sâmbătă, 22 decembrie 2012

Naşterea Domnului, darul Lui Dumnezeu pentru omenire



    

    Sărbătoarea Crăciunului ne pune pe toţi în mişcare. Ne facem planuri şi invităm prietenii să ne fie alături. Copiii îi  scriu scrisori lui Moş Crăciun, aşteptând  cu nerăbdare şi  fiind atenţi la  orice  mişcare care s-ar putea  întâmpla în apropiere. În orice moment poate să bată la uşă…sau poate ateriza pe horn. Cine ştie ? 



    Dar mai presus de toate aceste mici bucurii, Naşterea Domnului este darul nepreţuit al cerului, şansa unică pentru mântuirea omului. Acel copil născut într-un staul, într-o umilinţă şi într-un cadru lipsite de măreţie lumească era Însuşi Dumnezeul care ne-a creat.
     « Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr »(Ioan 1 ;14)  şi « Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci sa aibă viaţă veşnică » (Ioan :3 ;16)

Mila Lui Dumnezeu
       
    Naşterea Domnului este de departe cel mai important eveniment care a avut loc în Univers ! Când Adam şi Eva au căzut la examenul credincioşiei şi dragostei mâncând din fructul oprit, au condamnat  la nenorocire, boală şi moarte întreaga omenire. Şi chiar dacă omul trebuia să moară pentru că « plata păcatului este moartea », Dumnezeu a găsit o cale prin care acesta să se poata salva : jertfa supremă oferită de cer pentru răscumpararea omului, jertfă ce poartă numele de Iisus Hristos, Unicul Fiu al Lui Dumnezeu. Ma gândesc că Tatălui Ceresc nu i-a fost uşor să-şi lase  Fiul în vizuina Adversarului, care se credea stăpân pe pământ.  Prin întunericul şi minciuna cu care  i-a vrăjit pe oameni, îndemnându-i continuu la rău, Adversarul  spera ca Dumnezeu să-şi piardă răbdarea şi să renunţe la dragostea cu care privea către fiinţele căzute. Dar, în loc să distrugă lumea, Lui Dumnezeu i se face milă văzând-o măcinată de lupte lăuntrice, asuprită în exterior şi în interior. În loc să o piardă, o ajută să iasă din impas,  trimiţându-şi Fiul să o salveze. Acest Fiu care a acceptat să părăsească slava cerească , să se umilească pe Sine pentru ca noi să fim înălţaţi, acest Fiu care  a venit să fie raiul ce anulează războiul născut în inimi de oameni. Ştia că o sa fie tratat aşa cum merităm noi, dar  totuşi a venit. De ce ? Pentru că iubirea Lui este dincolo de înţelegerea omenească şi mila Lui vrea ca noi să fim trataţi aşa cum merită El. 

Pe cerul Universului s-a aprins o stea

     
    Pruncul născut din Fecioară  dă şi o altă dimensiune principiului iubirii, una materială, un ceva pe  care  mintea noastră mărginită să-l înţeleagă şi să-l atingă. Pentru că El era iubirea întrupată, dragostea  supremă pe care nimic nu o poate învinge. În cel mai negru moment al nopţii, când pământul era cufundat în abisurile întunericului spiritual, când preoţii Israelului căutau să-şi menţină statutul de oameni sfinţi doar prin  ceremoniile religioase, pe cerul Universului s-a aprins o stea .Cea mai strălucitoare din câte s-a văzut.Venirea ei fusese anunţată încă de la căderea omului şi a continuat să fie vestită prin gura proorocilor de care Dumnezeu nu a lipsit lumea. Şi acum, când nimeni nu-şi mai amintea de ea, iată, apare ca o promisiune vie, o lumină menită să alunge întunericul cel mai negru. Venise vremea când marele orologiu al universului a bătut ora zero, ora de la care toate începeau să se înnoiască şi să fie reabilitate. Lumina lumii care aducea veşti bune celor asupriţi şi nenorociţi.  Venise anul îndurării Domnului, vremea harului promis.

Un prunc înfăşat în scutece şi culcat într-o iesle

    
    Când prăpastia dintre  pământ şi cer devenise de netrecut,  iată că într-o iesle din Betleem,  se năştea Cel care avea să  dărâme zidurile dintre creaturi şi creator, să dizolve păcatul care nu lasă iubirea dintre om şi Dumnezeu să cunoască marea împlinire. Alai de îngeri Îl însoţeau şi Universul răsuna de glasurile lor care aduceau slavă lui Dumnezeu : « Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire». Acest Dumnezeu care este în stare să iubească lumea până la sacrificiu,  căruia îi pasă când vede fiinţa umană chinuită şi prădată de lumina sfântă, SE IMPLICĂ !  Vestea este dată  de îngeri unor păstori : « Şi iată, un înger al Domnului a stat deodată lângă ei şi slava  Domnului a strălucit împrejurul lor. Ei s-au înfricoşat foarte tare. Dar îngerul le-a zis: nu vă temeţi, caci iată, vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot poporul ; căci astăzi, în cetatea lui David, vi S-a născut un  mântuitor, care este Hristos, Domnul. Şi acesta este semnul pentru voi ; veţi găsi un prunc înfăşat în scutece şi culcat într-o iesle »(Luca).

Cum aşteptăm Crăciunul ? 

        Naşterea Domnului înseamnă plata concretă cu care Dumnezeu răscumpară lumea. Iisus Hristos este Mielui lui Dumnezeu pe care l-a vestit Ioan Botezătorul, este mlădiţa despre care Isaia spunea că « va fi ca un steag pentru popoare ; pe Ea o vor căuta neamurile şi sălaşul Ei va fi plin de slavă». Iisus s-a  născut să plăteasca toate datoriile pe care omenirea le-a făcut de-a lungul veacurilor. Preţul acestor datorii putea fi plătit doar cu sacrificiu de Dumnezeu !
    În predica sa, părintele Sofian Boghiu atrăgea atenţia asupra naşterii Mântuitorului: „Cum  aşteptăm noi Crăciunul? Ce pregătiri facem noi pentru ziua aceasta mare din istoria mântuirii? Cum aşteptăm noi pe Stăpânul lumii, pe Stăpânul stăpânilor, pe Mântuitorul neamurilor? Va găsi pruncul Iisus Hristos cu Sfânta lui Maică un colţişor curat şi odihnitor în ieslea din Betleemul inimii noatre, sau aceasta este mânjită, surpată şi pustiită de păcate şi El nu va putea găsi în noi locaşul cuviincios ca să-şi plece capul? Şi dacă nu va găsi acest locşor curat ca aurul  şi înmiresmat cu smirna şi tămâia smereniei şi a rugăciunii, El nu va veni şi nu Se  va sălăşlui în noi,  atunci cu adevărat nu vom avea niciun folos de naşterea Lui. El va merge la alţii, la aceia care Îl aşteaptă şi Îl doresc cu adevărat.
   Betleem sau Efrata înseamnă „casa pâinii” . Şi nu întâmplător are această tâlcuire. Cel ce vrea în aceste zile să găsească pe Hristos, să meargă la Betleemul cel tainic , să se apropie de altar , unde este casa Pâinii vieţii. Cel care vrea să prăznuiască după vrednicie Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos să se mărturisească şi să se împărtăşească (...).
     Să-L aşteptăm cu inima deschisă şi bună şi să-L chemăm cu dor: „Vino, Doamne Iisuse, Mântuitorule, şi goneşte de la noi pe tot vrăjmaşul şi potrivnicul. Împacă viaţa noastră, Doamne, miluieşte-ne pe noi şi lumea Ta şi mântuieşte sufletele noastre ca un bun şi iubitor de oameni”. Amin. 

      Crăciun fericit !
    
    
     Înainte de a ne face daruri unii altora în această zi sfantă şi binecuvântată, să primim darul suprem din mâna Celui care ne-a creat. Pentru că acest dar este actul prin care noi suntem eliberaţi din temniţele păcatului. Să deschidem fără teamă poarta sufletelor noastre şi să facem loc pruncului binecuvântat. Să-l naştem şi în inimi, pentru că El este paşaportul ce ne conduce din nou în Eden. Fie ca lumina sfântă să ne regenereze sufletele  şi nici o întristare să nu-şi mai aibă locul pe chipurile noastre făcute după cel mai frumos şi mai curat chip. Doamne, ajută-ne să conştientizăm iubirea Ta şi dă-ne puterea să fim în stare să o primim ! Crăciun fericit !

Georgeta Istrate

Meseria de profesor





    Dascălii influenţează caracterele şi conduita elevilor.  Un dascăl bun, şi aici mă refer la profesionalismul cu care tratează atât ceea ce predă, dar  şi atitudinea  şi respectul faţă de studenţi, va deveni un model de urmat pentru aceştia.

    Există profesori în şcoli, fie ele primare, gimnaziale, liceale sau universitare care, prin atitudinea lor superioară,  îţi strivesc toate aspiraţiile şi te fac să te simţi ultima persoană de pe pământ. Uneori, nu te rănesc prin cuvinte, ci prin atitudine, prin dispreţul gesturilor şi îţi arată că nu valorezi nici doi bani. Surpriza vieţii vine atunci când studentul pune informaţiile pe care le-a învăţat în practică. S-ar putea să fie mult deasupra celor care l-au umilit!
   
  Ce mică e lumea!

    Vara ce-a trecut, m-am internat cu tatăl meu într-un  spital din Brăila. În salonul în care am fost repartizaţi se afla, printre alţii,  o doamnă care-şi îngrijea soţul. Cum zilele trec mai greu într-un asemenea loc, într-o seară,  am început să povestim vrute şi nevrute. La un moment dat, nu ştiu cum, am ajuns să discutăm despre “Luceafărul” lui Mihai Eminescu. Şi am început să recit strofe, apoi să le comentez, iar doamna părea foarte încântată , chiar spunea că este curioasă ce cred eu despre anumite versuri. Atât de mult ne-a prins subiectul, că tot salonul,  vreo 12 persoane - bolnavi si îngrijitori,  a fost captat de conversaţie. Surpriza mare a venit când am aflat că doamna  fusese chiar profesoară de… română. Am fost şocată, căci nu înţelegeam de ce mai este atât atât de curioasă de ce-o fi vrut  să spună poetul, din moment ce ştie!... căci logica mea aşa spunea. Nu poţi fi profesor de română şi să asculţi cele 98 de strofe cu atâta încântare, încât să dai impresia că e pentru prima dată când auzi Luceafărul. În fine, dilema mea a trecut în planul secund şi şi-a pierdut importanţa când  i-am spus cine a fost profesorul meu de limba română. Mai mult, i-am spus că , după părerea mea, domnul profesor este cel mai bun din tot judeţul ( oi fi fost subiectivă, dar ce să fac?), că se poate dovedi nu numai prin activitatea sa la catedră, ci şi implicarea în mersul lucrurilor din învăţământ. Era un profesor exigent, dar şi bine pregătit.  I-am mai spus că dumnealui mi-a descoperit afinitatea pentru literatură şi tot dumnealui a fost cel care îmi cerea să scriu poezii sau diverse compuneri, considerând că aş avea înclinaţie spre scris.

Nu subestima un student care nu ţi se pare destul de bun

    Doamna părea îngândurată, avea un surâs dulce-amar pe chip şi...tăcea. Am simţit nevoia să mai adaug şi faptul că  profesorul meu, pe care nu l-am mai văzut de un car de ani, va rămâne veşnic în inima mea ca un îndrumător şi un exemplu de urmat.
    După o tăcere de câteva minute, doamna a spus: “ Este ciudat ceea  ce-mi spui. Acest om a fost colegul meu de facultate. A fost un student mediocru! Şi nu era numai părerea mea, profesorii noştri credeau la fel. Să-ţi mai spun că, la examenele orale, de-abia îngâna câteva cuvinte?!”
       Vă imaginaţi şocul pe care l-am avut, când această doamnă, care-l cunoştea pe profesorul meu de Limba română, îl descria în aceste cuvinte...Şi nu cred că minţea. Pur şi simplu aceasta era părerea ei. Poate profesorul meu, pe vremea când era student, era un introvertit sau  nu voia să iasă în evidenţă. Timp de şase ani, cât mi-a fost profesor, nu am văzut astfel de slăbiciuni. Dar…ce ştiu eu?  
   Concluzia: De eşti cadru didactic sau coleg,  niciodată să nu subestimezi un elev sau un student care nu ţi se pare  destul de bun, căci s-ar putea, mai târziu,  să te depăşească mult din punct de vedere intelectual şi uman. 


Georgeta Istrate


sâmbătă, 1 decembrie 2012

La mulţi ani, România !



  Cineva m-a întrebat zilele trecute  dacă aş fi vrut să mă nasc în altă ţară. Am spus un nu aşa de hotărât,  încât persoana din faţa mea a tresărit.

     Nu cunosc un nume mai frumos ca România, o limbă atât de dulce şi profundă, nişte peisaje de-a dreptul năucitoare şi oameni atât de deştepţi, de calzi. Poate că românii au şi defecte, dar cine nu are?  
   Cel mai mare defect al nostru, de care îmi pare nespus de rău ,  este acela că nu mai ştim să ne alegem reprezentanţii. Avem nevoie de  lideri cărora să le pese de ţara asta, de oamenii ei şi de demnitatea lor.  De ce nu mai ştim? Poate că sunt prea multe măşti,  bine ticluite,  care păcălesc.  Dacă ei poartă măşti, de ce nu învăţăm să le ignorăm? Alegerile sunt aproape, bătălia este mare, iar cei care vor să ia puterea,  luptă cu toate armele. Bat pe la uşile noastre  ca nişte miei nevinovaţi,  promiţând vrute şi nevrute. Dar cum să-i ghiceşti pe cei care  sunt lupi îmbrăcaţi în blană de oaie?
   Într-o zi, mi-a trecut prin minte un lucru straniu: ce bine ar fi dacă oamenii ar fi însemnaţi natural, cu o culoare anume, care să le arate intenţiile, ca un nimb, ca o pecete în mijlocul frunţii , aşa cum se vede culoarea ochilor! Iar culoarea proprie fiecărui om să emane şi un parfum specific. Atunci sigur nu am mai greşi. Ar fi o chestie atât de bună, încât şi  cei nesinceri ar aspira la o culoare care să le înfrumuseţeze caracterul. 



   Astăzi,  1 Decembrie 2012, am  credinţa că România va străluci din nou! Aşa să ne ajute Dumnezeu!

   
Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie

                                                 de Mihai Eminescu

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, 
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor? 
Braţele nervoase, arma de tărie, 
La trecutu-ţi mare, mare viitor! 
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul, 
Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc; 
Căci rămâne stânca, deşi moare valul, 
Dulce Românie, asta ţi-o doresc. 


Vis de răzbunare negru ca mormântul, 
Spada ta de sânge duşman fumegând, 
Şi deasupra idrei fluture ca vântul 
Visul tău de glorii falnic triumfând, 
Spună lumii large steaguri tricoloare, 
Spună ce-i poporul mare, românesc, 
Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare, 
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.  



Îngerul iubirii, îngerul de pace, 
Pe altarul Vestei tainic surâzând, 
Ca pe Marte-n glorii să orbească-l face, 
Când cu lampa-i zboară lumea luminând, 
El pe sânu-ţi vergin încă să coboare, 
Guste fericirea raiului ceresc, 
Tu îl strânge-n braţe, tu îi fă altare, 
Dulce Românie, asta ţi-o doresc. 



Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, 
Tânără mireasă, mamă cu amor! 
Fiii tăi trăiască numai în frăţie 
Ca a nopţii stele, ca a zilei zori, 
Viaţa în vecie, glorii, bucurie, 
Arme cu tărie, suflet românesc, 
Vis de vitejie, fală si mândrie, 
Dulce Românie, asta ţi-o doresc!