joi, 18 mai 2017

Mănăstirea Căldărușani ( II) - ultima



  La numai  40 kilometri N-E de Bucureşti, înconjurată de ape şi păduri, se află Mănăstirea Căldăruşani, important centru de renaştere spirituală a românilor …



Ridicată în trei luni

   La Mănăstirea Căldăruşani nu te poţi plictisi. Din faţa muzeului, un preot este rugat să spună câteva cuvinte despre istoria monumentului. Aşadar, : «mănăstirea aceasta  este una din cele mai mari şi mai  frumoase din jurul capitalei.Trebuie să ştiţi că face parte din cortegiul de mănăstiri-cetăţi , alături de Comana şi Snagov. De-a lungul timpului, mănăstirile cetăţi, la vreme de restrişte şi jale, au avut rolul de a apăra atât viaţa ortodoxă, cât şi  populaţia din jur. Lăcaşul acesta a fost construit în secolul al XVII-lea, mai precis în anul 1638, de către domnitorul Matei Basarab, pe locul unui schit de lemn. Chiar dacă tehnicile de lucru de pe vremea aceea erau destul de greoaie,  mănăstirea a fost înălţată în doar trei luni de zile ».   Se spune că acest loc i-a atras atenţia domnitorului Matei Basarab în timp ce se afla într-un conflict militar cu oştile domnitorului moldovean Vasile Lupu. Lupta avea să se desfăşoare la Gherghiţa. Depărtându-se de tabără, domnitorul Matei Basararab  a zărit bisericuţa de lemn şi a promis stareţului de atunci că, dacă va ieşi învingător din această luptă, va ridica o biserică nouă. Să fi intervenit divinitatea în decizia domnitorului moldovean de a se retrage ?!Cert este că lupta nu a mai avut loc. Matei Basarab îşi ţine promisiunea şi construieşte din piatră, cărămidă şi lemn biserica cea mare, pe care o înconjoară cu chilii. 

   


   Ridică şi o clopotniţă impresionantă, un impresionant turn de strajă. Construcţia urmează modelul marilor lăcaşuri bizantine, cu pridvor ;  naos, deasupra căruia se află turla centrală ;  pronaos şi altar. Dovadă că a fost o mănăstire domnească sunt apartamentele domnitorului şi ale soţiei sale, precum şi sala tronului. Chiliile nu sunt construcţii modeste, ci încăperi spaţioase, potrivite pentru boierii care se retrăgeau aici să discute cu domnitorul problemele ţării. Mănăstirea a fost construită ca o mică cetate fortificată capabilă să ţină piept eventualilor năvălitori. Sfinţită la 26 octombrie 1638, de către Mitropolitul Teodosie al Ţării Româneşti împreună cu mai mulţi ierarhi bisericeşti, în prezenţa domnitorului şi a boierilor săi, a primit hramul « Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir ». La vremea aceea, a fost înzestrată cu moşii, păduri, lacuri şi chiar sate întregi. Ansamblul monastic de la Căldăruşani cuprinde şi bisericuţa paraclis cu hramul « Sfântul Ioan Evanghelistul »,  zidită în anul 1817; stăreţia ;  cancelaria ;  arhondaricul şi alte anexe adăugate în secolul al XIX-lea. Ultima pictură a fost refăcută de renumitul pictor Belizarie, la 1911.    

Mireasmă de parfum duhovnicesc

  
Soarele se îndreaptă spre asfinţit, mângâind cu ultimele raze mănăstirea Căldăruşani. În curte, toaca bate din ce în ce mai acut, ca o strigare la rugăciune. În aer se simte mireasmă de parfum duhovnicesc. Capetele se pleacă evlavioase, inimile bat mai tare şi gândurile parcă strigă : aici e ceva, aici  a coborât cerul cu îngeri cu tot. Din interior, glasul preotului cântă un psalm, ca un balsam pentru suflet ce scoate lacrima pocăinţei, chiar şi din inimile împietrite: “Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor (…) căci va fi ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor, care-şi va da rodul la vremea sa şi frunza lui nu va cădea, şi toate câte va face vor spori.Nu sunt aşa necredincioşii, ci ca praful pe care-l spulberă vântul de pe faţa pământului”.  

 Georgeta Istrate

Mănăstirea Căldăruşani (I)



  La numai  40 kilometri N-E de Bucureşti, înconjurată de ape şi păduri, se află Mănăstirea Căldăruşani, important centru de renaştere spirituală a românilor …


  Codrii Vlăsiei şi apele Lacului Căldăruşani înconjoară mănăstirea într-o îmbrăţişare tainică. Ritmul vieţii este lent, desprins parcă dintr-o curgere diferită a timpului. Fiecare copac, fiecare floare, fiecare suflet, adierea copacilor, murmurul apelor şi albastrul cerului înfiorat  de dangătul clopotelor, alcătuiesc o altă lume, o altă imagine, o altă trăire. Aici, toate se potrivesc, ca într-un tablou nepământean. Chiar şi gesturile călugărilor cu bărbile lor albe, cu răbdarea şi ritualurile tradiţionale  par că nu aparţin acestui veac şi nici acestei lumi. Amprenta trecutului  trece prin sufletul zidurilor bătrâne şi vorbeşte despre istorie, binecuvântare,  pace, mântuire. 

Sfinţii sunt purtătorii harului dumnezeiesc

  În duminica aceea, porţile Mănăstirii Căldăruşani deveniseră prea strâmte pentru mulţimea de credincioşi însetată   de spiritualitate. Din loc în loc, vezi grupuri strânse în jurul câte unui călugăr. Întrebările încep să curgă, răspunsurile sunt cele plăcute Lui Dumnezeu. Unul câte unul,pelerinii intră  în biserică. De aici se despart:  unii se îndreaptă către icoana făcătoare de minuni a  Maicii Domnului, îngenunchind în rugăciune. Încet, încet se face coadă la  moaştele Sfântului Grigorie Dascălul. Dacă înainte de a ajunge la mănăstire credincioşii zumzăiau ca nişte albinuţe, ajunşi  în faţa raclei nici nu îndrăznesc să mişte buzele.Acum vorbeşte doar sufletul. Ştiu că Sfântul îi aşteaptă în fiecare zi, în acelaşi loc, să mijlocească pentru problemele lor înaintea cerului. Scot de prin buzunare cărticele, inele, eşarfe şi alte lucruşoare pe care le ating de moaşte. Căci trebuie să ducă şi celor rămaşi acasă din energia vindecătoare!  Alături, un părinte - călugăr  binecuvântează şi miruieşte pruncii: “Ajutorul de la Domnul, Cel ce a făcut cerul şi pământul.Amin!” Un alt călugăr istoriseşte povestea Sfântului Grigorie, exemplu de modestie, curăţie şi bunătate.A fost trecut în rândul sfinţilor în vara anului 2006, fiind recunoscut de Biserica Ortodoxă Română  ca un apărător al dreptei credinţe prin cuvânt şi condei. “S-a născut în 1765, la Bucureşti şi a trăit 69 de ani. În timpul vieţii sale, Mitropolitul a cunoscut nedreptatea şi exilul. A fost, de asemenea, ucenicul Sfântului Paisie Velicicovschi, trăind o perioadă la Sfântul Munte Athos. A ajutat din veniturile personale văduvele şi copiii, dar a şi intervenit pe lângă autorităţile vremii pentru ei.Este supranumit “Dascălul”, deoarece a avut o preocupare continuă pentru dezvoltarea învăţământului în Ţara Românească. De altfel, a  tipărit în limba română “Vieţile sfinţilor”  şi a  tradus numeroase lucrări  bisericeşti din limba  greacă. Prin cinstirea sfinţilor, Biserica recunoaşte harul dumnezeiesc în oameni  şi astfel, preamăreşte pe Dumnezeu”.

Istorie adunată în muzeu


   La intrarea în muzeu este mare aglomeraţie. Mulţimea este atrasă de bogata colecţie de artă medievală, inestimabilă ca valoare, şi cuprinde zeci de  icoane vechi, de-a dreptul impresionante;  picturi ale lui Nicolae Grigorescu (din perioada uceniciei), Gheorghe Tătărăscu şi Evghenie Lazăr; obiecte de cult;  broderii de aur şi argint de o mare fineţe, etc. Unii stau minute în şir în faţa vreunei icoane rare, discutându-i valoarea, unicitatea şi sentimental pe care îl transmite. În bibliotecă se află manuscrise şi cărţi bisericeşti din secolul al XVII-lea până în ziua de azi, tipărite în greacă, latină, italiană,germană , franceză şi  română. O piesă deosebit de importantă este Tetraevangheliarul, dăruit mănăstirii de însuşi Matei Basarab, în anul 1643. Grupuri de pelerini ies din biserică sau din muzeu şi se îndreaptă spre cimitir.Bărbaţii îşi descoperă capul, în semn de respect pentru fiinţele trecute în veşnicie.Un mormânt primeşte îngrijiri speciale de la o bătrână, a cărui chip este pe jumătate ascuns.Inscripţia de pe cruce nu poate trece neobservată  : “Aici odihneşte robul lui Dumnezeu, Arhimandritul Sofian Boghiu…” Unul dintre pelerini ţine să precizeze că părintele a fost unul dintre cei mai mari duhovnici ai noştri şi membru al mişcării Rugul Aprins, iniţiat la Mănăstirea Antim, unde a fost şi stareţ.Părintele Sofian a trecut poarta veşniciei la 14 septembrie 2002.Un glas ţine să adauge:  “Dumnezeu să-l odihnească!


Georgeta Istrate
(va urma)

Atacul cu argint viu

  
    Cel mai bun remediu împotriva vrăjilor cu argint viu este Lumina . O rostire sinceră a rugăciunii Tatăl Nostru  deschide chakrele, permiţând argintului viu să se scurgă în pământ.



Bobițele mergătoare

  Seara se lăsa încetişor peste sătucul de câmpie. Pe maidan,  doi fraţi încă mai băteau mingea. La un moment dat, unul observă că prin fânul cosit merg în şir nişte bobiţe strălucitoare. Copiii se uită fascinaţi de spectacolul inexplicabil. Bobiţele par că ştiu ce fac. Ocolesc mai multe gospodării, fac la stânga şi intră în curtea unei vecine, ca şi cum ar fi nişte entităţi inteligente. Băieţii povestesc bunicilor întâmplarea, dar aceştia îi asigură că doar li s-a părut. Foarte curând însă, vecina în curtea căreia intraseră bobiţele strălucitoare s-a îmbolnăvit brusc. Doctorii au dat din umeri, neputincioşi. Apoi, rudele au chemat preotul pentru spovedanie...
 Victima se simţea dezarmată, nu ştia ce să mai facă , măcar dacă i s-ar fi stabilit un diagnostic, aşa încât boala să aibă un nume. Nici membrii familiei şi nici prietenii nu-şi explicau de ce, dintr-o femeie sănătoasă şi fericită, tânăra  a ajuns o fiinţă bolnavă, tristă, mereu obosită şi cu dureri cumplite de cap.Pe la colţuri,  oamenii şopteau că ar fi înnebunit. După un timp, pe corp i-au apărut nişte iritaţii roşiatice care îi provocau mâncărimi, fapt ce i-a determinat pe cei din jur să o evite. Cu trupul plin de bube, ascunzându-se după nişte haine cernite,tânăra femeie a mers din nou la doctor. Spera că de data asta analizele să nu mai iasă bine, deoarece boala se vedea cu ochiul liber. Dar surpriză! De la spital i s-a spus că nu se ştie ce are. Finalul a fost unul fericit, căci preotul satului a vindecat-o, după ce băieţii i-au povestit ce au văzut. 

Tratamentul cu ouă


   Am cerut părerea doamnei Elena Truţă, specialistă în terapii complementare:  “În clinică,  avem posibilitatea de a face investigaţii cu ajutorul aparatului de diagnosticare medicală, care detectează atât metalele grele din organism cât şi anomaliile din câmpul energetic. După ce se descoperă prezenţa mercurului în organism, aplicăm un tratament bioenergetic asupra persoanei afectate, indiferent dacă  intoxicaţia este în corpul fizic, în câmpul energetic sau în amândouă. Pentru partea materială , recomand anumite  suplimente nutritive care pot să cureţe corpul de metale grele la nivel de celulă”. Într-adevăr,  Elena  face un tratament holistic ce-i permite să intre pe toate structurile, curăţind mercurul cu energia lui cu tot. Cea mai eficientă cale de a-l elimina  din organism este tehnica celor trei ouă. Acestea, ţinute la nivelul creştetului bolnavului, pot face miracole.Doctoriţa explică: “ albuşul are capacitatea de a prinde energia mercurului. În momentul în care ouăle sunt sparte într-un borcan cu apă, albuşurile se ridică, lăsând să se vadă nişte bule argintii (acestea reprezintă forma energetică a argintului viu), mai mari sau mai mici. Dacă gălbenuşul de ou se sparge, este semn că avem de-a face cu un atac psihic. Un remediu de primă urgenţă poate fi preparat din  10 albuşuri de ouă amestecate cu lapte dulce.Compoziţia face absorbţie la nivelul stomacului, împiedicând răspândirea metalului în organism”.  

Pierdut în timp şi spaţiu...

  Gustul metalic în gură este primul semn de intoxicare efectivă cu mercur. Ajuns în organism,  acesta  produce breşe pe unde se scurge energia, iar omul se simte devitalizat, pierdut în timp şi spaţiu. Mercurul are afinitate cu rinichii, afectează sistemul imunitar, memoria, iar manifestările fizice pot fi sub formă de infecţii.  La nivel cutanat pot apărea bubiţe sau eczeme, iar în cavitatea bucală se observă tot felul de leziuni, depozite albicioase la nivelul tegumentului, care nu-şi găsesc rezolvare pe calea medicinei alopate. De asemenea, la nivel digestiv apar tulburări gastro-intestinale, iar la nivelul esofagului pot apărea arsuri.În corp,  argintul viu se depune pe celule, se lipeşte ca o pilitură de fier  şi, fiind o energie grea, atacă mai întâi organele genitale. 

  Elena spune că,  atunci când argintul viu este trimis cu adresă precisă, orice tratament pe calea medicinei alopate devine inutil. Mercurul nu are voinţă proprie, nu poate să discearnă între bine şi rău, el primeşte  o comandă pe care o execută cu precizie. Odată ajuns la destinaţie, începe prin a crea în biocâmpul vicimei spărturi  prin care organele din jur încep să piardă energie, de aici starea de sfârşeală. Mai mult, mercurul mănâncă efectiv din biocâmpul nostru, creând breşe care permit energiilor străine să intre. Are şi  capacitatea de transmutare, adică trece din stare materială în stare energetică sau invers. Dacă unei persoane i s-a trimis doar partea energetică a mercurului, analizele vor ieşi bine, deoarece materia nu este infestată. Ca urmare,  aparatele de investigaţie nu vor detecta vreo anomalie şi, ceea ce nu este palpabil în medicina clasică,  nu există.

De ce organismul nu intră în alertă?

  De îndată ce a ajuns în câmpul unei persoane, agentul străin se localizează în zona micului bazin , iar de acolo afectează atât fizicul cât şi psihicul. Poţi pierde timp şi bani mergând pe la doctori, psihoterapeuţi sau psihanalişti.  Paradoxal pentru multă lume, dar o descântătoare  pricepută  poate rezolva problema în doar câteva minute. De ce vrăjile cu mercur nu-i cruţă nici pe cei mai pasionaţi credincioşi!?  Elena explică: “  medicina tradiţională chineză spune că unele câmpuri energetice ale omului sunt de cinabru (sulfură de mercur), deci mercurul ar avea  aceeaşi componentă ca şi noi!  Este posibil ca aceste câmpuri de cinabru, care există în structurile noastre energetice, să permită energiei argintului viu să pătrundă fără a-i opune rezistenţă, considerând-o “de-a casei”. Doar astfel energia distrugătoare poate păcăli organismul, spiritul şi sufletul”.


   Georgeta Istrate

vineri, 28 aprilie 2017

Civilizația Cucuteni – strălucire și unicitate



    Elemente ale civilizaţiei cucuteniene au început să iasă la lumină în urmă cu aproximativ un secol. Evenimentul se întâmpla în anul 1884, pe un deal numit „Cetăţuia” , aflat pe teritoriul localităţii Cucuteni din Iaşi, când plugul ţăranului a început să scoată la iveală fragmente sau vase întregi de lut ars, chiar şi statuete.Toate aceste obiecte „stranii” erau pictate în două şi trei culori cu divesre motive.  Venind la faţa locului, T. Burada afirma că a văzut  hârburi  de oale, sfărâmături groase de ulcioare, ciolane, arsură de pământ roşiatică asemeni  cărămidei şi bucăţi de lut cu urme de îngrăditură de nuiele.( Burada, 1901, p. 270-271).
Un an mai târziu,  arheologii N. Beldiceanu şi D. Butculescu aveau să întreprindă prima cercetare  arheologică în adevăratul sens al cuvântului. Cu această ocazie, N. Beldiceanu  descrie faptul că a văzut presărate, pe  coasta dealului Cetăţuia, pietre şi fragmente de oale, mute şi neexplicate...Apoi, observă domnia sa,  fiecare secţiune începe cu o zonă de pământ negru , continuă în jos cu o zonă de pământ înroşit  prin ardere şi sfârşeşte cu o temelie naturală de piatră calcară.( Beldiceanu, 1885, p. 187-192).


     Descoperirea a fost o adevărată revelaţie, care a stârnit interesul în rândul istoricilor, cercetătorilor, dar şi a celor  pasionaţi de trecut. Ca urmare, s-au făcut comparaţii cu descoperirile similare din Galiţia. În anii următori, aceste descoperiri s-au intensificat şi s-au extins în Ucraina, în apropiere de Kiev. Au urmat descoperiri ale unor aşezări preistorice, inclusiv ceramică pictată în două sau trei culori,   în Bucovina , apoi în Transilvania, mai precis în zona Braşovului, dar cea mai însemnată a fost descoperirea aşezării de la Ariuşd, care s-a bucurat de o cercetare minuţioasă,  începând din anul 1907.
Toate aceste descoperiri se întindeau pe o arie din ce în ce mai mare, care au format ideea specialiştilor că , spre sfârşitul epocii pietrei şlefuite, trăiau mai multe triburi înrudite între ele, şi care aveau cam aceeaşi cultură materială, cu mici diferenţe, având caracteristici comune: ceramica era policromă; măiestria meşterilor scotea la iveală talente de necontestat; o fineţe a execuţiei lucrărilor. Deoarece aria acestei culturi depăşea teritoriul ţării noastre, obiecte similare fiind descoperite şi pe teritoriul rusesc, s-a convenit la o denumire comună care să arate că este vorba de acelaşi fenomen cultural şi l-au numit  „complexul cultural Ariuşd- Cucuteni-Tripolie”.
  Faţă de culturile care-i sunt contemporane, Cucuteni este cea mai strălucitoare, valoarea sa artistică este unanim votată de cercetători, are o obiectivitate  absolută , independentă de timpul şi spaţiul în care s-a format, căci nici înainte şi nici după ce s-a stins,  nu a fost egalată.  Cultura Cucuteni, cu toate elementele sale, face parte din marea grupă a culturilor sud-est europene ce au o caracteristică comună:  ceramica de factură superioară, pictată înainte de ardere. Este considerată de specialişti una dintre „cele mai strălucite realizări ale geniului strămoşilor noştri de acum mai bine de cinci mii de ani. Realizările creatorilor acestei culturi , în special în domeniul ceramicii, depăşesc –după convingerea noastră-  cele mai desăvârşite manifestări ale majorităţii culturilor epocii  respective de pe întreg cuprinsul Europei , neîntâlnindu-se decât puţine  altele de aceeaşi valoare artistică” ( Dumitrescu, 1979, p.7)


Georgeta Istrate