miercuri, 7 iulie 2010

Iluzionistul




1980… Pe atunci avea nouăzeci de ani.Statura lui impunătoare atrăgea atenţia tuturor. Era supranumit “vânzătorul de iluzii”…

Şi pentru că personajul acestei povestiri a fost o figură importantă a epocii sale, nu-i voi da numele. Îi voi spune pur şi simplu “Iluzionistul” .Ochii lui pătrunzători, de un albastru marin, îi atrăseseră din prima clipă atenţia fetei de şaisprezece ani, venită in vizită la o mătuşă, în Bucureşti .Când s-au întlânit în aceeaşi curte, s-au privit şi s-au recunoscut.Un sentiment puternic de deja vu... Glasul ei catifelat a vrăjit inima Iluzionistului pe loc.
Primele gesturi?! El scapă bastonul din mână...Ea se oferă să-l ajute: ” Tu nu ai nevoie de baston.Eşti atât de frumos şi de tânar!”exclamă ea cu o revoltă dulce în glas.

“Am făcut două păcate mari cu ochii”

În după amiaza aceea de mai, după multă vreme de remuşcări şi de singurătate, Iluzionistul simte nevoia să se destăinuie.Fata aceasta îi inspiră încredere şi simte că ,dacă nu o să spună cuiva ce are pe suflet, o să înnebunească. Privirea lui moartă încearcă să simuleze vederea, dar nu reuşeşte decât să privească în gol.Vocea lui tremurândă începe să povestească: ”Ochii mei nu văd lumina.Nu te văd nici pe tine , dar te simt ca pe un înger…La cutremurul din ’77 mi-am pierdut a noua soţie, dar şi vederea. Medicii spun că am suferit un şoc, dar eu ştiu bine că nu este adevărat.Orbirea mea o consider pedeapsă divină. Dumnezeu este întotdeauna corect.Am făcut două păcate mari cu ochii”. Se opreşte. Mâna în care ţine bastonul începe să tremure. Simte nevoia să bea ceva. Îşi toarnă singur. Ştie exact unde sunt obiectele.
“Eram tanăr şi îndrăgostit de prima soţie.Tot ce făceam era dedicat frumuseţii ei.De unde să ştiu că iubirea pe care i-o purtam o să mă transforme într-un sclav? În general eram un om orgolios şi încrezut. Doar ea reuşise să învingă aceste însuşiri. Îi îndeplineam toate dorinţele, chiar îmi făcea plăcere. Şi, într-o zi , nu ştiu nici acum de ce, i-am devenit insuficient. Nu a stat să discute cu mine, nu mi-a dat nicio explicaţie. Poate că iubirea mea o sufoca, dar aşa înţelegeam eu să iubesc.Mă dăruiam total. Întâmplator, am aflat că mă înşela cu altul. Nu ştiam dacă să cred sau nu. Am urmărit-o.Era adevărat. Când am prins-o cu respectivul, am simţit că am căzut într-o prăpastie adâncă şi întunecoasă.Toate idealurile mele s-au sfărâmat, aşa cum se sparge picătura de ploaie pe asfalt. Mă simţeam mort .Ea ucisese iubirea din mine instantaneu. Mă simţeam gol pe dinăuntru, iar puterile mă părăseau...Divorţul a transformat sufletul meu în ruine.Simţeam o dorinţă de răzbunare fără margini. Într-o zi, m-am întâlnit cu ea în parc. Indiferenţa şi aroganţa, pe care mi le-a arătat, m-au enervat la culme. Raţiunea, în acele momente , nu mai avea nicio valoare.Am privit-o în ochi... A fost de ajuns ca să plece tulburată. O hipnotizasem.La scurtă vreme, a înnebunit. Mai târziu ,am aflat că a murit într-un ospiciu, în cele mai grele chinuri. Sigur că nimeni nu m-a bănuit de nimic. Acestui păcat i-am adăugat un altul, mai grav… ”

“Era lună plină …”

Era prin anii ’29, înainte de război. Mă aflam într-un turneu în apropiere de Sibiu.După unul dintre spectacole, am fost acostat de o şatră de ţigani căldărari. Datorită numerelor pe care le făceam pe scenă, mă considerau vrăjitor .Voiau să-i învaţ secretele meseriei. În caz contrar ,trebuia să mor. S-au ţinut de mine seri de-a rândul şi, pentru că n-am putut scăpa de ameninţările lor, am hotărât să strâng caravanele şi să plec, împreună cu oamenii mei. Nu mi-am imaginat că or să mă urmărească. Aveam succes pe unde mergeam. În plus, voiam să evit scandalurile. Ţiganii, în număr de vreo patruzeci , însemnând bărbaţi, femei şi copii , m-au ajuns din urmă. Eu adăpam caii la o fântână aflată pe câmp. M-au înconjurat din toate părţile şi au zis că o să scap cu viaţă doar dacă le dau informaţiile pe care le vor. Jurământul pe care îl depusesem la absolvirea şcolii, în urmă cu mulţi ani , nu-mi dădea dreptul să divulg informaţii cu privire la meseria mea. Prin urmare, am acceptat provocarea, dar am pus condiţia ca oamenii mei să fie lăsaţi să plece. Au fost de acord… Era lună plină. Eu mă aflam singur în faţa unei şatre de ţigani, care nu bănuia ce are să urmeze. Ţineam în mâna stângă un felinar. Am început tratativele cu cinci dintre ei - ţigani vânjoşi, mustăţile pe oală şi privirile scânteind ca de lup.Ce să fac? Am ridicat felinarul la nivelul ochilor şi I-AM PRIVIT pe rând. Cei cinci, fără să-i ating, s-au aruncat unul după altul în fântânile din care adăpasem caii. Îngroziţi, ceilalţi au rupt-o la fugă unde au văzut cu ochii, lăsându-şi căruţele de izbelişte.
Eu mi-am continuat cariera şi viaţa, împovărat de mustrările de conştiinţă care mi-au devastat fiinţa. Şi ziua scadenţei nu a întârziat să vină.Pentru că facturile trebuie plătite…”

« Îţi mulţumesc, îngerul meu ! »

Fata nu ştie ce să zică.Tace…El aşteaptă un cuvânt de consolare din partea ei, ca şi cum ar cere o garanţie că Dumnezeu îi înţelege faptele şi că nu îl condamnă mai mult decât o face el însuşi.Picături reci de transpiraţie curg de pe fruntea Iluzionistului.Se ridică, sprijinindu-se în bastonul lui maroniu.Mâna lui albă tremură, apoi scapă bastonul. Face gesturi fără noimă, caută sprijin întinzând mâinile în aer. Din ochii întunecaţi şi singuri curg lacrimi, ca o rugă de iertare.Pare inconştient şi cade…Speriată, fata se apleacă spre el, lăsându-şi lacrimile să curgă peste faţa lui.Este alb ca varul.Pentru câteva clipe, în mod miraculos, îşi recapătă vederea .În ochii fetei citeşte iertare şi tandreţe. Cu ultimele puteri, rosteşte : « Îţi mulţumesc, îngerul meu ! Adio… »

Georgeta Istrate

4 comentarii:

  1. Ai concentrat aici ceea ce putea fi subiectul unei intregi carti.
    Stii...si Maupassant facea asa...:)

    RăspundețiȘtergere
  2. Te invidiez pt. talentul tau neobisnuit cu care amesteci realul si fantasticul, creand povestiri atat de captivante...(imi imprumuti si mie putin talent?)

    RăspundețiȘtergere