aveți clienți pentru tatuaje?
-       Destui.
-       Care sunt cele mai frecvente cereri de tatuaje?
-       Din păcate, cele mai solicitate sunt kitsch - urile, pe care refuz să le fac. Mulți mi-au spus că am reușit sa ajung la performanța de a-mi permite să refuz kitsch-ul. Adică vin să-mi fac și eu tipicul – în 2018 vor un craniu, un trandafir, un nu știu ce. Nu!!!! Prefer lucrurile bine gândite. În momentul de față sunt genul de tatuator care , mai degrabă, pierd banii unui client, dar îmi câștig un prieten. Adică îl sfătuiesc :o să-ți fie benefic sau o sa ai impedimente din cauză ca ești tatuat.  Zilele trecute, a venit o prietenă  și mi-a spus: Sorin, vreau să mă tatuez! Și i-am spus: gândește-te, pielea se strică, poate o să te îndrăgostești de cineva care nu o să te accepte cu tatuaj, poate vrei să te angajezi... I-am dat o mulțime de alde poate și trei zile de gândire. După toate astea, mi-a spus: uite că nu mai sunt hotărâtă să-mi fac tatuaj!
Râdem amândoi, apoi îi spun:
-       Mi se pare mie sau  vă sabotați propria afacere? Aveți un soi de onestitate pe care o puneți deasupra banilor.   Asta îmi   place. Altcineva ar fi fost fericit să ia banii...
-       Da, dar nu e nevoie, poți să trăiești fericit cu mai puțin...

Ceva îmi spune că foarte curând…


-       Am văzut câteva lucrări extraordinare pe telefonul dumneavoastră…
-       Prima lucrare pe care v-am arătat-o se numește  Helios Geneza. Pe fiul meu îl cheamă Helios și am zis că, dacă nu o să fiu bogat financiar, să  îi las măcar  lucrările. Să facă el ce vrea cu ele!
Râde. Am uitat să vă spun. Tânărul artist are un timbru cald al vocii, ceva care te duce cu gândul la cumsecădenie și bunăvoință.
-       Ați vândut vreo lucrare?
-       Da, mai vând, dar lucrări mici, fiindcă oamenii nu își permit să cumpere operele mari. Sau poate nu am găsit eu încă oameni care să fie dispuşi să plătească ceva mai mult pentru o lucrare. Unele sunt destul de elaborate. Valorificând-le, ca și ore de lucru în domeniul artistic, au un preț destul de mare. Unele se ridică la  100.000 de euro, mai mult sau mai puțin. De aceea vânzarea lor merge un pic mai greu.
-       Ce  materiale folosiți? Din fotografii, îmi  par destul de scumpe…
-       Sunt într-adevăr destul de scumpe. Însă multe dintre aceste materiale sunt inventate chiar de mine.
-       Adică?
-       Am anumite rășini pe care le introduc în materialele ce urmează a fi modelate. Folosesc tot felul de  proceduri, cum ar fi sudura la rece. Îmi place să imit tot felul de  materiale.  De exemplu, unele lucrări par aurite, dar nu sunt lucrate în aur. Este vorba despre acea imitare despre care vorbeam mai devreme.
-       Adică ați inventat anumite materiale făcând tot felul de aliaje?
-       Da, anumite compozite. În loc să folosesc metal, folosesc, de exemplu, un fel de spumă care, atunci când se întărește, dă senzația de metal, etc. De altfel, știu să  lucrez și în bronz, aur, marmură, etc. În mai toate materialele care se folosesc în artă…
-       Am observat că lucrările reflectă lumina aurului. Cum ați făcut să obțineți efectul acesta?
-       Sunt date cu bitum lichid,  să facă priză cu rășinile pe care le folosesc. Peste bitum vin cu un strat de bronz lichid, iar bitum, iar bronz lichid... Adaug câteva straturi pentru a rămâne lucioase, să nu se înroșească în timp.  Le fac un fel de protecție.
-       Cum vine inspirația?
-       Pur și simplu încerc să ocolesc negativismul.
-       Inspirația vă poate veni și uitându-vă la un film sau când priviți oamenii pe stradă sau în parc?
-       Da, întotdeauna! Mă poate inspira orice. În plus,  am observat că privesc  lucrurile diferit. Mi-am dat seama că percepția mea  asupra a tot ceea ce ne înconjoară este alta în comparaţie cu percepţia majorităţii. Probabil de la această percepţie  mi se trage pasiunea  pentru artă.
-       Într-adevăr, din ce mi-ați arătat, am observat  că redați lucrurile într-un fel anume. Aş putea spune unic. Picturile au pe ele amprenta artistului. Lucrările nu sunt ca niște poze, e ceva special. Personal, mi-ar plăcea să am acasă sau la sediul firmei, dacă aş avea una, o lucrare executată de dumneavoastră.  Mi-ar induce o stare de bine, de aici mi-ar veni energia necesară pentru a crea sau a face ce am de făcut în fiecare zi. Lucrurile care ne înconjoară , ne influenţează viaţa, fie că ne dăm seama sau nu de acest lucru. Ca şi mine, este posibil să dorească multă lume să aibă acasă o lucrare semnată Sorin Teodorescu. Dar, deocamdată,  oamenii nu vă cunosc. Ceva îmi spune că foarte curând veţi ieşi din anonimat!

Nu sufăr, la propriu, arta urâtului!



-       Da, e ceva special... Din păcate, există anumite canoane care îngrădesc imaginația artiștilor. Unii spun : hai sa fim suprarealiști , expresioniști, etc. Dar de ce să nu ne exprimăm pur și simplu? Adică să nu avem o tehnică anume. Și să nu ne autolimităm.... Vreau să spun că există o bază într-adevăr de la care se pornește, pe care eu încerc să o ocolesc. De fapt, eu încerc să ocolesc tiparele impuse. Un reportaj care m-a inspirat foarte mult, realizat de BBC,  se cheamă” Why beauty matters”. Pentru mine e un reper destul de important. Nu sufăr, la propriu, arta urâtului! Indiferent ce s-o zice despre ea, noi ca artiști, nu avem voie să promovăm urâțenia!!! Sub nicio formă și sub niciun pretext! Pentru că eu nu vreau să merg cu băiatul meu,  să vadă un craniu, de exemplu, și să mă întrebe : tati, de ce e craniul ăla aşa? Și eu să încep să zic: păi, uite, a murit un om, au venit viermii, l-au mâncat, a putrezit.... Înțelegeți? De ce să nu vadă o floare și să zică : tati, dar de ce e floarea aia aşa specială? Păi uite, este o floare pe care se așează  albinele,  polenizezează, se multiplică floarea pământului, dându-ne miere și mierea-i dulce, etc. De ce să nu avem explicații frumoase?
-       Dar ocolind urâtul și arătându-i numai partea frumoasă băiatului, nu cumva îl lipsiți de o parte a vieții?
-       Opinia mea este că nu. Cred că urâtul există doar în lumea umană, iar noi ţinem morţiş  să avem acest urât  Absolut tot ce știm noi este invenție verbală umană. Primul cuvânt pronunțat se zice că este luana… Înainte de luana nu exista urât, frumos, etc.  De-a lungul timpului,  ne-am făcut niște standarde cum că un om e gras, că e urât, altul e handicapat fizic și din cauza asta este urât... Atenţie: a  nu se confunda termenii. Periculosul e una, urâtul e alta. În ceea ce privește pericolele, îl învăț. De exemplu, într-un tablou, pot să pun un pai de chibrit arzând și un deget înroșit deasupra focului. Asta exprimă faptul că e pericol să pui mâna în foc, fiindcă te poți frige. E mai blândă lecția decât să fac un incendiu cu un om în flăcări. Este traumatizant pentru un copil să vadă piele arsă. Asta îl  poate afecta psihic. Părerea mea este că putem să expunem pericolul și prin alte metode, fără a produce șocuri emoționale. 

Banii şi libertatea merg mână în mână?



-       Toată viața veți face artă?
-       Da.
-       Vă definiți prin artă?
-       Categoric!
Mai vorbiți-mi despre artă.
-       Eu văd arta ca pe un sport sau ca pe un hobby.  Nu mi-am propus planuri măreţe . O  fac  pentru că mă atrage. Aş putea spune că m-am născut atras de artă. Nu pot să neg faptul că şi  partea financiară contează. Mi-ar plăcea să câștig destui bani să-mi permit, de exemplu, să merg  cu băiatul meu la pescuit, fără a fi împovărat de diverse datorii( Râde) .
-       Să aveți libertate.  Banii înseamnă libertate?
-       Din păcate...
-       Sau din fericire ...
-       Da, sau din fericire...
-       V-ați gândit vreodată să luați legătura cu o casă de licitații și să vă scoateți lucrările la vânzare în felul acesta ?
-       Da. Am fost. Doar că aceste case de licitații sunt conduse de oameni care te judecă nu după ceea ce creezi, ci după aparențe . Am fost la case de licitații din România şi din Spania.  Ei bine, concluzia este că, până nu te prezinți  la cravată, papion, cu hamalul după tine și șofer să îți deschidă ușa, nu ești băgat în seamă. Peste tot este la fel. Uite, suntem în sala Brâncuşi. Oare, acesta lucra în costum? Nu cred. Gândiți-vă la faimoasa poză a lui Picasso, în atelier, în niște papuci tipic Arabiei, ascuțiți ca nişte  niște ghiulele, cu pantaloni scurți și în pielea goală. Gândiți-vă la Salvador Dali care ieșea cu furnicarul. Eu n-am înțeles, trebuie să mă îmbrac ca un om de afaceri sau ca un artist? Sau liber, adică free spirit? Am fost în mai multe state europene – Italia, Franța, Germania, Anglia. Ei consideră  că trebuie luat în considerare doar cel care are mulți bani. Nici măcar nu văd în alții posibile surse de venit . Mă gândesc, dacă tot îi interesează banii, ar putea să zică:  omul ăsta a venit cu ceva genial. De pe urma muncii lui,  aș putea să câștig miliarde. Nu! Ei se chinuie să intre în grațiile omului putred de bogat. Ironia este că fiind deja la nivelul acesta, bogaţii nu le permit acestor ignoranţi să ajungă la ei.

Artă canalizată spre bine


-       Ce este talentul?
-       Talentul este un lucru relativ.  Pe mine nu mă interesează cât talent are celălalt. Eu susțin absolut orice mișcare artistică  dirijată spre bine.
-       Ăsta poate fi un motto al vieții dumneavoastră? - ARTA CANALIZATĂ SPRE BINE?
-       Da. Am o mare problemă față de oamenii deprimați care vor să pună stările lor în ceea ce fac. La naiba! Art is about sharing. Deci de ce să împart eu cu lumea urâțenia din sufletul meu și să nu încerc să mi-o vindec? Eu nu vreau să influențez  pe cineva. Pur și simplu fac lucruri care, la sfârșit, ar trebui să mă încânte, în primul rând, pe mine.  Oricum, toți artiștii suntem catalogaţi ca  persoane , să zicem,  neînţelese. Unii spun că suntem  de-a dreptul nebuni. Poate suntem geniali.  Eu spun că suntem perfecționiști, dar știm că ţinta asta  nu o atingem niciodată și... Concluzia este că eu încerc să fac doar  lucruri care îmi plac!

Sunt aici!

- Aţi vorbit mai devreme despre oameni care fac diferenţa  între cei îmbrăcaţi la patru ace şi alţii…Aceasta poate fi percepută ca o umilinţă? Ce senzație aveți când vă loviţi de astfel de atitudini?
- Am o senzaţie de milă pentru sufletele lor. Mă întorc și plec, oarecum distrat, puțin deranjat. Lovindu-mă des de această atitudine , am învăţat să mă detaşez. Nu mai sufăr sau mai bine zis, nu mă mai doare atât de mult. În plus, ştiu că,  la un moment dat o să fiu destul de apreciat, încât cei care m-au respins or să vină la mine. Eu nu o să procedez ca ei, dar cred că  o  să le amintesc faptul că nu au făcut bine în momentul ăla. Părerea mea este că e  foarte simplu să zici: ia haide măi, să vedem ce e cu tine! Am fost și în România,  în diverse  locuri.  Am întrebat cu cine pot vorbi în legătură cu expunerea unor lucrări și nici măcar nu m-au luat în seamă. Ultima oară am mers la Art Safari și le-am prezentat, într-un catalog bine pus la punct, cu fotografii şi  descrieri, lucrările mele. Am întrebat cu cine pot să vorbesc pentru expunerea de anul viitor. Mi-au răspuns : scrieți-ne un mail! Eu le-am  zis: SUNT AICI!!!! Iar pe catalogul meu nici nu s-au deranjat să se uite. Insistau: scrieți-ne un mail. Eu nu înţeleg ce caută asemenea fiinţe în acest domeniu. Pentru mine, arta înseamnă frumusețe. Poți să ai o sută de diplome, dacă nu înțelegi faptul că artiștii sunt niște oameni puțin mai speciali, că  ei nu au nevoie de costum şi de cravată ca să fie luaţi în seamă, nu ai ce să cauţi în domeniul acesta!   


 Fratele Google şi tehnica de lucru
-      

          Dacă ar fi să vorbiți cu cineva de la MNAR, ce lucrare ați vrea să oferiți pentru publicul vizitator ?
-        Oricare, sau poate chiar mai multe. Dacă ar fi să  donez o lucrare, nu ar fi prima.  Pentru că prima îmi aduce aminte de începuturi. Se cheamă Helios Geneza.
-         Când aveți o inspirație și vreți să lucrați, intrati într-o stare anume?
-         Da, depind foarte mult de starea din acel moment și până nu sunt extraordinar de calm, nu mă apuc de lucru. Am perioade de o lună, două, trei în care nu lucrez. Lucrez în fiecare zi, dar nu la lucrarea aia. Când nu mă simt inspirat, pur și simplu îmi iau o bucățică de  hârtie,  fac o schiţă, două dungi, trei dungi, două puncte, cinci puncte,  trebuie să iasă ceva! Din pozele pe care le am pe rețelele de socializare, am doar câteva,  special prost calitative, pentru ca nu vreau să se folosească alții de ele.  Cine vrea să le vadă, mă poate contacta. În Spania, am participat cu lucrări la o expoziţie colectivă, acum vreo doi ani. Evenimentul a fost organizat de  primăria din Alicante. Îmi aduc aminte că atunci a venit să o viziteze însuşi prim ministrul Norvegiei. Acum îmi doresc să îmi deschid propria galerie unde voi permite oricărui artist să expună.  
-         În România?
-         Nu. În România am încercat,  dar nu se poate.
-         Cât de mult ţineţi la lucrările dumneavoastră?
 Zâmbeşte.
-         După copilul meu, ca și valoare, sunt ele. Aceste lucrări sunt un fel de copii ai mei. Să realizez o lucrare de genul acesta am fost nevoit să trec prin multe, multe lucruri. Nu am fost ajutat de absolut nimeni, nici moral, nici financiar.  A trebuit să muncesc cu ziua, să accept joburi care erau sub nivelul meu. Eu știu să lucrez în absolut orice material, de la vată până la marmură, metale și alte chestii…
-        Sunt curioasă, cum ați învățat toate aceste tehnici?
Râde.
-         Cu fratele Google! Ca să înveţi practic, mergi pe YouTube , sunt diverse tutoriale. În ziua de azi, poţi învăţa aproape orice pe Internet.
-         Când lucraţi, sunteţi fericit?
-         Pur și simplu nu am stat să mă întreb, cred că e ceva cu care m-am născut. De mic am desenat. Am câştigat primul  premiu la desen pe la vârsta de trei ani. Dacă stau bine şi mă gândesc, pe unde am concurat,  am câștigat.
-         Am putea să concluzionăm că dumneavoastră v-ați găsit drumul în viaţă și că veți fi un artist toată viața?
-         Da.
-          Tatuajele înseamnă tot artă?
-        Da, absolut orice, inclusiv tatuajele. Câtă vreme nu accepți să faci orice tatuaj și în orice condiții și nu oricui, te poți considera un artist.
-         Sorin Teodorescu, mulţumesc pentru interviu.
-         Cu plăcere!

Georgeta Istrate

P.S. Sunt convinsă că v-am  stârnit curiozitatea în ceea ce priveşte  arta lui Sorin Teodorescu.  Pentru mai multe informaţii sau , de ce nu, să îl contactaţi pe artist, intraţi pe pagina lui de Facebook:
https://www.facebook.com/sorin.teodorescu.9



















































































Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu