sâmbătă, 30 martie 2013

Bolile și psihoterapia


Terapeutul Nicu Ghergu


„Reţeta vindecării are trei componente: conştientizare, iertare şi autosugestionare pozitivă”, explică terapeutul Nicu Ghergu

 

    Trăirile pozitive, stările de bucurie, de fericire, de mulţumire te înfloresc, te fac să ai încredere în tine, pe când stările negative te transformă într-o fiinţă neputincioasă. La nivel fizic, o stare negativă scade sistemul imunitar, iar o stare pozitivă creşte imunitatea cu peste 40 la sută.

Cauzele bolilor

   Este pentru prima oară când terapeutul Nicu Ghergu lucrează cu Mădălina care, în anul 1995, a fost diagnosticată cu leucemie. A suferit 4 operaţii, în urma cărora medicii nu i-au dat şanse de viaţă. Şi totuşi, ea trăieşte. Cum este posibil?! Unii o numesc minune, alţii o numesc noroc sau credinţă. Surpriza cea mai mare, pe care nici marii psihologi nu au descifrat-o complet, vine din interiorul nostru. Psihicul uman schimbă lucrurile la 180 de grade prin atitudine pozitivă, putere de iertare, dorinţa de ridicare din starea de prăbuşire.
   Viaţa Mădălinei a fost o dramă continuă, iar tristeţea şi suferinţa au creat în trupul fragil o boală necruţătoare. O copilărie trăită în frică şi lacrimi, continuată într-o căsnicie la nici 17 ani, cu bătăi şi umilinţe. Când a ajuns la capătul puterilor, a implorat ajutor: “Doamne, Dumnezeule, dacă Tu exişti, vreau să te cunosc!”. Strigătul acesta i-a schimbat viaţa, deoarece Dumnezeu i-a răspuns foarte repede. Mădălina ajunsese la limita dintre viaţă şi moarte, când “parcă din mine a strigat cineva: ridică-te, că altfel vei muri!”. Şi s-a ridicat. Acesta este tabloul unei vieţi care poate că seamănă izbitor cu a unora dintre noi sau ale cunoscuţilor noştri. În realitate, aceste drame sunt cauzele bolilor care ne macină vieţile. Eliminarea cauzelor este cel mai bun medicament.


O ruşine mereu vie

      Terapeutul începe şedinţa cu câteva exerciţii fizice de deblocare ale căilor de recepţie. Apoi, când pacienta este relaxată complet, vine prima întrebare: “Dacă ar fi să împărţim viaţa ta în trei etape: copilărie, adolescenţă şi maturitate, ce note i-ai da şi ce medie i-ai face?”. Mădălina, cu glasul pierdut, priveşte în tavan, apoi răspunde: “În copilărie mi-aş da 6, în adolescenţă 5, iar restul perioadei l-aş împărţi în două etape: în prima mi-aş da 4, iar în a doua 8. Deci media ar fi sub 6”. Întrebarea “cu ce probleme te confrunţi în prezent?” este dureroasă, căci Mădălina începe să plângă. Ca şi cum ar fi o ruşine, spune printre lacrimi “am leucemie!”. Câteva momente terapeutul tace. Apoi hotărăşte că, pentru moment, va evita subiectul acesta. Aduce apoi în discuţie perioada copilăriei sperând că, pentru nota 6, ar trebui să fie şi lucruri bune. Amintirile însă aveau să fie dramatice. Mădălina se îneacă în plâns, dar continuă: “Am avut un tată beţiv, din cauza căruia de multe ori dormeam pe străzi, în parcuri sau pe la vecini. Seara pleca şi noi nu ştiam dacă o să vină treaz sau beat. Îmi făceam ghiozdanul, îmi puneam pijamaua pe mine, deasupra uniforma, apoi aşteptam să vină acasă… să vedem dacă fugim sau nu. La şcoală am trăit un moment penibil când profesorul de sport ne-a spus să ne dezbrăcăm toţi în trening. N-am avut alternativă, aşa că am rămas în pijamaua mea oranj cu albastru. Culmea ironiei a fost că toţi copiii mi-au admirat «treningul», numai unei prietene bune i-am spus că, de fapt, costumaţia mea era pijamaua cu care fugeam de acasă şi pe care o aveam mereu sub uniformă… Amintiri frumoase nu prea am. Doar faptul că mama ţinea la noi şi se străduia să ne ofere tot ceea ce depindea de ea. A mai fost şi bunicul matern, care a încercat să contracareze cumva iadul în care trăiam. Mai sunt şi jocurile copilăriei, altfel mi-aş fi dat nota 3”. Terapeutul discută cu pacienta despre încercarea de a conştientiza stările prin care a trăit în copilărie şi de a vedea cum s-a simţit atunci. De exemplu, emoţiile pe care le-a avut când profesorul de sport i-a pus să se dezbrace: „Şi acum retrăiesc ruşinea acelor momente!”. Apoi vorbele îi sunt înăbuşite din nou de lacrimi.

Răspunsul specialistului

    “Există câteva posibilităţi de a acţiona asupra trecutului: varianta cea mai la îndemână este să rămâi cu ruşinea în continuare, dar asta nu va schimba cu nimic starea ta. Acest lucru însemnă că şedinţa de terapie nu-şi va fi atins scopul şi tu vei duce ruşinea ca pe o povară multă vreme de acum înainte. Varianta pe care ţi-o recomand este să conştientizezi problemele şi să încerci să te detaşezi de ele. Ştiu că este foarte greu, dar pot să-ţi dau o idee: imaginează-ţi un tablou în dreapta ta şi încadrează mental ruşinea pe care încă o trăieşti. Poţi?” Da, răspunde Mădălina. “Cum o percepi? Luminoasă, întunecoasă, în culori...?” “În culori vii!”, vine răspunsul. “Fă un efort şi depărtează acest tablou de tine. Lasă-l să se ducă încet în fundal, iar în prim plan adu, cu ajutorul imaginaţiei, un peisaj frumos cu o apă curgătoare... Depărtează acum imaginea ruşinii până ajunge doar un punct care se pierde departe pe linia orizontului”. În cabinet se aşterne tăcerea. După un timp, terapeutul propune reconstituirea momentului ruşinii. Îi cere să fie sinceră cu ea însăşi: “Mă văd pe mine în pijama, dar nu-mi mai este ruşine!”

    O strălucire de satisfacţie se vede pe chipul terapeutului şi un zâmbet care aduce uşurare luminează faţa Mădălinei. Nicu Ghergu mai face o încercare şi-i propune pacientei să încadreze într-un tablou mult mai mare problemele şi emoţiile care o încercau în momentele de nesiguranţă, când tatăl ei venea acasă şi îşi alunga soţia şi copiii. Încercarea a fost nereuşită. Fusese prea mult pentru o singură zi: “E foarte greu! Poate o s-o fac într-o şedinţă viitoare!”.

    Terapeutul explică: “Vindecarea se află în mâinile pacientului! Niciun medic sau terapeut nu-ţi poate garanta vindecarea, pentru că, în realitate, cauza bolilor se află în noi. Vezi bine ce poveşti îngrozitoare stau în spatele unei boli, ce drame, ce traume! Dacă fiecare ar fi sincer cu el însuşi, dacă ar trece din nou pe firul vieţii să conştientizeze sentimentele pe care le-a trăit şi pe care le-a ţinut ascunse mulţi ani, ar scăpa de probleme, s-ar vindeca. Este adevărat că-ţi trebuie curaj să vorbeşti despre stările prin care treci. Prin urmare, reţeta vindecării are trei componente: conştientizare, iertare şi autosugestionare pozitivă”.


Georgeta Istrate


Cine ești tu, Viorel Pop?


        


   Îl văzusem pe Viorel Pop la televizor de mai multe ori. Atât de tare m-a impresionat, încât mi-am zis că, dacă o să merg vreodată la un bioenergetician, el va fi acela. Când mă aşteptam mai puţin, întâlnirea s-a produs. Aveam emoţii, din cauza asta credeam că o să stric tot. Dar  nu a fost aşa. Din momentul în care i-am auzit glasul, orice emoţie a dispărut ca prin minune şi, cu toate că nu-l întâlnisem niciodată, m-am trezit exclamând entuziasmată, în timp ce mă îndreptam spre cabinetul lui: aud  glas de brăilean de-al meu! Nu ştiu când m-am aşezat pe scaun, nu mai ştiu nici dacă am dat mâna cu el, vedeam doar un om înconjurat de icoane. Ce mi s-a părut ciudat a fost faptul că, în timp ce  vorbea cu mine, se concentra spre televizor. Auzisem de la niște prieteni că, în terapiile sale, folosește culorile televizorului, dar nu-mi dădeam seama cum și de ce. Simţeam furnicături în tot corpul, ca o energie ce  mă răscolea,  o căldură îmi cuprinsese fiinţa, îmi ardeau obrajii şi auzeam ca prin vis:”ai dureri de coloană, ficatul nu este în regulă, picioarele şi mâinile îţi sunt reci, ai probleme la un sân,… de ce-ţi pare rău de viaţa pe care ai trăit-o până acum şi de ce, mă rog, nu porţi ochelari?!...”. Rămăsesem mută. Nici nu avusesem timp să mă dezmeticesc, nu-l întrebasem nimic şi el începuse să-mi citească toată viaţa. Cunoştea  evenimente atât de intime din viaţa mea şi le spunea cu atâta precizie,  încât am rămas fără cuvinte.

Niciodată nu mi-a fost greu să rezolv un caz”


       Mi-a povestit apoi despre karma pe care o am în această viață și mi-a dat câteva sfaturi. L-am întrebat  cum crede că unul ca Hitler ar putea să-şi plăteasca păcatele...  “ Un astfel de om nu-şi poate plăti datoriile  decât dacă vine cu un destin de a ajuta sufletele să se mântuiască. Şi apoi… poate ţi se pare ciudat, cei care au fost închişi în lagăr şi au fost supuşi unor suferinţe enorme, gândindu-se că vor muri, în ultimele clipe  şi-au îndreptat sufletele către Dumnezeu… Ei, ce-ţi spune asta?”...
       Conversaţia era întreruptă din două în două minute de telefonul care suna continuu, dar el nu pierdea firul. Simţeam că nu mă mai doare nimic. Energia lui îmi transmitea o stare de fericire care-mi inunda inima. Povesteşte-mi , îi zic, despre  un caz pe care l-ai scos cu greu la capăt. Zâmbeşte.” Niciodată nu mi-a fost greu să rezolv un caz, însă îmi este greu că nu am familia lângă mine ; meseria mă solicită atât de mult încât  nu prea mai am timp de viaţă personală.”

Crucea de pe piept

    Nu ştiu cum era Viorel Pop în toate zilele, dar acum radia de fericire, părea în largul lui şi chiar avea chef de glume. Am profitat şi l-am rugat să-mi spună ceva ce nu a mai spus nimănui. Mi-a întins o fotografie în care se distingeau nori, o aripă de avion şi un spectru luminos circular alcătuit din toate culorile curcubeului ce urmărea avionul îndeaproape. Fiind clarvăzător, ştia  că avionul acela trebuia să se prăbuşească. Curcubeul era  protecţia pe care o făcuse pentru fiul său  şi  colegii care-l însoţeau în călătorie. Copiii nu s-au putut abţine şi l-au fotografiat. Apoi, s-a îndreptat către calculator şi mi-a arătat o altă poză . Era el, alături de alte persoane într-o sală de aşteptare .Toţi, cu excepţia unei femei, erau învăluiţi într-un halou alburiu. Mă uitam nedumerită. Mi-a explicat ca acea persoană se ocupa cu vrăjitoria şi că în prezenţa ei începuse să aibă dureri de cap. A făcut protecţie  pentru el  şi pentru cei din preajmă.
      Avea pe chip o bucurie ca de copil când îmi spunea toate astea. Îmi arăta tot felul de fotografii în care, lângă oameni, apar entităţi luminoase sub forma de îngeri, preoţi care în timpul slujbei  sunt protejaţi de un fascicul de lumină albă, un botez la care apare chipul lui Iisus în apa din cristelniţă, cruci de lumină protejând biserici şi oameni.”Vrei să vezi ce mă protejează?” Este posibil aşa ceva ?! îi răspund eu tot cu o întrebare. Îşi ridică bluza şi ,pe pieptul său,am văzut o cruce perfectă. Din nou rămăsesem fără cuvinte. Aş fi vrut să-l rog să mă lase să fotografiez acea cruce, că altfel n-o să mă creadă nimeni, dar nu am îndrăznit.Poate data viitoare….

“Pe mine nu m-a primit!”

Viorel Pop în timpul ședințelor de vindecare
     Când am plecat din biroul lui, pluteam. Ca să-mi revin, m-am aşezat pe un scaun, în sala de aşteptare. Era plin. Unii veniseră pentru diagnosticare, alţii pentru clarviziune, iar cei mai mulţi îşi aşteptau rândul pentru tratament. Erau oameni de toate vârstele , inclusiv copii. Fiecare cu propria dramă, cu propriile speranţe, cu propria credinţă.
    “Acum doi ani îmi aşteptam moartea. Medicii îmi dăduseră cel mult o lună de viaţă. Dintr-o hepatită cronică de tip C, făcusem  ciroză. Eram paralizată şi, pentru nevoile fiziologice, ai mei foloseau pampers. Îmi cumpăraseră  loc de veci şi, cu toată tristeţea, familia se pregătea pentru înmormântare. De pe patul de suferinţă, l-am văzut pe domnul Viorel Pop, la televizor. Am simţit un impuls. Speranţa mea înviase într-o clipă. M-au adus pe braţe şi, în câteva minute, reuşisem să fac câţiva paşi. Acea energie îmi cuprinsese toată fiinţa… Acum sunt aici şi mă bucur de fiecare clipă de viaţă , am renăscut… Au trecut doi ani de când soarta-mi era pecetluită”, îmi spune cu lacrimi de fericire  una din pacientele terapeutului.
     Am ieşit în curte . O doamnă , care avea o pareză facială vizibilă, stătea rezemată de peretele clădirii. Când m-am apropiat, mi s-a plâns:  “Pe mine nu m-a primit! A zis să nu mai fiu rea, să merg mai întâi să ma împac cu oamenii cu care sunt certată, să mă rog mai mult la Dumnezeu şi de-abia după aceea să mă întorc la el, să mă vindece.”
 M-am îndepărtat, dar o întrebare îmi revenea obsedant în minte : Cine eşti tu, Viorel Pop?

   Georgeta Istrate