vineri, 16 iulie 2010

Zidul din pânze de păianjen





Aflată la vârsta maturităţii, ea priveşte înapoi spre toate faptele nedemne pe care le-a făcut şi pe care ar vrea să le şteargă. Există acolo, înlăuntrul ei , o fetiţă care încă plânge .A plâns atunci, plânge şi acum, făcând din lacrimi un arc peste timp. Şi cere ajutor de-atâta amar de vreme! Femeia matură merge, uitându-se din când în când în urmă, dar fără a se decide să se întoarcă : ce a fost, a fost, îşi zice. Şi aleargă, aleargă înainte cu viteza timpului neştiind că, într-o zi ,tot trebuie să se întoarcă acolo la fetiţa cu bucle aurii, neajutorată, care nu moare, dar nici nu trăieşte. Şi ea, ea nu are timp s-o vadă, să comunice cu ea, să-i asculte suspinele. Crede că, dacă s-ar întoarce, ar însemna că tot ceea ce a făcut până la vârsta aceasta să nu mai aibă nicio valoare.Oare? Cât de mult se înşală! Văzându-i încăpăţânarea , greşeala se face atât de mare încât îi blochează drumul. Şi dintr-o dată se întunecă…frica o apucă şi nu are un felinar.Hei! Nu este nimeni pe aici care să-mi împrumute o lanternă? Nu este chiar nimeni!?
- Ba da!Priveşte înapoi, eu am o candelă fără untdelemn, spune fetiţa cu bucle aurii. Tu îl ai. Amândouă vom aprinde lumina ce duce dincolo de zidurile sclaviei , acolo unde începe tărâmul libertăţii absolute. Nu vei putea ajunge fără mine!!! Întoarce-te! întoarce-te!, strigă fetiţa al cărui glas se pierde undeva în negura timpului. Altfel, vom pierde amândouă…nu poţi fără mine!!!


Sabia care-ţi trebuie

În faţa zidului, ea nu are nici o putere.Cu mâna ei l-a ridicat. Este construit din pânze de păianjen ţesute din minciuni, aparent nevinovate.Pare simplu de doborât, dar este atât de greu! Chiar periculos.Pentru că, dacă nu ai arma care-ţi trebuie, s-ar putea ca ea, pânza, să te prindă şi să te devoreze aşa cum face un păianjen când prinde câte-o musculiţă în plasa sa. Şi atunci, adio drum, adio fetiţă de salvat şi adio eliberare. Sabia care poate tăia pânza aceea înşelătoare este ADEVĂRUL. Hmmm…este ca şi cum aş fi împletit o bluză cu ochiurile greşite încă de la început.Greşeala fură frumuseţea şi culoarea acelei bluze.Trebuie remediat, îşi zice! La urma urmei, nu trebuie să aştept vreun Făt -Frumos cu sabia fermecată. Pentru că acesta este în mine, iar sabia o am în mâna dreaptă.Păi, să vedem cu ce începem...

Cel mai frumos om de pe pământ

Era prin clasa a cincea, colegii o iubeau, unii necondiţionat , iar alţii din interes, profesorii o iubeau pentru că… oare pentru ce o iubeau profesorii? Ştie cineva de ce unii copii sunt iubiţi de profesori?! Totul era bine, observase că lumea nu este chiar atât de rea precum se spune.Cu ea, cel puţin... Însă , dintre toţi profesorii , unul o iubea şi o proteja în mod special. Într-un mod de-a dreptul misterios şi inexplicabil.Uneori, se gândea că poate persoana ei îi stârnise milă.Pentru că îi era şi diriginte, venea deseori să-şi viziteze eleva. De cele mai multe ori o găsea cu câte o surioară mai mică în braţe şi cu ochii pe carte.Asta să fie? Să o iubească din milă? Milă că I se părea că nu primeşte destulă ocrotire din partea părinţilor? Milă că i se părea că trebuie să facă treburi cam grele pentru vârsta ei? Dar ce este mila? Ce este dragostea? Ce este simpatia? Cum se nasc ele? Indiferent care erau motivele graţie cărora acest om o iubea, constatase că atitudinea lui îi face bine.Da, îi face bine să ştie că cineva pune preţ pe ea, că cineva în orice moment putea să-i ia apărarea. Nu voia să piardă asta. Ochii lui îi dădeau încredere şi o făceau să nu se mai simtă singură. În plus , i se adresa cu “fată frumoasă...” Chiar, ce este frumuseţea? Cum poţi să-ţi dai seama că cineva este frumos? A, desigur! Ştie, cum să nu? Profesorul este cel mai frumos om de pe pământ, pentru că este cel mai bun. Şi este bun pentru că este frumos. În plus, este bun cu ea. Poate că Dumnezeu îl trimisese în viaţa ei ca s-o ocrotească. Să fie vorba despre o karmă pozitivă? Dar câţi cred în asta? Este mai uşor să admiţi coincidenţele...

Ce se află dincolo de cuvinte?

Dar unde este el acum, când ea a ajuns la vârsta maturităţii? De ce şi-a pierdut îngerul? Şi făcuse atâtea ca să nu-l piardă! Minţise chiar! Poate din cauza aceasta îl pierduse. Dar el este un om matur, cum poate să fie supărat pe o copilă? Şi ce făcuse atât de grav, încât el nu a putut să o ierte? Fusese, da, fusese şi ea cu ceilalţi copii în curtea întreprinderii de lângă şcoală, luase, la fel ca ceilalţi, o bucată de plastilină din aceea albă care se întindea. Ce-o fi fost substanţa aceea, că avea un gust teribil. Curios, se întindea ca o gumă de mestecat. Bucuria jocului le-a fost curmată de intervenţia directorului întreprinderii cu pricina , care l-a tras la răspundere pe diriginte.Ea nu a recunoscut nici în ruptul capului că a fost cu ceilalţi copii.De ce? Cum, de ce? Putea să piardă dragostea lui. Poate că el ar fi fost atât de scârbit de fapta ei, încât toată acea tandreţe şi lumină din ochi i s-ar fi transformat în ură. Şi ea n-ar mai fi putut trăi în condiţiile astea.Cum nu-şi dăduse seama că face ceva rău? Cum nu se oprise la timp din joaca aceea? Acum, era prea târziu.Toţi copiii mărturisiseră că fusese şi ea cu ei, însă ea nu voia să cedeze. În privirea lui citea acum o dezamăgire subtilă pentru că, - nu-i asa? - nu poate să mintă o clasă întreagă şi ea să spună adevărul! Incertitudinea este mai rea ca moartea.Ceva parcă se pusese între ei şi ea nu putea să înlăture.Ce era? Ce este dincolo de cuvinte?


Alo, domnule profesor…

A terminat zece clase în acea şcoală, el i-a fost profesor în tot acest timp, s-a bucurat de toată dragostea şi protecţia lui însă, în interiorul ei, rămăsese fetiţa aceea încremenită şi speriată care nega: n-am fost acolo!Cine să-i fi spus atunci că o minciună , aparent nevinovată, o să-i marcheze existenţa şi o să-i schimbe atât de radical viziunea despre viaţă ? Şi dacă i-ar fi spus cineva, oare ea ar fi ascultat?!
-Alo, domnule profesor, sunt eu, vă rog să mă iertaţi pentru că am ales minciuna în defavoarea adevărului.O veţi face? Vă rog, mai gândiţi-vă, nu-mi daţi răspunsul pe loc... De iertarea dumneavoastră depinde fericirea unei fetiţe…

Georgeta Istrate

3 comentarii:

  1. Daca viata ar decurge in sens invers, dinspre batranete spre tinerete, ne-am naste cu totii invatati (dar pacatosi) si am sfarsi inocenti.
    N-am avea spre ce sa ne intoarcem, ce copil sa mangaiem pe crestet si sa linistim atunci cand frica si regretele ne cuprind, mai ales ca am incepe sa facem din ce in ce mai multe greseli.
    Omul ascunde undeva ,in strafundurile fiintei, regrete sau frici netratate, pe care de cele mai multe ori le ignora, pentru ca-i amintesc de acel copil care plange si cerseste atentie.
    Si cum in general suntem prea preocupati sa ne maturizam...

    Cred ca am deviat de la subiect pe alocuri...

    RăspundețiȘtergere
  2. Georgi a sintetizat în cuvintele sale ceea ce voiam să spun şi eu...cu siguranţă că te-a iertat, ca profesor ştia că orice copil poate greşi,chiar dacă era vorba de unul preferat, iar pentru vârsta de atunci aceea o poţi considera o ,,minciună nevinovată", chiar dacă tu îi simţi încă durerea,atâta timp cât nu ţi-ai clădit valori morale din minciună, katia

    RăspundețiȘtergere
  3. Ai ridicat, pe o intamplare banala, o gigantica piramida faraonica - de o frumusete si o vraja demna de 1001 de nopti. Esti o adevarata revelatie! Te admir din ce in ce mai mult!(?)...O

    RăspundețiȘtergere