Amintiri de casieră


        Dragii mei, printre multele locuri de muncă pe care le-am avut, se numără şi acela de casieră. Zilnic, la ora 11,30 , trebuia să închei încasările, să fac monetarul  şi foaia de bancă. Din păcate, nu toţi agenţii erau ordonaţi, din această cauză întârziam. Mi-a venit ideea să le fac o observaţie  în... versuri!  Am afişat poezia chiar pe uşa casieriei, apoi am aşteptat reacţiile. Unii au zâmbit, alţii m-au felicitat, iar unul dintre ei, mai sensibil, mi-a spus: „Getuţa, poezia ta e cam dură, mai ales ultimele rânduri!”  Aşa era, dar ei ştiau prea bine că nu aveam de gând să pun în practică ce scria acolo. În plus, şi-au dat seama că acela era modul meu de a-i ruga să mă ajute. Şi, culmea,  a mers!  Iată că astăzi, când nu mai sunt casieră, am găsit acele versuri şi m-am gândit că unora dintre voi v-ar plăcea să le citiţi.   



În atenţia agenţilor Wrigley:


La Wrigley dacă eşti agent,
Pe la opt să fii prezent
La casierie.

Banii pune-i aşezaţi
Vechi şi noi, dar separaţi,
Cap la cap, nu alandala,
Ca să iasă bine treaba

Monedele numărate
Pe cupiuri separate,
Monetarul calculat
Totalul verificat

Chitanţele completate
Tre’s-arate ca la carte:
Datele să fie scrise,
Suma-n litere şi cifre,
Facturi, firme menţionate,
Nu făcute varză toate!

Nu uita de tipizate!
Le predai dacă sunt moarte.
N-ai voie mai mult de două
Dacă vrei să nu te plouă
Cu penalizări, măi frate,
De-o să zici că nu se poate!

Georgeta Istrate



Biserica Sfântul Gheorghe Nou



   În dimineaţa acelei duminici, ploua torenţial, iar eu mă aflam pe străzi. Stropii reci şi repezi se izbeau de trotuare cu violenţă, iar vântul părea hotărât să rupă crengile pustii ale copacilor. Îmi trebuia urgent un adăpost...



     În faţa mea, statuia domnitorului Constantin Brancoveanu părea că-mi vorbeşte. Mi-am ridicat privirea şi, prin perdeaua de ploaie, am putut să văd  Biserica “Sfântul Gheorghe Nou”. Parcă îmi zâmbea, invitându-mă  să intru. Paşii mei au început să alerge spre intrare. Eram atât de udă încât puteam să mă confund cu un vers bacovian... Ce pace vindecătoare! Din Sfântul Altar se auzea o muzică lină, o cântare psaltică premergătoare Sfintei Liturghii. Credincioşii încă nu umpluseră biserica. O clipă am avut senzaţia că mă aflu într-o catedrală din cer, deosebit de frumoasă. Cele trei covoare sângerii conduceau spre Sfântul Altar. Lumina dinăuntru avea o claritate misterioasă.Parfumul de mir ocupase tot aerul, pătrunzând în respiraţie, ca o mângâiere pentru suflet.Candele luminau chipuri de sfinţi şi de îngeri.Icoana Sfântului Nicolae arăta spre racla cu moaşte,iar Mântuitorul stătea în aşteptarea candidaţilor la mântuire. Privirea Lui blândă şi tristă se confunda cu lumina ce răzbătea prin ferestre şi părea că spune: Cauţi iubirea?! Eu sunt!

“Stelele-n cer”

     Dintr-o dată, am simţit nevoia să mă îndrept către vânzătoarea de obiecte bisericeşti: aveţi cumva istoricul acestei biserici? “Nu!”. M-am îndepărtat în linişte. Din locul în care mă aflam, puteam să văd mormântul domnitorului Constantin Brâncoveanu, căruia îi rememoram viaţa şi încercam să imaginez momentul dramatic al uciderii sale şi al fiilor săi, dar şi durerea  Doamnei Maria.Un glas feminin îmi întrerupse gândurile, vorbindu-mi ca şi cum ne-am cunoaşte de-o viaţă. Acele cuvinte îmi provocau fiori, o suferinţă a emoţiei tremurânde crea instantaneu imagini neştiute până atunci. Când glasul  a început să vorbească  despre un mare poet, am devenit şi mai atentă: “...  aici a avut loc slujba de înmormântare a lui Mihai Eminescu. Ziua aceea a fost una specială, ca un ultim mesaj al poetului, ca o demascare a ipocriziei. Când convoiul mortuar se îndrepta spre cimitirul Bellu, în dreptul parcului Carol, s-a pornit, din senin, o ploaie torenţială. Mulţimea s-a împrăştiat. Au rămas câţiva apropiaţi, printre care Titu Maiorescu şi Ioan Slavici. Apoi ploaia s-a retras...” Ce coincidenţă! Tot ploaia mă obligase să intru în această biserică şi iată că am găsit aici urmele nefericitului poet. Mi-au venit în minte câteva versuri  :  “Stelele-n cer/Deasupra mărilor/Ard depărtărilor/ Până ce pier...”  


Ultima ctitorie a voievodului
    
    
   Kilometrul zero al capitalei şi al credinţei ortodoxe române, ultima ctitorie a domnitorului Constantin Brâncoveanu! Cu siguranţă, istoria bisericii Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti este una dintre cele mai dramatice.Iniţial, a fost o mănăstire a cărei măreţie şi prăbuşire s-a confundat cu extazul şi agonia. Istoria acestor locuri consemnează prezenţa vieţii monahale încă din anul 1574, cu o biserică din lemn pe temelie de bolovani de râu. Devenind neîncăpătoare, datorită populaţiei tot mai crescânde a  Bucureştilor acelor vremuri, în anul 1669 sub domnitorul Antonie Voievod, a început construcţia unei biserici de zid,  încheiată în anul 1707 de Constantin Brâncoveanu.Câteva mii de bucureşteni, mitropolitul ţării şi patriarhi din străinătate  au asistat la sfinţirea bisericii, considerată “cel mai bogat lăcaş închinat Locurilor Sfinte”. Rezistenţa prin timp i-a fost pusă la încercare de teribilul cutremur din 1802, care  a provocat stricăciuni imense, zdrobindu-i chiar şi turlele. Nici nu se terminaseră lucrările de readucere la splendoarea de altădată, că o nouă lovitură avea s-o îngenuncheze: cutremurul din 1804, urmat de un incendiu devastator au fost pe punctul de a o şterge de pe faţa pământului. Frumuseţea i-a  fost redată şi de data aceasta. Picturile celebrului Pârvu Mutu împodobeau pereţii;catapeteasma din lemn de stejar poleită cu aur era confirmarea abundenţei materiale şi spirituale ; pardoseala din lespezi de piatră, amvonul de lemn zugrăvit, pridvorul sprijinit pe coloane de piatră şi cele 13 ferestre prin care pătrundea generoasă lumina, clopotniţa de zid ale cărei clopote chemau la rugăciune -  toate  vorbeau despre credinţă, cultură, statornicie...
 
Încercările


   
    Dar parcă o forţă duşmănoasă voia cu tot dinadinsul să o doboare.Încă un cutremur i-a retezat turlele, în anul 1838 ,iar incendiul din 23 martie 1847 a ruinat-o complet: palatul patriarhal,chiar şi clopotniţa,  casele egumeneşti şi chiliile din paiantă s-au prefăcut în scrum .Flăcările au mistuit deopotrivă documente, obiecte de cult, veşminte, toate averile şi daniile destinate Patriarhiei Sfântului Mormânt. Doar zidurile înnegrite de fum ale bisericii mai aminteau despre existenţa unui lăcaş sfânt. Singura consolare după dezastru era catapeteasma, care scăpase neatinsă. Procesul reînvierii lăcaşului a început treptat, restaurarea  frescelor revenindu-i pictorului Constantin Lecca. O nouă lovitură, provocată de cutremurul din 1940, obliga din nou la reparaţii. Supravieţuind atâtor dezastre, astăzi biserica este mai frumoasă ca oricând.Pe exterior, faţada este despărţită de un brâu sculptat din piatră masivă.Mormintele domnitorului Constantin Brâncoveanu şi al soţiei sale Maria se află în naos, motiv de reculegere pentru credincioşii care vin aici. În plus, racla cu o parte din mâna Sfântului Mare Ierarh Nicolae este, de asemenea, o cale prin care miracolele se înfăptuiesc. Icoana făcătoare de minuni a Sfintei Cuvioase Parascheva este motiv de mângâiere pentru mulţi. De asemenea, epitaful de la mormântul domnitorului, din catifea brodată cu aur, poartă energia degetelor fiicelor domnitorului. Icoanele vechi, candelabrele şi candelele aduc în actualiate energia unui timp ascuns în neguri.

Modele de sfinţenie
  
    Biserica poartă numele unui sfânt frumos şi viteaz , ca un prinţ al cerului, Sfântul Gheorghe, cel despre care se spune că “a ucis fiara ce se hrănea cu trupuri de oameni”. Faptele lui au adus în pragul disperării orgoliul împăratului Diocleţian, prigonitor al creştinilor, dar au făcut să se întoarcă la Dumnezeul cerurilor zeci de mii de oameni, inclusiv soţia despotului. Rănile provocate de tortura groaznică la care era supus înspăimântau poporul, însă vindecarea minunată care urma era dătătoare de speranţă. Iată discuţia pe care a avut loc între sfânt şi un idol: « Tu voieşti să primeşti jertfă de la mine, ca un Dumnezeu?! » Înainte să se prăbuşească, demonul a răspuns în faţa întregii adunări şi a împăratului: “Dumnezeul adevărat nu sunt eu, ci Acela pe care tu îl propovăduieşti!” Inima împăratului însă a rămas împietrită.Ordinele lui au făcut să cadă capul frumos al Sfântului. Şi iată că în această biserică se află o altă mărturie de credinţă, cutremurătoare: cea a domnitorului Constantin Brâncoveanu. O viaţă care seamănă izbitor cu a Sfântului Gheorghe şi  a Mântuitorului. Povestea lui vorbeşte despre trădare şi tortură, urmate de suferinţe incredibile. În ziua în care împlinea 60 de ani,15 august 1714, a preferat să moară decât să-şi lepede credinţa. Inima îi spunea că, dacă Hristos este Viaţa, păgânii nu făceau decât să-l arunce în braţele Vieţii, pe el şi pe cei patru fii, lumina ochilor săi.Când mezinul a ezitat în faţa morţii, tatăl i-a spus: “Fiul meu, nu vei putea trăi cu ruşinea de a-ţi fi trădat credinţa şi neamul.La ce bun să-ţi salvezi o astfel de viaţă?”

La ce este bună o viaţă fără Hristos?
    
   Nu ştiu de ce, dar  în ziua aceea, în timpul slujbei, îmi venea mereu în minte imaginea Mântuitorului bătând la o uşă fără clanţă. Vocea interioară îmi spunea: dacă din interior nu i se deschide, El nu poate intra... M-au trezit din visare clopotele bisericii, care anunţau sfârşitul slujbei.O ultimă intervenţie a părintelui Bogdan avea să imprime dulceaţa rugăciunii în suflete: “Binecuvântarea Domnului peste voi toţi, cu al Său har şi cu a Sa iubire de oameni, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor”.Am ieşit.Vântul şi ploaia fuseseră învinse de soarele care aurea timid turlele bisericii cu o ploaie de raze.Din statuie, chipul domnitorului martir părea că strigă trecătorilor: la ce este bună o viaţă fără Hristos? 

     Georgeta Istrate


Grâul încolţit menţine sănătatea şi tinereţea organismului



 Cu ceva vreme în urmă, aveam probleme serioase de sănătate. La un moment dat, o prietenă mi-a recomandat un bioenergoterapeut din Republica Moldova. Era o doamnă, nu-mi mai amintesc numele, dar pot să spun că, în prima şedinţă de bioenergie, am avut o reacţie ciudată. Pur şi simplu mi-am pierdut cunoştinţa, iar când m-am trezit eram deja întinsă pe un pat. M-am simţit puţin jenată, văzând că sunt înconjurată de ceilalţi pacienţi,  care se uitau la mine ca la o  extraterestră. Terapeuta m-a liniştit, spunându-mi că prea multa energie pe care am primit-o, m-a dărâmat. Apoi, a adăugat că nu trebuie să-mi fac  griji, că reacţia corpului meu este un semn bun, că nu sunt singura pacientă care a reacţionat aşa. Pe moment nu am crezut-o, dar timpul a dovedit că avusese dreptate (am făcut vreo 15 de şedinţe).

 Un tratament miraculos

  Încă ceea ce mi-a rămas de la această doamnă este  un „tratament” de-a dreptul miraculos. În paralel cu şedinţele de bioenergie, trebuia să consum grâu încolţit: „ spălaţi o mână de grâu, puneţi-l într-un vas, acoperiţi-l cu apă şi lăsaţi-l aşa timp de 20-24 de ore. Apoi scurgeţi apa complet şi, la un interval de 6-8 ore, stropiţi grâul , aşa încât apa să nu-l  acopere, căci există pericolul să prindă mucegai. Grâul va începe să încolţească (cam 2 mm, iar firişoarele de rădăcină să ajungă cam 5 mm), atunci este bun de consumat.  Ca să aveţi în fiecare zi, puneţi în alt vas o altă cantitate de grâu şi tot aşa pentru a avea zilnic. Puteţi lua cam 3-6 linguri pe zi, iar, pentru cei dintre dumneavoastă care aveţi copii şi vreţi să le aplicaţi tratamentul, cantitatea  se înjumătăţeşte. Pentru cei mai mici doza se reduce la 1-2 linguriţe. O cură cu grâu încolţit durează cam 3-4 săptămâni”. Nu ştiu dacă bioenergia, grâul sau amândouă au fost de vină, dar eu chiar mi-am rezolvat problemele de sănătate.

 Principiul vieţii

  Se pare că grâul este de-a dreptul miraculos, printre multele sale beneficii numărându-se şi cel al menţinerii tinereţii. Nu-i aşa că sună promiţător?  Făcând o mică investigaţie, iată ce am descoperit: luat cu consecvenţă, grâul încolţit  poate vindeca o mulţime de boli, poate elimina chiar şi tumori. Cândva, am auzit o pildă, pe care simt nevoia să v-o spun: un profesor, care era şi om de ştiinţă, a spus studenţilor lui că poate să facă un bob de grâu similar cu unul natural. Bobul  va arăta la fel, dar nu va avea aceleaşi calităţi ca cel original. De ce?! Pentru că bobul adevărat ascunde în el prinicpiul vieţii!  Ei bine, revenind la tema noastră, acest principiu al vieţii, aflat în stare  latentă, devine activ prin provocarea încolţirii. Prin consum,  toate acele substanţe pe care grâul încolţit  le conţine,  atât de preţioase şi necesare vieţii,  conlucrează la vindecarea noastră fizică şi psihică.

 Vindecă aproape toate bolile

   

    O interlocutoare mi-a spus că, ani la rând, a căutat o metodă prin care să stopeze căderea părului. Mi-a mărturisit că se simţea foarte vinovată când ceilalţi membri ai familiei îi făceau observaţie : „laşi păr peste tot!” Dincolo de aceste remarci o mai chinuia şi  propria suferinţă, căci, după cum ştiţi şi voi , pentru o femeie podoaba capilară este extrem de importantă.  Ei bine, germenii de grâu i-au rezolvat problema . Tot ea mi-a spus că , uneori, din comoditate,  foloseşte fulgi de  grâu germinat, produs pe care-l cumpără de la farmacie. Probabil mimica feţei mele arăta îngrijorare, căci imediat a simţit nevoia să precizeze că, nefiind prelucrat termic, produsul din comerţ îşi păstrează toate  calităţile terapeutice, adică toate   vitaminele, mineralele şi enzimele rămân la locul lor.
    În concluzie, grâul încolţit face minuni, dintre care amintesc doar câteva:  reface acuitatea vizuală, catifelează pielea, reduce nervozitatea, întăreşte dantura,elimină acneea, reglează greutatea corporală, elimină impotenţa şi sterilitatea, este indicat în anemii, insomnii, migrene, elimină tumorile de orice natură, combate cancerul, etc.

Georgeta Istrate   

Nu plânge, mamă!



Frunzele cad, mi-e inima grea,
Un şuier pustiu în sufletul gol,
Să nu plângi, te rog, mama mea
Când vezi cum trec cu-ncetul şi mor

Ai fi dorit, poate , să fiu fericită
Ai fi dorit să am parte de ce n-ai avut,
Dar precum frunza-i bătută de vânt
Tot astfel viaţa mea e sortită

Prin râuri de lacrimi şi  valuri de sânge
Cuvinte tăioase ca săbii în vânt,
Sufletul meu rătăceşte şi plânge
Şi inima mea se pierde tăcând...

Un vânt ucigaş mi-a smuls dintre tâmple
Şi ultimul vis ce-l ţineam înadins
Să-mi fie lumină, motiv şi speranţă
Pe astă planetă pierdută-n abis

Georgeta Istrate

Pericle, un mare strateg

         Pericle (495-429 î.Hr.),  om de stat atenian,  şef al partidului democrat, politician iscusit, bun orator, incoruptibil,  stăpân pe sine…



Pasionat de cultură şi artă
    
     Provine dintr-o familie aristocratică a Alcmeonizilor, care i-a oferit o educaţie aleasă, fiind instruit de cei mai mari învăţaţi ai timpului său. Pericle s-a afirmat de timpuriu ca lider al democraţilor atenieni,  în lupta împotriva conservatorilor. A condus cetatea, având  funcţia de strateg între anii 443-429, timp în care a iniţiat mai multe reforme democratice, care au transformat Atena într-un centru politic, cultural şi artistic al lumii greceşti. Iubea arta şi cultura , sprijinind ridicarea  sau refacerea unor construcţii celebre cum ar fi: Partenonul, Teseionul, Odeonul, templul Atenei Nike (Victoria) şi chiar statuia lui Zeus din Olimpia, operă a lui Fidias. A devenit legendară metoda prin care i-a convins pe atenieni, care nu erau dispuşi să cheltuiască o sumă colosală pentru ridicarea  Partenonului,  spunându-le: “ Bine, atunci fiţi de acord să-l construiesc eu pe propria cheltuială. Adică să scriu pe fronton în loc de Atena, numele meu, Pericle”. De asemenea, încurajează dezvoltarea teatrului,  poeziei şi filosofiei, fiind înconjurat de nume celebre ca : Eschil, Sofocle, Euripide, Aristofan, Herodot, Socrate, etc.

 
Adevărul şi dreptatea, principii de căpătâi
      

       În timpul domniei sale, Pericle a  încercat să impună hegemonia Atenei în Mediterana de Est şi să creeze un adevărat „imperiu maritim”. Sub conducerea sa, cetatea atinge apogeul dezvoltării economice şi al democratizării instutiţiilor de stat. Iubirea dintre el şi mase era reciprocă, dovadă stă faptul că a fost ales  strateg al Atenei timp de 15 de ani. Plutarh scrie despre Pericle că era un bărbat « chipeş, înţelept, înzestrat cu un talent oratoric de excepţie, iubea adevărul şi dreptatea » , calităţi pe care nu ezită să le pună  în practică  în societatea ateniană. În războiul peloponeziac (431-404 î.Hr), Pericle se dovedeşte a fi un mare strateg prin planurile de apărare pe care le iniţiază. Moare răpus de ciumă în anul 429 î. Hr., într-un moment critic  pentru Atena, care nu a mai avut ulterior un conducător de talia sa. Sub conducerea lui Pericle, cetatea  a cunoscut o perioadă de mare strălucire , domnia sa fiind cunoscută şi sub denumirea de « epoca de aur”   a Atenei.

Viaţa personală
     

    În viaţa personală, Pericle prefera confortul casei . A divorţat de soţia sa Telesippe, pentru a fi împreună cu Aspasia din Milet,  o doamnă renumită în epocă pentru frumuseţea fizică, dar şi pentru spiritul ei deosebit. Pe Aspasia nu a deranjat-o faptul că Pericle avea o deformaţie a capului( de aceea sculpturile epocii îl reprezintă cu un coif pe cap), nici faptul că acest “defect” atrăgea ironiile  poeţilor vremii. La rândul său,  Pericle a fost cucerit de inteligenţa, profunzimea gândirii, cunoaşterea politică a Aspasiei. În plus, această doamnă  stăpânea foarte bine ştiinţa retoricii, motiv pentru care  filozofii timpului au supranumit-o “strălucita şi renumita ministră a elocvenţei”.

Georgeta Istrate
 


Te faci că plouă


Când mă vezi, îţi pleci privirea
Mă întreb: de ce o faci?
Eşti timid ş-ascunzi iubirea
Ori că plouă tu te faci?

Vrei pe câmp s-alergi cu mine
Când misterul nopţii vine,
Să privim spre luna nouă
Fără să te faci că plouă?

Ochii mei umezi de rouă
Vor să prindă-a ta privire,
Să citească-n ea iubire
Însă iar te faci că plouă!

Vrăjitor tu eşti din fire
Inima mi-ai rupt în două
Eu te strig: vino iubire!
Dar tu iar te faci că plouă!

Georgeta Istrate

Aşteptam să...



...te schimbi. Aşteptam să-mi spui în fiecare zi  că mă iubeşti ...

Aşteptam să-mi spui că-ţi place să mă vezi dormind...
Aşteptam să-mi spui că adori să-mi mângâi părul...
Aşteptam să-mi iei iute găleata cu apă din mână, atunci când mă vedeai că o car, pe o vreme geroasă, tocmai de la fântâna de la poartă...
Aşteptam să nu mai stai trântit, privindu-mă cum fac treabă...
Voiam să te ridici şi să mă ajuţi...
Să suferi când mă vezi robotind singură, să vrei să-mi uşurezi povara...
Dar  nici nu te clinteai!
În mintea ta eram o sclavă, un obiect de care trebuie să te foloseşti şi pe care poţi să-l loveşti când ai chef.

   Şi pentru că zilnic îmi spălam faţa în lacrimi , aşteptam  o bună zi în care o să te revolţi pe tine însuţi, să te ridici pentru a-mi şterge  lacrimile cu mâinile tale. Dar ţie îţi făcea plăcere să le provoci. Îţi făcea plăcere să mă vezi suferind.

 Aşteptam să te uiţi în ochii mei  şi să-mi spui că viaţa ta  nu are rost fără mine. Atunci m-aş fi simţit cu adevărat importantă. Te-aş fi iertat pentru tot răul pe care mi l-ai făcut. Dar erai prea arogant  să te umileşti într-atât, când, de fapt, îmi spuneai neîncetat că fără tine nu aş supravieţui. Câtă îngâmfare!

  Eu aşteptam să simt dragostea ta, puterea pe care mi-o putea da. Iubirea ta mi-ar fi inundat fiinţa, m-ar fi protejat, m-ar fi ocrotit ca pe un copil, când aş fi simţit că-mi este greu.
Dar doar aşteptam...
Ce ştii tu despre toate astea?
Înjurii...jigniri...ţipete...atâta eşti!
La ce-mi folosesc ?
Ele ucid iubirea din mine!
O, de m-aş putea elibera!

Ca o proastă, ca şi cum ai fi singurul bărbat de pe pământ, eu aşteptam.


Aşteptam să-ţi simt corpul tremurând atunci când mă atingi...
Aşteptam să culegi roua de pe flori  şi s-o pui pe buzele mele, apoi să o sorbi...
Aşteptam bucuria  de a te revedea atunci când ai fi intrat pe uşă. Unde se ascundea această bucurie? De ce mă întristam atunci când, în sfârşit, apăreai?

Aşteptam să mă strângi la pieptul tău, să-ţi simt braţele puternice şi ocrotitoare în jurul meu...
Aşteptam un motiv pentru a-ţi săruta mâinile pe o parte şi pe cealaltă, apoi să-ţi spun cât te iubesc.
Voiam să te rog să nu mă mai jigneşti, să nu mă mai umileşti, altfel am să mor.


Ce de aşteptări aveam! Eram pierdută într-un ocean de neiubire, mă închisesem  în cercul inimii mele şi speram că, într-o zi, mă voi elibera de tine şi te voi uita pentru totdeauna, căci nu meritai nici să mă priveşti.

Şi totuşi, aşteptam. Doamne, ce mai aşteptam ?
 Aşteptam să vreau să te iubesc...
Aşteptam să mă reîndrăgostesc...
Dar cât eu eram în aşteptare, zidul dintre noi se ridica tot mai înalt. Dincolo de el, auzeam glasu-ţi plin de ocări ...
Acum, mi-aduc aminte doar că aşteptam...

Georgeta Istrate

Ninge



Ninge spulberând zăpada,
Pe alocuri, peste tot,
Şi acoperă cu manta-i
Tot ce vede-n cale, tot!

Ninge. Vântul suflă rece
Din apus spre răsărit
Pomii goi încep să ţipe
În surdină. Au muţit!

Florilor ce vor să scoată
Capetele în lumină,
Li se taie respirarea
Se retrag spre rădăcină

Ninge. Jale-i  pe afară,
Pe alocuri se zăreşte
Câte-o cioară pe zăpadă
Ce cu trupu-i înnegreşte

Şi va ninge, ninge, ninge
Pân ce norii se vor stinge,
Pân ce soarele se-ndură
Să-i topească în căldură

Ninge spulberând zăpada,
Pe alocuri, peste tot,
Şi acoperă cu manta-i
Tot ce vede-n cale, tot!

Georgeta Istrate

La psiholog. De vorbă cu Florentina: Forța cuvintelor stă în emoția rostirii

  - Cât de importante sunt cuvintele? Care este puterea lor?   -   Cuvintele se formează în interiorul nostru. Limbajul este un rezult...