Constantin Artachino, Copac înflorit

”Constantin Artachino (n. 7 noiembrie 1870, Giurgiu – d. 9 februarie 1954, București) a fost un pictor român, unul din membrii fondatori ai Societății Tinerimea artistică.

După ce a absolvit 4 clase primare, părinții l-au înscris la Școala de Comerț, unde profesorii i-au descoperit aptitudinea lui pentru desen. Cu sprijinul material din partea unui unchi a început să urmeze, concomitent cu Școala de Comerț, și școala de Belle Arte sub îndrumarea pictorilor Theodor Aman și George Demetrescu Mirea.

După ce a primit o bursă de 4 ani pentru studii în străinătate, din partea bancherului Zerleti, a plecat la Paris unde s-a înscris la Academia Julien și a studiat cu Henri Lucien Doucet, Cormot, William-Adolphe Bouguereau și Brantôt lucrând la Fontainebleau și Barbizon. În perioada studiilor a vizitat orașele Veneția și Milano, iar mai târziu, Londra. Rămânând fără bursă, a fost nevoit să revină în România, unde a expus, cu succes, și a reușit să vândă multe lucrări. Cu banii câștigați a plecat într-o călătorie la Constantinopol.

La 2 mai 1896, din inițiativa lui Ștefan Luchian, s-a deschis la București, „Expoziția artiștilor independenți”, al cărei manifest era semnat de Ştefan Luchian, alături de un grup de prieteni (Constantin Artachino, Al. Bogdan-Pitești și Nicolae Vermont). La Expoziția Artiștilor Independenți din 1896 au expus tineri artiști, între care și Constantin Artachino, care fuseseră refuzați la Salonul Oficial, deschis în același timp.

Împreună cu alți pictori ai vremii, printre care Nicolae Vermont și Ștefan Luchian, Artachino organizează în iulie 1897 o societate denumită “Societatea pentru dezvoltarea artelor în România – „Ileana”.

A fost membru fondator al societății Tinerimea artistică înființată la 3 decembrie 1901 de un grup de pictori, între care Ștefan Luchian, Nicolae Vermont, Arthur Verona, Frederic Storck, Ștefan Popescu și Gheorghe Petraşcu. Gruparea milita pentru o artă realistă, pentru subiecte luate din viața țăranilor, a oamenilor de rând.

După un examen a ocupat postul de profesor la catedra de desen, după natură și antic, la Școala de Arte Frumoase din Iași. După anul 1920, a fost transferat la Școala de Belle Arte din București, unde a predat până în anul 1935, când a fost pensionat pentru limită de vârstă. A continuat să picteze și să expună.

În 1951, pentru a putea fi acceptat la expoziția anuală de la sala Dalles, în plină epocă a realismului socialist, bătrânul Artachino a trebuit să picteze un tablou înfățișând o muncitoare citind ziarul „Scânteia”.

În anul 1954, pe 9 februarie, a murit subit, la vârsta de 84 de ani.

A abordat toate stilurile sfârșitului de secol al XIX-lea, înregistrând influențe din academism, impresionism, postimpresionism ori simbolism, curente cu care a luat contact în timpul studenției ori ulterior, în anii maturității artistice”.

sursa :http://www.dailymotion.com/video/xxz535_constantin-artachino-pictor-roman_creation

Sursainformațiilor:https://g1b2i3.wordpress.com/alexandru-ciucurencu-pictor-roman/constantin-artachino7-noiembrie-1870-9-februarie-1954-pictor-roman/

Pierre Bellet, Femeie în picioare

Jean Neyles, În fața șemineului

”Jean Neylies (1869-1938) s-a născut la Montesquieu-Volvestre, într-o familie modestă. În jurul vîrstei de 20 de ani, pleacă la Paris pentru a se specializa în meseria de coafor. Meseria aleasă este repede uitată şi Neylies se înscrie la École des Beaux-Arts. Îl întîlneşte pe Gheorghe Marinescu, aflat atunci la studii la Paris. Acesta din urmă îl angajează pentru a-i ilustra teza de doctorat, mai apoi tratatele de neurologie, şi îl invită la Bucureşti. Neylies vine aici în 1897. Lucrează pentru Gheorghe Marinescu şi pentru Muzeul Antipa, dar face şi pictură în ulei. Expune la Salonul oficial după ce, începînd din 1903, are expoziţii personale. Chiar şi în 1914 – anul reîntoarcerii sale în Franţa – Universul literar din 7 decembrie anunţă deschiderea, la Bucureşti, a expoziţiei „pictorului Neylies“.

Intrat în relaţii cu membri ai Casei Regale – de altfel, îl găsim adesea menţionat ca fiind „Peintre officiel Cour Roumanie“ –, primeşte comenzi. Printre ele, pe cea a decorării celei mai reprezentative încăperi a clădirii episcopiei de la Curtea de Argeş. Ceea ce realizează acolo este un fel de „bandă desenată“, ilustrînd legenda Meşterului Manole. Se pare că pentru această lucrare primeşte ordinul „Bene Merenti“. Este, de aceea, surprinzător faptul că Neylies nu este citat în bibliografie pentru această lucrare în frescă, în timp ce pictura sa de şevalet se află şi astăzi pe listele licitaţiilor de artă. Sigur, fresca de la Argeş nu poate fi scoasă la licitaţie...

După ce, în 1914, Casa Regală îi oferă o pensie, pictorul se întoarce în Franţa. Revine în Bucureşti an de an, ca să expună, dar şi ca să-şi ridice pensia – condiţie pusă atunci cînd i-a fost acordată. Lucrează şi în Franţa, unde îşi cumpără o locuinţă căreia îi alătură un atelier. Moare în 1938 la Montesquieu-Volvestre.

Deşi francez, Jean Neylies se numără printre cei pe care îi prezintă Tudor Octavian ca fiind Pictori români uitaţi (2003). Poate fiindcă el „a lucrat mai bine de trei decenii la noi, cu osebire teme rurale şi patriarhale, foarte dragi începutului de veac în România“ – cum scrie autorul volumului”

Sursa informațiilor : https://dilemaveche.ro/sectiune/bordeie-si-obiceie/articol/pictorul-jean-neylies-despre-mesterul-manole

Constantin Pascaly, Portretul pictorului Simonidy

”Constantin A. Pascali (Pascal) (n. 1860, Turnu Măgurele, Teleorman - d.1924 / 1929, București) a fost un pictor român.

Constantin Pascali a făcut parte din grupul artiștilor care și-au pus amprenta asupra picturii românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea și a făcut parte, alături de un Constantin Artachino, Nicolae Vermont sau Ștefan Luchian din grupul celor care au îndreptat pictura românească spre înnoire.^[1] Conform uzanțelor acelor timpuri, el a urmat cursuri de pictură la München și Paris.^[1] În Germania a frecventat cursurile pe care Ludwig von Loeffts le-a ținut în cadrul atelierul său. În Franța a studiat la Academia Julian, între anii 1889 și 1891. ^[1]

La întoarcerea sa în România, Constantin Pascali a fost profesor la Școala de Belle Arte din București în perioada 1893 - 1896 și mai apoi între anii 1896 și 1901 și a fost membru al Societății artistice Ileana.^[1]

În anul 1898 împreună cu Constantin Artachino și Ștefan Luchian a realizat pictura murală și catapeteasma Catedralei Sfântul Alexandru din Alexandria, în tehnica uleiului^”

^{Sursă text: https://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Pascali}

Arthur Verona, Peisaj

" Arthur Garguromin Verona, născut la Brăila în 1868, originar dintr-o familie dalmatină, după ce învață la Academia militară din Viena, cedează vocației sale pentru pictură și pleacă în 1895 la München, studiind apoi la Paris, la Academia Julien. Putin timp după reîntoarcerea la București inițiază în 1919 «Academia liberă», deschisă din nefericire mai mult amatorilor avuți decât talentelor reale. Oscilând între academismul münchenez și procedeele impresioniste pe care le întâlnise în pictura pariziană, el este captat tematic de curentul grigorescian, intr-o formulă conformist-epigonică.

Pentru marea difuzare cunoscută de lucrările sale (o bună parte dintre cele rămase în posesia pictorului au ars în incendiul atelierului său) și pentru influența exercitată asupra artiștilor fără criterii de selectivitate, merită să fie cunoscute prototipuri ale producției sale, cum sunt : Cobzarul, Toamna și În codru, toate trei expuse, ilustrând înclinația către portretul adeseori cu interes etnografic (în ceea ce privește draparea în costume naționale amănunțit descrise), către peisajul de atmosferă lirică sau către epica peisajului monumental de pădure, unde frunzișurile, construind boltă de verdeață, dau prilej plein-air-ismului său să se exercite, în timp ce personajele par lucrate în atelier, intr-o ambiguitate stilistică vădită "

(Album-ghid, Muzeul de Artă al RPR, Editura Meridiane, București 1965, pagina 89)

Leon Biju, natură statică

Leon Biju

”S-a născut într-o familie de intelectuali emigraţi în România din Europa Centrală. Familia sa a primit cetăţenia română în anul 1911.

Leon Biju a urmat cursurile Liceului "Gheorghe Lazăr", dar a absolvit şi cursurile liceului particular "Clenciu şi Popa". A făcut ulterior un curs de pregătire pentru admiterea la Şcoala Naţională de Arte Frumoase, concomitent lucrând desen tehnic şi arhitectonic cu tatăl său, Alexandru Biju.

A fost admis la Şcoala Naţională de Arte Frumoase în anul 1899, pe care a absolvit-o în anul 1906. În timpul studiilor l-a cunoscut pe Constantin Brâncuşi, cu care s-a împrietenit şi cu care se va mai întâlni mai târziu în cursul vieţii sale. Până în anul 1906, Leon Biju a mai urmat, pentru un timp, şi Conservatorul, clasa de canto a profesorului Ştefănescu, dar aceste studii nu le-a încheiat.

În anul 1906 Leon Biju soseşte în Germania, de unde va pleca, după un timp, la Paris, unde va rămâne până în anul 1913.

La Paris va fi admis la Beaux Arts, dar nu va urma cursurile acestei instituţii, în schimb va merge la Academia "Julien", împreună cu care va efectua călătorii de studiu în Maroc şi Algeria. În capitala Franţei, Leon Biju va face cópii la Muzeul Luvru, dar va picta mai ales lucrări originale. În septembrie 1909 va expune o lucrare la Salonul de Toamnă din Paris şi alte două lucrări la Expoziţia „Société des amis des arts de la Versailles”.

În perioada 1909-1912 a expus la Saloanele de Toamnă Champs Elisées, iar în România la Saloanele Oficiale de la Bucureşti, la cel din anul 1913 obţinând chiar premiul al II-lea.

În anul 1913, datorită izbucnirii celui de-al doilea război balcanic, Biju e nevoit să se întoarcă în România. După terminarea acestui război, el se va întoarce la Paris, unde va rămâne până în anul 1914, de unde va pleca spre România din cauza izbucnirii Primului Război Mondial.

După întoarcerea la Bucureşti în 1914, a participat la expoziţiile Salonului Oficial şi la Cenaclul Idealist din anul 1915, iar între anii 1915-1916 a fost profesor de desen la Bârlad, judeţul Vaslui.

În anul 1916, când România a intrat în Primul Război Mondial, Biju a fost mobilizat şi trimis pe front. A fost rănit în timpul luptelor de la Turtucaia din anul 1916 şi a căzut prizonier la bulgari.

După terminarea Primului Război Mondial, Biju s-a întors la Bucureşti, iar între anii 1920-1921 a efectuat o călătorie de documentare în Italia.

Între anii 1919-1947, Leon Biju a participat la toate expoziţiile Tinerimii Artistice şi la Saloanele Oficiale. Între anii 1920-1928 a participat la expoziţiile societăţii Arta Română.

Leon Biju şi-a organizat prima expoziţie personală în anul 1927 în sala Căminul Artelor din Bucureşti, unde a expus 80 tablouri. Însăşi Regina Maria i-a cumpărat câteva lucrări.

Între 1929-1933 Leon Biju a călătorit în Egipt. La revenirea în ţară, a deschis în februarie 1934 la Sala Dalles din Bucureşti, o mare expoziţie unde a prezentat publicului 146 picturi şi peste 100 desene, cu subiecte inspirate din călătoria sa în ţara faraonilor.

Între anii 1934-1936 Leon Biju va călători în Bulgaria, în Dobrogea românească şi Dobrogea bulgărească, iar cu lucrările executate în acestă perioadă va deschide la Bucureşti, în mai 1936, o expoziţie în Sala Mozart, expunând 59 picturi. Aceasta a fost cea de-a treia şi ultima expoziţie personală a pictorului, după acestă dată el limitându-se la expoziţiile Tinerimii Artistice şi ale Saloanelor Oficiale.

În septembrie 1940 este numit în Comisiunea de conducere a Casei compozitorilor, pictorilor şi sculptorilor. În acel an România fusese declarată "stat legionar" şi deşi Leon Biju, acum în vârstă de cca 60 ani, nu a fost niciodată membru al partidului legionar, el a fost stigmatizat de regimul comunist instaurat ulterior în ţară.

În 1942 şi 1947 a fost remarcat de critica de artă la expoziţia Tinerimii Artistice, respectiv la Salonul Oficial. După terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, etichetat de noul regim comunist din România drept "legionar", a fost complet marginalizat, Leon Biju fiind evitat de toţi şi ducând o viaţă anonimă.

Ultima sa prezenţă artistică este semnalată la Interregionala din anul 1957, când Ministerul de Externe i-a cumpărat o lucrare.

A murit neştiut de nimeni la 16 februarie 1970, la Bucureşti, şi a fost înmormântat la Cimitirul Bellu din acelaşi municipiu”

Bibliografie

Magazin istoric - Anul XLIV, nr. 10 (523), octombrie 2010, pg. 46-49.

Sursa informațiilor:http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Leon_Biju

Jean Alexandru Steriadi

”Jean Alexandru Steriadi a adus o contribuție importantă la arta secolului XX. O parte din tablourile sale se află expuse în Galeria Românească a Muzeului Național de Artă al României.

Nu poți trece peste lucrările sale fără să fii imprimat cu emoțiile care-ți invadează simțurile și îți încântă privirea. Arta sa se încadrează în curentele impresionism și postimpresionism românesc. De altfel este recunoscut drept unul dintre cei mai pasionați pictori în manieră impresionistă și un promotor al graficii românești. Opera sa vibrează continuu prin penelul ager de desenator și prin paleta cromatică folosită. Are o pasiune pentru Peisaj, în căutarea acestora a străbătut Franța de la nord la sud, Italia, Spania

Privirea în perspectivă și generozitatea acesteia, atracția pentru mediul Marin, pensulatia influențată de atmosfera luminată și jocul culorilor pe paletă sunt lucruri ce îi vor coordona maniera pictorului...

A demonstrat o sensibilitate receptivă la vibrațiile sufletului uman.

Mai târziu a pictat cu o emoție uneori învăluită de o ușoară melancolie, peisaje urbane și acvatice, colțuri ale vechiului București, imagini din Dobrogea și din numeroasele sale călătorii. Pictura lui Steriadi, de o luminozitate delicat nuantată, atestă asimilarea celor mai prețioase trăsături ale impresionismului. Desenator talentat, este autorul a numeroase portrete schiță (în creion sau în peniță) care ating, în grafica românească, o culme a genului prin precizia caracterizării, spiritul de observație, umorul inteligent. Steriadi a practicat cu succes și litografia ”

(Arta pentru toți, Jean Al. Steriadi, text de Gheorghe Poenaru, Editura Meridiane, București, 1964).

"Steriadi a creat o bogată și valoroasă serie de peisaje, ce denotă o dată mai mult resursele multiple și subtile ale paletei sale. Aici se pot urmări cel mai bine etapele de trecere de la modul constatativ al redării unui motiv - caracteristic începutului activității - la unul nou, în care realitatea este interpretată cu fervoare, intr-o viziune sintetică și cu o expresie picturală degajată, cu umbre și lumini colorate” (Arta pentru toți, Jean Al. Steriadi, text de Gheorghe Poenaru, Editura Meridiane, București, 1964).


Autoportret, ulei pe carton, 0,647 /0,540, nesemnat, nedatat, Muzeul de Artă din Ploiești

Autoportret - profunzime spirituală

"Autoportretul de față, pe care Steriadi îl pictează prin 1954, cu puțin timp înaintea morții, se remarcă prin profunzimea spirituală pe care o dezvăluie, prin concentrarea și intensitatea gândurilor exteriorizate în expresia chipului grav, sobru, stăpânit de liniștea pe care o dă sentimentul datoriei împlinite. Anii l-au împovărat întrucâtva, zâmbetul i s-a șters, numai ochii ageri continuă să iscodească; întâlnindu-i, nu-i poți uita ușor". (Arta pentru toți, Jean Al. Steriadi, text de Gheorghe Poenaru, Editura Meridiane, București, 1964).

" Steriadi își pictează chipul folosind o paletă reținută, cu puține culori - însă fin variate în nuanțe - pe care le așterne cu o aleasă iscusință. De pe fondul mai închis al tabloului, rozurile feței, amestecate cu tonuri de verde, roșu, violet-diafan, griuri, proiectează oglinda sufletească a unui creator de valoare, care nu și-a risipit viața în zadar" (Arta pentru toți, Jean Al. Steriadi, text de Gheorghe Poenaru, Editura Meridiane, București, 1964).

Corăbii în portul Brăila

"Viața din porturi, de la noi sau din alte părți, mahoane sau bărci tolănite pe nisip sau poposind pe lângă cheiuri, stânci faleze, țărmuri, cu mori și case, moschei și piețe, cu tipuri de localnici, cu ceruri pline de soare sau acoperite de nori pufoși, alcătuiesc - în linii mari - subiectele acestor tablouri înveșmântate în subtile armonii de culori"(Arta pentru toți, Jean Al. Steriadi, text de Gheorghe Poenaru, Editura Meridiane, București, 1964).

Dobrogea de altădată, cu pământurile ei sterpe și pârjolite de arșița soarelui, l-a atras în diverse perioade și pe Steriadi, ca pe foarte mulți confrați în ale penelului". (Arta pentru toți, Jean Al. Steriadi, text de Gheorghe Poenaru, Editura Meridiane, București, 1964).

Corăbii în portul Brăila, MNAR

Corăbii în portul Brăila, detaliu

" Permanentul joc al luminii, schimbarea culorilor și nuanțelor de la o oră la alta a zilei, sunt maiestrit redate de Steriadi, care le transpune spontan pe pânză, evitând să descompună însă forma obiectelor în simple pete de culoare sau să le topească într-o difuză baie vaporoasă de nuanțe"(Arta pentru toți, Jean Al. Steriadi, text de Gheorghe Poenaru, Editura Meridiane, București, 1964).

Corăbii în portul Brăila, detaliu

"În perioada dintre cele două războaie mondiale, atras spre o tematică mai neutră, urmărind mai ales efectele picturale de mare sensibilitate și rafinament, Steriadi va aborda mai rar compoziția cu multe personaje, fără să o părăsească cu totul, și va dezvolta, intr-o prodigioasă pictură peisagistică de factură impresionistă lirica unei integrări echilibrate în natură, legătura vie cu viața organică a universului. Fie că accentul va fi pus pe monumentalitatea imaginii (Corăbii în portul Brăila) sau pe bogăția vegetației meridionale caracteristică unor orașe dobrogene (Moschee), în peisajele acestei perioade artistul va fi preocupat să redea vibrația luminii, culoarea ei scânteietoare sau ponderată, veselă sau gravă, corespunzătoare atât naturii cât și sensibilității sale deschise în fața motivului" (Album-ghid, Muzeul de Artă al RPR, Editura Meridiane, București 1965, pagina 68).

Portretul scriitorului Gala Galaction

"Portretul scriitorului Gala Galaction, pictat în anul 1951, reflectă sporul de calitate pe care l-a înregistrat pictorul în domeniul portretisticii, pe linia aprofundării psihologice" (Album - ghid, Muzeul de Artă al RPR, 1965, Editura Meridiane, București).

Portretul scriitorului Gala Galaction, MNAR.

"În creația portretistică, Steriadi evocă cu o deosebită sensibilitate și finețe, fizionomia morală, trăsăturile de caracter ale personajului. Chipurile ce-l inspiră pe artist aparțin celor mai diverse categorii sociale. Lesne de recunoscut, portretele lui reflectă un stăruitor spirit de observație ațintit asupra persoanei, o atentă reținere a datelor esențiale, pe care le exprimă apoi cu brio, în forme sintetice, expresive, pensulate dinamic sau creionate lapidar cu o vervă sclipitoare"(Arta pentru toți, Jean Al. Steriadi, text de Gheorghe Poenaru, Editura Meridiane, București, 1964).

Portretul scriitorului Gala Galaction, detaliu

Portretul scriitorului Gala Galaction, detaliu.

”Colindând cu șevaletul la spinare - cum scrie despre el Tudor Arghezi - "mahalalele disprețuite de confrați, cărora le-a trecut mai întotdeauna pe lângă o paletă oarbă viața frumoasă în varietatea ei chiar vulgară a inegalilor și frământaților București...", Steriadi a pictat oamenii din păturile nevoiașe și multe peisaje citadine. Cu sobrietate sau discret lirism, el le-a talmacit frumusețea prin inedite armonii cromatice. Meșter în a zugrăvi o temă în plin aer, în a picta umbra, în a doza și nuanța intensitățile luminii, Steriadi dă tabloului și o schelă compozitională solidă, pe baza căreia acordurile cromatice construiesc forma și volumele obiectelor, le determină prezența în spațiu, le personalizează”.(Arta pentru toți, Jean Al. Steriadi, text de Gheorghe Poenaru, Editura Meridiane, București, 1964).

Peisaj dobrogean, MNAR

”Peisajele dobrogene ale lui Steriadi au ceruri senine, sticloase, dealuri aride, crestate de râpi sau pleșuvite de suflarea vântului, scăldate în culori și nuanțe variate (...).

Sensibil și atent la continua schimbare a luminii din ținuturile dobrogene, la vibrația și vaporozitatea atmosferei ce le învăluie, Steriadi pictează peisajul cu fervoare, interpretând-l. El nu neglijează nici caracterul, forma sau volumele lucrurilor pictate, scoțându-le, dimpotrivă, în evidență prin accente sau contraste cromatice. Peisajele sale dobrogene se deosebesc între ele, de fiecare dată, prin prospețimea și varietatea gamelor cromatice dominante” (Arta pentru toți, Jean Al. Steriadi, text de Gheorghe Poenaru, Editura Meridiane, București, 1964).

Peisaj dobrogean, detaliu

Primăvara

”Folosind o paletă de culori calde sau reci, legate între ele prin nuanțe și reflexe pe care pensula le fixează cu vervă, Steriadi creează iluzia optică de adâncime a imaginii. Prin gradul lor de intensitate luministică, culorile apropie sau depărtează obiectele de ochiul privitorului, lăsându-i astfel acestuia senzația existenței lor aievea în spațiul pictat de artist” (Arta pentru toți, Jean Al. Steriadi, text de Gheorghe Poenaru, Editura Meridiane, București, 1964).

”Verva penelului lui Steriadi, urmărind să fixeze efectele de atmosferă, de lumină, alunecă mai ușor peste amănuntele și detaliile motivului, dar se oprește sau revine asupra datelor lui esențiale, definitorii și caracteristice, care să imprime pânzei consistență, vigoare și forță de emoționare”.
(Arta pentru toți, Jean Al. Steriadi, text de Gheorghe Poenaru, Editura Meridiane, București, 1964).

Strada

”Lumina este a unei zile însorite ce lasă umbre violet-liliachii pe sub streașină, dă luciri pereților casei, înviorează verdeața pământului și face să vibreze albastrul cerului. Tonurile expresive, pictate cu gust și rafinament, dovedesc faptul că Steriadi nu se mărginește la una și aceeași gamă coloristică sau tehnică de execuție, are bogate posibilități de exprimare. Imaginea plina de vibrație, pictata cu o egală atenție în toate componentele ei, în tușe mărunte, așternute cu un penel sprintar, ne sugerează formele văzute din depărtare” (Arta pentru toți, Jean Al. Steriadi, text de Gheorghe Poenaru, Editura Meridiane, București, 1964).

Jean Al. Steriadi, Strada, MNAR

”Ca și în celelalte domenii ale creației sale - cărora le sunt străine excesele sau stridențele coloristice și formale - și în peisaje Steriadi rămâne același observator ponderat dar sensibil. În ele, pictorul apare ca un inspirat cântăreț al naturii, ca un poet care simte și trăiește din plin farmecul și frumusețile ei, sugerând-le însă discret, cu duioșie. Multe din peisajele lui citadine evocă nu numai imaginea unui colț din natură ; ochiul său zăbovește adesea asupra căsuțelor ponosite ale mahalalelor, înviorate de lumina verii sau apăsate de nămeți și pustiul iernii” (Arta pentru toți, Jean Al. Steriadi, text de Gheorghe Poenaru, Editura Meridiane, București, 1964).