sâmbătă, 20 septembrie 2014

Îmi va fi dor cât fi-va-n mine viață








Mi-e dor de ochii tăi azi și mereu,
mi-e dor să te alint la pieptul meu,
să-ți cânt ușor, pe frunte să te mângâi,
iar tu că mă iubești să-mi spui.

Și-mi va fi dor cât fi-va-n mine viață,
fără iubire, lumea e un chin,
iar de va fi să sufăr, încă mai e speranță
căci de acum încolo vei fi al meu destin

Și de-ar ploua în lume, de mână ne vom ține
și dacă suferința va crește între noi,
s-o ofili, căci unde e iubire
lumina va rămâne și-n viața de apoi!


Georgeta Istrate

marți, 16 septembrie 2014

SMS - Ce frumoși sunt ochii tăi!






Ce frumoși sunt ochii tăi!
Două porți spre raiul meu
Două ape, două văi
Cel mai frumos curcubeu
Poarta sufletului tău
E refugiul meu.

Georgeta Istrate

luni, 15 septembrie 2014

Așa grăit-au sorții!








E încă vară și iubirea noastră-i vie
Eu te iubesc, tu mă iubești, viața-i o feerie,
Tot ce trăim  e un frumos cadou
De-abia aștept să ne vedem din nou.


Să mi te strâng la piept, în ochi să te privesc,
Tu să mă ții de mână, cum faci adeseori,
Să-ți simt mirosul, să mi te doresc
Să cânte universul cu noi până în zori


Stelele să se aprindă peste mătasea nopții
Și în acest decor sta-vom înlănțuiți
Căci pentru noi așa grăit-au sorții
Să fim din doi doar unul, să fim pe veci iubiți.


Georgeta Istrate

Dulcegării - Trei SMS-uri în unul - Somn ușor





 1.Mi-ești drag de mor...

Iubirea mea, să ai somnul ușor,
pe aripi îngerești, să ai vise divine,
chiar și când dorm îmi e de tine dor
mi-ești drag de mor și te vreau lângă mine.



 2.Somn ușor

Somn ușor, dragul meu
te iubesc acum, te voi iubi mereu
în viața asta mi-ai fost sortit
să-mi fii prieten, soț preaiubit.


 3.Ești al meu cu totul!

Somn ușor, vise frumoase
eu să-ți fiu cât mai aproape
îngerii să te sărute...
le dau voie doar pe frunte!
Restul... ești al meu cu totul!
fiecare milimetru,
căci ești raza mea de viață
o minune, o dulceață.

Georgeta Istrate


vineri, 12 septembrie 2014

SMS - Iubirea ca un trandafir










Te văd trecând prin lume ca o lumină vie,
îți simt pașii aproape, mirosul ți-l respir,
și inima-mi se roagă: atunci când va să fie
iubirea ce ne leagă să fie-un trandafir!

A lui petale roșii să fie o splendoare
parfumul ce-l emană să fie dulce-lin,
și să se minuneze mândrul soare
că fericirea noastră este un dar divin.

Georgeta Istrate







Unirea Principatelor -1859, partea a V-a, ultima



Bucurie generală în Principate
  
            Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza a fost primită cu entuziasm în București. Fericirea era așa de mare, încât locuitorii cântau și dansau la toate răspântiile Hora Unirii, iar muzica militară îi acompania, în timp ce torțele le luminau calea. Bucureștiul a fost cel care a dat startul, căci și celelalte orașe din principate și-au exprimat fericirea prin manifestări populare. Cum era de așteptat, transilvănenii s-au alăturat bucuriei generale și speranța înfăptuirii unirii celei mari răsărise cu o mai mare forță ca până acum[1].
     Unirea celor două principate românești la 1859, reprezintă actul politic care a pus baza României moderne. Din păcate, circumstanțele istorice de atunci nu au permis unirea simultană a celor trei țări române, unirea cea mare a avut loc de-abia după încheierea primului război mondial, în 1918[2].

            Constituirea statului național prin Unirea din 1859, se înscrie între marile acte de importanță istorică, realizate sub impulsul de înnoire deschis de revoluția de la 1848. Unirea Țării Românești și Moldovei era parte integrantă a revoluției. O înscriseseră programele de la 1848 și era cerută obiectiv de adânci rădăcini istorice, de progresul societății, de radicalele transformări, proprii dezvoltării capitaliste. Unirea Principatelor constituia fundația de granit a națiunii moderne în care comunitatea teritoriului, economiei, culturii, limbii, spiritualității poporului român, asigura împlinirea unuia dintre cele mai arzătoare obiective pentru ființa națională și progresul țării – independența de stat[3].


Recunoașterea dublei alegeri și a unirii depline

            Înfăptuirea Unirii prin îndoita alegere a avut un puternic ecou în întreaga Europă, mai cu seamă în cercurile democratice[4].
            Puterile antiunioniste fuseseră surprinse de „îndrăzneala” românilor care aleseseră același Domn și la București și le reproșau încălcarea Convenției de la Paris. Nu, Convenția nu fusese încălcată! Românii doar profitaseră, cu abilitate, de o ”mică omisiune” a Convenției, care nu prevedea nicăieri ca Domnul ales la Iași și la București să nu fie una și aceeași persoană. Poate omisiunea fusese deliberată - și despre aceasta știau diplomații unor puteri unioniste, cel puțin reprezentantul Franței, care va fi comunicat discret și unor români. Sau va fi fost pur și simplu o omisiune[5].
            Prin dubla alegere a prințului Alexandru Ioan Cuza la Iași, și apoi la București, unirea Moldovei cu Țara Românească este practic realizată, eveniment pe care contele Cavour îl consideră „un triumf al politicii Franței și Sardiniei în Orient. Cât despre împăratul Napoleon al III-lea, în discursul său adresat la începutul sesiunii parlamentare Corpului legislativ, el consacră un pasaj chestiunii române „dacă m-ar întreba cineva care este interesul Franței în aceste ținuturi îndepărtate de la Dunăre, i-aș răspunde că interesul Franței este pretutindeni unde trebuie apărată o cauză dreaptă și civilizatoare[6].
            La început, dubla alegere a fost contestată de o parte din Puteri. În această situație, susținerea Franței devine esențială. Prințul Cuza îi cere împăratului francezilor „protecția tutelară”. Cuza îl trimite în Occident pe Vasile Alecsandri, în calitate de ministru de externe al Moldovei, pentru a obține sprijinul puterilor. Prima vizită o face la Paris, unde este primit de împărat, care își exprimă marea simpatie pentru națiunea română, evocând originea latină a românilor, și îl asigură de ajutorul Franței. La rândul lui, Alecsandri îi declară lui Napoleon al III-lea că „românii au un cult entuziast pentru numele Maiestății Voastre și că toți binecuvântează pe împăratul Franței ca pe geniul mântuitor al României[7].
             Sprijinul lui Napoleon al III-lea[8] a fost decisiv pentru eliminarea opoziției Turciei și a Austriei față de dubla alegere, astfel că la 1 aprilie 1859 Conferința de la Paris a puterilor garante dădea recunoașterea oficiala a faptului împlinit de la 24 ianuarie 1859[9].
 

Bibliografie


Album, Napoleon al III-lea și Principatele Române, editat de Muzeul Național de Artă al României, București, 2008.
Badea, Marin, Istoria românilor – epoca modernă, Editura Pro Universitaria, București, 2010.
Dumitru, Diana, Marea Britanie  şi Unirea Principatelor Române (1856-1859), Chișinău, 2010,  http://www.antim.md/files/9-Dumitru.pdf, accesat online 03.02.2013.
Iorga, Nicolae, Istoria relațiilor române, antologie, ediție critică și note de Florin Rotaru, traducere de Anca Verjinski, Editura Semne, București, 1995, http://digitool. dc.bmms.ro:8881/R/Y61UB3KE3ETVMQ5ESAN4KBKBXEK72PE9IX1C3HEBQEK1Y5KE4F-14259?func=results-jump-full&set_entry=000034&set_number=001660&base =GEN01, accesat online 03.02.2014.
Iscru, Gheorghe D., Istoria modernă a României, volumul 2, ediția a II-a, Editura Casa de Editură și Librărie „Nicolae Bălcescu”, București, 1998.
Istoria României în date, coord. Giurescu, Constantin C., Editura Enciclopedică Română, București, 1971.
Istoria Romîniei, - volumul IV. Formarea și consolidarea orînduirii capitaliste (1848-1878, Editura Academiei Republicii Populare Romîne, București, 1964.
Panaitescu, P. Petre, Istoria românilor, Editura didactică și pedagogică, București, 1990. Scurtu, Ioan, Ioniță Gheorghe I., Georgescu, Titu, lucrare colectivă, Probleme fundamentale ale Istoriei României, Editura didactică și pedagogică, București, 1983.


[1] Ibidem.
[2] Ioan Scurtu, Gheorghe I. Ioniță, Titu Georgescu, Probleme fundamentale ale Istoriei României, Editura didactică și pedagogică, București, 1983, p. 72.
[3] Ioan Scurtu, Gheorghe I. Ioniță, Titu Georgescu, op. cit., p. 72.
[4] Austria intenționa să se opună cu forța acestei uniri, pregătindu-se să ocupe principatele cu armatele sale. Circumstanțele externe însă au fost favorabile românilor, căci la puțin timp după înfăptuirea unirii a izbucnit războiul de unitate al Italiei. Trupele franceze, comandate de Napoleon al III-lea și aliatul său Victor Emanuel II al Piemontului, au bătut pe austrieci la Magenta și Solferino. După aceste înfrângeri, Austria a renunțat să se mai opună unirii principatelor dunărene cf. Petre P. Panaitescu, op. cit., p.292.
[5] Gheorghe D. Iscru, Istoria modernă a României, volumul 2, ediția a II-a, Editura Casa de Editură și Librărie „Nicolae Bălcescu”, București, 1998, p. 33.
[6] Album, ed. cit., p. 26.
[7] Ibidem.
[8] Împăratul Franței voia să întărească Principatele române prin unire, să le scoată de sub protectoratul rusesc, astfel încât acestea să constituie o barieră împotriva înaintării rusești. – cf. Petre P. Panaitescu, op. cit.,  p. 287.
[9] Turcia și Austria și-au dat acordul abia în septembrie 1859. După tratative dificile, în 20 noiembrie 1861, Turcia a recunoscut unirea completă a Moldovei și Țării Românești, dar numai pe timpul vieții lui Cuza,  prin Firmanul de organizare administrativă a Moldovei și Valahiei”, prin care a admis unirea politică și administrativă a principatelor Moldova și Țara Românească ca teritorii autohtone aflate în componența Imperiului Otoman. Pe 11 decembrie 1861, Alexandru Ioan Cuza, domn al Moldovei și totodată domn al Țării Românești (cu guverne și adunări separate până la acea dată), a dat publicității Proclamația prin care a adus oficial la cunoștință că naționalitatea română este întemeiată”. La 22 ianuarie 1862, s-a format primul guvern unitar al României. Pe 24 ianuarie 1862, adunările Moldovei și Țării Românești, reunite în ședință comună, au proclamat orașul București drept capitală a întregii țări. De la acea dată, Principatele Moldova și Țara Românească și-au încetat existența. Din 1866, potrivit constituției promulgate la 1 iulie, principatele unite încep să se numească oficial România cf. Marin Badea, op. cit., pp. 145-146; vezi și Nicolae Iorga, Istoria relațiilor române, antologie, ediție critică și note de Florin Rotaru, traducere de Anca Verjinski, Editura Semne, București, 1995, pp. 273-274, http://digitool.dc.bmms.ro:8881/R/Y61UB 3KE 3ETVMQ5ESAN4KBKBXEK72PE9IX1C3HEBQEK1Y5KE4F-14259?func=results-jump-full&set_entry =00003 4&set_number=001660&base=GEN01, accesat online 03.02.2014.

Georgeta Istrate

Unirea Principatelor - 1859, partea a IV-a



Țara Românească, decizie luată sub presiunea maselor

            Vestea alegerii lui Cuza ca domn al Moldovei a fost primită cu entuziasm și în Țara Românească. Formula dublei alegeri era o posibilitate convenabilă pentru atingerea scopului, doar că adunarea electivă munteană era dominată de o majoritate conservatoare care-și avea proprii candidați[1].
             În preajma deschiderii Adunării, formula îndoitei alegeri nu era bine primită de niciuna dintre cele două mari partide din Țara Românească. Ea a fost impusă mai târziu, în cursul bătăliei pentru domnie, din 22-24 ianuarie 1859. Dacă conservatorii nu voiau să renunțe la candidații lor, partida națională munteană, îndeosebi latura ei liberal-radicală voia să păstreze pentru sine puterea, numind un domn provizoriu din rândurile ei. În Adunarea electivă de la București, voturile se împărțeau astfel: 30 pentru Gheorghe Bibescu, 23 pentru Barbu Știrbei, 18 pentru N.Golescu, 6 pentru Al. Ghica și 5 pentru Ioan Cantacuzino, ultimii doi acum aliați ai partidei naționale[2].
            Așadar, în alegerea domnitorului Țării Românești se înfruntau conservatorii reacționari, în frunte cu Bibescu și Știrbei, cu Partida Națională, a cărei stângă - liberalii radicali -, conta pe sprijinul populației Bucureștilor. Stânga partidei naționale avea metode originale de a-și vedea candidatul ales: să adâncească diviziunea în rândurile conservatorilor și să facă apel la masele populare. Fostul domn și caimacam, Al. Ghica, care nu avea șanse să fie ales domn, cât și nepotul său , D. Ghica, aliați acum ai partidei naționale, urmăreau să împiedice alegerea lui Bibescu sau a lui Știrbei de către majoritatea conservatoare a Adunării. Când s-a deschis Adunarea electivă, în 22 ianuarie 1859, partida națională era în minoritate, dar nici partizanii lui Bibescu nu puteau forma majoritatea dacă nu se uneau cu cei ai lui Știrbei[3].
            Prin urmare, Adunarea și-a început lucrările aducând în discuție flagrantele ilegalități electorale săvârșite cu aprobarea tacită a căimăcămiei. Deputații opoziției cereau eliminarea din Adunare a celor aleși prin fraudă. Ei se bucurau de puternicul sprijin al maselor, care înconjurau din toate părțile Adunarea. Ba chiar  pătrunseseră  în sala de ședințe, în tribune, susținând deputații membri ai partidei naționale prin aplauze. După cum observa N.T. Orășanu, „dreapta, cu toată majoritatea ei, ceda pas cu pas tărâmul ce câștigase la alegeri, minorității de stânga[4], căci poporul era acum „o mare vie ale cărei valuri abia se putea mișca și care amenința să năvălească pe uși și pe ferestre în Cameră ca să-și susție drepturile și principiul său”[5].
            Martori ai evenimentelor de atunci spun că, în timpul ședinței, poporul ajunsese până la băncile deputaților, amestecându-se cu aceștia. Dar, cu toate excluderile deputaților nelegal aleși, rămăsese încă posibilitatea unei majorități Bibescu-Știrbei. Cu toate acestea, majoritatea suferise o mare înfrângere. Ea putea să constate că, prin intervenția poporului, puterea ce i-o conferea numărul de deputați era anulată[6].
            În realitate, presiunea maselor a determinat cursul desfășurării evenimentelor din 22-24 ianuarie 1859. Bucureștenii și țăranii ilfoveni aduși de Mircea Mălăeru, fostul deputat clăcaș în Adunarea ad-hoc, au împiedicat alegerea la domnie a unui candidat reacționar și au impus soluția îndoitei alegeri. Acest Mălăeru a întreprins o intensă activitate de propagandă în satele din preajma orașului, iar efectele acesteia nu putuseră fi stăvilite de represiunile brutale ale autorităților. Consulul Franței aprecia că în oraș pătrunseseră până la 5000 de țărani. Masele orășenești au avut însă rolul hotărâtor, atât prin număr cât și prin combativitate. În fruntea acestora s-au evidențiat muncitorii și meseriașii. Din prima zi a deschiderii Adunării, un rol hotărâtor l-au avut calfele de cizmari și măcelarii.  Prin presiunea lor, masele orășenești și țărănești au constituit elementul motor în desfășurarea evenimentelor de la începutul anului 1859[7].
            În rândurile partidei naționale, cele mai multe șanse pentru a fi desemnat candidat unic le avea N. Golescu. Numele acestuia fusese de altfel popularizat, iar mulțimea a manifestat pentru Golescu până în seara zilei de 23 ianuarie. În această zi au avut loc dezbateri furtunoase în Adunare pentru definitivarea contestațiilor[8].
            Mulțimea a înconjurat Dealul Mitropoliei și a pătruns în număr mare în curtea unde se afla Adunarea, aproximativ 10.000-12.000 de oameni. În rândurile mulțimii se afla un mare număr de țărani și lucrători. Aducându-se un batalion de soldați, masele populare au început să se frământe și să strige: „Afară oștirea, jos tiranii, trăiască libertatea![9]
            În această agitație, deputații opoziției au cerut îndepărtarea armatei, deoarece Adunarea nu putea delibera sub presiunea ei. La amenințarea mulțimii, armata s-a retras. Orașul trecea prin momente de adânci frământări. În acea noapte, când trebuia să se ia o hotărâre crucială pentru țară, nimeni nu putea să doarmă. Astfel că, în noapte, mase mari de oameni parcurgeau străzile orașului[10].
Sub presiunea acțiunilor cu caracter revoluționar ale maselor, care depășeau chiar și așteptările partidei naționale, deputații Adunării, reprezentanți ai celor două tabere, considerau acum necesar să ajungă la un compromis. Astfel, în seara și noaptea zilei de 23 ianuarie 1859, s-a ajuns la o soluție. Deputații majorității s-au întrunit în casa Oteteleșanu, sub profunda impresie a celor petrecute în cursul ședinței Adunării elective. Intrați în panică, se gândeau să nu mai participe la ședința de a doua zi și, prin Barbu Catargiu, au înștiințat despre aceasta pe consulii puterilor garante. Dar aceștia au considerat că ar fi o greșeală retragerea din Adunare. În aceste condiții, consulul Austriei cerea strămutarea lucrărilor Adunării în alt oraș, pentru a scăpa de presiunea poporului[11].
În acest timp, deputații partidei naționale și mai mulți partizani din afara Adunării s-au întrunit într-o sală a hotelului „Concordia”, unde au început discuțiile cu privire la fixarea candidatului pe care să-l susțină în ședința de a doua zi. S-a luat în considerare și sugestia majorității conservatoare, comunicată partidei naționale de către Barbu Catargiu și Apostol Arsache, ca fiecare dintre cele două tabere să renunțe la candidatul lor, adică la Bibescu și Știrbei de o parte, și N. Golescu și A. Ghica de cealaltă parte. D. Ghica, convingându-se că în aceste condiții candidatura lui era exclusă, a propus Unirea celor două țări prin alegerea lui Cuza; astfel, în mod firesc, s-a impus soluția îndoitei alegeri[12].
            După deschiderea ședinței Adunării elective, sâmbătă 24 ianuarie, la orele 11, deputatul Vasile Boerescu, reprezentant al partidei naționale, a cerut președintelui o ședință secretă pentru a face o propunere. El a arătat că pentru a triumfa principiul Unirii trebuia sprijinită candidatura domnului Moldovei, Alexandru Ioan Cuza. S-a redactat un act semnat de toți cei prezenți, în sensul că vor vota ca domn în mod unanim pe Cuza. Era o înțelegere care reprezenta în primul rând o înfrângere a conservatorilor. Hotărârea, care se luase de comitetul liberal unionist era ca, îndată ce conservatorii sau albii din Cameră ar insista cu alegerea lui Bibescu, poporul din dealul și curtea Mitropoliei, unit cu poporul de la Filaret, să pătrundă în Cameră și să o silească a proclama pe alesul Moldovei[13].
            În aceste condiții,liberalii radicali au luat măsuri de retragere a armatei și a maselor populare din jurul Adunării, în ideea de a nu da motive reprezentanților marilor puteri pentru anularea alegerilor. În același timp, aceste măsuri reflectau dorința liberalilor radicali de a limita acum lupta maselor. După ședința secretă, deputații au revenit în sala Adunării și au votat, după validare, în unanimitate ca domn pe Alexandru Ioan Cuza[14].
După proclamarea rezultatului, a luat cuvântul din nou Vasile Boerescu, pentru a preîntâmpina obiecțiile eventuale ale marilor puteri ostile Unirii, mai ales ale Austriei și Turciei. El a subliniat legalitatea actului de la 24 ianuarie 1859, arătând că votul dat nu numai că „nu este în nimic contrariu literei Convenției, dar din contra, este absolut conform cu spiritul său[15]




[1] Ibidem, pp. 304-305.
[2] Ibidem.
[3] Ibidem.
[4] Ibidem, pp. 306-307.
[5] Ibidem, p. 307.
[6] Ibidem.
[7] Ibidem.
[8] Ibidem.
[9] Ibidem.
[10] Ibidem; cf. Marin Badea, op. cit., p. 131.
[11] Istoria Romîniei, ed. cit., p. 307.
[12] Ibidem., pp. 307-309.
[13] Ibidem, p. 310.
[14] Marin Badea, op. cit. p. 131; Istoria Romîniei, ed. cit., p. 307.
[15] Istoria Romîniei, ed. cit., p. 307.



Georgeta Istrate

Unirea Principatelor - 1859, partea a III-a



Moldovenii aleg: „la legi nouă, om nou!”

             În ziua de 5 ianuarie 1859 Adunarea electivă de la Iași a ales ca domn al Moldovei pe candidatul Partidei Naționale, Alexandru Ioan Cuza (figura 3)[1]. Alegerea nu a fost ușoară, dar a fost una inspirată.
            Așadar, lucrările Adunării elective moldovene au început sub președinția deputatului Petrache Roset Bălănescu, în condițiile în care cei mai mulți dintre deputați erau partizanii Unirii Principatelor. În ședințele din 3 și 4 ianuarie 1859 s-a afirmat în două petiții și o propunere semnată de deputații M. Kogălniceanu, C. Iacovachi, I. Gane, D. Miclescu și C. Gr. Ghica, că „dorința cea mai aprinsă a poporului întreg este tot Unirea Principatelor Moldovei și a Valahiei sub guvernământul unui principe străin[2]. În plus, domnul care urma să fie ales primea sarcina de a a asigura realizarea unirii[3].
            În fapt, deputații Adunării elective țineau să afirme încă o dată, în fața întregii Europe, că nu renunță la unire și că sunt hotărâți să lupte până la capăt pentru împlinirea acestui deziderat. Fiindcă majoritatea deputaților era formată din unioniști, problema alegerii unui domn care să lupte pentru transpunerea în viață a hotărârii Adunării ad-hoc și a Adunării elective părea să fie ușor de realizat[4].


            După validarea mandatelor, Adunarea electivă număra 55 de deputați. Dintre aceștia, 33 erau membri ai partidei naționale, ceilalți formau două grupări: o grupare sprijinea pe fostul domnitor Mihail Sturdza, iar a doua pe fiul acestuia, Grigore Sturdza. În rândurile acestor două grupări, cei mai mulți dintre deputați erau conservatori cu idei reacționare[5].
 Conservatorii puteau spera să învingă doar dacă cele două grupări s-ar fi unit și ar fi câștigat o parte însemnată din deputații partidei naționale. Dar între partizanii lui Mihail Sturdza și cei ai lui Grigore Sturdza era imposibil să se ajungă la o înțelegere, căci fiecare dorea să ajungă domn. Partida națională, deși avea majoritatea în Adunare, era divizată în mici grupări alcătuite de doi sau trei deputați, care-și aveau fiecare candidatul lor[6].
            Pentru a se asigura succesul partidei naționale, s-a ajuns la concluzia că trebuia să aibă un singur candidat. Printre candidații cu cele mai multe șanse de a fi ales era Vasile Alecsandri, dar acesta a renunțat în favoarea lui Costache Negri. Poetul moldovean a convins pe ceilalți candidați la domnie să-și retragă candidaturile, pentru a susține în comun alegerea lui Negri. Singurul care nu a fost de acord cu cererea lui Vasile Alecsandri a fost Lascăr Catargiu. S-a ajuns astfel în cadrul partidei naționale la două tabere: a lui Costache Negri și a lui Lascăr Catargiu, fruntaș al dreptei acestei formațiuni politice. Atât Costache Negri cât și Lascăr Catargiu erau de acord cu unirea, dar se deosebeau prin ideile lor sociale: în timp ce Negri voia împroprietărirea țăranilor, Catargiu era complet împotrivă, afirmând că nu-și va da votul pentru cineva care, ajungând domn, va lua moșiile de la boieri și le va împărți țăranilor[7]. Trebuia deci să fie desemnată o altă persoană care să întrunească sufragiul unanim al deputaților unioniști.
            În seara zilei de 3 ianuarie 1859, a avut loc o nouă adunare a deputaților partidei naționale, într-o încăpere alăturată sălii Elefantului din clădirea cabinetului de istorie naturală. După mai multe ore de dezbateri tensionate, care n-au dus la niciun rezultat,la ora 11 noaptea, Lascăr Rosetti a încuiat ușa camerei unde erau deputații, declarând că nimeni nu va pleca înainte de a fi ales candidatul partidei naționale. Imediat după aceea, N. Pisoschi l-a propus candidat pe Alexandru Ioan Cuza, care a fost acceptat în unanimitate[8].
            Astfel că, în ziua de 5 ianuarie 1859, Adunarea electivă s-a întrunit spre a alege pe domnitor. Era un singur candidat : Alexandru Ioan Cuza. Alegerea s-a făcut prin vot deschis, iar candidatul a obținut unanimitatea voturilor celor prezenți, adică 48. Ca urmare, Alexandru Ioan Cuza a fost proclamat domn al Moldovei. După depunerea jurământului, Mihail Kogălniceanu l-a întâmpinat pe domnul ales cu aceste cuvinte: „Alegându-te pe tine Domn în țara noastră am vroit să arătăm lumii aceia ce toată țara dorește: la legi nouă, om nou... fii dar omul epocii..., fă ca legea să fie tare, iar tu, Măria Ta ca Domn, fii bun, fii blând, fii bun mai ales pentru acei pentru care mai toți Domnii trecuți au fost nepăsători sau răi[9]” .
            Pentru prima dată, scria Victor Place, s-a săvârșit o alegere fără să se cheltuiască un singur galben, deși M. Sturdza nu s-a dat îndărăt a oferi mai multe milioane pentru a-și cumpăra voturile. A fost pretutindeni respins. Consulul francez mai arăta că „alegerea colonelului Cuza este victoria deplină a ideilor înaintate și liberale, iar vechiul sistem de corupție și-a trăit traiul[10]. De asemenea, un contemporan, N. Gane, notează în amintirile sale că „strigătul de entuziasm care izbucni în acele momente din piepturile tuturora nu se poate descrie[11].
            După alegerea din Moldova, privirile națiunii erau ațintite spre București, unde Adunarea electivă și-a deschis lucrările la 22 ianuarie 1859.





[1] Cuza făcea parte dintr-o veche familie boierească din județul Fălciu, înrudită cu familia cronicarului Miron Costin. Avea studii în Franța și participase la mișcarea de la 1848, alături de tinerii naționaliști. Fusese numit ispravnic (prefect) al județului Covurlui, dar își dăduse demisia, deoarece nu a acceptat să-l ajute pe caimacam la falsificarea alegerilor – cf. Petre P. Panaitescu, op. cit., p.291.
[2] Istoria Romîniei, ed. cit., p. 302.
[3] Ibidem.
[4] Ibidem.
[5] Istoria Romîniei, ed. cit., p. 302.
[6] Ibidem.
[7] Ibidem.
[8] Ibidem.
[9] Ibidem, pp. 303-304.
[10] Ibidem, p.304.
[11] Ibidem.



Georgeta Istrate