Pe urmele lui Grigore Tocilescu- excursie la Adamclisi, ultima parte





Un strop de istorie…

    

    Cu toate că în această zonă s-au descoperit urme care preced anii 101-102, s-ar putea spune că istoria acestor locuri începe în primii ani ai secolului al II-lea când,  provocat de atitudinea sfidătoare a dacilor, Traian decide să transforme Dacia în provincie romană. Astfel că împăratul roman trece Dunărea şi înaintează spre capitala statului dac, ajungând la începutul iernii 101 d.Hr, aproape de Sarmizegetusa. Decebal reuşeşte să atragă de partea sa triburile traco-dace, sarmate şi germanice din nordul şi nord-estul Daciei, formând o coaliţie.
 El construieşte un plan prin care vrea să prindă armata romană, aflată în acel moment undeva în munţii Daciei, între două fronturi. Un portret militar al regelui dac ni-l face Cassius Dio,  care spune că “ era  foarte priceput la planurile de război şi iscusit în înfăptuirea lor, ştiind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe duşman şi a se retrage la timp. Dibaci în a întinde curse, era un bun luptător şi se pricepea să folosească izbânda, dar şi să iasă cu bine dintr-o înfrângere”.
   Aşadar, alianţa formată de Decebal urma să vină dinspre Moesia în spatele armatelor romane. Situaţia fiind destul de îngrijorătoare, însuşi împăratul roman preia conducerea operaţiunilor militare şi porneşte pe Dunăre în întâmpinarea coaliţiei.
 Din nefericire pentru Decebal şi aliaţii săi, iarna 101-102 d. Hr. a fost blândă, iar dezgheţul, intervenit prea devreme, a făcut ca mulţi luptători de-ai săi să-şi găsească sfârşitul în apele Dunării în timp ce încercau să pătrundă prin Dobrogea, în estul Moesiei Inferioare şi la sud de Balcani. Această tragedie a dat posibilitatea lui Traian să-şi folosească flota pentru  a transporta rapid trupele de pe frontul dacic, pe noul teatru de război. S-au dat lupte grele al căror ecou s-a păstrat şi în numele oraşelor Nicopolis ad Istrum şi Tropaeum Traiani. După înfruntarea de la Nicopolis – Oraşul Victoriei- de pe teritoriul de azi al Bulgariei, s-a dat o luptă crâncenă pe platoul de la Adamclisi. Victoria, cu mari pierderi umane, a revenit romanilor; dovadă complexul comemorativ de pe Dealul monumentului (Complexul Muzeal de la Adamclisi, Ghid ilustrat, 2011, p.8). 

    Monumentul  Triumfal de la Adamclisi se află la o înălţime de 151 metri faţă de nivelul mării, cel mai înalt punct din această regiune. Lucrarea domină relieful deluros de jur împrejur, iar locul a fost probabil ales şi cu scopul de a pune în valoare simbolul forţei romane. Sângeroasa bătălie desfăşurată pe platoul de la Adamclisi a arătat încă o dată superioritatea tehnică şi tactică a romanilor. Cu toate acestea,  bătălia a fost câştigată cu greu de romani. Ghidul spune că “dacă nu intervenea un ofiţer - praefectus castrorum - ce conducea  o armată de profesionişti,  romanii nu ar fi câştigat bătălia ce s-a dat pe aceste locuri. Acest comandant a înclinat balanţa, iar la final, în cinstea victoriei,  a fost ridicat monumentul. În onoarea  acelui comandant, care a şi murit pe câmpul de luptă,  s-a ridicat un mausoleu la o distanţă de circa 50 metri.
   Ca urmare, victoria Romei avea să decidă soarta statului dac, iar Dacia avea să fie transformată în provincie romană câţiva ani mai târziu, respectiv 106 d.Hr. Convieţuirea daco-geţilor cu romanii a constituit baza etnogenezei româneşti.
   Pe lângă  Monumentul Triumfal de la Adamclisi, care  comemorează izbânzile împăratului roman, şi mausoleul dedicat comandantului pe care l-am menţionat, Traian a construit şi un altar în cinstea celor peste 3800 de soldaţi căzuţi în luptă, ale căror nume sunt săpate în piatră pe pereţii altarului. Inscripţia conţine emoţionantele cuvinte: „în cinstea şi amintirea celor mai viteji bărbaţi care au murit năpraznic, luptînd pentru patrie”.



Georgeta Istrate



Pe urmele lui Grigore Tocilescu- excursie la Adamclisi, partea a 2-a




Primele săpături sistematice

   
      În primăvara anului 1882, Grigore Tocilescu, profesor la Universitatea Bucureşti, şeful catedrei de arheologie şi directorul Muzeului Naţional de Antichităţi, porneşte primele săpături sistematice la monument. În acest proiect este secondat de Otto Bendorf, directorul Institutului Arheologic din Viena şi Georg Nieman. Colaborarea celor trei are ca rezultat un volum monografic dedicat monumentului Tropaeum Traiani, publicat în anul 1895,  la Viena. Versiunea română a lucrării se numea “Monumentul de la Adamklissi Tropaeum Traiani”. Lucrarea stabilea că monumentul a fost ridicat de împăratul Traian  între anii 106-109 şi a fost dedicat zeului  Marte Răzbunătorul. Iată ce spunea savantul român în monografia sa:  ,,S-a lămurit misterul monumentului de la Adamclisi ; el a fost construit în memoria campaniilor lui Traian contra dacilor, într-un loc ce se numea Tropaeum Traiani".
   Înainte de începerea săpăturilor,  Grigore Tocilescu  descria cetatea astfel: „Pe marginile unui platou întins, pe care crescuse o pădure de mărăcini, se recunoşteau urmele unor zidării de 2-3 metri înălţime (...).  În partea de nord-est se observa un zid  boltit şi găurit, fiind acoperit de iederă; puteai pe sub boltă intra mai cu înlesnire în cetate, scoborând de la monumentul triumfal. De aceea, toţi câţi descriseseră ruinele îl luaseră drept poartă; s-a constatat a fi fost fereastra unui turn al cetăţii. Tot pe marginea platoului se vedeau, cam la distanţă de 20-30 m, grămezi mari de dărâmături pe care încă de prima dată le-am luat drept ruinele turnurilor  de la zidul înconjurător al cetăţii, ceea ce s-a confirmat şi continuă a se confirma prin săpături”.
   

Monumentul distrus de cutremure şi invazii
   
     Ghidul ne aminteşte că Grigore Tocilescu a considerat monumentul “actul de naştere dăltuit în piatră a poporului român”.
De-a lungul secolelor, ansamblul a fost transformat în ruină de cutremure, ocupaţii străine, intemperii, etc., iar ce a rămas a fost nucleul – o movilă de piatră şi mortar, cu treptele originale la bază. Restul pieselor –metope şi pilaştri, frize şi pietre de parament, au fost dispersate prin locurile cele mai puţin bănuite. Arheologul român şi echipa de cercetători au descoperit o parte din piese în jurul nucleului, o altă parte erau dispersate la distanţe mari de locul iniţial, iar multe piese importante au fost găsite prin curţile oamenilor. Localnicii, având piatra la îndemână şi necunoscând valoarea inestimabilă a acestor piese, le-au folosit în propriile gospodării. Aşa a colectat Grigore Tocilescu,  de prin curţi,  dale, cornişe, frize, metope, statui, solzi de acoperiş şi  alte elemente, unele, din păcate, fragmentare. Ba mai mult, ghidul ne povesteşte că  o metopă de la monument s-a găsit tocmai la Muzeul de Istorie din Istanbul, donată de un turc ce o luase pentru colecţia personală,  în timpul dominaţiei otomane




       Săpăturile arheologice dar şi mărturiile unor scriitori antici , care s-au referit şi la Dobrogea, confirmă faptul că rând pe rând, cutremurele, dar şi popoare din barbaricum – costobocii,  goţii, hunii, avarii şi slavii -  au năvălit în Scythia Minor ( mai înainte Moesia Inferior), au distrus complet aşezările omeneşti, obligând astfel imperiul la eforturi mari pentru refacerea oraşelor şi satelor, dar şi a cetăţilor şi castrelor care întăreau graniţa de-a lungul Dunării. De altfel, locul de amplasare a monumentului este situat într-o zonă de mare frecvenţă şi sensibilitate seismică, aflându-se în apropierea  epicentrului cutremurelor prebalcanice, al căror focar se află în regiunea Silistra – Varna, cât şi la interferenţa undelor  cu epicentrele în Vrancea (Focşani), Balcani (Târnovo) şi pe coasta pontică (Cavarna). Multă vreme nu s-a mai vorbit despre monument. De-abia prin secolul al  XIX-lea, unii călători străini încep să vorbească despre ele, atrăgând astfel atenţia oamenilor de ştiinţă. 

O movilă colosală 



  
     Construcția este situată în regiunea podișului Negru Vodă, lângă comuna Adamclisi, la 60 km sud-vest de Constanța, pe drumul național Călărași - Constanța. Monumentul a fost mai întâi cercetat , din însărcinarea Academiei Române, de către numismatul , anticar şi metrolog Mihail Sutzu , care a făcut o recunoaştere în teren în toamna anului  1880.
     Dar săpăturile au început la data de 20 mai 1882, sub conducerea lui Grigore Tocilescu. Iată cum descriea domnia sa monumentul care avea să devină scopul principal al muncii sale: „ De multă vreme monumentul de află despuiat de podoaba care-l îmbrăca odinioară de toate părţile; dar chiar în starea lui de astăzi, informă şi rudimentară, se ridică ca o movilă colosală, care în mijlocul şesului larg şi întins pare şi mai mare decât este în realitate. El ne produce o impresiune adâncă, răpitoare, mai cu seamă seara, când venim de către Dunăre, având soarele la spate, cerul albastru-închis în faţă.Eşti încă la o jumătate de oră de dânsul; urci un deal şi deodată el ţi se arată la orizont ca o masă galbenă-cenuşie. Nu-i vedem încă temelia; nu ştim la ce depărtare se află de noi şi ce mărime are; parcă ar pluti în aer, ca o vedenie, ca o fantasmă misterioasă. Niciun pom, nicio casă, nimic care să ne dea un punct de comparaţie pentru a lui înălţime. În aceste întinse stepe, care prin grandioasa lor simplicitate te umplu de groază şi totodată de extaz, se înalţă monumentul nostru, el însuşi mare şi simplu, el însuşi excitând admiraţiunea noastră, stârnind în noi un fior, atât prin aspectul său cât şi prin reamintirile ce deşteaptă anume în acest loc. În orice punct al lumii, el ar fi fără efect; ba încă, din cauza executării nedibace a unora din elementele sale, ar părea poate chiar urât; dar aici el este la locul său; aici se înalţă el mândru către cer, aici el predomină întreaga natură; el este simbolul barbariei învinse, acolo unde natura însăşi seamănă unui barbar necioplit. Astfel impresiunea maiestuoasă ce ne face monumentul este mărită peste măsură de situaţiunea singuratică într-o ţară pustie şi tristă, precum nu mai puţin şi de mizeria condiţiunii traiului de acolo” ( Tocilescu, Monumentul de la Adamklissi,  1883, p. 2)
     În data de 5 noiembrie 1882, savantul român citea, la Academia Română, un raport al săpăturilor. Domnia sa povestea că printre piesele descoperite se aflau şi unele de greutăţi mari, care au fost lăsate pe loc, ele fiind înregistrate în anul 1890. Arheologul vorbea desigur de cele trei statui imense ce se află acum la Adamclisi. Săpăturile au fost efectuate în 12 campanii, majoritatea de câte circa trei luni, în anii: 1881-1893, 1895-1897, 1904-1909.( Ion Barnea, 1979).

Cum era monumentul original


   Monumentul original era un cilindru imens,  suprapus de un trunchi de con, acoperit cu plăci de piatră în forma unor solzi de peşte, iar deasupra se aflau două prisme hexagonale de mărimi descrescânde, care serveau drept soclu imensei statui  Tropaeum, simbol al victoriei romane, la graniţa imperiului. Construcţia avea 40 metri înălţime, iar diametrul la bază era egal cu înălţimea. La baza cilindrului, cioplite din blocuri de piatră,  de jur împrejur erau nouă rânduri de trepte, şapte la suprafaţă, iar două îngropate. Deasupra treptei superioare exista un prome-noar larg de aproximativ 2 metri.
   „Când Grigore Tocilescu a venit aici, spune ghidul, a găsit doar nucleul monumentului. Domnia sa a făcut prima propunere de reconstituire a monumentului și a scris prima monografie legată de Tropaeum Traiani, pe care a publicat-o în 1892, alături de  doi colaboratori inediți. Aşadar, reconstituirea s-a făcut peste acest nucleu, deci pe vechiul  amplasament al monumentului original. Ceea ce  vedem acum sunt piesele originale și câteva blocuri de piatră, restul e o reconstituire.   Trebuie să vă spun că, iniţial,  s-a dorit ca reconstituirea monumentului să se facă la București. Astfel,  piesele originale care acum sunt aici, au fost duse în capitală, iar călătoria pieselor pe Dunăre a fost făcută de însuşi Grigore Tocilescu. La un moment dat, interesele statului nu au mai coincis cu cele ale istoricilor, iar  aceste piese au fost lăsate în parcul Carol.  După multe discuţii,  s-a ajuns la concluzia că cel mai bine ar fi să se facă un muzeu în locul în care au avut loc evenimentele în urmă cu două milenii.  După cum vedeţi, ideea a fost pusă în practică aici, la Adamclisi”.
   
Reconstituirea

   
   Monumentul de la Adamclisi este unic în lume prin registrul pe care-l întâlnim, dar și prin elementele decorative care-l alcătuiesc.  Din punct de vedere al formei mai găsim un monument similar în sudul Franței, ridicat  cu aproximativ 100 de ani înaintea celui de la Adamclisi, din ordinul lui Octavianus Augustus.
   Fiindcă metopele au fost descoperite în pământ, istoricii nu au ştiut cum să le ordoneze. Prin urmare, plasarea lor la reconstituire este ipotetică, dar respectă cronologia. Practic,  aceste piese reprezintă desfășurarea unui film în piatră a evenimentelor care au avut loc între daci și romani la momentul respectiv. Piesele reprezintă poziții de luptă, lupta cavalerilor, lupta pedestrașilor, alocuțiunea lui Traian, supunerea populației învinse, etc. Materialul folosit pentru monument este calcarul sarmatic, luat de la o distanţă de circa 3,5 km de monument. Această piatră are calitatea de a reda cu uşurinţă forma, dar în momentul în care este supus factorului extern se întăreşte din cauza evaporării apei pe care o conţine, iar degradarea este mai rapidă în comparaţie cu alte pietre. Ghidul ne mai spune că cei care au lucrat la ridicarea monumentului nu erau profesionişti, mulţi dintre ei erau soldaţi. Ar putea să pară ciudat faptul că, pe merloane, sunt reprezentaţi atât  stejari cât şi palmieri. Specialiştii au ajuns la concluzia că marele arhitect ar fi adus muncitori din Orient, aşa se explică palmierii de pe monument. 


Georgeta Istrate    



Pe urmele lui Grigore Tocilescu- excursie la Adamclisi, partea 1






     Trecem cu bacul pe la Ostrov şi ne îndreptăm spre Adamclisi, judeţul Constanţa,  localitatea cu cea mai mare încărcătură arheologică de epocă romană din ţară. Autocarul opreşte la muzeul Tropaeum Traiani, aflat în centrul localităţii, muzeu care a fost  inaugurat la 9 mai 1977, când s-a sărbătorit Centenarul Independenţei de Stat a României. Clădirea muzeului a fost concepută ca un lapidarium şi cuprinde o mulţime de vestigii arheologice descoperite în cetate, dar şi în împrejurimi.  În centrul marii săli se poate vedea trofeul – o statuie impunătoare. Pe o parte a sălii sunt expuse metopele, friza superioară şi cea inferioară, pilaştrii, crenelurile şi blocurile de parapet ale stilului attic festonat. Celelalte exponate din muzeu sunt colecţii ceramice din diferite epoci, descoperite în zonă.  Monumentul triumfal, existent în miniatură în acest muzeu,  este o încrustare în piatră a sângeroasei înfruntări dintre daci şi romani, înfruntare din care a rezultat etnogeneza poporului român. Este unul din cele mai importante monumente antice aflate pe teritoriul României, care ne permite să ne facem o idee despre trecut. Reconstituirea  lui a fost făcută după unul din modelele ipotetice ale vechiului monument aflat în ruine.

Trei obiective turistice importante

     

    La intrarea în muzeu  ne întâmpină un ghid, care ne pune în temă cu piesele aflate aici. Aflăm aşadar că muzeul adăposteşte piese originale ale Monumentului Triumfal,  părţi din inscripţiile de la altarul militar şi piese descoperite în cetatea tropeenilor.  “Ca să înţelegeţi mai bine, spune ghidul,  trebuie să vă spun că în această localitate există trei obiective turistice şi anume: muzeul din centrul localităţii, monumentul reconstituit şi ruinele unui oraş roman, aflat la  aproximativ 1,5 km vest de monumentul triumfal. Oraşul   a fost întemeiat  de către  împăratul Traian şi s-a numit Tropaeum Traiani, menționat în inscripții pentru prima dată ca municipiu în anul 170. Monumentul a fost ridicat din ordinul împăratului Traian, pentru comemorarea victoriei romanilor asupra dacilor, în războiul din anii 101-102 d.Hr. Piesele sunt originale şi aparţin monumentului triumfal, dar în muzeu avem şi material arheologic  descoperit în cetatea Tropaeum Traiani”.
   Aflăm  tot de la ghid că de proiectul monumentului s-a ocupat nimeni altul decât Apollodor din Damasc, celebru și pentru Columna lui Traian și podul peste Dunăre, de la Drobeta Turnu Severin.   În muzeu, piesele sunt susţinute între ziduri de cărămidă. Încrustată în piatră, se vede arma dacilor, sica, despre care ghidul ne spune că era folosită şi la curăţarea viţei de vie, dar şi la alte treburi în gospodărie. Această armă curbată a dacilor i-a determinat pe romani să se adapteze, modificându-şi forma coifului. Unele dintre piese prezintă romani luptând din care, în faţa cărora ghidul spune că,  dacă ne vom uita cu atenţie,  vom vedea că romanii au redat luptele de pe poziţia învingătorilor, căci lucrarea nu arată  niciun roman rănit, chiar dacă în acea luptă au suferit pierderi uriaşe. Pe alte metope se pot vedea animalele locului, care reprezintă probabil bogăţia zonei; prizonieri de război mergând să se închine marelui împărat; tehnici de luptă;  localnici lucrând,  sugerându-ne pacea; o familie de daci; Traian alături de un locotenent al armatei sale, etc.

Povestea săpată în piatră 


    
   Aceste piese, mai spune ghidul, pot fi privite ca nişte capitole ale unei poveşti: „ priviţi, acest costum aparţinând unui soldat roman, este o piesă similară cu cea de pe monument. Acest trofeu a fost pus la poarta de est a oraşului roman şi reprezenta emblema oraşului în vremea împăraţilor Constantin cel Mare şi Licinius.   Cele trei construcţii – altarul, mausoleul şi monumentul triumfal-  formau un ansamblu comemorativ unitar , prin faptul că între ele exista o relaţie geometrică incontestabilă, centrele altarului, mausoleului şi monumentului triumfal  formând un triunghi isoscel, vârful acestuia fiind centrul altarului militar ( Mihai Sâmpetru, Tropaeum Traiani,  1984, p.19).    Ghidul povesteşte că altarul a fost  ridicat pentru comemorarea soldaţilor romani căzuţi în luptă şi avea formă paralelipipedică, cu dimensiuni de 12 x 6 metri. Pe acest altar au fost înscrise numele soldaţilor romani  căzuţi  în încleştarea de la Adamclisi.  În spatele monumentului se afla  mormântul tumular, ridicat  la scurt timp după construirea altarului. Acest mausoleu adăpostea mormântul ofiţerului roman care avusese un rol decisiv în câştigarea bătăliei de la Adamclisi.

Cetatea Tropaeum Traiani
    
  Cetatea Tropaeum Traiani a fost distrusă pentru prima dată de goţi, la sfârşitul secolului al III-lea, iar ce se mai vede astăzi sunt rămăşiţele celei construite de împăratul Constantin , în anul 316 d.Hr.
  Inscripţiile din Muzeul de arheologie din Constanţa arată că aşezarea s-a dezvoltat ca punct de apărare a monumentului şi drumurilor comerciale ce treceau prin aceste locuri. Localitatea a fost ridicată la rang de municipiu – Civitas Tropaensium - , în timpul lui Marcus Aurelius, în jurul anului 170 d.Hr.   Denumirea de Adamclisi a fost dată de turcii care , pe parcursul secolului al XV-lea, au luat sub dominaţie Dobrogea. 
  Despre cetate, Grigore Tocilescu spunea: „ Săpăturile ce am făcut aici din însărcinarea guvernului fură răsplătite între altele cu inscripţiuni, care ne deteră la lumină numele oraşului vechi Tropaeum Traiani şi al celui mai nou din epoca lui Constantin cel Mare,  Tropeensium Civitas. Numele acesta falnic l-a primit desigur şi l-a purtat oraşul nostru după monumentul triumfal al lui Traian, ce se înalţă mândru la câţiva kilometri mai sus, pe o sprânceană de deal pleşuv, la nord-est de vechea cetate. Şi lucru curios, acest raport originar al numelui a trecut în altă limbă şi cu însemnare schimbată asupra satului de astăzi Adamklissi, care a moştenit locul anticului oraş, iar numele şi-l datoreşte numirii turceşti a ruinelor monumentului triumfal”.

Georgeta Istrate

Grigore Tocilescu, viața și activitatea




      Personaj complex şi savant, a cărui valoare şi notorietate au depăşit în epocă graniţele naţionale, Grigore Tocilescu a fost primul învăţat care, cunoscând deja ruinele antice de la Adamclisi,  s-a aplecat asupra lor cercetându-le cu pasiune şi plăcere. Prin intermediul lui Grigore Tocilescu se scria o pagină importantă din istoria arheologiei româneşti. Imensa arhivă a savantului  român, conservată la secţia de manuscrise a Bibliotecii Academiei Române, oferă  lumii academice contemporane o imagine de ansamblu obiectivă asupra acestor cercetări, rămase până astăzi inedite.

Grigore Tocilescu


    Grigore Tocilescu este unul din primii istorici care s-a ocupat de studiul civilizaţiilor de pe teritoriul fostei Dacii. S-a născut la 26 octombrie 1850, în localitatea  Fefelei, judeţul Prahova. După terminarea şcolii primare şi a gimnaziului la Ploieşti, studiază la Bucureşti, în cadrul  Liceului  „Sfântul Sava”, urmînd studiile superioare la Praga şi Viena. Doctor în filosofie şi licenţiat în drept, Tocilescu a revenit în ţară, în 1881, obţinînd postul de profesor de istorie antică şi de epigrafie la Universitatea din Bucureşti.
   A fost  istoric, arheolog, epigrafist si folclorist, membru al Academiei Române, autor al ”Marelui Dicţionar  Geografic al României”, Secretar general la Ministerul Învăţământului, iar de mai multe ori a fost senator al Partidului Conservator. 
    Cât a lucrat ca director la Muzeul Naţional de Antichităţi din Bucureşti, 1881-1909, patrimoniul muzeului şi-a mărit spaţiul expoziţional cu încă două săli, una pentru secţia ecleziastică şi cealaltă pentru monumentele antice provenite din Dobrogea.  El este  iniţiatorul cercetărilor arheologice de la Adamclisi, făcând cercetări sistematice între anii 1882-1890. 

Chemarea istoriei sau  dragoste la prima vedere


  Numit în 1881 în postul de profesor de istorie antică la Universitatea din Bucureşti şi concomitent în cel de Director al Muzeului Naţional  de Antichităţi,  a fost preocupat până la sfârşitul vieţii de cercetarea şi de valorificarea monumentului  de la Adamclisi.
Arheologul a adunat cu răbdare informaţii despre acel monument, a recuperat din satele şi cimitirele vecine toate piesele sculpturale şi arhitectonice legate de acesta. Iată cât de poetic descrie savantul locul care i-a marcat atât de profund existenţa: „Ruine singuratice şi de-o elocvenţă maiestuoasă! Uitarea vă înfăşurase într-un giulgiu de moarte mai gros decât dărâmăturile deasupră-vă grămădite. Pierdute în pulberea veacurilor, vremea, care totul vremuieşte, vă ştersese până şi numele din istorie. Astăzi, voi aţi căpătat o faimă europeană, un loc în analele artei, în analele lumii. De voi se leagă atâtea amintiri! În preajma voastră am gustat atâtea amărăciuni amestecate cu atâtea bucurii; căldura, praful, setea, osteneala, muşcăturile insectelor celor mai variate – ale invidioşilor pătimaşi să le mai amintesc? – toate acestea au fost trecătoare pe lângă plăcerea infinită de a fi trăit cu voi şi cu veacul ce voi înfăţişaţi! De aceea, ori de câte ori mă depărtez de voi, de misterele adorabile ale singurătăţii voastre, sunt cu inima plină de tristeţe. De voi este legată o părticică din sufletul meu! La voi îmi zboară gândul ori de câte ori luptele aprige ale vieţii reale îmi dau răgaz ca să-mi las imaginaţia să rătăcească pe aripile fanteziei. Atunci pare că asist la urzirea clădirii uriaşe, în primul moment după sfârşitul războiului, când soldatul roman a putut găsi timpul prielnic să întreprindă prima lucrare paşnică; ciocanele meşterilor soldaţi fac să răsune carierele de piatră de la Ienige, dălţile artiştilor scot din enorme pietroaie, acele frumoase forme sculptate, podoaba trofeului, iar pietrele regulat tăiate se aşează unele lângă altele; monumentul se înalţă ca prin minune în mai puţin de doi ani, iar în ziua de 1 August – ziua de praznic a templului lui Marte din Roma, anul 109, el este inaugurat cu mare pompă. Încetul cu încetul, regiunea până atunci pustie, capătă un nou aspect; jur împrejur se lăţesc sate, castele, oraşe; la câteva sute de paşi sud-vest de monument, într-o vale frumoasă se întemeiază, o dată cu trofeul, primele  sălaşe ale unui oraş, ai cărui locuitori poartă cu mândrie numele de Tropeeni Trăieneni. (Grigore Tocilescu, Monumentul de la Adamklissi Tropaeum Traiani, 1883, p.31).
    Din cuvintele lui Grigore Tocilescu ne putem da seama de iubirea faţă de aceste locuri, de puterea de transpunere, cu ajutorul imaginaţiei,  în chiar acele timpuri, când monumentul a fost ridicat. Arheologul se contopeşte cu aceste locuri şi lasă istoria să-l pătrundă până în cele mai profunde simţiri. E ca o întâlnire cu destinul, o dragoste la prima vedere,  care va rămâne şi cea mai mare.

Strategia de lucru

    Iată şi strategia de lucru a lui Grigore Tocilescu:
„Prin urmare, programul lucrărilor ce aveam de întreprins se putea rezuma în chipul următor:
-         să curăţăm întregul edificiu de materialele şi sfărâmăturile provenite din dărâmare;
-         să săpăm la poalele sale jur împrejur spre a dezgropa bucăţile veşmântului său exterior;
-         să cercetăm toate cimitirele, fântânile şi satele din apropiere, ca şi cele depărtate, spre a regăsi pietrele provenite de la monument;
-         să adunăm laolaltă şi să punem la păstrare, în Muzeul din Bucureşti, toate bucăţile  arhitectonice şi cu sculpturi ale clădirii, spre a putea fi studiate mai cu înlesnire de către specialişti;
-         să facem cunoscut publicului din ţară şi din străinătate rezultatele cercetărilor noastre, pe care în fine,
-         să le rezumăm într-o operă ilustrată ( Grigore Tocilescu, Monumentul de la Adamklissi  Tropaeum Traiani, 1883, p. 18).

„Monumentul de la Adamclisi aparţine lui Traian şi numai lui!” 

     Grigore Tocilescu era dedicat muncii sale , punând în joc toată energia şi vastele cunoştinţe  pe care le acumulase de-a lungul timpului. După cum am mai  spus, s-a ocupat cu dezgroparea ruinelor de la Adamclisi, restaurarea lor , descrierea arheologică şi istorică a sculpturilor, ornamentaţiilor şi inscripţiilor. În urma muncii depuse, în colaborare cu alţi doi învăţaţi -  Otto Benndorf şi Georg Nieman -  a rezultat o lucrare de o mare valoare istorică numită  “Monumentul de la Adamklissi Tropaeum Traiani”, editată la Viena în anul 1895. De altfel, toate studiile ştiinţifice care s-au făcut în jurul monumentului  de la Adamclisi se întemeiază pe lucrările lui Grigore Tocilescu. Într-o conferinţă ce s-a desfăşurat la Ateneu în anul 1890, acesta declara fără niciun dubiu: „monumentul de la Adamclisi aparţine lui Traian şi numai lui!” 
   De asemenea, era convins că interesul pentru monumetul de la Adamclisi va creşte din zi în zi, odată cu descoperirile treptate ce se vor face, şi nu va întârzia ziua ca acest loc să capete un loc de onoare în şirul aşezămintelor celor mai vestite ale culturii clasice. Aceasta, adăuga domnia sa, va fi spre cinstea naţiunii române şi spre glorificarea acelor strămoşi , cu care ne place adesea a ne mândri.

 Omul muncii și al științei

    “Naşterea acestui monument, spunea Grigore Tocilescu, stă în strânsă legătură cu însuşi leagănul istoriei neamului românesc. Uriaşul trofeu ce împăratul Traian a înălţat la Dunărea de Jos, după ce în două  crunte şi grele  războaie a sfărâmat pe vitejii daci şi le-a supus ţara, are pentru noi românii o îndoită însemnătate: el servă de nepieritoare mărturie nu numai pentru prefacerea Daciei în provincie romană, dar încă şi pentru minunatul proces început odată cu această prefacere, din care a răsărit cel dintâi vlăstar al naţiunii noastre”.
    Ziarul Tribuna scria în anul 1909 că Grigore Tocilescu  este unul din cei mai erudiţi bărbaţi,  “a cărui nume şi lucrări au fost  cunoscute şi apreciate în întreaga lume ştiinţifică de pretutindeni. La Universitate, al cărei profesor era, la Muzeul arheologic, la Academia Română, la Societatea Geografică, la Ateneul Român, la Societatea istorică, pe tot locul Tocilescu era omul muncii şi al ştiinţei”
    Prin pregătirea sa temeinică, prin inteligenţa, perseverenţa, pasiunea şi istovitoarea sa muncă, Tocilescu a adus timp de aproape trei decenii o contribuţie de excepţie la dezvoltarea arheologiei româneşti.  S-a stins din viaţă, răpus de o boală de inimă, la doar 59 ani.


Georgeta Istrate

La ce foloseşte o strategie



      

   Conceperea unei strategii  implică o cunoaştere foarte bună a terenului pe care vrei să acţionezi, fie el ogradă, întreprindere, ţară, regiune. În plus, este nevoie de viziune pentru  stabilirea obiectivelor de atins. 
    Din păcate,  strategiile pentru  România,  mai devreme sau mai târziu, se dovedesc a fi incorecte, incomplete, ineficiente, etc. Specialiştii în strategii pornesc la drum fără a şti cu exactitate dacă o anume strategie va funcţiona sau nu. Guvernele se schimbă, unele dintre ele nu mai vor să continue ce au început alţii, dintr-un soi de mândrie, uitând că cei care au cel mai mult de suferit sunt cetăţenii acestei ţări. Pe de altă parte, ideile pot fi  bune, dar atâta vreme cât nu ai cu ce să le pui in practică, proiectul rămâne o utopie sau o încercare artistică făcută de amorul artei. Iniţiatorii strategiei speră  că, pe parcurs, vor găsi noi soluţii... Dacă ideea este bună şi avem potenţial, teoretic planul ar trebui să reuşească. Numai că apare neprevăzutul care dă totul peste cap. Şi atunci , ce facem?


 Dar să vedem ce face concret o strategie...

1. stabilește poziţionarea organizaţiei pe piaţă
2. influenţează activităţile zilnice
3. asigură evaluarea periodică
4. se focalizează pe client
5. urmăreşte pas cu pas atingerea obiectivelor
6. împarte rolurile în echipă, etc.


           Ideea nu e să realizezi o strategie perfectă, căci  circumstanţele se schimbă mult prea des pentru a putea face o strategie la care să nu mai schimbi nimic.  Ceea ce trebuie să faci totuşi este să îţi marchezi un traseu, să îţi stabileşti filozofia de lucru care trebuie să îţi delimiteze drumul care te duce în direcția corectă. La ce este bună toată această muncă de gândire şi planificare?!  Ei bine, e păcat să epuizezi resurse căutând calea orbește,  ajustând, încercând metode şi tactici diverse, doar să constați la final că ești pe o cale total greșită, iar strategia ta să se dovedească a fi falimentară. De aceea, este necesar să  cunoști toate datele problemei, asa încât strategia ta să fie una realistă. Desigur, nu strategia în sine, ci implementarea ei este decisivă pentru succes!

G.I.

Despina Maria Baghiu: “ ca să mergi înainte, trebuie să calci pe moarte!”


  Poţi să accepţi orice pe lumea asta, dar cel mai greu este să vezi un copil atins de o boală incurabilă sau foarte greu de ţinut sub control. Este ca un exil într-o copilărie petrecută între patru pereţi, cu parfum de medicamente şi  tratamente dureroase…


Dr. Despina Maria Baghiu
 ...Şi nu există vinovaţi. Cancerul  amuţeşte deopotrivă părinţi şi medici. Iar copilul nu înţelege de ce nu mai are păr pe cap şi trebuie mereu să se acopere să scape de senzaţia că cineva râde de el; de ce oboseşte atât de repede şi de ce tanti doctoriţa i-o fi punând mereu acele perfuzii la mânuţe.De ce, dacă soarele îl invită la joacă prin ochiul ferestrei, nu poate să iasă? De ce nu poate prinde picurii de ploaie ce cad din cer atât de frumos şi de ce nu se mai duce la grădiniţă să se joace cu ceilalţi copii?  Uneori, partenerii de joacă ai copilului bolnav de leucemie sau cancer sunt oamenii în halate albe şi părintele internat alături de el. Nu ar fi o problemă, pentru că micuţul s-ar putea, cu timpul,  să creadă că aşa trebuie să fie. Dar ce face cu mama, care este tristă mereu ? Ochii lui mari şi nedumeriţi îi privesc chipul amprentat de suferinţă, chinuindu-se să-i zâmbească.Îşi ridică mânuţa şi şterge firicelul de apă ce se prelinge pe obrazul fără culoare şi nu înţelege durerea care îl face să şiroiască. În faţa unui tablou ca acesta, în care lupta dintre viaţă şi moarte este continuă, inegală şi nedreaptă, cercetătorii spiritului spun că « leucemia sau cancerul sângelui apare deseori la un copil care nu s-a simţit dorit sau crede că nu aparţine familiei sale.Această credinţă îi răpeşte bucuria de a trăi în lumea fizică şi îi trezeşte dorinţa de a se întoarce în lumea sufletului. În anumite cazuri, copilul ar putea să-şi dezvolte o ură inconştientă faţă de unul din părinţi ».De cealaltă parte, cercetătorii în medicină spun că avalanşa de leucemii este provocată de « radiaţii, infecţii virale, substanţe chimice şi poluare, alimentaţie necorespunzătoare , etc ».

« Nu pot lupta cu lipsa de onestitate! »

  Este ora 14.Intru în cabinetul doctoriţei Maria Despina Baghiu, şefa hematooncologiei pediatrice de la Spitalul Clinic Judeţean din Tîrgu Mureş. O privesc cercetător…Faţă în faţă cu fiinţa care şi-a dedicat viaţa copiilor bolnavi de cancer simt o pace vindecătoare. Primele cuvinte pe care le rosteşte poartă amprenta timbrului unei voci numai bună de citit poveşti . Privirea este atât de limpede şi de sinceră…De ce mă mir, oare ? Şi de ce o fi ales să trateze cancerul tocmai la copii?  Mă gândesc că e mult mai dramatic să vezi suferinţa pe chipul unui înger,e mult mai greu să negociezi cu moartea pentru viaţa unui suflet nevinovat...De ce mi-or fi venit astfel de idei?  “Când am început să mă gândesc la o carieră în acest domeniu, am ales medicina generală. După trei ani de practică, am ajuns la concluzia că nu pot lupta cu lipsa de onestitate a adulţilor, că este incompatibilă cu personalitatea mea. Lucrul cu copiii a fost ceva natural, firesc, nu a fost un impact. Probabil că există un fluid , un fel de câmp magnetic al persoanei care se apropie de ei, căci simt”.
   Pentru Maria Baghiu a lucra cu copilul bolnav de leucemie presupune un consum enorm de energie. Şi chiar dacă boala în sine reprezintă o dramă, este în acelaşi timp şi o provocare. Una care te consumă, te obligă să dai tot din tine, dar care lasă şi urme. O provocare care te menţine în starea de luptă continuă. Din exterior se vede simplu: medicul face o schemă de tratament, apoi o urmează. Dar nu este aşa. Trebuie să fii construit pentru asta, să insufli încredere, să dai, atât cât îţi stă în putere şansa la viaţă, să ai destulă energie pozitivă aşa încât să-i încarci şi pe ei ; să dai totul dar în acelaşi timp să ai un filtru pentru ca sentimentele să nu te doboare. Tu eşti medicul, tu trebuie să fii în stare să le dai forţă şi să faci faţă, pentru că boala aceasta înseamnă un drum lung, foarte lung şi obositor pentru toţi. Totuşi, spune doctorița,
 “cancerul la copil are şanse destul de bune de supravieţuire. Foarte mulţi copii - acum adulţi - pe care i-am tratat, vin şi mă vizitează. Acest lucru îmi spune că fac ceea ce trebuie ”.  

Fără echipă, sunt nimic!

   Doctoriţa spune că marele avantaj în lupta împotriva cancerului este acela că asistentele cu care lucrează îi sunt alături din anul 1984, iar colaboratorii mai tineri sunt foştii ei studenţi “am reuşit să facem o echipă şi să ne mulăm după ceea ce este necesar pentru fiecare pacient în parte.Fără echipă, eu sunt nimic! Or, interesul comun este centrat pe vindecarea pacientului”. Aflu că cea mai frecventă formă de cancer la copil este leucemia şi cuprinde toate vârstele, de la trei luni la 16 ani. Copiii nu înţeleg noţiunea de cancer, pentru ei este un cuvânt oarecare, dar ştiu că în organismul lor există nişte celule rele care le mănâncă pe cele bune şi, desigur,mai ştiu că lupta se dă împotriva celor rele.Fără doar şi poate, copiiii nu realizează gravitatea bolii.În timpul tratamentului,  echilibrul psihic şi menţinerea vie a speranţei sunt vitale. Copiii sunt însoţiţi de părinţi şi acest lucru le dă o mare încredere.Mai trist este când părintele dă semne de diperare, este depresiv , acest lucru fiind în dezavantajul copilului, pentru că el evoluează în sentimente în funcţie de atitudinea medicului şi a părintelui. Acesta“ ne poate ajuta sau ne poate împiedica în drumul spre vindecare ”.

A merge pe sârmă...

   La uşa cabinetului doctoriţei bate un tânăr de 23 de ani  şi spune bună ziua.Apoi cere informaţii despre un fost pacient tratat de leucemie cu ani în urmă.Firesc, doctoriţa întreabă în ce calitate cere aceste informaţii şi atunci tânărul exclamă : “ Eu sunt Pachi şi am venit special în Tîrgu Mureş să vă văd şi să vă spun că sunt bine!” Oare ce simte doctoriţa în aceste momente? “Simt că n-am trăit degeaba! El conştientizează că i-am salvat viaţa şi acesta este un lucru extraordinar.De fapt, cei ca el sunt motorul  care ne ajută să mergem mai departe”. Să tratezi copiii bolnavi de cancer presupune  momente de cădere şi renaştere din cenuşă,  momente când, din lipsă de donator compatibil, trebuie să iei decizia autotransplantului, dar cea mai dureroasă este clipa în care ai o pierdere : “Este dureros! Şi atunci când fac tot ce este posibil să-l salvez, dar şi când am sentimentul că aş fi putut face mai mult şi, din motive tehnice, nu am reuşit”. Sentimentul pe care-l încearcă medicul când se luptă pentru viaţa unui pacient este comparabil cu mersul pe sârmă: “atât de mult m-am implicat în lupta aceasta cu moartea, încât am uitat la un moment dat cum arată un copil sănătos.Parcă am intrat într-un tunel cu aceşti copii, în care singura variantă este să ajung la acea luminiţă dătătoare de viaţă. Când mi s-a născut nepoţica Gloria, am avut o revelaţie.Fetiţa aceasta mi-a reconvertit cumva sentimentele, mi-a deschis nişte ferestre în întuneric”.Oare îi mai trebuie ceva unui medic pentru a ieşi victorios din această luptă, în afară de cunoştinţele din facultate şi experienţa acumulată? Zâmbeşte. “Mai trebuie empatie, toleranţă şi arta comunicării”.

Metamorfoză cu final de aripă de fluture

  Privesc omul din faţa mea şi îmi dau seama că lupta cu moartea a modelat-o şi a împodobit-o cu aura unui calm luminos. Este profesor universitar, medic, mamă, bunică şi poate că îşi va lăsa toată experienţa acumulată într-o carte, ca o lecţie de viaţă pentru medici şi pacienţi. A trecut prin nebunia tinereţii, ca noi toţi, a fost o fire dinamică – este şi acum , dar un dinamism mult mai eficient. A trăit succese şi eşecuri,frământări , renaşteri , îndoieli şi speranţe.Toate acestea au modelat-o ca pe o piatră preţioasă... Mă plimb prin birou în tăcere.De pe un perete îmi atrage atenţia un colaj de fotografii ale Mariei Baghiu, în diferite momente fericite sau critice.Pe fiecare din acele chipuri se poate citi pe rând fericirea, îndoiala, mulţumirea... În centru, ca o inimă,se află cea mai frumoasă imagine: doctoriţa, fiica şi nepoata. O metamorfoză cu final de aripă de fluture. “Ca să mergi înainte”, adaugă doctoriţa ca un epilog, “trebuie să calci pe moarte. Şi , de ce nu, îţi mai trebuie şi puţin noroc în viaţă! » 

 Georgeta Istrate
                                                                                     

Diferențe între catolici și ortodocși






CAPUL BISERICII ŞI INFAILIBILITATEA

    În timp ce  Biserica Ortodoxă  afirmă că Iisus Hristos este capul bisericii şi  piatra de temelie pe care se sprijină aceasta,  catolicii  atribuie această funcţie  Papei,  considerat urmaş al Apostolului Petru .Ca  să-şi susţină afirmaţiile , ei folosesc vorbele Mântuitorului:“ Şi Eu îţi zic ţie,  că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui. Şi îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri.(Matei, cap16,vers 17-18). Actualul papă  este considerat  al 267-lea urmaş al lui Petru. Altă polemică iscată în cele două biserici este legată de infailibilitatea papei când decretează ex cathedra (cu autoritate primită de la Dumnezeu prin puterea cheilor) în materie de credinţă şi de morală. El  poate lua decizii singur şi chiar stabili dogma.
    La ortodocşi , în cazul luării unor decizii importante, se fac sinoade, se analizează  situaţia de către mai mulţi episcopi şi preoţi,  după care se stabileşte dogma şi  autenticitatea ei.
  

FILIOQUE: PURCEDEREA DUHULUI SFÂNT ŞI DE LA FIUL

      Religia catolică  modifică simbolul credinţei  afirmând că  Duhul Sfânt purcede atât de la Tatăl cât şi de la Fiul. Şi iată cum sună pasajul în cauză:” Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul care vine de la Tatăl şi de la Fiul...”
   La ortodocşi, crezul  apare în varianta originală fără nici un fel de modificare” Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul , Care din Tatăl purcede...”. Răspunsul este în  Evanghelia după Ioan :”Iar când va veni Mângâietorul, pe care Eu îl voi trimite vouă de la tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine”(Ioan, cap15, vers26). Ortodocșii consideră că   adăugarea  lui  “filioque” ar fi greşită din punct de vedere teologic. Mai mult, Simbolul Credinţei este considerat proprietate comună a întregii biserici şi orice modificare trebuie facută într-un conciliu ecumenic.

PURGATORIUL

     Un alt punct de divergenţă între cele două culte este locul de tranziţie către paradis: purgatoriul. În timp ce ortodocşii  cred  că sunt doar două alternative ale sufletului după moarte- rai şi iad - catolicii susţin ca ar mai fi un loc intermediar,  unde sufletul are nevoie de un timp pentru a-şi  curăţi  imperfecţiunile şi haina de nuntă care reprezintă sufletul . Altfel, nu are acces în cerul lui Dumnezeu, unde după cum afirmă scriptura, ”nimic necurat nu  va intra”. Purgatoriul este ca o şansă  ce se dă sufletelor celor care mor cu păcate uşoare sau nu au ispăşit suficient pe pământ . Ei  exemplifică acest loc cu ajutorul  parabolei  lui Iisus  despre bogatul nemilos şi săracul Lazăr, ca  o prăpastie între locul de suferinţă în care se află bogatul  şi locul de fericire unde se află Lazăr “Şi peste toate acestea, între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată , nici cei de acolo să treacă la noi”(Luca,cap.16,vers.26)

NEPRIHĂNITA ZĂMISLIRE

   Ambele culte o cinstesc pe Fecioara Maria . Ea este  ființa din care s-a născut  Isus Hristos. Din punctul de vedere al ortodocşilor,  este născută în chip firesc din Ioachim şi Ana, ca rod al rugăciunii celor doi,  şi nu a fost scutită de păcatul strămoşesc.
       Catolicii consideră că Sfânta Fecioară a fost neprihănit zamislită , scutită de păcatul strămoşesc, deoarece din trupul ei avea să se nască însuşi Fiul lui Dumnezeu. Dacă ea ar fi fost concepută cu  păcatul strămoşesc , afirmă catolicii, nu ar fi fost cea plină de har. În plus, părinţii Fecioarei erau în imposibilitatea de a avea copii de aceea  ar fi fost zămislită în mod miraculos.

EUHARISTIA ŞI CĂSĂTORIA

  Ortodocşii folosesc la Sfânta Liturghie pâine dospită,  în timp ce catolicii  folosesc pâine nedospită,   argumentând că  aceasta s-a folosit la  Cina cea de Taină. Pe de alta parte ,la catolici, sfinţirea darurilor nu se face prin rugăciuni de invocare a Sfântului Duh cum fac ortodocşii la Sfânta Epicleză. Ei afirmă că darurile se sfinţesc singure, prin rostirea vorbelor “Luaţi, mâncaţi…etc”. De asemenea,  preoţii catolici nu se căsătoresc,  în timp ce ortodocşii da. Căsătoriile laicilor  sunt şi ele diferite. În timp ce Biserica ortodoxă admite divorţul (fiind permisă  cununia de mai multe ori) catolicii nu admit divorţul. Ei spun că o căsătorie trebuie să fie indisolubilă adică nu se desface decât prin moartea unuia dintre soţi. Ei argumentează cu răspunsul lui Iisus,  cand a fost întrebat dacă îi este permis unui bărbat să-şi lase soţia: ”de aceea va lăsa omul pe tatăl  şi  pe mama sa şi se va lipi de nevasata sa şi cei doi vor fi un singur trup. Aşa că nu mai sunt doi, ci un singur trup.Deci, ce a unit Dumnezeu, omul să  nu despartă.Eu vă spun ca oricine îşi lasă nevasta, afară de pricină de desfrâu şi ia pe alta, este adulter şi cine ia de nevastă pe cea lăsată de bărbat, este adulter (Matei19,3-9)

Georgeta Istrate

La psiholog. De vorbă cu Florentina: Forța cuvintelor stă în emoția rostirii

  - Cât de importante sunt cuvintele? Care este puterea lor?   -   Cuvintele se formează în interiorul nostru. Limbajul este un rezult...