Remember Laura Stoica

În sală luminile se sting ,iar spectatorii privesc muţi imaginile fără sonor cu flash-uri din viaţa Laurei Stoica. Una dintre ele o prezintă îmbrăcată într-un tricou pe care este imprimată o maşină roşie şi avertismentul: “Stop you, please!” Se aude un murmur de uimire pentru că, la un an după ce a făcut aceste poze, o maşină a ucis-o. Şi era roşie…


Tristeţea din privire

Cortina se ridică şi ,de undeva, de la capătul unor linii infinite chipul Laurei ne urmăreşte cu surâsul ei cald . De data aceasta ea este spectatorul tăcut.Un spectator care acum face parte din eternitate. Muzica porneşte asemeni unei cascade şi două perechi de dansatori încearcă să destindă atmosfera. Sunt frumoşi, tineri şi plini de viaţă. Privirea albastră şi limpede a Laurei parcă îi îmbrăţişează, amintindu-ne că unul dintere visele sale era să ajute tinerele talente să se afirme. Vali Crăciunescu, însoţit de acordeonul său fermecat, face să duduie scena.Nu uită să ceară palme : « daţi-mi palme cât puteţi ! » Încheie cu « Cine-a pus cârciuma-n drum ». Prezentatorul, Marian Ciripan, anunţă următoarea artistă...Şi Nico intră în scenă cântând « Un actor grăbit »…Amintirea Laurei este atât de prezentă şi de dureroasă... Ovidiu Komornic smulge ropote de aplauze cu romantismul cântecelor sale,mai ales cu « Maria », iar muzica antrenantă a lui Adrian Enache te obligă să dansezi, chiar şi pe scaun ! Privindu-l, înţeleg mai bine viaţa de artist... Însă, în timp ce cântă şi dansează, se apropie dureros de portretul Laurei , o priveşte şi am senzaţia că ar vrea să-i spună : de ce-ai plecat ? Disperarea este maximă când, într-un gest de neputinţă, întinde mâinile s-o îmbrăţişeze ca şi cum ar vrea s-o ia de acolo, s-o smulgă din tăcere şi s-o aducă pe scenă... Daniel Iordăchioaie are o tristeţe în privire adâncă asemeni unui hău de necuprins.Sala duduie de ritmuri, spectatorii aplaudă de se înroşesc palmele, dar artiştii noştri sunt trişti: pentru pierderea Laurei, pentru că ar fi fost mai frumos dacă ea nu ar fi plecat prea devreme să caute steaua pe care voia să o atingă , pentru că a ars o dată cu fericirea pe care o găsise în sfârşit şi pentru că i-a fost prea sete de eternitate...

O fericire care nu este primită, moare

Adrian Daminescu nici măcar nu înceară să-şi ascundă tristeţea.Probabil că nici nu poate. Glasul îi tremură, priveşte înspre spectatori, apoi, cu duioşie, spre Laura :”O voce care-a plecat mult prea devreme dintre noi, o prietenă foarte apropiată de mine şi...nu ştiu cum să cânt în această seară ştiind că acest spectacol este pentru ea” . Oftează, iar  luminile aţintite asupra lui scot la iveală ochii umezi... “că nu mai e...e foarte greu...dar încercăm să fim artişti, că aşa se spune, nu? Artistul este ziua vesel şi noaptea trist...o să vă cânt câteva melodii.Unele sunt compoziţii personale şi altele din repertoriul internaţional... ” Scoate o hârtie pe care are notate titlurile melodiilor.Se opreşte la Balada pentru Dan Spătaru şi adaugă trist că “se potriveşte momentului.” Atitudinea artistului îmi aminteşte de clipa în care am aflat că Laura nu mai este.O simţeam ca pe ceva al meu, ca pe un dar pe care Dumnezeu mi l-a făcut şi ni l-a făcut. De ce ne mor artiştii? Prea mulţi artişti se grăbesc să treacă poarta eternităţii lăsându-ne o tristeţe care ne distruge.Poate că nu ştim să-i iubim şi, pentru că ei nu supravieţuiesc fără iubire, pleacă. Să mă iertaţi, dar am simţit că dincolo de tristeţea pentru pierderea Laurei, pe chipurile artiştilor prezenţi în această seară stă, distrugătoare, tristeţea respingerii noastre. Am simţit că trebuie să facem ceva. Durerea este cu atât mai mare cu cât vocile sunt mai valoroase. Artiştii sunt ca nişte flori al căror parfum nu vine din lumea noastră. Ei poartă în suflete o fericire pe care simt nevoia s-o împărtăşească şi care stă să ţâşnească din glasurile lor ca un fluviu. O fericire care nu este primită, moare .Şi pentru că nu au cui s-o ofere, artiştii mor sub povara acestei fericiri. Deci, nu puneţi lacăt muzicii! Să nu lăsăm florile să moară, pentru că sufletul ne rămâne gol, fără substanţă, fără bucurie...”Când te-ai născut/ O stea s-a desprins din cer/A căzut pe fruntea ta/S-a aşezat şi n-a mai plecat.../Dar într-o zi/ Când nu ne-am aşteptat/Pe fruntea ta/ Steaua s-a ridicat spre cer/Şi cu ea te-a luat/Fără niciun cuvânt...”

Indiferenţa ucide

În fundal, Laura este steaua căreia moartea nu a reuşit să-i stingă surâsul şi dragostea de viaţă. Întotdeauna m-am gândit că ea nu cunoaşte ura pentru că prea limpezi îi sunt ochii! Cum altfel poate să fie un om când tot ceea ce câştigă dăruieşte celor mai nefericiţi ca ea! La 39 de ani viaţa părea să îi surâdă. Cunoscuse succesul, avea şi câteva albume:”Un actor grăbit”(1992); “Focul”( 1994); “Nici o stea”(1997); “Oameni de zăpadă”(1997)...După succes, viaţa i-a dăruit şi marea iubire, pe Cristian Mărgescu. El venise în viaţa ei într-un moment în care încetase să mai spere...Erau frumoşi şi îndrăgostiţi, iubeau muzica, oamenii... Şi, ca o răsplată, viaţa a mai făcut o minune, dăruindu-le un copil care s-ar fi născut în septembrie, 2006. Pentru noi este de neînţeles momentul în care a plecat departe...îţi vine să strigi de revoltă,  să reproşezi vieţii, dar nu poţi decât să accepţi. Poate că nunta lor era programată să se facă în cer, iar pe certificatul micuţului trebuia să scrie că locul naşterii este Raiul...
    Luminile se sting, iar portretul Laurei se pierde în liniile infinitului.Am simţit-o prezentă la acest spectacol. Ea a plecat, dar au rămas ceilalţi artişti care trăiesc prin iubirea noastră. Iubirile nu ucid. Indiferenţa ucide. Şi nu ei pierd, ci noi, pentru faptul că geniului nu îi acordăm niciun fel de credit.
     În stradă luminile oraşului se aprinseseră, iar  luna îşi trimitea razele învăluite în mister pe pamânt. Din bolta cerului o stea clipea. Poate că era chiar steaua spre care Laura, nerăbdătoare, plecase...

Georgeta Istrate