miercuri, 27 iulie 2011

Zâmbiţi, vă rog!


Înfăţişare

Să-ţi schimbi înfăţişarea! i-a spus iubita drastic.
Şi,  ca să scape de atâtea culpe,
A fost chiar şi pe la chirurgul plastic
Dar firea i-a rămas tot ca de... vulpe.


Poliţistul

Se umflă-n pene că e poliţist
Şi că dreptatea este al său crez,
Dar ieri, la cârciumă, mi-a spus-o trist,
Că nu a arestat decât un... maidanez.

Visăm

Tot ciocnind prea des cu ţoiul
S-a dus, neică, tot butoiul
Pân’ la toamnă, măi copii,
Doar visăm să fim cheflii!

Bodyguard 

Te-ai pus bodyguard la cramă
Însă tu bagă de seamă,
Vinul dulce să nu-l bei
Ca să nu vezi totu-n... trei!


Georgeta Istrate

Burebista, un conducător de excepţie



         
     În prima jumătate a secolului I î.e.n.,  la cârma Daciei a  apărut o personalitate deosebită, Burebista ( 70-44 î.e.n.). Acesta se trage din neamul tracilor şi are calităţi  de conducător. Iată ce spune Strabon, geograf şi istoric grec, despre personalitatea regelui :  "Ajuns în fruntea neamului său care era istovit de războaie dese, getul Burebista l-a înălţat atât de mult prin exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare faţă de porunci, încât, în câţiva, ani a făurit un stat puternic şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine, ajungând să fie temut chiar şi de romani" .


Unificarea

    
 
    La început,  Burebista conducea o formaţiune statală locală. Fiind înzestrat cu calităţi remarcabile de organizator, strateg militar şi diplomat,  reuşeşte să unifice triburile daco-getice din spaţiul carpato-dunăreano-pontic sub conducerea sa , punând astfel bazele unui regat puternic cu centrul, probabil,  în Podişul Transilvaniei. Unificarea s-a realizat pe două căi: pe cale paşnică, în sensul că şefii de trib au acceptat supunerea faţă de el ; pe cale războinică , atunci când şefii de trib doreau păstrarea puterii asupra tribului pe care-l conduceau. Desigur, creşterea puterii militare a lui Burebista a determinat supunerea de bunăvoie a celor mai multe triburi şi uniuni de triburi. Omul care i-a fost mereu alături, care l-a sprijinit şi sfătuit în cele mai importante decizii a fost Marele Preot Deceneu.  Astfel,  Burebista reuşeşte la jumătatea secolului I î.e.n. să se afirme ca o principală forţă politică şi militară în Europa Centrală şi la  Dunărea de Jos. Politica externă a statului  lui Burebista, deosebit de activă şi îndrăzneaţă, este îndreptată spre redobândirea vechilor ţinuturi dacice şi spre eliminarea pericolului care venea din expansiunea romană care se apropia cu repeziciune pe întreaga linie a Dunării.
   
O adevărată împărăţie

    

     Personalitatea lui Burebista i-a impresionat pe contemporanii şi urmaşii săi.  Mintea ascuţită a conducătorului era dublată de o intuiţie excepţională. Adesea, a fost asemănat cu Alexandru cel Mare, iar speranţa triburilor era că Burebista va ţine vii tradiţiile transmise din generaţie în generaţie. Regele era foarte calculat şi nu-şi provoca niciodată destinul. Intuiţia şi calităţile de bun organizator al armatei îl ajutau să fie  cu un pas înaintea vremurilor, să anticipeze următoarea mişcare  a adversarului. Burebista era mereu pe câmpul de bătaie, dar nu risca să-şi piardă viaţa ştiind bine că,  dacă conducătorul va fi ucis, oastea va fi uşor împrăştiată. Prin unificarea triburilor şi a uniunilor de triburi,  regele dac a creat o adevărată împărăţie.
      Se spune că  Burebista se informa personal cu privire la  la poporul pe care îl conducea, în acest sens vizita frecvent triburile trace, dar şi cetăţile greceşti de pe litoralul Mării Negre.  Din cauză că poporul său iubea prea mult vinul, fapt care ar fi stat în calea îndeplinirii proiectelor sale, a reuşit să-l convingă să renunţe la vii.

O  alianţă care ar fi putut schimba cursul istoriei

     Aşa cum am arătat, Burebista ajunge „stăpânul ţinuturilor de dincolo şi de dincoace de Dunăre,  devenind, conform unei inscripţii greceşti „cel dintâi şi cel mai mare dintre regii Traciei” . De altfel, renumele său în epocă trecuse departe de graniţele Daciei. În anul 48 î.e.n. , ajuns stăpânul necontestat al  Răsăritului şi centrului Europei, Burebista face un examen al politicii internaţionale, ajungând la concluzia că celălalt centru de putere al vremii , situat la Roma, în Italia, trebuie câştigat.
Acţiunile lui Burebista, dar şi  faptul  că se închegase un stat puternic deto-dac la nordul şi sudul Dunării, deveneau un pericol iminent pentru extinderea Imperiului Roman. Aceasta a pus pe gânduri pe Cezar, care avea un plan de cucerire al geto-dacilor.
      În aceste condiţii, Burebista alege să ducă o politică ostilă romanilor, dispus fiind să se alieze cu oricine l-ar fi ajutat să-i înfrunte. El caută să întărească legăturile cu Mitridade al VI-lea Eupator, regele Pontului, apoi  se gândeşte la o alianţă cu Ariovist , conducătorul marii uniuni de triburi germane. Ideea cea mai îndrăzneaţă a lui Burebista este de a se amesteca în conflictele dintre Cezar şi Pompei. Astfel, în primăvara anului  anul 48 î.e.n., când luptele dintre cei doi lideri romani se desfăşurau în Peninsula Balcanică, Burebista  îl trimite pe Acornion din Dionysopolis  la Pompei,  în vederea unei alianţe. Înţelegerea era ca , în schimbul ajutorului militar, Pompei să recunoască  vastele hotare ale Daciei. Ajutorul nu ajunge însă  la timp, căci  Pompei  este înfrânt la Pharsalus. Învinsul  se refugiază în Egipt, unde este ucis.  

Conspiraţii şi moarte

      Victorios, Cezar, care nu uită că Burebista făcuse o alianţă cu Pompei, pregăteşte o campanie pe teren dacic,  visând să scrie o lucrare care ar fi străbătul veacurile şi pe care ar fi intitulat-o: „De bello dacico” . Însă nu mai are timp  să ducă planul la bun sfârşit, deoarece, în urma unei conspiraţii, este asasinat de membrii  Senatului, la care a luat parte şi fiul său adoptiv, Brutus Marcus Iunius. Aceeaşi  soartă o are şi Burebista, care  moare în acelaşi an cu Cezar, tot în urma unui complot, pus la cale probabil de aristocraţia nemulţumită de creşterea puterii regelui.
     Moartea lui Burebista provoacă tulburări în regat, care nu mai rezistă mult în forma unificată. Cetăţile greceşti de pe malul Mării Negre refuză să mai recunoască autoritatea statului dac, declarându-se independente. Statul dac centralizat s-a fărâmiţat,  iniţial în patru părţi, apoi în cinci.  Conducătorul statului din zona Munţilor Orăştiei este preluată de Marele Preot Deceneu.

     Georgeta Istrate

 

miercuri, 20 iulie 2011

Primul dans




    Zilele acestea mă gândeam că aş putea scrie despre efectele benefice ale dansului asupra sănătăţii. Ideea mi-a readus în memorie ziua în care  am dansat pentru prima oară în public. Amintirea m-a făcut să zâmbesc, fiindcă a fost un moment special.

Moartea pasiunii

    Aveam vreo cincisprezece ani. Într-o sâmbătă  seară, vărul Nicu l-a rugat pe tatăl meu să-mi dea voie să-l însoţesc la bal. După vreo jumătate de oră de negocieri, vărul a obţinut aprobarea, cu condiţia ca,  la miezul nopţii,  să mă aducă înapoi. M-am îmbrăcat într-o fustă de stofă în carouri, un pulover maron anchior, iar în picioare mi-am luat sandale din piele întoarsă, nu înainte să-mi pun şosetele albe. Am făcut câteva piruete în oglindă şi mi-am spus că arăt bestial. Când am ajuns în sala balului, fetele  erau îmbrăcate în mătăsuri fine şi  lăsau în urmă o dâră parfumată ce crea o magie în jurul lor. Acum, vestimentaţia mea nu mi se mai părea potrivită, eram de-a dreptul ....moartea pasiunii!  M-am ascuns după nişte bunicuţe, care veniseră să-şi privească de pe margine frumoasele nepoate.

Prinţul din poveste

    Trebuie să vă spun că , la ţară, încă se mai fac baluri cu lăutari. În seara aceea se cânta muzică populară şi, din când în când,  un vals sau o romanţă. Ca să nu obosească lăutarii prea tare, după o oră de cântat, se făceau pauze de 30 de minute. În acest timp, un băiat care  adusese combina, punea muzică uşoară. Voia să-şi arate calităţile de DJ. Atmosfera era plăcută, tinerii erau frumoşi, dar pe mine mă cuceriseră definitiv rochiile vaporoase ale fetelor. Dintre băieţi, unul părea nobil. Semăna cu un prinţ: înalt, ochii negri adânci ca marea, păr negru ondulat,  corp perfect, dar  mai ales o prezenţă de spirit deosebită. Emana în jurul lui mister.  Bunicuţele din preajmă  comentau despre el că  ar fi cam iubăreţ, că nicio fată  frumoasă nu i-ar scăpa. Cum naiba să nu fie iubăreţ, când toate fetele leşinau după el?  L-am privit cu coada ochiului, în ideea de a descoperi ceva ce nu văzuseră ceilalţi, probabil voiam să descifrez  misterul care-l învăluia.  În mijlocul acelor tineri, strălucea cu adevărat. Asta e! Seamănă cu Luceafărul lui Eminescu! Imaginea aceasta  mi-a inspirat făptura lui în acea seară!

Insistenţele

   Trecuse cam o oră de când venisem la bal.  La un moment dat, cine credeţi că se oprise în mijlocul sălii şi se uita fix la mine? Însuşi Luceafărul! Am roşit. Apoi  am încercat să-mi mut privirea. Dar omul nu se clintea, mă privea  cu o mai mare insistenţă. La naiba! Cine se crede tipul ăsta de mă priveşte în felul acesta? Oare nu a văzut vestimentaţia mea atât de „originală”? Nu mi-a văzut faţa arsă de  soarele verii ? ( trebuie să vă spun că, în vacanţele de vară, mergeam la fermă să-mi câştig banii pentru uniformă şi caiete . Mă înroşeam atât de mult, încât mi se cojea pielea de pe nas şi arătam ca naiba. Doar ochii  ieşeau  în relief, albaştri,  pe fondul acela de foc). Iar acum, eram de-a dreptul intrigată de insistenţele lui.

Lasă-mă în pace!

     Într-un final, m-am hotărât să-l înfrunt. M-am uitat la el să văd ce vrea de la mine. De pe buze, am citit următorul mesaj: „ nu pot să dansez acest vals decât cu tine. Te rog să vii!” Nu! Nu vreau să vin, nici măcar nu ştiu să dansez!, i-am răspuns eu prin semne. „Te învăţ eu! Uite, eu parcurg jumătate de sală, iar tu îmi vii în întâmpinare. Bine?” Nu, nu, nu! Lasă-mă în pace!
    Probabil că nu era obişnuit să fie refuzat, căci s-a îndreptat glonţ spre mine, a întins mâna şi, într-o clipă, eram lipită de el. Am vorbit vrute şi nevrute, mă privea drept în ochi, avea o delicateţe în gesturi  pe care nu o mai văzusem la un băiat. Şi nu cred că acele gesturi elegante fuseseră fabricate, era ceva ce venea din interiorul lui. Credeam că nu ştiu să dansez, dar cu el mi se părea că zbor. Până dimineaţă nu mi-a mai dat drumul. Luceafărul avea şi o prietenă pe-aproape, dar şi multe alte fete care aşteptau să fie invitate la dans. Dar  el m-a preferat pe mine. Nici astăzi nu ştiu de ce.  Timpul a zburat, iar spre dimineaţă erau cel puţin vreo şase fete care mi-ar fi scos bucuroase ochii, dacă nu ar fi fost el lângă mine.

Viaţa poate fi o sărbătoare

       Probabil că sunteţi curioşi să aflaţi dacă am rămas cu prinţul. Nu! Pe lângă reproşurile prietenei lui, a trebuit să suport şi ameninţările cu moartea ale bunicii acesteia, care se lăuda că ştie să facă vrăji şi că o să mă distrugă. Nu înţelegeam atunci de ce sunt eu vinovată, că doar  nu  l-am obligat să danseze toată noaptea cu mine. În plus, fusesem cel mai prost îmbrăcată, nu înţelegeam de ce denvenisem brusc un pericol pentru prinţesele care făceau parte din „spuma societăţii” şi care acum mă priveau cu aroganţă, umilindu-mă din priviri. Ba chiar am fost avertizată să nu mă mai arăt prin sat, că am s-o încurc. Devenisem un pericol public?  Doamne, chiar nu eram. Deşi prinţul era deosebit, nu se întâmplase acea chimie care să facă posibilă o iubire magică. Cel puţin din partea mea.  Ori, poate,  frica de ameninţările consătenilor mi-a inhibat sentimentele ? Oricum , el rămâne prinţul care a sfidat o lume întreagă să mă aducă în „lumina reflectoarelor”.Căci  pentru o noapte, el m-a făcut să simt că viaţa poate fi o sărbătoare, că pot fi  liberă ca pasărea cerului. 


Georgeta Istrate

marți, 19 iulie 2011

O şomeră vorbeşte lumii



   Nu voi înţelege niciodată de ce primul ministru a adoptat soluţia „datului afară” din serviciu, pentru creşterea economică a ţării (o, binecuvântată restructurare, nici să mor nu mă laşi!). Având oameni săraci,  cum poţi fi o ţară bogată? Nu se găseşte  în ţara asta un om care să fie mai întâi preşedintele sau ministrul  românilor, şi de-abia după aceea al României? N-am să înţeleg de ce au fost desfiinţate fabricile. Noi mai producem ceva pe lumea asta? Sau poate că a devenit „obligatoriu” să cumpărăm de la alţii,  ca să o ducă ei bine. Şi noi? Unde sunt creativitatea  şi geniul acestui neam ? Unde ne sunt profesioniştii? Unde ne e demnitatea? Cât vom mai continua să avem coloana vertebrală încovoiată în faţa Europei? De ce sunt alţii mai buni ca noi? Dar sunt? Ce ne lipseşte? Mi se pare mie, sau se vrea distrugerea rezistenţei acestui popor?
 „ Dacă în secolul trecut învinşii îşi numărau morţii şi răniţii pe cîmpul de luptă,  în secolul nostru învinşii în războaiele economice îşi vor număra excluşii de pe piaţa muncii şi şomerii de la porţile intreprinderilor şi societăţilor comerciale”.  Acest text sună atât de depresiv, încât mă apucă disperarea. S-a creat o prăpastie atât de mare între bogaţi şi săraci, încât mă îndoiesc că va mai fi posibilă astuparea acestui hău.  


O şomeră vorbeşte lumii


 
Pe-aleea pustiită, prin frunze moarte, reci,
Mă plimb înlăcrimată, pe soartă supărată,
Căci nimeni nu mă vede, deşi-s aici, trăiesc,
Deşi am buletin, deşi mă străduiesc
Să fiu în rând cu lumea, să fiu asemeni ei,
Dar soarta mea mă face o pradă pentru lei

Când m-aţi văzut în zdrenţe, prin lume pribegind,
Când m-aţi văzut flămândă, o casă căutând,
Când mi-aţi văzut carnetul ce spune că-ş şomeră
Nu v-aţi gândit căci clipa în lume-i efemeră
Nu vă gândiţi decât la voi, nici nu vă ruşinaţi
Destinul vi-i prielnic, căci aţi ajuns bogaţi!

La uşa unor doctori ce se cred dumnezei,
Am aşteptat chiar zile întregi,  şi ochii mei
Au plâns de supărare, căci mă purtau pe drumuri
Am ridicat privirea, uitându-mă la ceruri
Că poate EL mai are în tolba lui cu viaţă
Să-mi toarne în pahar o ţâră de speranţă

Monsieur patron, ce vinzi într-o dugheană,
Mă vezi mai amărâtă, dar totuşi vreu un lucru
Tu mă înşeli, crezând că-s idioată,
Cât poţi: un pol, uneori chiar mai mult
Şi-ţi zici: analfabeta asta de unde-a apărut?
Nu ştie ea cât face, ia să-i opresc mai mult!

Eu tac şi-nghit. Vă văd atât de răi,
Atât de zeflemişti, de sfidători şi lacomi,
Ca să vă spun în faţă, ruşine mi-e de voi
Şi de ruşinea voastră mi-e ruşine,
Păstrez doar pentru mine impresia urâtă
Şi bucuroasă sunt că nu-s ca voi făcută

De trupul îmi acopăr cu zdrenţe căpătate
De mă vedeţi flămândă, pe obraji lacrimi vărsate,
Vă rog să nu mai râdeţi, vă rog să ascultaţi
Căci blana voastră scumpă, dac-o s-o dezbrăcaţi
Veţi fi la fel ca mine, un om neputincios
Un trup aveţi de lut şi...un buget frumos!

Georgeta Istrate

marți, 12 iulie 2011

E secetă mare


Căldura mă-nmoaie, la umbră m-alungă,
E vară, e foc, este cald,
Uscat-s-au viile, pepenii, toate,
Nici apă nu este, nici vântul nu bate
Şi Domnul uitat-a de noi!

Soarele arde puternic de parcă
Scânteile-aruncă pe noi,
E vară, e foc, este moarte,
E secetă mare, nici vântul nu bate,
Şi Domnul uitat-a de noi!

E vară pe-afară, e vară curată
Ne trage căldura la apă,
Dar seceta ucide, ne-ngroapă,
Nevoie avem azi de apă
Şi Domnul uitat-a de noi!

Pădurea în flăcări cheamă ajutoare
Îi mor deodată mulţi falnici stejari,
Şi plânge, şi geme, se roagă,
Dar toate sunt în zadar
Căci Domnul uitat-a de noi!

Uitat-a Pământul şi lumea
Ori nu vrea s-audă de noi,
Trimită-l pe Sfântul Ilie
Să toarne-aşteptatele ploi
Cum, Doamne, uitat-ai de noi?

Georgeta Istrate





















A trăi prin Conştiinţa Hristică



    Am primit de curând, pe e-mail, un mesaj intitulat: Cel mai mare om din istorie”. Textul face nişte afirmaţii care nu pot fi combătute. L-am citit de mai multe ori şi, de fiecare dată, am fost uimită de puterea cuvintelor care îl compun: „Iisus n-a avut servitori, şi totuşi I se spunea Stăpân; n-a avut diplomă, şi totuşi I se spunea Învăţător; n-a avut medicamente, şi totuşi I se spunea Vindecător. N-a avut armată, şi totuşi se temeau de EL; n-a câştigat nici un război, şi totuşi a cucerit lumea; n-a comis nici o crimă, şi totuşi L-au răstignit; a fost înmormântat,  totuşi trăieşte şi azi”. 

   Un model de viaţă
     
    După opinia mea, în toată istoria  omenirii, nu a existat o fiinţă asemeni lui Iisus, atât de completă, atât de curată.  Dacă alegi ca model de viaţă trăirea conform învăţăturilor Sale, poţi ajunge să trezeşti  în tine o conştiinţă care seamănă cu El. Sunt mulţi cei care au ales acest drum, iar noi i-am numit sfinţi. Dar sunt şi oameni cu meserii obişnuite, care au ales să trăiască după învăţăturile Lui Iisus. Nu vorbesc de fanatici, ci de oameni echilibraţi, care respectă toate religiile lumii, care afirmă că nu sunt ei în măsură să judece pe unii sau pe alţii. Dar, prin comportamentul lor, pot fi o pildă, un exemplu. Dacă vei întâlni un astfel de om, vei afla că trăieşte o fericire care întrece orice imaginaţie. Fericire pe care ceilalţi încearcă în zadar să şi-o creeze sau să şi-o  cumpere...

Dacă am şti...
    
   Suferinţele se nasc din  multele dorinţe pe care le avem şi din metodele greşite pe care le folosim pentru a le îndeplini. Din păcate, alergarea după renume şi onoruri lumeşti sunt idolii la care se închină, în general, oamenii zilelor noastre. Pentru cei care vor să evolueze, există şi o altă cale de a trăi o viaţă plină de bucurie. Cheia se află în  învăţăturile şi caracterul Lui Hristos. Deoarece nu costă bani, cei mai mulţi dintre noi  credem că aceste învăţături  nu au valoare. Raţiunea vine să adauge: cu cât un lucru este mai scump, ca preţ, cu atât este mai valoros. Nici în timpul în care a trăit, nici după aceea,  pildele şi învăţăturile lui Hristos nu au fost luate în calcul pentru căutarea unui rost în viaţă, a   echilibrului sau în ideea de a construi o lume cu adevărat bună. E ca şi cum am sta pe un munte uriaş de bogăţii, dar noi am cerşi, ne-am plânge că nu avem nici de unele, ne-am tângui că nu avem noroc. 

Lupta omului cu sine însuşi
     
      Când Conştiinţa Christică se trezeşte în noi, o perdea întunecată se ridică de pe ochii noştri. E ca şi cum soarele ar fi fost ascuns de nori, iar acum străluceşte şi pătrunde în cele mai mici unghere, încălzind şi luminând totul. Căci, atunci când Hristos locuieşte în inimă,  întreaga fiinţă este cuprinsă de iubirea Sa, de bucuria comuniunii cu El.  Ajunşi în acest stadiu,  putem vedea perfecţiunea în tot ceea ce ne înconjoară. Vom fi asemeni Lui Hristos,  nu vom mai judeca, nu vom mai critica, nu vom mai constrânge, ci vom ierta.     Această conştiinţă este înţelepciunea la care aspirăm cu toţii, adevărul divin despre care ne tot spunea Iisus în sfaturile sale, care ne îndemnau să nu ne împotrivim  celui ce ne face rău: „ Aţi auzit că s-a zis: să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău. Dar Eu vă spun: iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri”. El vorbea oamenilor despre o Împărăţie a dragostei, a neprihănirii şi a păcii şi ne îndemna să ne deschidem inimile ca să o putem primi. Ciudate cuvinte, nu-i aşa? De ce este atât de greu să ne deschidem inimile? Uneori îmi pare că e ceva în aerul pe care-l respirăm, ceva nedetectat, ca o gheară care pune  stăpânire pe casa sufletului omului. Şi cum să iubeşti un criminal, un violator, un om care abia aşteaptă momentul să te lovească, care crede că te poate ţine în tensiune, ca pe un animal? Cum să vezi frumuseţea dincolo de aceste mizerii?
    Aceasta este lupta omului cu sine însuşi. Unii au reuşit, deci schimbarea nu este imposibilă. Şi atunci ...

Când vom vedea frumuseţea din inimi...
      
     O pace lăuntrică pune stăpânire pe acela care alege să trezească această conştiinţă în el: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră,  învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară” ( Matei, cap. 11). Vom atinge această stare atunci când nu vom mai vedea negativitatea, nu vom mai judeca fapte şi caractere, ci vom putea să vedem frumuseţea din inimi. Aceasta este fiinţa Christică din fiecare om. Ca să obţii această conştiinţă eliberatoare trebuie să respingi toate gândurile negative venite de la tine sau de la alţii, înlocuindu-le cu gânduri christice şi vizualizând  imagini ale lui Iisus. După un timp, această conştiinţă va deveni atitudine, va deveni o filozofie de viaţă creatoare de iubire necondiţionată.

Mai poţi gândi rău despre cineva?

     Dacă  gândurile  sunt creatoare, înseamnă că  deţinem cheia spre reabilitarea fiinţei noastre. Căci, dacă un  gând  creează sentimente şi emoţii, tot ce trebuie să facem este să gândim pozitiv, pentru bunăstarea noastră, dar şi a celorlalţi.  Filozoful James Ray spunea că: „ Nu există în Univers putere mai mare decât cea a iubirii. Sentimentul iubirii are cea mai înaltă frecvenţă la care puteţi emite. Dacă aţi putea cuprinde fiecare gând în iubire, dacă aţi putea iubi  orice şi pe oricine, viaţa dumneavoastră s-ar transforma fundamental”.
    A  evolua spre o astfel de stare nu este uşor, uneori apar provocări menite să dărâme ceea ce vrem să construim. Dar oricât de multe ar fi căderile, important este să ne ridicăm, să o luăm de la capăt, până ce această conştiinţă christică va deveni o fortăreaţă de neînvins. Tot James Ray avertiza : „Dacă aveţi gânduri rele despre altcineva, veţi trăi acele gânduri rele materializate în propria viaţă. Nu puteţi răni pe altcineva cu gândul, fără să vă răniţi singuri. Dacă aveţi gânduri de iubire, ghiciţi cine va avea beneficiile – dumneavoastră!”.

  Frica, un sentiment distrugător
   
      Unul din cele mai distrugătoare sentimente este frica. De câte ori nu ne-am simţit paralizaţi de ea? Fricile de tot felul, cum ar fi frica pierderii imaginii publice, a banilor, a respectului celorlalţi, frica de a nu fi judecat, toate acestea  pot întoarce cârma conştiinţei în direcţia opusă. De aceea Conştiinţa Christică, odată obţinută, trebuie păstrată! Prin experienţă proprie am putut fiecare dintre noi să ne dăm seama că frica generează emoţii negative, pe când iubirea creează emoţii pozitive.  Facem lucruri de frică să nu pierdem ceea ce avem sau ce credem că avem. Totul este o alergare pentru a păstra ce am agonisit. Numai că lucrurile acestea ajung să ne controleze viaţa. Am cunoscut un personaj extrem de bogat. Părea că are totul, că nimic nu stă în calea fericirii sale. Am aflat cu surprindere că îl macină o frică, aceea de a-şi pierde averea. Se cutremura numai la gândul că, într-o zi, nu ştiu ce cataclism va veni, iar el nu va mai avea ce să mănânce. Am fost uimită. Un om sărac, care trăieşte de azi pe mâine, care îşi poate pierde serviciul în orice moment,  nu are astfel de gânduri. Este adevărat, oamenii bogaţi sunt  o ţintă bună pentru hoţi. Dar să-ţi petreci viaţa păzind nu ştiu ce comori,  nu mi se pare deloc atractiv. În astfel de condiţii, nu mai trăieşti, nu te mai poţi bucura de lucrurile simple şi nici de libertate. Cred că nici nu mai poţi evolua, eşti prea preocupat să păstrezi sau să înmulţeşti ce ai. În concluzie, când frica pune stăpânire pe noi, trupul reacţionează, emoţiile şi stresul ne îmbolnăvesc, iar mintea se fragmentează în scenarii care mai de care mai bolnăvicioase. Conştiinţa Hristică odată trezită poate fi o protecţie împotriva a mii de probleme pe care ni le facem singuri sau ni le fac alţii. În caz de rătăcire, reîntoarcerea la iubire este esenţială.

De ce să refac eu imaginea Lui Dumnezeu?
   
         Am avut un coleg, care mi-a vorbit despre mântuire, dar şi despre principiile pe care le-a lăsat Iisus şi care trebuie să ne ajute la „ refacerea imaginii lui Dumnezeu pe pământ”. Carevasăzică, această imagine a fost distorsionată, iar acum omul trebuie să-L manifeste pe Dumnezeu pe pământ. Aţi putea spune: şi eu ce câştig din asta?  De ce să refac eu imaginea Lui Dumnezeu pe pământ?   În realitate,  câştigăm totul. Tot ce am sperat de la viaţă, tot ce am aşteptat de la ceilalţi şi nu am primit, toate idealurile pe care nu  le-am atins îşi pot găsi împlinirea cu ajutorul Conştiinţei Hristice. La un moment dat,  s-ar putea să avem toate lucrurile materiale pe care poate nici nu le-am visat, multe femei sau bărbaţi, după caz, funcţii înalte, etc. Cu toate acestea, este posibil să fim profund nefericiţi.  Iată că şi cel mai înţelept om de pe pământ, regele Solomon,  a trecut prin asta: „ Tot ceea ce doreau ochii mei nu am dat la o parte şi nu am oprit inima mea de la nicio veselie, căci inima mea s-a bucurat de toată osteneala mea, şi aceasta mi-a fost partea din toată munca mea. Apoi m-am uitat cu luare aminte la toate lucrurile  pe care le-au făcut mâinile mele şi la truda cu care m-am trudit ca să le săvârşesc şi iată, totul este deşertăciune şi vânare de vânt,  fără niciun folos sub soare”. Şi tot Ecclesiastul dă cheia unei vieţi împlinite: „Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Acesta este lucrul cuvenit fiecărui om”. Concluzia regelui Solomon ascunde reţeta adevăratei fericiri, a trăirii unei vieţi speciale.

Curajul de a ne vedea aşa cum suntem
     
     Trebuie să recunoaştem că avem nevoie de evoluţie spirituală, altfel rămânem împietriţi într-un stadiu inferior. Am spus mai devreme că, pentru ascensiunea spirituală,  Conştiinţa Christică este cheia potrivită! Ca să ne schimbăm cu adevărat este nevoie să începem cu recunoaşterea slăbiciunilor.  Apoi să lăsăm lumina să arate  locurile mai puţin curate din interiorul nostru, căci tot ea este cea care le curăţă.  Dorinţa de schimbare şi curajul de a ne vedea aşa cum suntem trebuie oferite lui Dumnezeu pentru a le transforma în lumină şi iubire divină. Prin urmare, principala preocupare a unui om, care doreşte cu adevărat o ascensiune spirituală, este crearea unui spaţiu preţios şi sacru. Această atmosferă poate fi întreţinută doar cu această  Conştiinţă Hristică.  

Georgeta Istrate