Foaie verde de iubire







Foaie verde de iubire
Timpul trece cu uimire,
Vine și îmi cere vamă
Dară mie nu mi-e teamă,
C-am să fac o alchimie
Să transform ce va să fie
Într-o dulce veșnicie.


Georgeta Istrate


Mihai Eminescu și lumea sa, partea a VII-a - ultima




Eminescu la întâlnirea cu destinul

         Cam din 1883, poetul a început să se simtă rău. Ca o răsplată în momentele grele, poate o tendință  de echilibru a tot ceea ce există în univers, la sfârșitul anului  1883 apare primul volum de poezii, devenită repede carte de căpătâi pentru tinerii de atunci. Volumul are o  prefață și texte selectate de mentorul Junimii, Titu Maiorescu[1]. Această realizare a fost un balsam pe rănile adânci ale poetului, o rază de satisfacție care i-a dat puterea de a merge mai departe.  Nimeni nu mai scrisese ca Eminescu, nimeni nu mai pătrunsese în profunzimile sufletului omenesc sau în înălțimile universului cu atâta naturalețe și simplitate așa cum o făcea acest poet! Oamenii  aveau nevoie de un model, așa că Dumnezeu sau Destinul sau dorințele lor l-au creat. Dar între aceste versuri publicate atunci se aflau și unele pe care poetul nu era pregătit să le ofere lumii la acea vreme, căci  se refereau la moarte. Însă poezia s-a dovedit a fi o adevărată capodoperă. Ea  se numește: „Mai am un singur dor”, cu variantele sale: „Nu voi mormânt bogat”; „De-oi adormi”; „Iar când voi fi pământ[2].
Foarte repede, poezia a fost pusă pe note muzicale de George Crețu și transformată într-o romanță, la auzul căreia  lacrimile șiroiau pe obraz. Paradoxal, aceste lacrimi conduceau sufletul sensibil al ascultătorului pe un tărâm al tristeții dătătoare de fericire - o stare voită de tristețe, în care sufletul este supus unei descărcări cathartice. Până la urmă, moartea este un subiect care ne preocupă pe fiecare dintre noi. Probabil că Eminescu, în momentele în care a scris aceste versuri, se simțea obosit de atâta muncă de Sisif cu societatea, cu oamenii politici de atunci, cu propriile sentimente încât, în profunzimile sufletului, simțea nevoia de a nu mai fi. Aceste trăiri le au adesea oamenii care se simt străini în timpul și spațiul în care s-au născut, sunt neînțeleși, nu se pot integra în societate, deoarece idealurile lor nu sunt acceptate.  Ei bine, dacă Eminescu a avut asemenea stări, scrisul l-a salvat de la moarte, i-a fost refugiu. Am să redau câteva versuri din această  poezie, în care poetul înșiră ultimele dorințe: „Mai am un singur dor/ În liniştea serii/ Să mă lăsaţi să mor/ La marginea mării/ Să-mi fie somnul lin/ Și codrul aproape/ Pe-ntinsele ape/ Să am un cer senin/ Nu-mi trebuie flamuri,/ Nu voi sicriu bogat,/ Ci-mi împletiţi un pat/ Din tinere ramuri./ Şi nime-n urma mea/ Nu-mi plângă la creştet,/ Doar toamna glas să dea/ Frunzişului veşted/(...) Va geme de patemi/ Al mării aspru cânt.../ Ci eu voi fi pământ/ În singurătate-mi”[3].
             După cum puteți observa, poezia este un testament literar, o elegie[4] în care moartea este văzută ca o liniște, ca o integrare în natură, ca o dispersie în cosmos. Versurile sunt ca o consolare pentru poet, într-o lume tot mai ostilă. Poezia descrie cu lux de amănunte un adevărat ceremonial al înmormântării, născut parcă din folclorul românesc, în care cere ca nimeni dintre oameni să  nu sufere după el. Motivul acestei cereri poate fi unul în care refuză suferința ce ascunde ipocrizia umană sau pur și simplu nu  vrea să provoace nimănui tristețe. Cert este că, așa cum a refuzat bogăția în prea scurta lui viață, tot astfel în momentele de despărțire, refuză formalitățile, flamurile sau un sicriu bogat. Îți dau lacrimile când citești versurile în care elimină orice implicare umană, iar valoarea imperativă a verbelor - nu-mi trebuie; nu voi; nu-mi plângă -  arată clar dorințele poetului în ce privește  lumea meschină în care a trăit. În fond și la urma urmei, la ce i-ar mai fi  folosit toate acele obiecte?
             Mai prețios este rolul naturii[5] pe care a iubit-o, căci doar ea și Universul au voie să-l plângă, să-l aline și să-i ofere pacea mult dorită. El construiește în poezie o adevărată scenografie din care nu lipsesc elementele din natură și din Cosmos[6].  Natura care i-a tăinuit iubirea, căreia poetul i s-a confesat în tristețile sale, îl va învălui și după moarte. Prin această reintegrare în natură poetul își oferă consolare, iar  nouă oamenilor un soi de liniștire a conștiinței, dacă eventual ne simțeam vinovați că nu l-am iubit, căci într-un fel el ne transmite mesajul că va trăi mai departe printre noi sub o altă formă și anume în elementele naturii. Cred că cel mai potrivit să închei acest articol este a reaminti ultimele versuri ale poeziei Luceafărul, care pot fi considerate și un adio adresat lumii: „Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece/Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor și rece[7].
    



BIBLIOGRAFIE


Lucrări generale și speciale

Colecția Eminesciana, Eminescu după Eminescu – Comunicări prezentate la Colocviul  organizat de Universitatea din Paris – Sorbona (12-15 martie 1975), volumul 14,  îngrijit de Dim. Păcurariu, Editura Junimea, Iași, 1978.
Garabet Ibrăileanu, Spiritul critic în cultura românească, Ed. Junimea, Iaşi, 1970.
George  Munteanu, Prefață si note la volumul  M. Eminescu - Poezii, București, Editura  Tineretului, 1966.
George Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, Editura Eminescu, București, 1975.
George Munteanu, Hyperion 1-  Viaţa lui Eminescu, Editura Minerva, 1973.
George Sanda, Veronica Micle, Editura Cartea Românească, București, 1972.
Mihai Eminescu, Geniu pustiu, Editura Prietenii Cărții, București, 1998.
Mihai Eminescu, Poezii, Editura Prietenii Cărții, București, 1997.
Mihai Eminescu, ProzeGeniu Pustiu, Editura Agora, București, 2009.
Petru Creția, Dimitrie Vatamaniuc, Anca Costa-Foru, Eugenia Oprescu, Gerhardt Csejka, Publicistica lui Mihai Eminescu (1870-1877) – Opere IX, Ediție critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei Republicii Socialiste România , București, 1980.
Tudor Vianu, Poezia lui  Eminescu, Ed. Minerva, București,1930.
Tudor Vianu, Caiete critice” E.S.P.L.A., București 1957.
Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu - cultură și creație, Editura Eminescu, București, 1976.

Alte surse

Costache, Iulian, Este cu putință relectura scriitorilor supra-canonici?, http://media.lit.uaic.ro/wp-uploads/Caiete_Eminescu_2011.pdf, accesat online 21.02.2014, ora 22,15.
http://dexonline.ro/, accesat online 14.02.2014, ora 22.
http://foaienationala.ro/netrebnicii-care-ne-conduc.html, accesat online 13.01.2014, ora 13,42.
http://ro.scribd.com/doc/187830532/Mihai-Eminescu, accesat online 25.02,2014, ora 22,49.
http://ro.wikisource.org/wiki/Nu_m%C4%83-n%C8%9Belegi, accesat online 10.02.2014,ora 19,15.
http://www.poezie.ro/index.php/poetry/242839/, accesat online 02.02.2014, ora 12,30.
http://www.veronicamicle.eu/opere/poezii/sa_stii_ca_oriunde.html#.UvabsNI4wwE, accesat online 12.02.2014, ora 22 și 25.02.2014, ora 22,39.
 Ion Ionescu Bucovu, http://www.istoria.md/articol/507/Mihai_Eminescu,_biografie, http://www.ziarulnatiunea.ro/2012/03/01/caragiale-si-eminescu/ accesat online  05.02.2014, ora 22,37 și în data de 12.02.2014, ora 06,42.
Georgeta Istrate, Mihai Eminescu, 164 ani de la naștere, Sursa: http://romaniaitaramea.blogspot.ro/2014/01/mihai-eminescu-164-ani-de-la-nastere.html, accesat online 05.02.2014, ora 23,55. 
Titu Maiorescu, Eminescu și poeziile lui, http://ro.scribd.com/doc/34330788/Titu-Maiorescu-Eminescu-Si-Poeziile-Lui, accesat online 25.02.2014, ora 22,49.
Nicolae Iosub, Pe urmele lui Mihai Eminescu – Eminescu și Junimea, http://www.luceafarul.net/pe-urmele-lui-mihai-eminescu-xiii-eminescu-si-junimea, accesat online 24 februarie 2014, ora 22,04.
Arhimandrit Mihail Daniliuc, La înmormântarea lui Eminescu, http://www.doxologia.ro/viata-bisericii/biografii-luminoase/la-inmormantarea-lui-eminescu, accesat online 25.02. 2014, ora 23,02.
Studii eminesciene, Caietele colocviului național studențesc Mihai Eminescu, autor Georgiana Marcu Zaharia, Teoria claselor pozitive în publicistica ieșeană a lui Mihai Eminescu, coordonatori Lăcrămioara Petrescu și Ilie Moisuc, Iași, 2011, p. 177. Sursa http://media.lit.uaic.ro/wp-uploads/Caiete_Eminescu_2011.pdf, accesat online 25.02.2014, ora 21.




[1] Mihai Eminescu - biografie (1850-1889), http://www.istoria.md/articol/507/Mihai_Eminescu,_biografie, accesat online 25.02.2014, ora 22,12.
[2] Poeziile pot fi găsite  și în volumul Poezii, de Mihai Eminescu, Editura Prietenii Cărții,  la paginile 174, 178 și 180. La indicele alfabetic al cărții, în dreptul celor trei poezii, se precizează faptul că sunt variante ale poeziei Mai am un singur dor. Vezi pp. 301-302.
[3] sursa: http://www.poezie.ro/index.php/poetry/242839/, accesat online 05.02. 2014, ora 23,38.
[4] Specie a poeziei lirice în care sunt exprimate sentimente de melancolie, de tristețe, de jale; p. ext. plângere, jeluire- sursa  http://dexonline.ro/definitie/elegie, accesat online 14.02., ora 22.
[5] Pentru poet, natura înseamnă sonoritate și lumină.
[6] Luna, luceferi, etc.
[7] Versurile fac parte din poemul Luceafărul de Mihai Eminescu. Sursa: http://www.versuri.ro/versuri/ geigml_mihai+eminescu+luceafarul.html, accesat online în 14.02. 2014, ora 0,42.



Georgeta Istrate

Mihai Eminescu și lumea sa, partea a VI-a



Cel mai mare poet  ivit de pământul românesc

Acum câțiva ani, mă aflam în biserica Sf. Gheorgehe Nou pentru un reportaj. În timp ce culegeam în tăcere imagini pentru material, un glas feminin îmi întrerupse gândurile: „Știți, aici a avut loc slujba de înmormântare a lui Mihai Eminescu. Ziua aceea a fost una specială, ca un ultim mesaj al poetului, ca o demascare a ipocriziei. Când convoiul mortuar se îndrepta spre cimitirul Bellu, în dreptul Parcului Carol, s-a pornit, din senin, o ploaie torenţială. Mulţimea s-a împrăştiat. Au rămas câţiva apropiaţi, printre care Titu Maiorescu şi Ioan Slavici. Apoi ploaia s-a retras...”. Iată că, fără să-mi propun și fără să caut, găsisem în ziua aceea  urmele nefericitului poet. Până m-am dezmeticit, femeia ieșise din biserică.  În acel moment, inevitabil, mi-au venit în minte câteva versuri:  „Stelele-n cer/ Deasupra mărilor/ Ard depărtărilor/ Până ce pier... / Floare de crâng, /astfel viețile /Și tinerețile / Trec și se sting[1].
             Într-adevăr, în data de 15 iunie 1889, poetul nepereche pleacă în eternitate. Trupul este depus  la  biserica Sf. Gheorghe Nou,  pe un catafalc împodobit cu cetină de brad. Un cor interpretează  litania „Mai am un singur dor”. Urmează  slujba ortodoxă și discursul lui Grigore Ventura. Apoi, carul funebru  se îndreaptă spre  spre Universitate, unde D. Laurian rostește al doilea discurs funebru. Cortegiul trece pe Calea Victoriei, Calea Rahovei, apoi  se îndreaptă spre cimitirul Șerban Vodă. Câțiva  elevi ai Școlii normale de institutori, poartă pe umeri sicriul pînă la mormînt, unde poetul este îngropat sub „teiul sfânt”[2].
             Sigur că, în ziua aceea, am avut un sentiment dulce-amar, dulce pentru că aflasem lucruri noi despre poetul meu preferat, și amar pentru că ceea ce aflasem era trist, așa cum fusese întreaga viață a lui Mihai Eminescu. Puține persoane din viața sa l-au iubit și apreciat sincer. Chiar dacă unii îi recunoșteau valoarea, nu o spuneau cu voce tare probabil să nu li se observe micimea.
Îmi aduc aminte că, în clasa a IX-a, când  studiam poemul „Luceafărul”, profesorul de Limba și Literatura română ne-a spus că poetul ar fi murit de sifilis, din cauza prea  multor aventuri amoroase pe care le avusese. În ciuda simpatiei noastre pentru poet, ni se spusese că era un om instabil psihic, neadaptabil și că alcoolul și sifilisul l-au dus în pragul nebuniei și, în cele din urmă, la moarte. Când, după un adevărat calvar, poetul a plecat dintre noi, unii au fost triști, dar alții au răsuflat ușurați. Avea doar 39 de ani...
            Indiferent de viața personală, opera lui Mihai Eminescu rămâne o moștenire extrem de valoroasă pentru generațiile trecute, prezente și viitoare. Zoe Dumitrescu Bușulenga spunea că: „Eminescu este un adevărat exponent  al întregii istorii românești, simțite și gândite ca de un contemporan al fiecărei trepte, al fiecărei etape”[3].
De asemenea, George Călinescu consemnează: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie, și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va vesteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale”[4].
             Pe Eminescu nu-l poate egala decât Eminescu. Un om pentru oameni, un om pentru ceilalți. Poeziile lui au fost, sunt și vor fi definiția sufletului acestui neam, cu iubirile, dezamăgirile, iluziile și împlinirile sale. Articolele lui sunt atât de actuale, încât, dacă ar fi publicate am avea  impresia că Eminescu este încă printre noi și s-ar putea să-l întâlnim pe stradă sau sub nu știu care tei. Proza lui Eminescu îndeamnă la meditație asupra condiției omului pe pământ, la cercetare a  fenomenului metempsihozei sau pur și simplu la căutarea unei lumi a metaforelor.

Moartea lui Eminescu, o ipoteză halucinantă

            S-a scris mult despre acest episod trist, așa că nu vom insista asupra detaliilor. Semnalăm doar o ipoteză de-a dreptul halucinantă. Eminescu ar fi fost ucis de cei pe care-i incomodau articolele sale. El  a fost eliminat pentru o prea mare iubire pe care i-a purtat-o  poporului  acestuia. Cu alte cuvinte, Eminescu ar fi fost victima unui asasinat politic, în contextul în care se semna un tratat cu Austro-Ungaria și Germania, tratat care avea puterea să ne determine să ne luăm adio de la Ardeal. S-au publicat cărți[5], iar  Internetul este plin de astfel de afirmații și dovezi! În zilele trecute, ca și în zilele noastre,  pentru adevăr și pentru siguranța unora,  au existat întotdeauna  două variante: una oficială și alta neoficială. Tot ce pot să spun este că povestea cu sifilisul este una care murdărește  imaginea poetului.  Dacă nu este adevărată, noi cei de astăzi, avem datoria morală să o ștergem. În adolescență, când ni s-a pus în față varianta cu nebunia și sifilisul, ne-ar fi plăcut să nu fim subestimați, ne-ar fi plăcut să știm că, de fapt, Eminescu era un om puternic și mai ales sănătos din punct de vedere mental, ne-ar fi plăcut să aflăm că dincolo de poeziile pe care le studiam în școală, se afla o uriașă operă publicistică. La vârsta aceea aveam nevoie de modele puternice, iar Eminescu ar fi fost exemplul perfect. Probabil că, dacă am fi știut adevărul, regimul comunist s-ar fi simțit în pericol...
             Cei care l-au scos pe Eminescu din scenă au ucis o dată cu el toată opera pe care ar fi scris-o dacă ar mai fi trăit. Lui Eminescu nicicum nu-i puteai închide gura, căci în el conviețuiau două mari iubiri: iubirea față de o femeie și iubirea față de patrie. Cea din urmă a fost atât de deranjantă, încât i-a adus moartea. El, singurul incoruptibil al acelei vremi, singurul care avea curaj să vorbească, nu a primit niciun sprijin. În concertele sale nu avea orchestră, era singur împotriva tuturor. El iubea poporul acesta dincolo de interesele partidelor, dincolo de orice interese. De aceea era considerat cel mai periculos dintre toți. Dacă vrei să distrugi un om care are o imagine fără pată,  cu un renume ca al lui Eminescu, cum faci? Nu poți să-l elimini pur și simplu. Îl demonizezi, altfel îți sare tot poporul în cap. Și ce nevoie ai de o revoltă dacă poți să o eviți?   Primul pas: îi strici imaginea, apoi îi construiești alta de fustangiu și de bețiv. Ce nevoie are țara de un imoral și mai ales un nebun? Un nebun nu poate să-și ajute compatrioții, dimpotrivă.
             Cu adevărat, oricât s-ar strădui un crin să reziste într-o mare de spini, dacă nu are niciun sprijin, dacă nu este nici un grădinar în apropiere să mai taie din iarba rea, în cele din urmă va fi sufocat. Prin însăși persoana sa și activitatea pe care a avut-o în timpul vieții, Eminescu reprezintă un patrimoniu colosal pentru noi ca români. În ceea ce-l privește, adevărul trebuie strigat în gura mare, până ce toți românii vom înțelege ce spirit puternic am avut printre noi. Eminescu a murit pentru o idee, a murit de dragul românilor. Câți dintre noi putem face asta în ziua de astăzi? Partea cea mai rea în toată povestea asta este că, din timp în timp, asasinatul a căpătat o mare aplicabilitate în viața românilor, căci rând pe rând au fost eliminați  toți cei care credeau într-o Românie în care dreptatea și curățenia de caracter ar putea să prindă rădăcini. O Românie în care corupția să nu aibă loc, în care omul, oricum s-ar numi el, să nu pervertească cele mai frumoase principii.
Mihai Eminescu era conștient de reacția oamenilor. Știa probabil că lumea preferă geniile moarte, căci de cele vii îi este frică. Și cum altfel să închei aceste rânduri, dacă nu cu vorbele poetului, care a prevăzut ce se va întâmpla după dispariția sa[6]?

„...Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare,
Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare...
Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,
Nu slăvindu-te pe tine...lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te așteaptă.
Ba să vezi...posteritatea este încă și mai dreaptă,
Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?
Ei vor aplauda desigur biografia subțire
Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare ,
C-ai fost om cum sunt și dânșii...Măgulit e fiecare
Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Și prostatecele nări
Și le umflă orișicine în savante adunări
Când de tine se vorbește. S-a-nțeles de mai nainte
C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte.
Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,
Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înțelege...
Dar afară de acestea, vor căta vieții tale
Să-i găsească pete multe, răutăți șiu mici scandale -
Astea toate te apropie de dânșii...Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele și vina.
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate  de o mână de pământ;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit”[7].


[1] Mihai Eminescu, PoeziiStelele-n cer (1879),  Ed. Prietenii Cărții, București, 1997, pp. 264-265.
[2] Arhimandrit Mihail Daniliuc, La înmormântarea lui Eminescu, http://www.doxologia.ro/viata-bisericii/biografii-luminoase/la-inmormantarea-lui-eminescu, accesat online 25.02. 2014, ora 23,02.
[3] Zoe Dumitrescu Bușulenga, Eminescu – cultură și creație, Editura Eminescu, București, 1976, p. 14.
[4] George  Călinescu, op. cit., p. 317.
[5] Pentru mai multe amănunte pe această temă, pot fi consultate lucrările autorilor:  Nicolae Georgescu,  Boala și moartea lui Eminescu, apărută în anul 2007 la Editura Criterion, passim; Teodor Codreanu,  Dubla sacrificare a lui Eminescu, apărută în 1999, la Editura Serafimus Grup; Ovidiu Vuia, Misterul morții lui Eminescu, Editura Paco, București, 1996, passim.
[6] Georgeta Istrate, op. cit. loc. cit.
[7] Mihai Eminescu, Poezii, Scrisoarea I, Editura Prietenii Cărții, București,1997,   pp. 109-110.



Georgeta Istrate

Mihai Eminescu și lumea sa, partea a V-a




Articole în presa vremii

Viața sentimentală a lui Eminescu este multicoloră. Iubirile vin și pleacă, așa cum trenurile se perindă prin gări și scriu pe inima lui Eminescu  exaltare, dezamăgire, ideal, tristețe, suferință. Și din această alchimie de sete de cunoaștere și iubire se înalță un Eminescu unic. În el iau ființă puternice trăiri de patriotism, dorință de implicare în viața României, acest lucru se vede în  discursurile sale critice la adresa parveniților. Se conturează un Eminescu strălucitor care începe de la o vârstă fragedă  să-și ia zborul asemeni unui fluture  ieșit din crisalidă. Mintea poetului este invadată de imaginație, provocată de  studierea faraonilor  egipteni și de reîncarnare. Astfel  metempsihoza începe să prindă contur și câștigă tot mai mult teren în sufletul lui. Acest concept îl regăsim mai ales în lucrarea „Sărmanul Dionis”[1].
            În tot ceea ce creează,  Eminescu tinde spre absolut, el se poate duce acolo cu propria gândire, cu imaginația și trăirile sale, dar dorește cu toată ființa să ridice lumea de care este nemulțumit la nivelul său. Or, unde ajunge geniul, ceilalți nu au acces. Și atunci intervine din nou suferința, căci experiența ne spune că  geniul atrage după sine o soartă tragică. Este și cazul lui Eminescu: „Tu crezi că eu degeaba m-am scoborât din stele/ Purtând pe frunte-mi raza a națiunii mele ?[2]
De altfel, de-a lungul carierei sale, Mihai Eminescu a lucrat pentru mai multe publicații: Curierul de Iași, Timpul, Fântâna Blanduziei, la revistele: Familia și Convorbiri literare.  În timpul șederii la Iași, îl cunoaște, într-un local vestit la vremea aceea numit „Trei sarmale”, pe Ion Creangă. Între cei doi se leagă o prietenie sinceră, care scoate la iveală un talent de povestitor remarcabil, căci Ion Creangă își scrie amintirile și poveștile la îndemnul lui Eminescu[3].
             Însă iubirea de patrie  este motorul care pune în mișcare toate energiile, când ființa ei este în primejdie. În astfel de momente, Eminescu se mobilizează, evocând calitățile străbunilor și marile fapte vitejești care au pus bazele formării acestei țări: „poezia lui Eminescu  devine o parte integrantă a sufletului lor, și el trăiește de acum înainte în viața poporului său[4]
Spuneam că Mihai Eminescu a abordat în opera sa toate temele importante: viața și moartea; iubirea și natura; începutul și sfârșitul lumii. Incursiunile lui filozofice dau o notă specială scrierilor sale și întotdeauna răzbate chinul său perpetuu: nefericirea omului de geniu într-o lume în care nu se regăsește, într-o lume care îi este străină și ostilă. Mă întreb dacă genialiatea lui l-a ajutat sau l-a împiedicat să fie fericit. Tudor Arghezi spunea despre Mihai Eminescu: „Într-un fel, Eminescu e sfântul preacurat  al  ghiersului românesc. Din tumultul dramatic  al vieții lui s-a ales un Crucificat. Pentru pietatea noastră  depășită, dimensiunile lui  trec peste noi, sus și peste văzduhuri. Fiind foarte român, Eminescu e universal”[5].
Indiscutabil, strălucirea diamantului se obține prin șlefuire care, pentru om, se traduce prin suferință. Cu cât aceasta e mai mare, cu atât diamantul este  mai fin și mai strălucitor. Noi astăzi suntem beneficiarii acestei străluciri născută din tristețile lui Eminescu. Pentru cei care-i studiem viața, el  rămâne un însetat al cunoașterii, pe care o obține prin experiența terestră și de aici rezultă multă suferință.
Articolele pe care le-a publicat în „Timpul” i-au adus simpatia oamenilor de rând, prin înflăcărarea patriotică pe care o transmiteau, dar și ura unor persoane, mai ales din sfera politicului, căci acele cuvinte tăioase  le arătau greșelile. Lumea pe care noi o considerăm normală, pentru Eminescu a fost una conflictuală, deoarece a încercat întotdeauna să scoată la iveală adevărul, principiu care, atunci și acum, de dragul unor interese,  nu este acceptat de o lume coruptibilă. Cu asta s-a luptat Eminescu toată viața, până ce a fost învins!
     De ce au atras atenția contemporanilor articolele apărute în Timpul”?! Deoarece poetul,  fiind inspirat de curajul și  spiritul de jertfă al ostașilor români care au luptat în 1877  în Războiul pentru independență, a activat sentimente patriotice de care unii poate nu fuseseră  conștienți până atunci. Acele articole  surprind cititorul prin obiectivitatea  cu care poetul judecă realitățile vieții social-politice ale acelor timpuri. Numai că tonul virulent, atunci când își exprimă sentimentele patriotice, nu rămâne fără urmări ceva mai târziu. Iată ce spune George Călinescu despre poet: „Eminescu era un român de tip carpatin, dintre aceia care, trăind în preajma  munților, mai cu seamă în Ardeal și Moldova-de-Sus, sub greaua coroană habsburgică, cresc mai vânjoși  și mai aprigi și  arată pentru încercările  de smulgere a lor din pământul străbun  lungi rădăcini fioroase, asemeni acelora  ce apele curgătoare descoperă  în malurile cu copaci bătrâni. El avea ca atare un suflet etic, simțitor la toate ideile  și sentimentele, care, alcătuind  tradiția unei societăți , sunt ca grinzile afumate  ce susțin acoperișul unei case, nefiind lipsit  totdeodată de viziunea  unui viitor mai drept. Nu nutrea nicio aspirație pentru sine, ci numai pentru poporul  din care făcea parte, fiind prin aceasta mai mult un exponent decât un individ. Deoarece nu urmărea un folos propriu, ci unul social, n-avea însușirea de a alerga repede pe treptele vieții, spre a ieși sus în fruntea scării , dar era cu atât mai îndârjit și mai mușcător în lupta pentru idei. Răzvrătit, cu o lipsă de prefăcătorie ruinătoare pentru om, Eminescu a fost un patriot  înflăcărat și un denunțător al mizeriei muncitorului rural, industrial și intelectual, îndrăzneț în numele ideii, sfios și blazat în numele său”[6].
            Eminescu  a avut constiința permanentă a faptului că omul este trecător, de aici revolta lui vizavi de  condiția umană. În opera sa, moartea are un rol important, mai ales în dorința de a supraviețui corpului fizic. Personajul Toma Nour, prototip al poetului, exclama, în „Geniu pustiu”: „Mor pentru pământ, ca să trăiesc în cer!” [7] 

            Și, ca să vedeți cât de actuale sunt articolele lui în zilele noastre, am să redau mai jos unul dintre ele:

„Ce caută aceste elemente nesănatoase în viața publică a statului? Ce caută acești oameni care, pe calea statului, voiesc să câștige avere și onori, pe când statul nu este nicăieri altceva decât organizarea cea mai simplă posibilă a nevoilor omenești? Ce sunt aceste păpuși care doresc a trăi fără muncă, fără știință, fără avere moștenită, cumulând câte trei, patru însărcinări publice, dintre care n-ar putea să împlinească nici pe una în deplină conștiintă? Ce căuta d. X profesor de universitate, care nu știe a scrie un șir de limbă românească, care n-are atâtea cunoștințe pozitive pe câte are un învățător de clase primare din țările vecine și care, cu toate acestea, pretinde a fi mare politic și om de stat? Ce caută? Vom spune noi ce caută. Legile noastre sunt străine; ele sunt făcute pentru un stadiu de evoluțiune socială care în Franța a fost, la noi n-a fost încă. Am făcut strane în biserica naționalității noastre, neavând destui notabili pentru ele, am durat scaune care trebuiau umplute. Nefiind oameni vrednici, care să constituie clasa de mijloc, le-au umplut caraghioșii și haimanalele, oamenii a căror muncă și inteligență nu plătește un ban roșu, stârpiturile, plebea intelectuală și morală. Arionii de tot soiul, oamenii care riscă tot pentru că n-au ce pierde, tot ce-i mai de rând și mai înjosit în orașele poporului românesc. Căci, din nefericire, poporul nostru stă pe muchia ce desparte trei civilizații deosebite: cea slavă, cea occidentală și cea asiatică și toate lepădăturile Orientului și Occidentului, grecești, jidovești, bulgărești, se grămădesc în orașele noastre, iar copiii acestor lepădături sunt liberalii noștri. Și, când lovești în ei, zic că lovești în tot ce-i românesc și că  ești rău român…Dar acum, de ne veți fi iertat sau nu, să stăm de vorbă gospodărește și să vă întrebăm ce poftiți d-voastră? Și, ca să știm că aveți dreptul de a pretinde, să întrebăm ce produceți? Arătați-ne în Adunările d-voastră pe reprezentanții capitaliilor și fabricelor mari, pe reprezentanții clasei de mijloc care să se deosebească de fabrica de mofturi ale „Telegrafului” și ale „Românului” și de fabrica d-voastră de palavre din Dealul Mitropoliei?... Ciudată țară, într-adevăr! Pe cei mai mulți din acești domni statul i-a crescut, adică i-a hrănit prin internate, ca după aceea să-și câștige, printr-un meștesug cinstit, pâinea de toate zilele. Dar statul a ajuns la un rezultat cu totul contrar. După ce acești domni și-au mântuit așa-numitele studii, vin iar la stat și cer să-i căpătuiască, adică să-i hrănească până la sfârșitul vieții. Dar nu-i numai atâta. Țărani? Nu sunt. Proprietari nu, învățați nici cât negrul sub unghie, fabricanți – numai de palavre, meseriași nu, breaslă cinstită n-au, ce sunt dar? Uzurpatori, demagogi, capete deșarte, leneși care trăiesc din sudoarea poporului fără a o compensa prin nimic, ciocoi boieroși și fudui, mult mai înfumurați decât coborâtorii din neamurile cele mai vechi ale țării. De acolo pizma cumplită pe care o nutresc aceste nulității pentru orice scânteie de merit adevărat și goana înverșunată asupra elementelor intelectuale sănătoase ale țării, pentru ca, în momentul în care s-ar desmetici din beția lor de cuvinte, s-ar mântui cu domnia demagogilor. Într-adevãr, cum li s-ar deschide oamenilor ochii când unul le-ar zice: „Ia stați, oameni buni! Voi plătiți profesori care nici vă învață copiii, nici carte știu; plătiți judecători nedrepți și administratori care vă fură, căci nici unuia dintr-înșii nu-i ajunge leafa. Și aceștia vă amețesc cu vorbe și vă îmbată cu apă rece. Apoi ei toți poruncesc și nimeni n-ascultă. Nefiind stăpân care să-i ție în frâu, ei își fac mendrele și vă sărăcesc, creându-și locuri și locușoare, deputății, primării, comisii și multe altele pe care voi le plătiți peșin, pe când ei nu vă dau nimic, absolut nimic în schimb, ci din contră vă mai și dezbracă, după ce voi i-ați înțolit. N-ar fi mai bine ca să stapâneascã cei ce n-au nevoie de averile voastre, având pe ale lor proprii? Sau cel puțin oameni care, prin mintea lor bine așezată, vă plătesc ce voi cheltuiți cu dânșii? De aceea, alungați turma acestor netrebnici care nu muncesc nimic și n-au nimic și vor să trăiască ca oamenii cei mai bogați, nu știu nimic și vreau să vă învețe copiii, și n-au destulă minte pentru a se economisi pe sine și voiesc să vă economisească pe voi toți[8].
Articolele jurnalistului Mihai  Eminescu se impun prin înaltul lor profesionalism, poetul practicînd gazetăria ca pe o autentică meserie, cu toate prerogativele de rigoare. El nu cedează spiritului de rutină şi de convenţionalism, ci ridică pagina tipărită la înălţimea unor probleme de conştiinţă, păstrînd nealterată, vechea funcţie sacerdotală a cuvîntului scris. Studiul modelului pe care-l oferă Eminescu este cu atît mai instructiv, cu cît se constituie într-o perioadă cînd a încetat devălmăşia dintre genuri, cînd fiecare domeniu tinde să-şi impună, cu străşnicie, statutul specific, opunîndu-se imixtiunilor altor activităţi. Dacă aceasta e adevărat, într-o formulare generală, cu atît mai mult apare în cazul antitezei - exagerată de atîţia - dintre poezie şi gazetărie[9].



[1] Mihai Eminescu, Geniu Pustiu, Editura Prietenii Cărții, București, 1998, pp.5-46.
[2] Versuri din poezia Întunericul și poetul, de Mihai Eminescu. Sursa: http://www.mihaieminescu. eu/opere/poezii/intunericul_si_poetul.html#.UvP4tNI4wwE, accesat online în data de 09.02.2014, ora 21.
[4] Titu Maiorescu, Eminescu și poeziile lui, http://ro.scribd.com/doc/34330788/Titu-Maiorescu-Eminescu-Si-Poeziile-Lui, accesat online 25.02. 2014, ora 22,49.
[5] Colecția Eminesciana, Eminescu după Eminescu – Comunicări prezentate la Colocviul  organizat de Universitatea din Paris – Sorbona (12-15 martie 1975), volumul 14,  îngrijit de Dim. Păcurariu, Editura Junimea, Iași, 1978, p 158.
[6] George Călinescu, op. cit., pp. 318-319.
[7] Mihai Eminescu, Proze -  Geniu Pustiu, Editura  Agora, București,2009, p. 57.
[8] Articol publicat de Nicolae Popescu, Netrebnicii care ne conduc,în  http://foaienationala.ro/netrebnicii-care-ne-conduc.html, accesat în 13.01. 2014, ora 13,42.
[9] Petru Creția, Dimitrie Vatamaniuc, Anca Costa-Foru,Eugenia Oprescu, Gerhardt Csejka, Publicistica lui Mihai Eminescu (1870-1877)Opere IX, Ediție critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei Republicii Socialiste România , București, 1980, p. 34


 Georgeta Istrate


Mihai Eminescu și lumea sa, partea a IV-a



Veronica Micle – sufletul pereche

            Eminescu este preocupat de iubire și cunoaștere ca și cum din ele s-ar contura fericirea. Și dintr-o astfel de stare, creația poate tinde spre infinit, spre absolut.  Au existat mai multe femei în viața poetului, dar numai una corespundea sensibilității sale: Veronica Micle. Există o ipoteză cum că ar fi cunoscut-o în perioada studiilor la Viena. Ea  devine femeia ideală pentru el,care i-a inspirat cele mai înflăcărate poeme de dragoste. Atras de frumusețea ei, poetul se stabilește în anul 1874 la Iași. Cât a lucrat în acest oraș, poetul se întâlnea des cu ea în Grădina Copou, sub teiul care există și astăzi. Deși structura lui este una de singuratic, mai târziu nu exclude ideea unei căsătorii cu aceasta, lucru care, după cum se știe, nu se concretizează în timp[1].
            Iubirea dintre cei doi a fost una deosebită, care îi unea mai ales spiritual. După ce poetul a plecat la București, își scriau des. La Iași, Veronica, mânată de dorul iubitului mergea des la teiul din Copou, unde obișnuiau să-și spună cuvinte de dragoste; căuta cu emoție în vitrinele librăriilor poezii noi care ar fi apărut; aștepta cu nerăbdare un nou număr din revista „Convorbiri literare”, în speranța că i s-ar publica lui Eminescu o poezie nouă sau mergea la bojdeuca lui Creangă să afle dacă are vești de la poet[2] .
Erau momente de mare suferință, provocată de lipsa persoanei iubite, în care Veronica îi spunea: „citește-mă căci am să mor[3]” sau „voi muri iubindu-te și blestemându-te în același timp (...) lumea a devenit un sicriu mare și pustiu pentru mine[4]. Poetul îi răspunde cu aceeași pasiune: „avem să fim, nu te îndoi, cei mai fericiți oameni din lume. Avem să fim ? Dacă mă vei iubi, avem să fim, căci pentru mine viața s-a încheiat pentru totdeauna, căci tu ești cel dintâi amor al meu și vei fi cel din urmă, unicul, precum și unică ești, așa mititică și gingașă și cochetă pentru al tău Eminescu[5].
Corespondența celor doi îndrăgostiți conține  cuvinte simple. Probabil că, atunci când iubești, nu ai nevoie neapărat de filozofie, ci de cuvinte venite din inimă, care, pentru cei care nu au iubit niciodată cu adevărat, pot părea banale, dar în acest caz dincolo de simplitatea acestor cuvinte se simte greutatea emoției și a dorului, a nerăbdării de a fi împreună. Unele cuvinte sunt de-a dreptul dramatice, căci arată disponibilitatea de a se sacrifica unul pentru celălalt, de a-și da și  viața, ca o dovadă a imensei iubiri. Și, cunoscându-l pe Eminescu din opera sa, înclin să cred că iubirea lui era atât de fierbinte, de irațională, de neobișnuită încât ar fi fost capabil să și moară. La fel și Veronica: „Să știi că oriunde m-oi duce/ Către apus sau răsărit,/ Va răsuna duios și dulce/ Că-n lumea asta te-am iubit[6].
În general, în dragoste, fondul uman al lui Eminescu este  presărat cu amărăciune, dezamăgire și foarte puține speranțe. De cele mai multe ori iubita nu este alături de el, în aceste cazuri poetul și-o imaginează. Această lipsă îl obligă  să trăiască într-o lume ireală pentru noi ceilalți, dar salvatoare pentru el. Tudor Arghezi spunea, la Conferința de la Sorbona din anul 1975: „Decepția continuă în dragoste  influențează toată inspirația  lui de sentiment. Poetul se regăsește intact într-un punct de pornire, opus, în harul sarcasmului  și al lepădării. Poemul grandios, care a fost de fapt și cântecul lebedei, căci dezamăgirea a dat limbii românești  o capodoperă de amărăciune glacială, care se cheamă Luceafărul[7]. Poate Arghezi are dreptate când spune că  datorită dezamăgirilor și tristeților din viața sa, Eminescu a ajuns un scriitor așa mare!

În căutarea magiei iubirii


            Din adolescență, de când a simțit primul fior al dragostei, și până în cea din urmă clipă, Eminescu a căutat iubirea aceea magică, capabilă  să provoace fuziunea a două suflete  într-o singură ființă. Era ceva mistic în așteptările sale, căci nu se putea opri să vadă femeia iubită într-o aură luminoasă, o imagine idealizată. Din păcate, când se trezea din această visare, care îl transfigura pur și simplu, cădea într-o mare tristețe, căci realitatea era cu totul alta.
După cum am mai spus, ființa care a corespuns nevoilor sale sufletești a fost Veronica Micle (figura 4). Dar și această iubire a avut suferințele ei, lipsurile ei, suișurile și coborâșurile ei, departe de a fi perfectă. De altfel, între marile teme proprii creației lui Eminescu, alături de meditația asupra artei, asupra vieții sociale sau asupra existenței, tema  iubirii și a naturii ocupă  un loc impresionant: „Atât de fragedă, te-asameni/ Cu floarea albă de cireş,/ Și ca un înger între oameni/ În calea vieţii mele ieşi./ Abia atingi covorul moale,/ Mătasa sună sub picior,/ Şi de la creştet pân-în poale/ Pluteşti ca visul de uşor(...)/Ş-o să-mi răsai ca o icoană/ A pururi verginei Marii,/ Pe fruntea ta purtând coroană -/ Unde te duci? Când o să viï?[8].

            Totuși, Eminescu a avut parte de clipe de fericire. „Iubirea pe care o nutrește poetului, o transformă pe Veronica într-o creatoare de literatură. În versuri, ea îi atrage atenția că, deși îl iubește,  nu va fi niciodată permanent cu el, explicând și de ce. Cuvintele sunt mai mult decât grăitoare:

„Vîrful nalt al piramidei ochiul meu abia-l atinge...
Lâng-acest colos de piatră vezi tu cât de mică sunt
Astfel tu-n a cărui minte universul se răsfrânge,
Al tău geniu peste veacuri rămâne-va pe pământ,

Și dorești a mea iubire...Prin iubire pân-la tine
Să ajung și a mea soartă azi de soarta ta s-o leg,
Cum să fac! Când eu micimea îmi cunosc atât de bine,
Când măreața ta ființă poate nici n-o înțeleg.

Geniu tu, planează-n lume! Lasă-mă în prada sorții
Și numai din depărtare când și când să te privesc
Martora măririi tale să fiu pân-la pragul morții
Și ca pe-o minune-n taină să te-ador, să te slăvesc”[10].

Din versurile Veronicăi Micle ne putem da seama că îl iubea cu adevărat, că din prea multă dragoste pentru poet, era în stare să renunțe la iubirea lor, doar să nu-i fie o piedică. Altfel stau lucrurile cu Mite Kremnitz, pe care o cunoscuse prin intermediul lui Titu Maiorescu. Prin comparație, Mite Kremnitz, care i-a fost o vreme iubită lui Eminescu, nutrea pentru poet sentimente egoiste: „să fiu totul pentru el, el nimic pentru mine”[11].
Contrastul dintre caracterul Veronicăi Micle și celelalte îl întâlnim în mai multe poezii în care Eminescu prezintă figura femeii marmoreene, perfectă, dar rece, devitalizată și fără implicare afectivă. Eminescu nu putea fi păcălit multă vreme doar de un aspect frumos, căci el căuta și acea frumusețe interioară - femeia cu care să aibă afinități intelectuale și sufletești: „Să treacă înflorirea de-un vânt al recii ierne/ Să-nceți a fi icoana iubirii cei eterne/ Cu marmura cea albă să nu te mai asameni/Să fii ca toată lumea, frumoasă între oameni/Să-ncete-acea simțire ce te-au făcut o zeie/ Să fii încântătoare, dar numai o femeie/ (...) Azi, când ești prea mult înger și prea puțin femeie/ Frumoasă cum nici Venus nu a putut să steie/ În loc de-a fi un soare al astei lumi întregi/ Tu îmi ucizi gândirea, căci nu mă înțelegi”[12].
Există în opera lui Eminescu o nevoie de interdependență între afect și intelect, fără de care sentimentele nu au valoare. Poetul are o capacitate uriașă de a iubi, iar pentru el,  cunoașterea prin iubire este vitală. Deoarece nu a fost înțeles de semenii săi, atât în modul de a vedea lumea cât și în iubire, dezamăgirea l-a însoțit adeseori.
 În viața afectivă, Eminescu nu se ridică decât prin expresie deasupra norodului, cuprinsul esențial al sufletului său fiind un sentiment de jele, fie că în iubire, departe de orice educație analitică, își chema iubita  în codru verde, fie că gândul morții  i se înfățișa cu toate mângâierile  unei îngropăciuni după datini  și tristețile unei vieți nelumite”[13].
Pentru împlinirea nevoii afective,  romanticul Eminescu are nevoie de adevăruri care învăluie, care dau o aură de mister momentului trăit, un fel de  magie care amplifică trăirea emoției la maximum[14]. Lumina soarelui ar dezvălui brusc totul, furând toată frumusețea, care altfel ar fi dezvăluită treptat, lent.
            Din când în când, poetul are nevoie de acea descărcare, un fel de  catharsis produs de iubire. Imaginația este aceea care contribuie decisiv la regenerarea spirituală prin iubire. Dacă realul nu-i oferă o iubire autentică, vine imaginarul și corectează, căci trăirile trebuiesc să fie nu numai autentice, ci și vindecătoare, alinătoare, salvatoare.



[1] George Călinescu, op.cit., capitolul Eminescu și dragostea, p.235.
[2] Biografie Veronica Micle -   http://www.veronicamicle.eu/, accesat online 25.02. 2014, ora 22,39.
[3] George Sanda, Veronica Micle, Editura Cartea Românească,București 1972, p.68.
[4] Ibidem.
[5] Ibidem, p.72.
[6] http://www.veronicamicle.eu/opere/poezii/sa_stii_ca_oriunde.html#.UvabsNI4wwE, poezia este scrisă de Veronica Micle, accesat online 12. 02.2014, ora 22.
[7] Colecția Eminesciana, Eminescu după Eminescu, Comunicări prezentate la Colocviul organizat  de Universitatea din Paris-Sorbona (12-15 martie 1975), volum îngrijit de Dim. Păcurariu,  Editura Junimea, Iași, 1978, p. 159.
[8] Poezia este scrisă de Mihai Eminescu, Atât de fragedă, sursa: http://www.versuri.ro/versuri/mehkj _mihai+eminescu+at+t+de+fraged.html/, accesat online 10.02. 2014, ora 19.
[10] George Sanda, op.cit.,  p. 104.
[11] George Călinescu, op. cit., p.105.
[12]  Mihai Eminescu, Nu mă-nțelegi, sursa: http://ro.wikisource.org/wiki/Nu_m%C4%83-n%C8%9Belegi, accesat online în data de 10.02.2014, ora 19,15.
[13] G. Călinescu, op. cit.,  p. 319.
[14] Luna și stelele dau nopții și romantismului lui Eminescu o aură de mister.

La psiholog. De vorbă cu Florentina: Forța cuvintelor stă în emoția rostirii

  - Cât de importante sunt cuvintele? Care este puterea lor?   -   Cuvintele se formează în interiorul nostru. Limbajul este un rezult...