luni, 28 martie 2016

Mănăstirea Sinaia (3)





Mausoleul lui Take Ionescu

 “Pe noi ne-a ursit soarta să îndeplinim fapta cea mare. Noi vom fi sau groparii muncii de veacuri, sau zămislitorii unei vieţi aşa de frumoase încât vedenia ei mă smereşte”. Cuvintele rostite de Take Ionescu, politician si prim-ministru al României în perioada primului război mondial, sunt atât de profunde, actuale, naţionale şi personale, încât nu poţi să nu asociezi cele două dimensiuni: fizică şi spirituală. Căci dacă domnia sa nu se mai află printre noi cu trupul, îi putem găsi sufletul şi ideile în discursurile şi acţiunile sale. Şi dacă faptele şi vorbele acestui om pot fi o pildă pe altarul istoriei noastre, putem să păstrăm un moment de reculegere la mormântul său aflat la Mănăstirea Sinaia. Un moment de unire sufletească, de salut, de recunoaştere  într-o dimensiune atemporală. Pereţii mausoleului său redau fragmente din discursurile  rostite în preajma şi în timpul primului război mondial referitoare la reîntregirea României.
     A fost dorinţa politicianului să fie îngropat aici, deoarece acesta este locul în care s-a vindecat de o boală cumplită.
    Tăcuţi, cuminţi, cu capetele plecate în semn de respect,  tineri şi vârstnici intră, aprind o lumânare, păstrează un moment de reculegere şi ies în linişte ca şi cum nu ar vrea să deranjeze. În curte, oamenii se plimbă meditativ, citesc inscripţiile sau privesc îndelung imaginile pictate, parcă şi-ar căuta propria identitate.
    Amurgul îşi anunţa prezenţa, iar ultimele raze ale soarelui îmbrăţişau în culori trandafirii Sinaia. Un gest de iubire al Universului, ca un limbaj pe care nu-l înţelegeam pe deplin...

 Georgeta Istrate


Mănăstirea Sinaia (2)






Imagini biblice şi o lume aproape fantastică

  În acelaşi timp cu biserica a fost ridicat şi un paraclis, o mică bisericuţă în care se ţineau slujbele în anotimpurile reci. Arhitectura joasă şi pictura înnegrită de trecerea timpului îţi dau un fior aparte. Balauri şi tauri înaripaţi, diavoli aroganţi şi îngeri blânzi vorbesc despre o lume aproape fantastică.  Instantaneu, gândul te poartă spre acele timpuri, la credinţa şi talentul celor care au adus la viaţă acest loc.Imaginile biblice îţi creează senzaţia curgerii timpului, al cărui parfum te conduce într-un trecut de care eşti legat printr-un fir invizibil. Eşti aici, dar rădăcinile îţi sunt undeva în timpuri imemoriale. Pereţii dezvăluie evenimente din Săptămâna Patimilor Mântuitorului, începând cu trădarea lui Iuda şi terminând cu răstignirea. Din boltă, chipul candid al Maicii Domnului înconjurată de sfinţii melozi parcă  îmbrăţişează privirile credincioşilor. Peste tot sunt chipuri aureolate de sfinţi, scena învierii în care se află ascunsă toată istoria universului, avându-l în centru pe Mântuitorul ce poartă steagul biruinţei  în fruntea cetelor cereşti.
    Ca şi biserica, paraclisul are o catapeteasmă din zid ce datează din secolul al XVII-lea. Mănăstirea a fost rănită de invaziile turceşti şi austriece din 1784. În următorul an a fost reparată, fiind nevoie să se intervină pe anumite  zone ale picturii originale.
   Muzeul mănăstirii, amenajat în fosta casă de oaspeţi,  păstrează obiecte de cult, icoane, scrieri vechi, printre care şi prima biblie tradusă şi  tipărită în limba română la 1688, piese din argint, broderii, ţesături, obiecte de mobilier...

Biserica nouă

 Din stradă ochii se opresc pe o clădire roşiatică de o frumuseţe aparte. Este biserica cea nouă de la Sinaia, ridicată prin străduinţa călugărilor ce locuiau aici între 1842-1846, în timpul stareţilor Ioasaf şi Paisie. Este închinată Sfintei Treimi, iar materialele din care a fost ridicată sunt piatra şi cărămida. Deteriorată de mai multe ori, a fost reconstruită între 1893 şi 1903, după planul arhitectului George Mandrea: ziduri groase şi contraforţi puternici asemeni mănăstirilor din Moldova, pe care a adăugat elemente specifice stilului brâncovenesc. Un brâu verde de ceramică smălţuită ce înconjoară biserica asemeni unei funii împletite în trei, are o dublă semnificaţie: Sfânta Treime unită într-un singur Dumnezeu, dar şi Principatele Române: Transilvania, Moldova şi Ţara Românească unite într-o singură ţară, România. Chipurile de sfinţi din partea superioară amintesc de istoria şi pildele credinţei de-a lungul veacurilor.Pictura în ulei pe un fond de aur mozaicat realizată în stil neobizantin îl are ca autor pe pictorul danez Aage Exner. Din nou imaginile biblice ne aduc aminte de Creator şi de o lume superioară în care suntem aşteptaţi cu toţii. Mobilierul bisericii, sculptat în lemn de paltin aurit, duce cu gândul la templul ceresc. Pe peretele sudic, într-o cutie de lemn, poate fi admirat epitaful Annei Roth, lucrat  în fir de aur şi mătase colorată, pe pânză de bumbac . Este o piesă de o valoare inestimabilă. Scaune regale, unul  purtând blazonul şi emblema “Nihil sine Deo”(nimic fără Dumezeu) şi tabloul votiv ne amintesc de protecţia de care s-a bucurat acest loc binecuvântat. Istoria mântuirii şi o parte din istoria României şi a conducătorilor ei se află în picturile mănăstirii Sinaia.


Georgeta Istrate

Mănăstirea Sinaia (1)




  Supranumită şi “Catedrala Carpaţilor”, Mănăstirea Sinaia este situată pe Valea Prahovei într-un peisaj fermecător pe care luminile şi culorile răsăritului  îşi pun amprenta de 300 de ani încoace…



  

Se aud cântecele îngerilor...



   Tot ansamblul de la Sinaia este un adevărat muzeu de artă şi spiritualitate românească, un loc unde localnicii şi pelerinii beau din cupa credinţei. Aici a fost cândva o poiană traversată de ape. Şi, în susurul blând ca şoapta unei chemări, într-o zi fierbinte de august a anului 1683,  un călugăr bătrân a auzit  coruri îngereşti preamărind-o pe Fecioara Maria. Acest fapt  nu a rămas fără ecou în plan pământesc. A fost construită mănăstirea, apoi casele au început să răsară una câte una. Aşa a luat fiinţă oraşul Sinaia. De sute de ani, Sfânta Liturghie se revarsă în dimineţi înrourate prin vocile preoţilor: “Stăpâne Doamne, Dumnezeul  nostru, Cel ce ai aşezat în ceruri cetele şi oştile îngerilor şi ale Arhanghelilor spre slujba slavei Tale, fă ca împreună cu intrarea noastră să fie şi intrarea sfinţilor îngeri, care slujesc împreună cu noi şi împreună slăvesc bunătatea Ta. Că Ţie se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”

Un monument vechi de peste 300 de ani

  Bătrânul călugăr auzise glas de îngeri, dar nu avea puterea materială să ridice un monument închinat Fecioarei. Sarcina i-a revenit Spătarului Mihail Cantacuzino care, plecat în pelerinaj la locurile sfinte,a fost atât de impresionat încât a hotărât să ridice un edificiu. Se pare că acolo, la Mănăstirea Sfânta Ecaterina din peninsula  Sinai, boierul valah  a avut o revelaţie  care i-a atins coardele sensibile ale inimii. Mintea a început să imagineze o mănăstire în munţii româneşti. Şi ce nume ar s-ar potrivi mai bine decât Sinaia?
    Când intri în curtea mănăstirii paşii sunt mai rari, începi să fii atent la toate detaliile şi nu se poate ca arhitectura acestui loc să nu te impresioneze. Portalul bisericii redă scene din Vechiul Testament reprezentate chiar de Moise şi Aaron. Vulturul bicefal, ţinând în gheare sceptrul şi crucea, aminteşte de familia Cantacuzinilor. Istoria locului a început se se scrie în anul 1695.  Hramul  bisericii este “Adormirea Maicii Domnului”.
   Mănăstirea este construită pentru 12 călugări, la fel ca numărul apostolilor Mântuitorului. Biserica veche are formă de cruce şi poartă amprenta stilului brâncovenesc, iar sculpturile din piatră şi motivele florale împodopbesc coloanele pridvorului deschis. Ferestrele au ancadramentele sculptate cu motive florale şi capete de lei. Catapeteasma din zid este o adevărată operă de artă, străpunsă după legi tradiţionale de cele trei uşi. Pictura impresionantă a fost relizată de un celebru pictor şi meşter zugrav al vremii, Pârvu Mutu . Imaginile Judecăţii de Apoi te întâmpină din pridvor şi te duc cu gândul la mila creştină preferată de ctitor. Într-un document al vremii, acesta scria: “Iubeşte şi miluieşte pe aproapele tău, cercetează pe cel bolnav şi sărac şi adăposteşte în casa ta pe cel oropsit”.
   Acestea nu erau vorbe goale, având în vedere că din cei 18 copii, 12 erau adoptaţi. Pereţii bisericii prezintă cele două opţiuni pe care omul le are la îndemână: Raiul şi Iadul prin care omul poate primi sau respinge mântuirea.

Georgeta Istrate

vineri, 18 martie 2016

Mănăstirea Plumbuita



   Lumina roşiatică a răsăritului arunca răsfrângeri de foc peste Plumbuita, iar picăturile de rouă îi dădeau străluciri de diamant…






  Plumbuita - un nume “greu” căpătat de la acoperişul iniţial din plumb, care îi dădea rezistenţă şi un aspect bogat în peisajul vremii. O legendă spune că ar fi fost transformat, la un moment dat, în proiectile de luptă pentru o bătălie cu turcii .Însă cea mai fascinantă variantă este aceea unei minuni întâmplate în urma unei bătălii aprige dintre armatele lui Matei Basarab şi Radu Iliaşi.Ghiulelele de pe acoperiş s-ar fi topit singure, conferindu-i  luciu de plumb…

Efervescenţa dinaintea slujbei

 În acea dimineaţă, părea că toată lumina Universului se revarsă peste Plumbuita. Pe poarta curţii mănăstirii râuri de credincioşi, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, intrau închinându-se.Peste puţin timp avea să înceapă Sfânta Liturghie. Până atunci, unii  aprindeau lumânări pentru sufletele plecate în eternitate ; alţii scriau acatiste pe genunchi; cei mai mulţi intrau în biserică să se roage la cele două icoane făcătoare de minuni -  a Maicii Domnului şi a Sfântului Nicolae.  Efervescenţa pregătirilor din jurul altarului dintre brazi şi forfota din întreaga curte arătau că inimile sunt pregătite să primească Cuvântul Lui Dumnezeu. La un moment dat, privirile s-au îndreptat spre poarta pe care intraseră  P.S. Ciprian Câmpineanu însoţit de stareţul manăstirii Arhimandritul Visarion Marinescu. Într-o linişte solemnă, credincioşi şi prelaţi se salutau reciproc printr-o aplecare a capului. Mâinile musafirului binecuvântau mulţimea...

Cetatea lui Matei Basarab

   Mănăstirea se află pe o colină de pe malul drept al râului Colentina şi a fost constrută în anul 1564 .Primul ctitor al mănăstirii este  Petru Vodă , fiul lui Mihnea şi al Doamnei Chiajna .Al doilea ctitor este Alexandru Vodă, care o şi înzestrează cu averi însemnate. Mihnea Turcitul o închină, în anul 1585, Mănăstirii Xiropotamu, de la Muntele Athos, transformând-o treptat în mănăstire grecească.  Până în anul 1647, când va fi rectitorită, mănăstirea trece prin mai multe distrugeri, printre care un incendiu devastator. Biserica este rezidită din porunca domnitorului Matei Basarab, al treilea ctitor al mănăstirii.Acesta i-a dat lăcaşului o importanţă deosebită, reparându-l şi readucându-l la statutul de lăcaş de cult  şi spiritualitate românească.Casa Domnească  are o arhitectură de o frumuseţe rară, cu arcade masive de zidărie la parter, în timp ce la etaj arcadele sunt sprijinite de coloane cilindrice. Matei Basarab face din Plumbuita o cetate înconjurată cu ziduri groase în care, mai târziu,  este încorporat  turnul clopotniţă ( construit de egumenul Dionisie, în anul 1806). Aflată într-o poziţie strategică, la margine de Bucureşti, Plumbuita a fost  loc de rugăciune, dar şi de luptă. Dacă zidurile ar putea să vorbească, ar descrie lupta din 1632 dintre  românii conduşi de domnitorul Matei Basarab şi oastea otomană condusă de  Radu Iliaşi. Apoi ar vorbi despre Tudor Vladimirescu şi despre Revoluţia de la  1821; despre santinelele pe care Tudor le-a pus la Plumbuita, pentru a împiedica iesirea din oraş a turcilor şi grecilor care secătuiau ţara.Plumbuita vorbeşte dureros despre galerii ascunse pe unde au scăpat nevinovaţii, dar şi despre trădări ale căror personaje obscure prezintă  boieri avari, capabili să-şi vândă domnitorii pentru un pumn de galbeni. Apoi, la Revoluţia de la 1848, fără acordul autorităţilor bisericeşti, 40 de lideri ai revoluţiei au fost închişi în beciurile Plumbuitei, transformată fără voia ei în închisoare politică...

Visul mareşalului

  Secolul al XIX-lea a adus cu el cutremurul din 1802, care a afectat biserica şi clopotniţa.Secularizarea din 1864 avea să treacă toate averile în proprietatea statului şi, ca lovitura să fie cât mai dură, este desfiinţată ca mănăstire şi transformată în biserică de mir.De la măreţia de altădată , mănăstirea de călugări  ajunge o ruină  învăluită într-o tristeţe misterioasă şi neagră de plumb.Probabil că preotul Ion Sachelărescu a simţit tristeţea îngerilor care o păzeau şi a început restaurarea. Apreciindu-i valoarea istorică, artistică şi spirituală, mareşalului Ion Antonescu îi vine ideea să transforme mănăstirea Plumbuita într-un  Panteon Naţional dedicat eroilor căzuţi pe câmpul de luptă pentru reîntregirea neamului. Aici dorea să se întoarcă pentru totdeauna, atunci cand va fi fost momentul să plece în veşnicie. A început transformarea, dar, din păcate, visul mareşalului s-a frânt. Istoria avea alte planuri...

Energia vremurilor

   Prin grija patriarhului Justinian, biserica este restaurată între anii 1954-1955, târnosită la 24 iunie 1958 şi dată în grija părintelui arhimandrit Sofian Boghiu.Astăzi, zidurile cetăţii lui Matei Basarab murmură o melodie tainică ale cărei versuri vorbesc despre nepăsare, cutremure, avariţia egumenilor greci, care au secătuit-o de obiectele de preţ,despre ciumă şi despre perioada comunistă. Şi, peste toate, se aude triumfător versul magic al durabilităţii credinţei în timp şi spaţiu. 
    La Plumbuita credinţa se confundă cu istoria. Aici, timpul nu poate fi închis într-un sanctuar, pentru că energia vremurilor  iese mereu la suprafaţă. Sacrificii şi iubire, rugăciune şi iertare. Şi cultură, multă cultură. Biblioteca mănăstirii  cuprinde titluri vechi de peste 500 de ani.  Aici, acum, săracii primesc medicamente şi pentru trup, nu numai pentru suflet, datorită unor oameni care au înţeles că averile nu le aparţin, ci sunt ale lui Dumnezeu.Ei sunt doar administratorii...

Compatibilitatea dintre intransigenţă şi smerenie

   Hramul bisericii Mănăstirii Plumbuita este “Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul”. Preasfinţitul Ciprian Câmpineanu în predica sa, aduce în actualitate faptele Înaintemergătorului, scoţând în evidenţă principalele însuşiri ale sfântului :  “ Pe cât era de intransigent faţă de păcat, pe atât era de înţelegător  faţă de omul care, deşi păcătos, înţelegea să-şi ceară iertare, să se pocăiască.Cum spuneam, pe cât era de intransigent, pe atât era de smerit. Să nu vi se pară incompatibile aceste două  virtuţi! Intransigenţa faţă de păcat este motivul pentru care, în iconografie, Sf. Ioan Botezătorul apare cu trăsături mai aspre, ceea ce denotă o persoană mai dură. Ei bine, era intransigent faţă de ceea ce era rău, faţă de ceea ce era păcătos, dar el era foarte smerit. Şi asta pentru că îşi înţelegea condiţia sa dependentă faţă de Dumnezeu.Cu toate că se bucura de popularitate în rândul poporului evreu,  niciodata nu a fost ispitit să se dea drept Mesia. A spus că este doar “glasul celui strigă în pustie” şi că, după el, vine cel a cărui existenţă era mai dinainte de el. Ioan L-a mărturisit pe Fiul lui Dumnezeu  şi nu a căzut în ispita de a se arăta pe sine ceea ce nu era. Iată cum Botezătorul ne învaţă pe noi toţi, care suntem creştini iubiţi ai Mântuitorului, că trebuie deopotrivă să fim intransigenţi  faţă de păcat şi totodată smeriţi, să fim demni de identitatea noastră  de ucenici ai Mântuitorului.Să nu ne ruşinăm nicicând de identitatea noastră, de credinţa şi unitatea pe care am primit-o de la El,  prin sfinţii apostoli şi apoi prin toţi mărturisitorii acestei credinţe . Iată că Sf. Ioan Botezătorul, cel care se află  la cumpăna dintre testamente, şi-a dat viaţa pentru mărturia a ceea ce este bun, frumos şi adevărat. Nu încetaţi să vă rugaţi, căci mult poate rugăciunea dreptului!”

Parfumul trandafirilor din suflete

  Slujba se apropia de final. În timp ce câţiva preoţi ofereau împărtăşanie , stareţul scosese racla cu părticelele  moaştelor Sfinţilor Mucenici: Gheorghe, Pantelimon, Ioan cel Nou de la Suceava şi ale Sfântului Ierarh Nicolae.Credincioşii sărutau moaştele şi, în acele momente, chipurile  îmi păreau de o frumuseţe indescriptibilă . Aproape toţi atingeau câte un obiect ( o eşarfă, un inel, o carte de rugăciuni, etc.) de acea raclă,  în speranţa că vor lua cu ei un strop de sfinţenie care să le atingă sufletele. Vântul adia,  legănând crengile brazilor ca într-un alint al Universului. Aerul mirosea a trandafiri, fără ca vreunul să fie prin preajmă. Probabil era parfumul trandafirilor iubirii ce tocmai înflorise în suflete ...


Georgeta Istrate

marți, 8 martie 2016

8 Martie - La mulţi ani, icoană sfântă!







Mama mea frumoasă
Să fii sănătoasă,
Să ai iar putere
Să scapi de durere!

Şi cât m-oi fi legănat,
Şi cât oi fi tremurat,
Cât te-oi fi îngrijorat,
Astea toate le-am uitat!

Acum ţi-e rău, numai tu ştii,
Şi eu nu-s lângă tine,
Tu, mamă bună, ai vrut copii,
Străină să nu fii  pe lume.

Si eu, de ce-am plecat departe?
De ce nu pot fi lângă tine,
Când suferindă eşti şi, poate,
Te uiţi spre poartă după mine:

„De ce nu vine fata mea
Cu ochi albaştri ca şi cerul?
Ai grijă, Tu, Doamne, de ea,
Adu-mi-o să-mi aline dorul!”

La mulţi ani, icoană sfântă!
De m-aş naşte înc-o dată,
Îmi doresc să fiu tot fată
Ş-al tău pântec să m-aducă!

Sau de Domnul va voi,
Te-oi aduce eu pe lume,
A mea fată tu să fii
Şi-oi fi mamă pentru tine!


Doamne, fă-o sănătoasă
Tinereţea dă-i-o iară,
Fă-o iarăşi să zâmbească
Fă-o, Doamne, primăvară!

Georgeta,
8 Martie 2016






marți, 1 martie 2016

Mărţişor – Şi primăvara asta stă să vină...






Ce dor de primăvară mă cuprinse!
Câţi muguri vor ivi petale parfumate...
Şi câte triluri prin păduri uitate,
Când reînvie natura tristeţile-s învinse!

Şi clipe-ncoronate ca veşnice zeiţe,
Ducând poveri de şoapte în seri îndrăgostite,
S-or perinda prin aer lăsând o dâră fină
De dragoste, de soare şi  dor sub clar de lună.

Fiinţele  simţi-vor în aer o magie
E dragoste? E vis? E poate o beţie...
Inevitabil te cuprinde, şi nu te poţi opune,
Va fi atât de bine, o tainică minune!

Ce dor de puritate mă cuprinse!
Parc-aş pluti pe ţărmuri unde încă
Iubirea ar mai fi în inimi neînvinse
De scopuri ce departe o alungă!

Şi primăvara asta stă  să vină
Cu frumuseţi ce fi-vor dăruite,
De razele de soare şi nopţile cu lună,
De inimi  de fiinţe-ndrăgostite!

Georgeta,
1 martie 2016