Aristotel, tipuri de prietenie (I)



Prietenia, mai importantă decât bogăția materială


Prietenia, în gândirea antică, a fost concepută ca un bine indispensabil vieţii şi care nu era separat de virtute. Or, virtutea este condiţia esenţială a fericirii. Conceptul de “philia” (iubire de prietenie)  înseamnă  orice fel de ataşament faţă de alţii, deci şi de prietenie.  Cel mai important teoretician al conceptului de “philia” a fost Aristotel, care a făcut din conceptul de prietenie o temă majoră a preocupărilor sale. În Etica nicomahică a dedicat acestui subiect două cărţi - cartea a VIII-a şi a XIX-a.
Nicio altă lucrare nu tratează prietenia cu atâta claritate, ca lucrarea lui Aristotel. În concepţia  sa, prietenia este mai importantă decât bogăţia materială , este o “floare a virtuţilor”: “ prietenia este o virtute sau, cel puţin,  inseparabilă de virtute. Şi nu există alt lucru mai necesar  vieţii decât ea. Căci nimeni nu ar concepe o viaţă fără prieteni , chiar dacă ar fi să posede toate  celelalte bunuri la un loc”.

De prieteni au nevoie şi bogaţii, şi săracii

Atât săracii cât şi bogaţii au nevoie de prieteni.Bogaţii pentru a-şi menţine prosperitatea, iar săracii sau cei aflaţi în situaţii nefericite găsesc în prieteni un refugiu. Aristotel spune că la baza prieteniei stau trei raţiuni: binele, utilul şi plăcutul cărora le corespund trei tipuri principale de prietenii: prietenie bazată pe virtute, pe plăcere sau pe interes. Semnul caracteristic prieteniei este intimitatea relaţiilor, căci doar petrecând timp împreună, celălalt   poate fi cunoscut şi acceptat.
Aşadar, prieteniile se împart în trei categorii distincte. Ele pot fi identificate după cele trei criterii pe care le-am amintit: binele, utilul şi plăcutul: “Prietenia presupune deci o bunăvoinţă reciprocă, fiecare dorind binele celuilalt, bunăvoinţă ce nu trebuie să rămână ignorată de niciunul dintre cei doi şi la baza căreia trebuie să stea unul dintre motivele despre care am vorbit mai înainte”.

Georgeta Istrate

Aristotel, tipuri de prietenie (II)




Adevărata prietenie înseamnă comuniune


 Aristotel spune că, pentru prietenie, fundamental este să se urmărească binele şi plăcutul. Dar adevărata prietenie  tinde spre perfecţiune.  Doar atunci când vom învăţa să renunţăm la noi înşine, când vom lăsa ceea ce este izvorât din virtute să ne însufleţească, atunci vom cunoaste prietenia în toată frumuseţea ei. Este un lucru greu, uneori cere sacrificii, dar acest fel de prietenie merită toate eforturile. Ea se bazează pe  o nobleţe interioară firească, nu exersată. Căci să fii nobil înseamnă să renunţi la interesele egoiste , să faci lucrurile aşa încât să-i fie bine celuilalt: “Prietenia între oamenii virtuoşi  este benefică şi sporeşte  pe măsură ce relaţiile dintre ei se strâng. Fiind virtuoşi,aceștia se corectează reciproc şi  se înalţă moral pe trepte superioare , modelându-se unul pe celălalt.
 Ca să definească prietenia perfectă, Aristotel vorbeşte despre afinităţi şi virtute. Dacă oamenii de acelaşi fel , care au în comun anumite vicii, pot dezvolta o prietenie născută din interes şi aceleaşi idealuri, pentru prietenia perfectă, în sensul cel mai bun , oamenii trebuie să fie virtuoşi, să aibă caractere frumoase bazate pe nobleţe sufletească. O astfel de prietenie este veritabilă  şi va dura în timp, deoarece ea se întemeiază pe bine şi pe plăcere, căci “ ceea ce este bun în sens absolut, este şi plăcut în sens absolut”. Astfel, prin pasiuni comune, timp petrecut împreună, schimburile de idei,  prietenia  poate atinge treapta cea mai înaltă. Astfel de prietenii sunt de preferat, însă , din păcate, sunt rare. Prietenia lor se află mai presus de calomnii. Ei au încredere unul în celălalt, nu se nedreptăţesc niciodaă.
“ Perfectă este însă prietenia  dintre oamenii cu  nobleţe spirituală, adică cei ale căror afinităţi izvorăsc din virtute. În acelaşi fel îşi doresc ei  binele unul altuia: ca oameni de virtute; şi oameni de virtute  ei sunt în însăşi esenţa lor. Iar a dori binele prietenului  pentru prietenul însuşi înseamnă a fi prieten în sensul cel mai înalt (pentru că o astfel de prietenie se datorează structurii interioare a celor ce o resimt şi nu unei stări accidentale). Prietenia lor durează atâta timp cât dau dovadă de virtute, iar virtutea este durabilă. Fiecare dintre ei este bun atât în mod absolut, cât şi în raport cu prietenul său, căci oamenii cu nobleţe spirituală sunt nobili în sens absolut şi în acelaşi timp utili unii altora. În acelaşi fel sunt ei şi plăcuţi: plăcuţi în sens absolut şi plăcuţi unii altora , pentru că fiecare găseşte plăcere  în actele ce-i sunt proprii  şi în cele de acelaşi fel , iar actele oamenilor de virtute  sunt identice sau asemănătoare”.
Aristotel subliniază pe parcursul întregii lucrări că prietenia cea mi bună se leagă între oamenii virtuoşi. Prietenia perfectă nu poate fi împărtăşită cu mai multe persoane. Ea este asemeni iubirii – nu poţi fi îndrăgostit de mai multe persoane în acelaşi timp: 
“ N-ar trebui să spunem că, aşa cum îndrăgostiţilor nimic nu le este mai drag decât vederea persoanei  iubite (senzaţie pe care o preferă oricărei alteia , pentru că ea trezeşte şi întreţine iubirea) , la fel şi pentru  prieteni, nimic nu poate fi mai de dorit decât viaţa în intimitate.  Căci prietenia înseamnă comuniune”.

Georgeta Istrate


Aristotel, tipuri de prietenie (III)



Prietenia bazată pe plăcere, interes  sau utilitate

Aristotel spune că acestea sunt asemănătoare cu prietenia perfectă. Numai că acest fel de prietenie este valabilă atâta timp cât ei îşi oferă unul altuia acelaşi lucru . Prietenia bazată pe relaţii erotice , care are ca scop un interes,  durează mai puţin , căci ea dispare  o dată cu interesul : “ prieteniile bazate pe plăcere sau pe interes sunt posibile şi între doi oameni vicioşi, şi între un om virtuos şi unul vicios, şi între unul nici virtuos, nici vicios şi oricare altul. Este clar însă că prietenia bazată pe valoarea personală  nu este posibilă decât între oameni de virtute , căci oamenii vicioşi nu se simt atraşi  unul de altul decât dacă e vorba  de un interes”. Oamenii vicioşi sunt instabili faţă de ei înşişi şi faţă de ceilalţi. Prietenia lor durează numai cât   găsesc plăcere unii în viciul altora. Dacă această plăcere nu mai există, prietenia se destramă.
 În aceeasi categorie se află prietenia bazată pe utilitate. Nici aceasta nu este sortită altui  sfârşit. Şi aceasta se va destrăma uşor în momentul în care încetăm a mai fi utili. Or, utilitatea este ceva trecător, variind după imprejurări şi nevoi. Aceste prietenii oferă o fluctuaţie continuă, determinată de gradul de necesitate şi de utilitate al persoanelor implicate. Aceste prietenii pot fi dureroase. Egoismul conduce aceste prietenii către nişte limite ce pot să afecteze profund sentimentele unei persoane. Aceasta s-ar putea simţi folosită. “ Când însă serviciul este adus în mod dezinteresat, ci în vederea unei  recompense, cel mai bine este, desigur, ca recompensa să fie  cea care ambilor le pare  echitabilă. Dacă însă acest acord nu are loc, se va admite că e nu  numai necesar, ci şi drept, ca acela ce primeşte primul serviciul să-i fixeze valoare; căci dacă-l recompensează pe celălalt cu echivalentul avantajului sau plăcerii primite, schimbul va fi echitabil”.

Viaţa în comun

Viaţa în comun este un alt criteriu pe baza căruia oamenii caută ajutor şi se tolerează reciproc. În acest caz se creează o obişnuinţă , un ataşament deliberat faţă de o persoană. Cei ce trăiesc împreună doresc binele celor pe care-i iubesc, dar binele este pentru ei înşişi , căci : “ omul virtuos, devenit prieten, devine un bine pentru cel căruia-i este prieten. Şi astfel, fiecare îşi iubeşte propriul bine, oferindu-i acelaşi lucru în schimb  (...) Se spune doar că prietenia înseamnă egalitate”.
“Prin urmare, când prietenia se bazează pe interes , ne iubim prietenii pentru propriul nostru bine , iar când se bazează pe plăcere, îi iubim pentru propria noastră plăcere. În ambele cazuri, prietenul nu este iubit pentru ceea ce reprezintă el în esenţa sa , ci în măsura în care ne este util sau plăcut. Asemenea prietenii au deci un caracter accidental , de vreme ce persoana iubită  nu este iubită pentru ceea ce este ea însăşi, ci întrucât poate oferi fie un avantaj, fie o plăcere. În consecinţă , prieteniile de acest fel se destramă uşor , cei în cauză neputând rămâne prea mult timp aceiaşi ca la început: în clipa în care încetează să fie plăcuţi  sau utili, încetează şi să fie prieteni”.
   Oamenii dificili, mereu nervoşi, negativişti îşi fac cu greu prieteni:  “ nici bătrânii, nici oamenii ursuzi nu se arată înclinaţi spre prietenie; ei sunt prea puţin plăcuţi şi nimeni n-ar rezista să-şi petreacă tot timpul  într-o companie supărătoare  sau, oricum, dezagreabilă. Căci tendinţa  cea mai pronunţată a naturii este să evite neplăcerea şi să caute ceea ce este plăcut. Cât despre cei ce se agreează unii pe alţii fără să-şi ducă însă viaţa împreună, ei par animaţi mai degrabă de bunăvoinţă decât de prietenie”. Cu cât un om este mai ursuz şi mai în vârstă, are un caracter mai greu de suportat, prietenia este mai departe de el. La polul opus se află  prietenia între tineri, ei fiind mai generoşi, mai deschişi şi nu sunt întotdeauna interesaţi material.
  De asemenea, prieteniile între cetăţi se bazează şi ele pe interes, creând alianţe  care au la bază interese reciproce.  Oamenii care nu au virtuţi caută binele lor , dar o prietenie imperfectă nu poate fi bazată şi pe interes, şi pe plăcere deoarece: “ rar se află reunite trăsături de caracter accidental”.

Georgeta Istrate

Aristotel, tipuri de prietenie (IV)




 Oamenii cu funcţii înalte

   De asemenea, oamenii care au funcţii înalte, au două feluri de prieteni : unii sunt agreabili, iar alţii le sunt utili. Aristotel spune că doar în cazuri rare unul şi acelaşi om poate    fie şi plăcut, şi util. Cei aflaţi la putere au nevoie de oameni care să-i amuze şi oameni supuşi,  care să le execute ordinele.
În cazul în care prietenia implică superioritatea uneia dintre părţi , cum ar fi cea  a tatălui faţă de copil, sau a oricărei persoane mai în vârstă faţă de una mai tânără, este vorba despre o persoană cu autoritate şi una subordonată. În acest caz,  datele problemei se schimbă: “ prietenia părinţilor faţă de copii nu este acelaşi lucru cu  cea a unui superior faţă de un subaltern, dar nici măcar cea a tatălui faţă de fiu  nu este acelaşi lucru cu cea  a fiului faţă de tată sau ce a soţului faţă de soţie  cu cea a soţiei faţă de soţ. Căci virtutea şi  funcţia proprie  fiecăruia dintre ei sunt diferite  şi diferite sunt şi motivele  sentimentelor lor; diferite vor fi, în consecinţă,  şi sentimentele lor de afecţiune şi prietenie”. Aceste relaţii se schimbă în timp , iar când diferenţele devin foarte mari  “ ca de la om la zeu”, prietenia nu mai este posibilă. Prietenia între un soţ şi o soţie este ceva firesc , omul fiind înclinat spre viaţa de cuplu mai mult decât spre cea în  societate. Soţii au îndatoriri diferite , se ajută reciproc, în acest caz, ei îmbină  utilul cu plăcutul. Aristotel este de părere că prietenia dintre soţi este întărită şi de apariţia copiilor. Prietenia poate consta uneori, mai mult în a iubi decât a fi iubit. Este cazul mamelor , care-şi dăruiesc iubirea necondiţionat.

Aspiraţia spre onoare

  Aspiraţia spre onoare este încă un motiv de legare a prieteniilor. În acest caz, oamenii vor mai mult să fie iubiţi decât să iubească. Aceştia sunt linguşitorii , de obicei afaţi pe o treaptă inferioară. Ei iubesc mai mult ori simulează acest lucru pentru un interes, în acest caz  pentru onoare.  Oamenii  care fac acest lucru doresc să fie stimaţi de persoane cu funcţii înalte, în ideea de a obţine de la aceştia favoruri : “ dar faptul  de a fi iubit este în sine un motiv  de bucurie. S-ar părea deci  că a te bucura  de iubire valorează  mai mult decât a te bucura de stimă şi că prietenia este demnă de dorit pentru ea însăşi”. Relaţiile dintre prietenii de condiţiile inegală ar trebui să aibă la bază recunoştinţa. De asemenea, acela care beneficiază de un avantaj material sau moral ar trebui să-şi onoreze prietenul (binefăcătorul) atât cât poate.
    “ Un lucru este însă neîndoielnic, şi anume că nu trebuie să acordăm totul uneia şi aceleiaşi persoane. Şi trebuie de regulă să dăm întâietate obligaţiei de a răspunde unei binefaceri în loc să facem plăcere unui camarad, binefacerea primită fiind ca un împrumut de care trebuie să ne achităm faţă de cel care ni l-a acordat mai degrabă decât să facem daruri unui camarad”.

Georgeta Istrate

Aristotel, tipuri de prietenie (V)-ultima




Viciul destramă prieteniile

Prietenia între oamenii vicioşi este un lucru rău , căci ceea ce au ei în comun este viciul. Astfel, ei se influenţează  în rău unul pe celălalt. În concluzie,  plăcerea este cea care  atrage pe mulţi, făurind relaţii de scurtă durată. Căutând plăcerea proprie, ne găsim prinşi intr-o relaţie mai mult sau mai puţin potrivită. De multe ori nu ne întrebăm dacă acea relaţie este benefică pentru ambele părţi, ci mergem în virtutea avantajului ce ne poate reveni. Astfel, prietenul nu este iubit pentru ceea ce reprezintă el în esenţă, ci mai degrabă în măsura în care este plăcut. Această formă are la bază egoismul, acest viciu care se găseşte în fiecare dintre noi. Şi ceea ce se bazează pe vicii, va sfârşi trist. E nevoie ca cealată persoană să  dea dovadă de o dragoste adevărată care presupune renunţare de sine, altruism, sau de acelaşi egoism, care caută mereu numai plăcerea. În cel de-al doilea caz prietenia va înceta.  Pasiunea este trecătoare, deoarece  nu face decât să caute plăcere şi nu stabilitate.  Aceasta nu este adevărata prietenie!

   
Lucrul cel mai necesar vieţii

Este  posibil ca unii dintre noi să fi cunoscut prietenia, dar să nu o fi experimentat căci, după cum am văzut,  prietenia nu este doar o afinitate, ci  o virtute. Şi  este lucrul cel mai necesar vieţii ! Această virtute nu este una pe care o găseşti la fiecare persoană întâlnită, ci este mai degrabă un mărgăritar în giuvaerul virtuţilor celor întelepţi.
    Să nu uităm că prea des luăm cuvintele şi le aşezăm într-un loc în care nouă ni s-ar părea potrivit, uitând care le este adevăratul sens. Oare nu am vorbit noi prea uşor despre prietenie, oare nu i-am numit pe mulţi prieteni, fără ca aceştia să fi avut de a face cu această virtute? Citindu-l pe Aristotel, mi-am dat seama că prietenia adevărată, cea care ne construieşte,  este lucrul cel mai de preţ pentru suflet şi evoluţie.


Bibliografie:


Aristotel, “Etica Nicomahică”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988. Traducere, studiu introductiv, comentarii şi index de Stella Petecel


 Georgeta Istrate

La psiholog. De vorbă cu Florentina: Forța cuvintelor stă în emoția rostirii

  - Cât de importante sunt cuvintele? Care este puterea lor?   -   Cuvintele se formează în interiorul nostru. Limbajul este un rezult...