Se face dimineață...



    
    Voi fi mereu lângă tine, în cele mai fericite zile și în cele mai întunecate nopți. Când vei simți o briză ușoară pe obraz, să știi că este respirația mea...





Se face dimineață...

când se așterne pe lume a nopții umbră
iar mantia  de stele lumini de aur poartă,
din depărtări albastre, ia formă-un chip de zână
cu luna se-nvelește, e vie, însă ea pare moartă.  

se bate miezul nopții, iar fata  nemișcată
pe piatra de  smarald pare că-i  o statuie,
deodat-o umbră-n noapte se arată
s-așază lângă fată și mâna îi mângâie.

e caldă mâna lui, prea caldă, și  deodată
fata își smulge mâna rece, înfiorată,
ea se ridică, dă să fugă, dar hotărâtă umbra
o prinde și-i rostește numele într-una:

la tine am venit mânat de-o presimțire
și te-am găsit  pierdută-n dezamăgire,
batista mea tu ia-o, hai șterge lacrima
căci niciodată singură nu te vei mai afla!

se face dimineață pe lumea adormită
pe-o piatră nemișcați un el și-o ea se uită,
în ochii umeziți, setoși de dor de viață
și plâng de fericire, se face dimineață...


Georgeta Istrate

Un obiect din trecut este o enigmă care aşteaptă să fie dezlegată




Cum  din preistorie nu avem mărturii scrise, arheologia s-a dovedit un mod preţios de a descoperi civilizaţiile trecutului. Prin cercetările arheologice am putut afla informaţii importante despre populaţiile care au vieţuit pe teritoriul actual al României: cum trăiau, cum gândeau, ce preocupări aveau, zeii cărora se închinau, etc. Sub straturile de pământ există o lume dinamică, o lume vie, cu principii morale şi religioase proprii. Deşi nu sunt mărturii scrise, cele care vorbesc, în cazul acesta, sunt artefactele. Este adevărat, uneori avem mai multe ipoteze în legătură cu o descoperire, de aceea, în unele cazuri, nu putem vorbi de certitudini. Important este să se aleagă concluzia care se apropie cel mai mult de adevăr. Recunoaştem sau nu, acolo ne sunt rădăcinile. Unii au pus la îndoială faptul că ne tragem din daci şi romani, au venit cu nenumărate argumente, au vrut să ne scoată din istorie, dar aceste descoperiri străvechi atestă faptul că avem o continuitate pe aceste meleaguri. Cred că a fi arheolog este o meserie extrem de grea, dar fascinantă. Arheologia, în ciuda aparenţelor, nu este o meserie statică, descoperi mereu ceva nou, rămâi împietrit de uimire în faţa acelor obiecte şi te gândeşti că, poate, ai judecat greşit omul preistoric. Şi iată că, deodată, lumea aceea reînvie sub ochii tăi, inteligentă şi creatoare. Cum spuneam, nu este uşor să scormoneşti pământul în căutarea propriilor rădăcini, ca să afli mai multe despre poporul sau popoarele din care faci parte. Nu este suficient să găseşti nişte cioburi sau chiar obiecte întregi, nici măcar să simţi greutatea istoriei pe ele sau emoţia întoarcerii în timp, ci trebuie să-ţi dai seama de valoarea lor, să dispui de o inteligenţă aparte, să pui elementele ştiinţifice cap la cap, să compari, să datezi, să critici, să explici, să argumentezi cu dovezi. Fără cercetare, munca unui arheolog rămâne nesemnificativă. De aceea cred că arheologii sunt cei care ne pun în faţă o oglindă a trecutului, care arată viaţa în toată complexitatea ei. Nu ne rămâne decât să ne adăpăm de la acest izvor, să descoperim bucuriile şi tristeţile acelor oameni, cum au decis să trăiască, să putem fi plăcut surprinşi de nevoia lor intrinsecă de artă. Această creativitate a lor a ţâşnit până la noi, ca o pasăre cu aripile întinse peste mii de ani.  Ne deschide o fereastră spre  trecutul nostru, o parte obişnuită a vieţii de zi cu zi, dar şi o parte luminoasă, încărcată de simboluri şi semnificaţii, care arată credinţele şi visurile acelor oameni. În condiţiile în care nu avem izvoare scrise, arheologia capătă un rol covârşitor, care necesită multiple cunoştinţe şi folosirea unei tehnici complexe. Această ştiinţă a scos la lumină secole şi milenii de istorie, multă vreme ignorate de oameni. Din fericire, prin intermediul arheologiei avem o imagine a trecutului, un contact direct cu acesta. Căci, ce este mai emoţionant decât a atinge un obiect vechi de mii de ani? E ca şi cum ai atinge urmele trăitorilor acelor timpuri, e ca şi cum, printr-o simbioză ciudată, le-ai simţi energia, sufletul, gândurile. Un obiect din trecut este o enigmă care aşteaptă să fie dezlegată.
 Ceramica este pentru arheolog extrem de importantă, fiind artefactul pe baza căruia au fost definite grupele culturale cunoscute până în prezent precum şi ariile lor de răspândire. De asemenea, pe baza tipologiei ceramicii şi a evoluţiei ei în timp, au fost periodizate toate aceste culturi. 


Georgeta Istrate

Crâmpeie din jurnalul unei îndrăgostite - Cât de mult vor trăi cuvintele ei?




    În oraşul meu plouă. Şi eu te iubesc. Fiecare strop care mă atinge, e atingerea ta, e sărutul tău care îmi pătrunde fiinţa. Ploaia de acum  eşti tu, caldă şi aducătoare de viaţă. Te iubesc, dragostea mea. Mereu. Ca într-un prezent continuu.


   Soarele meu adorat îmi este protecţie, adăpost, viaţă. Mă voi învălui cu el şi nimic rău nu mă va atinge.

   Eşti atât de frumos şi de bun încât îngerii îşi rotesc  aripile în jurul tău.  Ei  te ocrotesc pentru mine,  în locul meu. Tu  eşti rugăciunea din inima mea, născută înainte de timpuri.O rugăciune transformată în iubire. Înţelegi ce-ţi spun, dragul meu?!

  Bună ziua, dragul meu, este o zi frumoasă ca sufletul tău, aş vrea s-o înrămez și să ţi-o fac cadou.

   Inima mea nu vrea să mai trăiască fără dragostea ta, inima mea vrea să-ţi spună că te-a aşteptat atât de mult încât era să moară de-atâta aşteptare. Dar ai venit la timp. Te iubesc!

   Bună ziua, iubire.Azi dimineaţă m-am trezit cu tine în gând şi asta m-a făcut extrem de fericită. Îmi este dor de tine ca niciodată. Te iubesc, prinţul meu.

  Iubitule, afară plouă. Sărut picurii de ploaie de pe buzele tale...


Georgeta Istrate

Crâmpeie din jurnalul unei îndrăgostite - Ea speră că iubitul îi împărtăşeşte cuvintele şi trăirile...






  Iubitule, tu m-ai făcut să găsesc suflare în pustie. Pe măsură ce te descopăr, sunt fascinată. Până să vii în viaţa mea, singurătatea mi-a fost cel mai dorit adăpost. Căci, deşi eram însoţită, eram atât de singură încât, uneori, simţeam că umblu ca o nebună în deşert în căutarea unei picături de apă. Când nu se mai vedea decât sfârşitul, ai apărut tu şi mi-ai înflorit deşertul. Aveai apa la tine, aveai pământul şi soarele. Te iubesc, sufletul meu!

   Când ne-am apropiat, când tu ai început să-mi spui cuvinte frumoase, am fost uimită. Atât de uscat îmi era sufletul încât o privire caldă sau un cuvânt frumos mi se păreau nefireşti, având în vedere că în loc de cuvinte de dragoste primisem toată viaţa înjurături şi blesteme. Şi iată că tu mi-ai arătat că între ură şi dragoste este o linie foarte subţire. M-ai luat de mână şi m-ai trecut graniţa. Apoi mi-ai arătat ce este dragostea. Îţi mulţumesc, dragul meu!

  Îmi e dor de soarele meu, să-i simt căldura, mirosul, să-i văd lumina din privire, iar aerul să fie parfumat de flori de tei şi prin copaci să cânte mierla.  Nu ştii pe unde s-a pierdut soarele meu cu inima plină de dragoste? Te iubesc, frumosule!

   Iubitule, se uită o doamnă teribil de insistent la mine. Cred că ştiu de ce. Am pe buze amprenta sărutului tău care mă face specială. Zâmbeşti?

   Spuneam că eşti atât de frumos încât cerul albastru se intimidează, amuţeşte, se linişteşte de uimire când te vede. Te ador, frumosule!

Georgeta Istrate

La psiholog. De vorbă cu Florentina: Forța cuvintelor stă în emoția rostirii

  - Cât de importante sunt cuvintele? Care este puterea lor?   -   Cuvintele se formează în interiorul nostru. Limbajul este un rezult...