marți, 8 februarie 2011

Urâtul, subiect al artei




„Pentru artă nimic nu-i urât, nimic nu-i impur. Cele mai respingătoare obiecte din natură sunt pentru artă admirabile motive de inspiraţie.” (Victor Hugo)

     Chiar aşa, ce este frumosul? Ce este urâtul? Care sunt criteriile după care le etichetăm? M-am întrebat adesea de ce mi-a plăcut atât de mult serialul american  „Frumoasa şi bestia” , de ce credeam că bestia , în ciuda amprentei denumirii şi a fizicului respingător, merită să fie iubită mai mult decât orice altă fiinţă. Răspunsul este simplu: frumuseţea şi urâţenia sunt denumiri subiective, căci fiecare le percepe în felul său. Sigur că unele lucrări artistice, fenomene sau chipuri pot fi unanim clasate drept frumoase. Dar să mă întorc la ideea de dinainte: de ce credeam eu că bestia merită să fie iubită? Şi iată răspunsul: avea o bunătate intrinsecă, a cărui putere punea în umbră aspectul fizic. Apoi, glasul acela era calm, iar timbrul vocii dulce, ca să nu mai vorbesc de înţelepciunea vorbelor sale. 



Contrastul dintre frumuseţea fizică şi forţa spirituală

    
      De ce Socrate, în ciuda faptului că era urât ca un silen, era atât de seducător? Iată ce spune frumosul, dar lipsitul de caracter Alcibiade despre filozof:  „ este exact la fel precum aceşti sileni pe care-i vedem expuşi în atelierele de sculptură...” Şi paradoxul atracţiei : „ când îl aud aşadar, inima îmi bate mai puternic decât cea a coribanţilor în transporturile lor ; cuvintele sale, pe care le pronunţă, îmi dau lacrimile; şi văd o enormă mulţime de alţi oameni care resimt aceleaşi emoţii”.Aşadar, frumuseţea şi înţelepciunea cuvintelor pot induce ascultătorului emoţiii constructive, în unele cazuri modificatoare de comportament şi de caracter. Frumuseţea şi urâţenia sunt clasate astfel doar de omul care le priveşte. Se spune că frumuseţea nu se află în obiectul privit, ci în ochii privitorului. De ce n-ar fi şi urâţenia la fel? Dacă te afli în faţa unui câmp cu maci înfloriţi şi nici nu-i vezi, deoarece te deranjează  pâlcul de iarbă uscată din raza ta vizuală, ce vezi, de fapt? 

O perlă de mare preţ

     Am cunoscut un personaj absolut seducător, deşi antitetic prin fizic şi psihic. Uneori glumeşte,  spunând că, acum, la modă sunt bărbaţii scunzi, graşi şi cu chelie – întocmai ca el!  Într-o zi, mi-a prezentat o fată, care părea mult mai tânără decât el, avea chipul unei prinţese cu părul lung şi blond. Mi-a spus cu un soi de mândrie: „ţi-o prezint pe soţia mea!” Aţi putea gândi că fata aceea stă cu el pentru că are bani. Ei bine, acest bărbat este sărac lipit pământului. Mai mult, de câteva luni a rămas şi fără loc de muncă. Singura care aduce bani în casă este ...soţia cea frumoasă! Şi atunci, m-am gândit: fata pare foarte fericită în prezenţa lui, el, de asemenea. Cum este posibil?Am reconstituit comportamentul lui din  momentele în care am fost de faţă. Şi iată concluzia: decât să stai  lângă un om frumos fizic, lângă care „moare iarba”, mai bine alegi un om considerat mai puţin frumos, optimist, inteligent, capabil să detensioneze atmosfera, să spună o glumă bună la momentul potrivit, să ştie să iasă şi să te scoată şi pe tine din încurcătură. Cel mai probabil aceşti oameni ştiu şi să iubească. Iată de ce fata cea frumoasă a făcut o alegere înţeleaptă. Prin urmare, bunătatea intrinsecă şi forţa spirituală sunt mai frumoase decât frumosul fizic. Doar că, acea frumuseţe este ascunsă privirii, ea iese la iveală cu timpul. Din păcate,  nu avem răbdarea să ne ducem „ pe fundul oceanului” pentru a găsi perla de mare preţ. Alegem frumuseţa care izbeşte ochiul, cea mai uşoară alegere, dar care poate fi o povară greu de dus.
  
 Îmblânzirea urâtului


     „Întrebaţi o broască râioasă ce e Frumuseţea, Frumosul adevărat , acel to kalón.  Vă va răspunde că o veţi găsi în femela lui, cu ochii ei uriaşi şi rotunzi ce se bulbucă din căpşoru-i  mititel, cu guşa-i largă şi turtită, cu burtă gălbuie şi spinarea brună. Întrebaţi un negru din Guineea: pentru el Frumuseţea înseamnă piele neagră şi uleioasă , ochi înfundaţi în orbite, nas turtit. Întrebaţi diavolul: vă va spune că frumuseţea înseamnă  o pereche de coarne, patru labe cu unghii ascuţite şi o coadă”( fragment din „Istoria urâtului”, de Umberto Eco) . Foarte adevărat!  Părerea mea este că, dacă urâtul este scos la lumină prin lucrările artistice doar ca să pună în valoare frumosul, metoda  este  neconformă cu realitatea, căci uneori un urât aparent ascunde o frumuseţe de comoară interioară. Acest fel de frumuseţe este valabil doar pentru cei superficiali. De exemplu, urâţenia lui Quasimodo este îmblânzită de privirea umilă, de dragostea imensă pentru Esmeralda, pentru care este în stare să-şi dea viaţa. Iubirea, bunătatea, atitudinea blândă  înnobilează, înfrumuseţează, schimbă sentinţe. O pictură, care, la prima vedere, pare sinistră, privită cu o mai mare atenţie poate să aibă un element capabil să „îmbuneze” impactul  privitorului; un gest frumos pe un chip urât confirmă faptul că frumuseţea există.

   Concepţia despre frumos şi urât de-a lungul secolelor în cartea lui Umberto Eco


     Umberto Eco ne poartă într-o călătorie în timp , începând cu lumea greacă şi până astăzi, arătându-ne urâtul în toată splendoarea lui, un soi de „variaţiuni pe aceeaşi temă”. El diferenţiază urâtul în sine de urâtul ca formă ( Gorgonele, Scyla şi Caribda, Polifem, Sirenele).
    Demoni, cruzime, damnaţi, nebuni, nefericiţi,  abisuri şi diformităţi care ating sublimul, morţi vii, icoane... Paradoxal, asimetria şi dizarmonia urâtului sunt în stare să stârnească admiraţia (?). Urâtului, din lumea clasică, i se adaugă martiriul sfinţilor, apocalipsa şi infernul, iar cele mai fascinante tablouri sunt „metamorfozele” diavolului. În unele reprezentări, Diavolul  poate fi de-a dreptul seducător, misterios,  halucinant sau odios. Vorbim  despre frumuseţea Diavolului?! De ce nu? El este Satan  cel rebel şi arogant,  tot el este şi Mefistofel. Din câte am citit şi am văzut, am dedus că Diavolul poate fi al dracului de frumos!
    În picturile suprarealiste ale lui Salvador Dali, Diavolul ia formele unor femei goale sau ale  elefanţilor cu picioare lungi. În epoca modernă, Dostoivski, în „Fraţii Karamazov”, ni-l prezintă pe Diavol ca „ un domn trecut de prima tinereţe, cu părul brunet, uşor înspicat, lung şi des, cu barba încărunţită şi ascuţită”.Dacă ceea ce este urât este considerat şi rău , a scoate urâtul din „ascunzătoare” poate fi de asemenea un mijloc de a arăta acea parte întunecată a lumii, în ideea de a o ocoli. Umberto Eco aduce în prim plan lucrări medievale precum Judecata de Apoi, Apocalipsa, Diavolul -reprezentat cu coadă, urechi de animal, barbă de ţap, labe şi gheare. În perioada renascentistă, imaginea Diavolului ia forme mai acceptabile, de exemplu, ia forma Pontifului de la Roma. 

Urâţenia femeii în artă 


   Să continuăm cu incursiunea în lumea urâtului din cartea lui Umberto Eco. Obscenul, comicul , urâtul încep cu portretul lui Priap şi continuă cu satirizarea neciopliţilor, eliberarea renascentistă şi caricatura. Dar cea mai dureroasă este urâţenia femeii, în diversele ei ipostaze. În arta secolelor XVII şi XVIII, artiştii au reprezentat femeia cu toate imperfecţiunile ei fizice şi morale. De exemplu, Rubens ne arată, în lucrările sale, femei bine făcute, chiar grase; Michel de Montaigne scrie despre femeile şchioape că ar fi foarte căutate: „ cu sau fără rost, nu are a face , în Italia umblă o zicală că nu este gustată  din plin dulceaţa lui Venus de cel care nu s-a culcat cu o şchioapă. Eu aş fi zis că mişcările deşucheate ale şchioapei aduceau  o nouă plăcere trebii  şi vreun fior dulce celor care-l încercau , dar aflu acum că  însăşi filozofia veche  o întăreşte: ea spune că pulpele şi coapsele şchioapei , din pricina nepotrivirii lor, nu-şi află prisosul cuvenit  şi urmează că părţile fiinţătoare  aşezate deasupra să fie mai închegate, mai legate şi mai vânjoase. Sau că această schilodire, care împiedică  umbletul, face pe cei care o suferă  să păstreze pe de-a-ntregul  puterile pentru jocurile Venerei”.
  
   Giovanni Boccaccio  spune despre femeie că este „un animal departe de perfecţiune, înflăcărat de mii de patimi care-s dezgustătoare şi josnice numai când ni le amintim, darămite când vorbim despre ele; şi dacă bărbaţii ar lua aminte la acest lucru cum se cuvine, nu s-ar  duce la ele mânaţi de asemenea plăceri  şi pofte, faţă de cum  trebuie să meargă  în alte prilejuri  fireşti; iar din locurile acelora , după ce-şi lasă povara inutilă , s-ar îndepărta iute (...) Niciun alt animal nu e mai puţin curat ca ea , nici măcar porcul  ce se tăvăleşte în noroi nu poate egala urâţenia lor; iar dacă ar vrea cineva să tăgăduiască acest lucru , să privească bine în jurul lui şi să descopere locurile secrete  unde ele, ruşinându-se, îşi ascund îngrozitoarele instrumente  pe care le folosesc să-şi îndepărteze  umorile ce prisosesc”.
   Tot la capitolul urâţenia femeii, aş adăuga un tablou literar pur  românesc, este vorba de Mărgărita lui Vasile Voiculescu: „ În faţa mea sta o strigoaică, cu ochii de albuş de ou răscopt, plesnit de dogoare, nasul mâncat de ulcer; obrajii scofâlciţi se sugeau adânc între gingiile ştirbe şi puruiate. Sânii tescuiţi îi atârnau ca două pungi goale uscate şi încreţite.Coastele îi jucau ca cercurile pe un butoi dogit. Şi în bazinul şoldiu, pe crăcanele oaselor picioarelor, măruntaiele spurcate clocoteau ca nişte şerpi veninoşi. Şi duhoarea morţii umplu deodată lumea”. Oare cum ar fi arătat portretul pictat al Mărgăritei?  

 Frankenstein sau Prometeul modern

   
   Oare de ce  unii artişti au ţinut cu tot dinadisnul să ne arate partea întunecată a lucrurilor, răul în toată oroarea lui, dualismul acestei lumi? Mă  gândesc la Frankenstein al lui Mary Shelly, în care autoarea aduce în prim plan  elemente groteşti , mistere ; fantome, medii dezolante sau teama pe care o inspiră cititorului : „ am zărit deodată, la o oarecare depărtare , silueta unui om care înainta spre mine cu o iuţeală supranaturală”. Tabloul „facerii” este sinistru:„ Strângeam oase de prin osuare; cu degete profanatoare întinam marile taine  ale scheletului omenesc. Rodul scârbavnic al muncii mele  îl ţineam într-o încăpere izolată , ori mai bine zis într-o chilie , din care îmi făcusem laborator, şi care se găsea în partea de sus a casei , despărţită de toate celelalte  camere printr-o galerie  şi o scară. Acolo munceam până îmi ieşeau ochii din orbite. Multe din materialele trebuincioase  mi le punea la îndemână camera de disecţie ori abatorul, şi deseori, omenescul din mine se îngreţoşa în timp ce , îmboldit de o râvnă  mereu nesăţioasă , îmi duceam lucrul mai departe . Nu putem ignora faptul că însăşi creatura lui Victor conştientizază hidoşenia sa: „De ce ai plăsmuit un monstru atât de hidos, încât tu însuţi ţi-ai întors faţa de la el plin de dezgust? Domnul s-a îndurat  şi l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea sa, frumos şi atrăgător, dar forma mea este simbolul înjosit al formei tale şi chiar mai monstruos încă , deoarece chiar seamănă cu ea.Satana avea drept tovarăşi pe semenii săi –diavolii- ca să-l admire şi să-l încurajeze; dar eu sunt singur şi nedorit de nimeni”.
  Atât creatorul cât şi creatura se izolează de oameni , într-o măsură mai mare sau mai mică , trăind mai mult într-o lume interioară  care-i bântuie cu întrebările: de ce am fost creat? De ce l-am creat? Deşi corpul îi este diform, creatura are o capacitate şi o dorinţă de a iubi imense, dar aspectul său îl face să-i fie respins  orice gest de afecţiune: „  Dacă cineva mi-ar arăta bunăvoinţă, i-aş reîntoarce-o însutit; de dragul acelei singure făpturi , aş face pace cu întreg neamul omenesc. Dar mă las acum legănat de visuri de fericire imposibilă”.
  Personajul lui Mary Shelley poate fi considerat urât doar fizic, dar inima nu-ţi poate sta pasivă când vezi că are capacitatea de a iubi şi dorinţa de a fi iubit. Până şi crimele pe care le face sunt scuzabile,  pentru că el, prin aceste gesturi disperate,  nu caută decât companie, compasiune. Din punct de vedere al trăirilor, cuvintele pe care le foloseşte personajul arată că nu reprezintă urâtul sau răul absolute.  Dualitatea acestui personaj, diferenţa dintre aparenţă şi esenţă, amestecul de frumuseţe a gândului şi urâţenia fizică ar putea să-l înduioşeze pe consumatorul de artă, să-i fie milă , să vrea să-l ajute. Ei bine, aceste trăiri provocate de lectură sau tablou pot schimba un om, pot să-l facă mai binevoitor. Este acea purificare prin artă, acel catharsis.
    Paradoxal. „Căutarea interesantului , a individualului sau a grotescului  ne face să ne imaginăm diformitatea  care dă naştere unui destin tragic  pentru cei care, deşi au un suflet bun , sunt condamnaţi de propriul trup.  Primul „urât nefericit”al romantismului  este monstrul protagonist din Frankenstein de Mary Shelley (1818) , urmat apoi de accidentele  naturale demne de milă  ale lui Hugo , precum Quasimodo din Notre Dame de Paris şi Gwynplaine din Omul care râde . Şi tot din categoria urâţilor nefericiţi  fac parte  eroii melodramei lui Verdi  Rigoletto, deşi Verdi  a adus pe scenă şi urâţi  damnaţi, de la Lady Macbeth la Iago”.

Portretul lui Dorian Gray


    
    Tot o dualitate frumos-urât  există şi în povestea lui Oscar Wilde „ Portretul lui Dorian Gray”. În cartea „Istoria urâtului”, la pagina 298 se află o lucrare a lui Ivan Le Lorraine Albright intitulată Portretul lui Dorian Gray, lucrare care este urât de frumoasă! „ Poţi să rămâi frumos şi decăzut fără a îmbătrâni vreodată, dar să fii nefericit din cauza decăderii reale şi a urâţeniei interioare sunt nemilos denunţate  în portretul care se urâţeşte în locul tău, cum se întâmplă cu Dorian Gray al lui Wilde”.
Autorul ne arată în două oglinzi diferite  destinul unui om supus în acelaşi timp  realităţii şi ficţiunii.Ambele oglinzi sunt deformatoare, căci acelaşi personaj trăieşte în lumi diferite: una obiectivă, întruchipată de  societate şi una subiectivă , arta. Personajul pendulează  între aceste două lumi  care sunt în egală măsură greu de suportat : pe de o parte oglinda sufletului  şi a conştiinţei , redată de acel portret, iar pe de altă parte , oglinda unei false tinereţi aparente , dar în spatele căreia  există mai întâi îngrijorarea  şi apoi teroarea celei dintâi.
   Privindu-şi portretul, personajul lui Wilde exclamă: „ Sunt gelos pe absolut orice lucru  a cărui frumuseţe nu moare, sunt gelos pe portretul pe care l-ai pictat pentru mine.De ce  trebuie el să păstreze  ceea ce eu pierd? Orice clipă  care trece îmi ia ceva  şi-i dăruieşte lui. Oh, dacă ar fi altfel! Dacă tabloul s-ar putea schimba , iar eu aş putea fi ceea  ce sunt acum! De ce l-ai pictat? Îşi va bate joc de mine într-o zi – oribil îşi va bate joc”.
  Cu privire la personajul central al romanului, Constantin Crişan afirmă: „ Statură a urâtului magnific , Dorian Gray este expresia desăvârşită a răului şi rădăcinilor lui: el sapă în memoria istoriei şi a artei pentru a-şi fecunda propria-i strâmbătate şi cruzime (...) El desmembrează prin receptare arta  şi istoria în particule existenţiale; egoismul, sperjurul, crima, luxura sunt evocate pentru a-şi  motiva „eroismul” comportării, dar tot ele, practicate cu nesaţ, îl scot din rândul omenirii  pe acest gentilom al întâmplării oarbe şi crude. Să ne amintim bine sensul final al antitezei:  adevăratul Dorian Gray este...tabloul. „Portretul „ lui , celălat, omul plin de ticăloşie organizată, de crudă viclenie-condotier al aventurii distructive-câştigă, prin simbol, imaginea antivieţii”.

  Contrastele acestei lumi

    

    Umberto  Eco este de părere că de la divertisment la dramă nu e decât un pas.  Că raţiunea de-a fi a urâtului este de a ne aminti ca există pe lume “ceva perpetuu şi întristător de rău”.   La prima vedere urâtul şochează, iar Umberto Eco a avut curajul să rişte, invitându-şi cititorul şi privitorul  într-un univers al monstruozităţii, al terorii şi diformului: zeităţi  care-şi devorează şi masacrează proprii copii  -Saturn şi Medeea-, ploi de sânge, accidente bizare, naşteri anormale sau copii cu dublu sex; monştri ca Dracula, Frankenstein, King Kong, “împresuraţi de morţi vii şi de alieni aterizaţi din spaţiu”.  Urâtul are nenumărate forme, el poate fi comic, obscen, grotesc.  Istoria Urâtului ne arată o faţetă a acestei lumi pe care poate că nu o observasem sau  pur şi simplu am ignorat-o. Dacă ar fi să luăm la întâmplare câteva exemple din categoria istoriei urâtului şi le-am privi la rece , am putea spune că ele formează acea parte de rău pe care îl numim iad. Ne punem mâinile la ochi, nu vrem să vedem, ne e teamă că urâţeia „se ia” şi că vom fi bântuiţi nopţile de acea imagine diformă pe care o considerăm monstruoasă. Dar chiar şi aşa,  am putea să ne oprim o clipă şi să medităm asupra acestei lumi atât de amestecate, atât de contrastante. O concluzie simplistă ar fi că raiul se împleteşte cu iadul în jurul nostru.Când vrei să fii fericit, uimindu-te în faţa frumuseţii , şi deci a raiului, intervin hidoşenia, miasmele, diversele faţete ale celui pe care-l numim diavol şi ne umbresc fericirea. Aceste stări şi lucruri incomodante ne provoacă o stare de rău, silă, chiar suferinţă şi ne trezim că exclamăm: dacă iadul există, aşa trebuie să arate!  

Latura pozitivă a urâtului 


    
   Prin metamorfozele sale, urâtul poate fi şi sublim.  Cred totuşi că răul nu este neapărat sinonim cu urâtul. Urâtul ne împresoară, este în mijlocul nostru. Dacă ar fi să găsim o latură pozitivă răului şi urâtului , şi dacă le-am defini pe amândouă ca ceva malefic, satanic, ceva ce provoacă suferinţă, frumosul poate să-i fie recunoscător urâtului pentru că-l pune în valoare, prin contrast, şi pentru că, prin suferinţa pe care i-o provoacă, îl şlefuieşte, îl duce spre mântuire. Concluzia, în acest caz, ar fi că şi diavolul trage la căruţa lui Dumnezeu! „ Sfântul Augustin  susţinea că Iisus răstignit este deosebit, că  „  prin acea desfigurare exterioară exprima frumuseţea lăuntrică  a sacrificiului lui şi a slavei pe care ne-o făgăduia”. În Vechiul Testament găsim un portret relevant:  „ Crescut-a înaintea Lui ca o odraslă, şi ca o rădăcină în pământ uscat; nu avea nici chip, nici frumuseţe, ca să ne uităm la El, şi nici o înfăţişare, ca să ne fie drag. Dispreţuit era şi cel din urmă dintre oameni; om al durerilor şi cunoscător al suferinţei, unul înaintea căruia  să-ţi acoperi faţa; dispreţuit şi nebăgat în seamă.Dar El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre s-a împovărat.Şi noi îl socoteam pedepsit , bătut şi chinuit de Dumnezeu. Dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre  şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat”. 

Urâtul, un subiect de artă valoros

     Urâtul cuprinde mai multe forme, deşi sunt de acord cu ideea  că nu există urât şi frumos general valabile , ci ele sunt judecate în fiecare epocă în funcţie de valorile comunităţii care le interpretează. Ceea ce până mai ieri era de neconceput, odios, respingător, astăzi poate fi considerat frumos. Timpul istoric îşi spune cuvântul şi dovedeşte că graniţa dintre urât şi frumos este foarte subţire. Frumosul şi urâtul sunt două principii relative, căci ceea ce provoacă unui om dezgust, altuia îi poate stârni admiraţie, iubire, plăcere.Depinde de afinităţi. Urâtul poate fi considerat subiect al artei, prin negativitate, prin emoţiile şi stările pe care le induce privitorului. Cum ar fi un film în care toate personajele ar fi bune, în care urâtul şi răul nu există? Cum ar fi pus binele în lumină? Urâtul şi răul fac parte din acest război numit viaţă. Ele sunt adversarele binelui şi frumosului, ele întreţin lupta, ele ţin focul aprins. Răul şi urâtul pot fi instrumente alchimice care fac posibilă transformarea metalelor ordinare în aur. Ne place sau nu, urâtul există în noi şi în afara noastră. Arta ne ajută că conştientizăm acest urât, să-l observăm, să-l acceptăm, căci şi dacă-l negăm, el tot există. Concluzia este că urâtul nu trebuie marginalizat, el este un subiect de artă valoros. 

Georgeta Istrate


6 comentarii:

  1. Un material extraordinar; de-a dreptul captivant! Si nu doar ca tema, ci si ca mod de prezentare. Ma framanta insa o intrebare: Ce impulsuri, interne sau externe, te-au determinat sa abordezi o tema atat de neobisnuita, si intr-un mod atat de exhaustiv si atat de bine documentat?

    Matei

    RăspundețiȘtergere
  2. Ca de obicei, continui să ne uimeşti Georgeta.
    Minunat material, iar cuvintele acestea pot fi confirmate de toţi cei care au o experienţă de viaţă:
    ,,Decât să stai lângă un om frumos fizic, lângă care „moare iarba”, mai bine alegi un om considerat mai puţin frumos, optimist, inteligent, capabil să detensioneze atmosfera, să spună o glumă bună la momentul potrivit, să ştie să iasă şi să te scoată şi pe tine din încurcătură. Cel mai probabil aceşti oameni ştiu şi să iubească. "
    Sunt întru totul de acord, chiar cunosc câteva persoane de genul acesta...katia

    RăspundețiȘtergere
  3. Impresionat de fantasticul tau eseu, m-am hotarat sa dau un anunt matrimonial: "Un Fat-Urat - inteligent, haios si supersensibil - asteapta cu disperare marul de aur al unei preafrumoase sau (ca sa fiu in ton cu materialul tau), preaurate Printese.(Urata, urata, dar nici chiar ca Muma-Padurii, ca sa nu mai pot dormi noaptea.)"

    Fat-Urat

    RăspundețiȘtergere
  4. Am inteles ca s-a publicat la noi o Istorie a uratului scrisa de Umberto Eco,

    RăspundețiȘtergere
  5. Da, cartea se numeşte "Istoria urâtului", ediţie îngrijită de Umberto Eco, apărută la Editura Rao. În acest material am citat mai multe pasaje din această carte şi am scanat o parte din poze.

    RăspundețiȘtergere
  6. Foarte frumos ai scris. Chiar am să te citez într-o lucrare de-a mea cu un subiect asemănător.

    Mircea

    RăspundețiȘtergere