La mulţi ani, dragii mei!



      
      La mulţi ani, dragii mei! Anul 2012 să vă materializeze toate visele frumoase pe care le-aţi proiectat.  Să aveţi parte de sănătate, toată fericirea posibilă, să vă descoperiţi vocaţia şi să o transformaţi în profesie. Binele să vă însoţească, frumuseţea să nu vă părăsească, iar înţelepciunea să vă fie cunună.  Să vă instruiţi mereu, căci aceasta este cheia evoluţiei. Nu uitaţi: bunătatea întrece în valoare orice altă virtute!



Când te-atinge fericirea...



Din noroi şi întuneric, din lumină şi speranţă,

Din căldură şi din geruri, din iubire şi din ură,

Ia fiinţă clipa lumii, clipa ceea te agaţă

Te atinge-nfiorată, te cuprinde şi te fură,

Te trezeşti plutind pe lume, ca un înger luminos,

Şi te crezi cel mai puternic, parc-ai fi chiar Făt-Frumos!



Clipa ceea-ndepărtată, dar dorită, căutată,

Schimbă viaţa, rostul, firea, schimbă chiar dezamăgirea,

Ce-ai avut-o până acuma, şi dispare dintr-o dată,

Fericirea când te-atinge, uiţi ce rău a fost odată,

Toată lumea-ţi aparţine pentru-o clipă pe pământ

O întâmpini cu mirare şi-i urezi: bine-ai venit!



Georgeta

http://romaniaitaramea.blogspot.com/2010/12/plugusorul.html

Iisus există!

       
      
      Naşterea  lui Iisus este cel mai important eveniment din istorie, căci aduce cu el darul Lui Dumnezeu: mântuirea. Inima Lui se uneşte cu a omului pentru ca moartea să nu mai aibă nicio putere. Acest eveniment dă sens vieţii umane.

Alternative

   Numai că, de-a lungul timpului, oamenii au pervertit religia, s-au folosit de ea pentru câştiguri trecătoare, pentru a-i ţine pe unii în sclavie, cu scopul de  a câştiga putere sau bani.  Atât de divers a fost folosită religia în mod negativ,  încât omul inocent, care are nevoie de simplitatea adevărului ca de aer, nu mai ştie ce să creadă. Preoţii spun una, dar prin faptele unora dintre ei distrug sămânţa credinţei în  inimi de oameni. La asta se adaugă un tablou depresiv, fără speranţă, căci  mediul în care omul trăieşte este  unul plin de suferinţă şi umilinţă.  Oamenii buni şi valoroşi cu adevărat sunt înlăturaţi de lăcomia şi interesele celor mai „deştepţi”. Cum să răzbeşti într-o astfel de lume? Ai două alternative: ori să te îndrepţi cu toată fiinţa  către Dumnezeu şi să înduri; ori să fii rău, la fel ca ceilalţi, ca să poţi supravieţui. Doamne, de ce trebuie să fie aşa?


Indiferenţă divină?

        Când se întâmplă vreo nedreptate, avem tendinţa să intervenim,  luând partea victimei. Iar dacă  nedreptatea respectivă ne depăşeşte puterile, ne supărăm pe Dumnezeu : de ce nu faci nimic? De ce nu intervii să opreşti acest rău? Chiar aşa, în cele mai negre momente ale vieţii, când am avea nevoie de  ajutor, El pare nepăsător. Aşa de indiferent încât ne punem întrebarea dacă nu cumva am crezut toată viaţa într-o himeră. Şi atunci,  începe un maraton al răspunsurilor:  dacă există, nu mă iubeşte!; nu are timp de mine, are treburi mult mai importante; poate că tocmai această tăcere vrea să spună că mă iubeşte; mă lasă să mă călesc singur în luptă; suferinţa dusă la extrem mă şelefuieşte ca pe un diamant.... Dar chiar una din pildele lui Iisus spune: „ce om, dacă fiul îi cere pâine, îi oferă o piatră?”

Adevărul şi Minciuna în război

     Haideţi să mai căutăm!  Uimitor, în ziua de azi, cu cât cauţi mai mult, cu atât te simţi mai abandonat. Să vedem ce am mai găsit:  în  cărţi,  la televizor sau pe internet,  informaţii  deconcertante -  cum că Iisus ar fi fost un simplu om , ba chiar  se străduiesc să ne arate  mormântul cu rămăşiţele lui pământeşti. Mai rău de-atât nu se poate! Oare?!  Staţi aşa. Există  şi voci care afirmă că  Iisus nu a existat nici măcar ca om. Cum ?! Cică au fost înaintea lui  mai mulţi eroi solari care ar fi avut o poveste izbitor de asemănătoare.  De exemplu, Horus, cel născut din Isis, apoi Mithra şi alţii. Carevasăzică, a avut loc un plagiat! Şi nu se dau înapoi să spună că religia creştină s-a  întemeiat pe o minciună. Cum adică? Aşa bine! Au  inventat un om cu însuşiri divine, ca să aibă autoritate, apoi i-au dat un nume şi i-au adăugat o „doctrină”.  Toate acestea din considerente...politice. De ce?! Răspunsul este uluitor: pentru a obţine controlul maselor!  Doamne, Dumnezeule! Dacă aşa stau lucrurile,  toată existenţa noastră, toate speranţele se năruie. Oare aceştia vor să spună că s-ar fi inventat  pedeapsa divină în ideea de a înfricoşa masele şi a le înfrânge voinţa prin această credinţă fabricată? Să fi fost ei atât de inteligenţi,  să pună în gura lui Iisus cuvintele: împărăţia mea nu este din lumea aceasta?  Dacă da, într-adevăr,  pe baza acestor cuvinte,  au dat un fel de alinare  sclavilor pe care aveau să-i exploateze. Normal, ştiind că după viaţa asta are acces la o împărăţie cerească, dacă este ascultător şi îndură, credinciosul  prinde forţă. Da, acea împărăţie merită toate sacrificiile! îşi spune.
     Vă întrebaţi, poate, despre care sclavi vorbesc?  Nu vă faceţi iluzii, niciodată umanitatea nu a avut atâţia sclavi ca acum!  Îmi vin în minte cuvintele lui Martin Luther, care se potrivesc mănuşă acestui subiect:  „ lumea este hanul diavolului, de aceea, oriunde ne ducem, îl găsim pe hangiu acolo!”

Credinţa este lucrarea Lui Dumnezeu în noi!

      Dar staţi! Inventatorii nu au uitat  să pună un amendament special, care să întărească promisiunea împărăţiei: raiul! Cum să nu vrei să suferi, să fii batjocorit şi umilit, când, la capătul drumului, te aşteaptă  acest loc paradisiac?  Dar pe aia cu vânzarea indulgenţelor nu au nimerit-o! Ei au mizat pe spiritul de turmă, pe nişte biete dobitoace care pot fi duse la tăiere, ademenindu-le cu o bucăţică de zahăr. Nu s-au gândit că o să apară un cap mai luminat, care să gândească cu propriul creieraş şi să pună  nu mai puţin de 95 de teze pe uşa unui lăcaş de cult, să vadă toată lumea. Atunci au fost înfrânţi. Autorul acestor teze mai  spunea: „Nu este un vis omenesc sau o iluzie. Credinţa este lucrarea lui Dumnezeu în noi. Ea ne strămută în lumea divină pentru renaşterea noastră în Dumnezeu. Ea îl omoară pe vechiul Adam din noi şi ne face o făptură nouă, ne recreează inima, curajul, înţelegerea şi toate celelalte faţete ale personalităţii. Credinţa vine prin lucrarea Duhului Sfânt. Ea implică o putere de viaţă care ne împinge irezistibil spre bine”.   

Minciuni şi fraze-s toate?

       Din toate aceste lucruri, unul este, cu siguranţă,  adevărat: faptul că s-au folosit de Iisus pentru a controla masele. Mă întreb: ce ar zice unii dacă Iisus ar apărea în faţa lor, real şi măreţ?
      Intrigat de manipulatorii rasei umane, Mihai Eminescu a subliniat  în poezia „Împărat şi proletar” idei care reflectă atitudinea acestora şi cum, folosindu-se de credinţa oamenilor, prosperă:

„Religia – o frază de dânşii inventată
Si cu a ei putere să vă aplece-n jug.
Căci de-ar lipsi din inimi speranţa de răspaltă,
După ce-amar  muncirăţi mizeri viaţa toată,
Aţi mai purta osânda ca vita de la plug?

Cu umbre, care nu sunt,v-a-ntunecat vederea
Şi v-a făcut să credeţi că veţi fi răsplătiţi...
Nu! moartea cu viaţa a stins toată plăcerea –
Cel ce în astă lume a dus numai durerea
Nimic n-are dincolo, căci morţi sunt cei muriţi.

Minciuni şi fraze-i totul ce statele susţine,
Nu-i ordinea firească ce ei a fi susţin;
Averea să le aperi, mărirea ş-a lor bine,
Ei braţul tău înarmă ca să loveşti  în tine,
Şi pe voi contra voastră la luptă ei vă mân.

De ce să fiţi voi sclavii milioanelor nefaste,
Voi, ce din munca voastră abia puteţi trăi?
De ce boala şi moartea să fie partea voastră,
Când ei în bogăţia cea splendidă şi vastă
Petrec ca şi în ceruri, n-au timp nici de-a muri?"

Fericiţi cei curaţi cu inima ...

    Atât de mult s-a imprimat în conştiinţa oamenilor de bine caracterul  lui Iisus,  încât Acesta a devenit conştiinţa însăşi. Sau a fost acolo mereu? Ne-am născut cu ea?! Dacă citeşti Fericirile, cum să te gândeşti că au fost scrise cu rea-voinţă doar ca să te consoleze, doar să nu încerci să-ţi faci dreptate, doar să te facă să taci?  Ar fi cel mai abject lucru din istoria omenirii!

„Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor!
Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia!
Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul!
Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează după dreptate, că aceia se vor sătura!
Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui!
Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu!
Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii Lui Dumnezeu se vor chema!
Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor!
Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea!”

   Învăţăturile lui Iisus sunt  extraordinare, de necombătut. Ele au puterea  să schimbe viziunea celor care le citesc, modul de a trăi. Atât de extraordinare,  încât pot transforma  un criminal într-un sfânt.
   Iisus mi-a fost mereu model, l-am simţit în centrul inimii mele încă din copilărie, i-am simţit  energia şi prezenţa înainte să-i aud numele.  Venea deseori în vis şi vorbea cu mine până în zori. Odată, mi-a spus: „Tu eşti parte din Mine”.   El nu poate să nu existe!   


Georgeta Istrate




Evadare în altă viaţă ( ultima parte)

Tratative...

    Virginia se trezi în braţele bărbatului cu mustaţă, care o privea la fel de tandru ca şi  data trecută. Nimic nu se schimbase. Ochii lui străluceau de iubire pentru ea, trăiau pentru ea. Ce şi-ar mai fi putut dori?
   -Marta, zise el, astăzi vom merge în vizită la George…
   -La George?!
   -Da, iubito, la vărul meu George. Ai uitat? Doar a fost ideea ta. Nu spuneai că ţi-e dor de aerul curat de munte?
   -O, nu! Nu vreau să văd niciun munte, zise Virginia hotărâtă. Spune-mi, în ce dată suntem astăzi?
   -Mă faci să râd, iubita mea. Se poate să fii atât de visătoare încât să uiţi că astăzi e ziua ta? E 13 iunie, iubito, anul 1950….Dar de ce eşti palidă ?
   -Daca  ai şti, te-ai înfiora….
   - Ce să ştiu, iubito?
   -Nimic…nu mă lua în seamă. Apoi, se răzgândi şi adăugă:
-Dragul meu, te rog să vinzi maşina...ca să putem trăi!
-Ce tot spui, iubito?  Noi nu avem probleme financiare. Chiar avem o situaţie foarte bună, cum adică să putem trăi? Şi apoi, ieri, când am cumpărat-o, erai foarte fericită, iar eu foarte mulţumit că am putut să-ţi fac o bucurie.
- De data asta aş vrea să nu mă întrebi nimic, doar să scapi de maşină.
Bărbatul nu înţelegea ce se întâmplă, dar o iubea atât de mult, încât hotărî  să-i îndeplinească dorinţa,  fără a mai pune întrebări. Totuşi, nu înţelegea ce o determinase să-şi schimbe părerea atât de mult,  doar în câteva ore.
- Bine, voi face cum vrei, draga mea.

Nu vreau să te pierd!

    Virginia privea îngândurată pe fereastră, spre albastrul misterios al cerului străbătut de aurul soarelui. Ce minune! Apoi, fără să-şi dea seama că gândeşte cu glas tare, rosti:
- Dac-ai şti...
- Ce să ştiu, iubito? Ce se întâmplă cu tine?
- Vreau să spun că te iubesc nespus...nu vreau să te pierd…nu vreau să ne pierdem…fără tine nici nu aş putea să respir, fără dragostea ta, aş muri!
  -Mă faci fericit când vorbeşti aşa. Şi eu te iubesc cu toată fiinţa mea , cu toată putera sufletului meu. Tu şi Maria sunteţi lumina ochilor mei, bucuria mea.  Fără voi aş fi o piatră, un sloi de gheaţă….fără voi nu aş exista! Nici o maşină din lumea asta  nu ne va despărţi. O voi vinde, dacă asta ţi-e voia!
  -Valentin, spune-mi, ai fi vrut să te naşti în alt timp?
  -Iubito,  nu conteaza timpul în care traieşti! Contează doar să fii fericit. Restul e nonexistenţă…
  -Ai dreptate. Într-o zi, îţi voi spune o poveste…o poveste tristă, dar care şi-a putut schimba finalul, înlocuind durerea şi moartea cu fericirea.

Ziua victoriei

     14 iunie, 1950. Marta privea calendarul şi mulţumea lui Dumnezeu pentru şansa de a fi fericită. Apoi, ca de obicei, se duse în leagăn. Ţinea în mână jurnalul pe care îl găsise în podul casei ei din viitor…Datele scrise aici o ajutaseră să-şi poată schimba destinul. Ceea ce părea imposibil se întâmplase.  Nu şi-a închipuit că fericirea se află dincolo de timp, cu atât mai puţin faptul că va avea acces la ea.

Nu mă căuta!

   14 iunie 1996. Radu căuta disperat un indiciu care să-l ajute să-şi găsească soţia. Nu-şi imaginase niciodată că, în ziua în care nu o va mai găsi pe Virginia aşteptându-l, va simţi un gol aşa de mare în suflet. O iubise şi nu-şi dăduse seama? Părea că-i caută urmele, era răvăşit. Poate pentru că  nu mai avea în cine să lovească?!  Nici el nu ştia. În anii petrecuţi împreună, nu fusese capabil măcar de un gest frumos. Şi acum, ce voia?  
  Se însera, iar Radu, într-o ultimă încercare de a o aduce înapoi, se apropie de leagăn. Era pustiu. Începuse să bată vântul. În miez de vară, cădeau frunzele, iar soarele apusese parcă mai devreme. La picioarele lui, vântul aduse o foaie de hârtie, care avea ataşată o poză a Virginiei. Citi:  

     “Priveşte-mi ochii pierduţi în neant! Sunt stinşi şi fără viaţă! Priveşte-mă din nou! Eu sunt opera ta, sunt pasărea ce suferă în colivie, ochii mei oglindesc ura şi răutatea ce le-ai proiectat asupra mea. Priveşte-mă!!! Sunt oglinda în care te vezi. Eşti nefericit?! Culegi ceea ce semeni. Acum este  timpul recoltei...
     Am decis să plec din casa noastră. Am vrut să fug de fantoma ta, care-mi apărea mereu, rânjind, în faţă. Stăteai lungit, fumându-ţi ţigara, cea născocitoare de ocări. Mă priveai fix, ori te răsteai la mine, precum un câine  ce caută motive de ceartă, care latră până şi la propria-i umbră. Poate vei plânge,  însă va fi  prea târziu. Am plecat din casa noastră, pentru că, lângă tine, nu mai aveam aer. Nu mă căuta, căci va fi în zadar!”

   Pentru prima oară în viaţă, Radu plângea. Privea spre cer, implorând o minune care să-i şteargă suferinţa ce se deschidea în inimă, ca o prăpastie...

Georgeta Istrate

Evadare în altă viaţă ( partea a V-a)


Revelaţia

     Coborî din pod şi, după ce se scutură de praf, plecă spre cimitirul localităţii. Într-un târziu, ajunse, dar nu ştia încotro s-o ia, de unde să înceapă, deoarece cimitirul era imens.  Undeva, în partea de vest,  îi atrase atenţia o pădure de bălării. Se duse direct acolo, ca şi cum cineva ar fi împins-o de la spate. Emoţia era aşa de puternică încât, pentru câteva momente, avu nevoie să se odihnească. Îşi reveni repede şi porni din nou spre locul vizat. Ajunse la marginea pădurii de ierburi înalte. Da, exact ce-şi imaginase! Iarba ascundea morminte foarte vechi. Erau neîngrijite, iar pe unele  nici nu mai existau cruci. Deodată, i se făcu teamă. Cine ştie ce jivine se ascund în aceste bălării! Pot să fie chiar şerpi, gândi fata.  Se cutremură, pentru că avea o teamă cumplită de aceste făpturi, dar şi de toate vietăţile care s-ar putea ascunde în tufişuri. Se urcă pe o piatră şi-şi roti privirea. La o distanţă de vreo zece metri de locul în care se afla, observă trei cruci de piatră mai înalte. Se apropie cu sfială, cu o reţinere aproape sfântă. Inima îi bătea mai tare, la gândul că ceea ce intuise ar putea să se confirme.  Pe aceste trei cruci  erau încrustate cuvinte şi portretele decedaţilor. Surpriza fu totală, când realiză că cele trei persoane erau cele din vis. Aceleaşi cu fotografiile din podul casei ei: Marta, Maria şi Valentin Vizitiu!  Pe crucea femeii stătea scris: Născută 13 iunie 1925, decedată  13 iunie 1950, într-un  accident de maşină, odihnească-se în pace”. Apoi, mai jos, o poezie, pe care Virginia o găsise şi în jurnalul Martei. Se pare că  fusese scrisă ca o premoniţie chiar în ajunul zilei accidentului:

am visat că...

timpul moare în mine
am ajuns un sicriu
în care clipele reprezintă
convoiul mortuar

timpul se stinge în mine
luând cu el câte-o fărâmă
din sufletul meu
de parcă el, sufletul,
ar fi un medalion
pe care să-l poarte la gât
ca pe un trofeu

timpul moare în mine
prefăcându-mi inima
neputincioasă
într-o stea
care va străluci trist
pe aleea ce duce
spre nicăieri.

 Sentimente contradictorii

      Curioasă,  citi şi pe celelalte două cruci. Data morţii era aceeaşi. Acum era sigură: familia aceasta murise în urmă cu patruzeci şi şase de ani, într-un accident de maşină! Simţi că pielea i se încreţeşte pe ea, iar emoţiile erau amplificate de groază. Apoi, ca prin farmec,  o linişte ciudată puse stăpânire pe ea, ca şi cum cineva ar fi măturat toate trăirile negative care o încercaseră. Avea sentimentul că este înconjurată de entităţi prietenoase. Imediat avu certitudinea că, în clipa aceasta, nu se putea afla în niciun alt loc de pe pământ. Începu, maşinal,  să curăţească acele trei morminte. Starea negativă îi revenea progresiv. O durere nemărginită îi sfâşia sufletul, iar lacrimile nu mai conteneau. După cincizeci de ani, ce putea să mai  facă?

Realitatea care ţi se potriveşte

    Se înserase de-a binelea şi, după ce se convinse că soţul doarme, luă o lanternă şi se urcă în podul casei. Valijoara o aştepta tăcută.  Îşi  puse colierul, cerceii şi se îmbrăcă în rochia albă de dantelă. Părea o mireasă pierdută,  care-şi caută mirele. Avea impresia că aceste lucruri au fost şi sunt ale ei, chiar dacă raţiunea îi spunea că se înşeală. Coborî din pod, după care se îndreptă spre leagăn. Un glas misterios părea că o cheamă: vino! Cerul negru, luminat de  miliardele de stele, şi o linişte mohorâtă o însoţeau în visul ei, care, de fapt, nu era vis.  Era o şansă pe care nu o crezuse posibilă. Se legăna uşor şi parcă nişte mâini nevăzute o trăgeau dupa ele. Erau mâinile destinului, care, de data asta, îi era prieten. Voia să-i redea  fericirea pierdută cândva. Timpul se oferea, acum, să-i fie ghid, conducând-o într-o cameră a sa, unde o aştepta realitatea care i se potrivea...

Georgeta Istrate

Evadare în altă viaţă ( partea a IV-a)



Nervi

   Virginia îşi dădu seama că ceva se întâmplase cu ea.Visase oare? Dacă da,  Doamne,  ce vis! Ce contrast în comportamentul bărbatului din vis şi cel din realitate.
  -Ce-i cu tine, femeie? Nu eşti în apele tale. Arăţi ca dracu. Parcă  ai aterizat de pe altă planetă!
  -N-am nimic, am visat ceva…
  -Dar când nu visezi tu? Ziua visezi, noaptea visezi…acum oi fi avut un coşmar, că prea  arăţi ca o stafie…
  -Nicidecum, zise ea liniştită. A fost un vis frumos… cel mai frumos vis pe care l-am avut vreodată! Aş  fi vrut să ţină o veşnicie.
 -Şi ce-ai visat atât de frumos? zise bărbatul, deranjat de calmul ei.
  -Se făcea că eram într-o curte, care semăna izbitor cu aceasta. Era şi un leagăn…da, da, era un leagăn exact ca al nostru.
  -Iar leagăne !? Nu vreau să mai aud de ele…sunt un coşmar!
  - Şi în curte era o fetiţă cu bucle blonde, care-mi zicea mamă…
  -Ce mamă, proasto?  Tu nu eşti în stare să faci un copil…eşti o incapabilă!
  -Dar, Radu, nu e decât un vis. De ce te enervezi ?  Stai să-ţi povestesc mai departe. Acolo se mai afla şi un bărbat căruia, culmea, îi   plăcea să mă legene. Se purta cu mine de parcă aş fi fost soţia lui.Era bun, tandru şi atent. Nu mă scăpa din ochi nicio secundă. De parcă aş fi fost totul pentru el. Recunosc, îmi plăcea nespus felul în care mă privea şi cum se purta cu mine.  Mă simţeam importantă, valoroasă...înţelegi?  
  - Ia uite, proasta ! Se crede valoroasă, vrea să i se acorde atenţie. Tu nu meriţi nimic!  

Taci !

   Tânăra femeie continuă, ca şi cum nu realiza că se află în faţa omului care o distrugea fizic şi psihic de câţiva ani încoace. Părea un copil care cere un pic de atenţie, un strop de  afecţiune. Şi dacă le-ar fi primit, ar fi plătit însutit, cu gesturile, zâmbetul şi căldura sufletului de care ştia că e capabilă.   
  -Eram atât de fericită ! Aş fi vrut să fie adevărat…
  -Potoleşte-te, că începi să ma enervezi! După aia o să vezi cât de frumoasă poate fi viaţa ta!
  - Radu, chiar nu-ţi dai seama ce nefericită mă faci ?  
  -N-ai decât să pleci în lume, să-ţi cauţi visele! Şi-aşa n-am nevoie de o inutilă ca tine!  spuse bărbatul tăios.
  -Tu mă goneşti…aş vrea să pot pleca, dar, deocamdată,  nu am unde.  Aş vrea să pot evada în visul pe care ţi l-am povestit. Apoi, plusă,  ca şi cum ar vrea să-i arate cum ar trebui să se comporte. Ştia că riscă.
-  Ştii, bărbatul din vis avea cele mai frumoase mâini pe care le-am văzut vreodată. Şi  fetiţa aceea care-mi zicea mamă….De ce nu pot avea toate acestea în viaţa reală?
  -Mă provoci…taci! Să nu te mai aud!!! se răsti bărbatul, după care ieşi din  dormitor  trântind uşa atât de tare, încât se desprinse o bucată din perete.

Pariez că nici nu mă cunoşti...

      În timp ce strângea mizeria de pe jos, Virginia plângea. Apoi se gândi că a făcut o greşală povestindu-i soţului visul cel frumos. În clipa următoare,  un dor de moarte cumplit o inspiră să scrie câteva rânduri :

Pariez că nici nu mă cunoşti.
Pariez că nici nu-mi ştii sufletul
Şi a trecut atât de mult!

Nu mă cunoşti pentru că n-ai vrut să ştii
Nu mă cunoşti pentru că nu mi-ai dat voie
Nu mi-ai permis să-ţi arăt cum pot să fiu
Doamne, cât de mult te-am iubit!

Şi câte  aş fi vrut să-ţi dau!
Şi cât aş fi putut să te fac de fericit!
Te-aş fi făcut să pluteşti,
Te-aş fi făcut să te simţi ca o pasăre măiastră
Nici nu ştii cât de mult ai pierdut !

Pentru tine, fericirea se limitează
La pofta înfruptării celei nesăţioase,
Care e cea mai josnică,
Cea mai dezgustătoare
Şi distructivă.

Cea care-ţi vorbeşte sunt eu.
Da, eu.
Eu,  care de-atâta amar de vreme,
Aştept un gest care să mă înduioşeze
Şi pentru care să te iubesc veşnic.

Şi încă sunt aici, aşteptându-te,
Cu sufletul meu,
Cu gândurile mele,
Cu nefericirea mea.

De mi-ai fi pus o picătură de miere în pahar,
De mi-ai fi spus doar un cuvânt frumos,
De m-ai fi ascultat când mă simţeam pustie,
Ai fi avut mai mult decât doreai
Aş fi putut să-ţi spun: dragul meu,
Cât de mult te iubesc!

Dar tu nu m-ai lăsat
Dar tu n-ai vrut să ştii
Iar eu am suferit...

Provocarea

    A doua zi, după ce soţul îi plecă la serviciu, Virginia se gândi în voie la aşa zisul ei vis. Se legănă din nou, dar visul nu reapăru. Dupa amiază, îi  veni ideea să ducă nişte obiecte vechi în podul casei. În timp ce aşeza cutiile, zări într-un colţ, în semiîntuneric, o valijoară. Nu o mai văzuse până atunci. O deschise cu uşurinţă,  ca şi cum însăşi valiza ar  fi aşteptat ca mâinile ei s-o atingă. Găsi o rochie de mireasă din dantelă albă, câteva caiete şi o pereche de pantofi albi. Pe fundul valizei, într-o pânză galbenă, erau câteva fotografii, un colier şi o pereche de cercei. Privirea i se  opri pe fotografii. Avu un şoc. Inima începu să bată cu putere. Ca să vadă mai bine, se apropie de fereastra podului. Încremeni. Erau fotografiile pe care le văzuse atunci când avusese visul. Era ea…Doamne, sunt şi ei: fetiţa cu bucle aurii şi bărbatul cu mustaţă! Nu ştia ce să facă sau ce să zică. Mâinile  începură să-i  tremure,  în timp ce fotografiile îi alunecară pe jos. Le ridică. Le mai privi o dată.  Într-adevăr, erau personajele din vis. Se întoarse la valiză. Ridică cerceii şi colierul. Observă că femeia din fotografii purta aceste bijuterii, amănunt  care-i  scăpase în vis. Apoi, deschise unul din caiete. Părea un jurnal. Coperta conţinea numele: Marta Vizitiu!  Marta…Marta… Marta….unde am mai auzit eu numele ăsta? Citi cu interes. Pe ultima filă a jurnalului scria: “ azi,  12 iunie 1950,  soţul mi-a facut cadou o maşină. Sunt fericită. Este o bijuterie. Când merg cu ea, am impresia că-mi cresc aripi, că pot zbura. De acum înainte,  leagănul nu va mai fi singura mea pasiune.” Culmea, scrisul acela era identic cu al ei. Nu se poate! Un gând îi străpunse tâmplele şi un fior rece îi trecu prin tot trupul. Ca să-şi verifice intuiţia, trebuie neapărat să ajungă într-un loc...

    Georgeta Istrate

Evadare în altă viaţă ( partea a III-a)

Necunoscutul din curte


    
   Simţi o mângâiere  reală  pe păr şi un sărut pe frunte. Deschise ochii. Deşi curtea era aceeaşi, lumina părea diferită.  În faţa ei se afla un bărbat necunoscut. Era brunet, avea mustaţă şi ochi de culoarea ierbii crude. Ce căuta bărbatul acesta străin în curtea ei?
    -Marta, iubito, ce frumoasă eşti când dormi!
    Marta!? îşi  zise Virginia doar pentru sine.Ce-o fi asta, Doamne?
    -S-a făcut tâziu, vino în casă! Ţi-am pregătit prăjitura  ta preferată.
 Ce???? El mi-a pregatit mie?!!! Doamne fereşte, se miră ea, dar nu zise nimic  cu glas tare. Se uită la bărbat cu o curiozitate aproape violentă,  nu-şi putea explica ce se întâmplă, unde se află şi de ce. Oi fi visând?! Pe moment, atenţia îi fu captată de  o fetiţă de vreo cinci anişori, cu nişte bucle superbe.
    -Mami, mami , vino repede să vezi ! Tati mi-a reparat păpuşa pe care mi-ai dăruit-o de ziua mea!

Sentimente vinovate

    Bărbatul o privi  cu dragoste, îi luă mâna într-a lui şi o duse la buze. Ea nu-i cunoştea pe aceşti oameni pentru care părea aşa de importantă. Cine o fi acest  bărbat atât de îndrăgostit de ea? Cine e micuţa care îi spune mamă? Pe neaşteptate, bărbatul o luă în braţe. Părea ceva firesc, ca şi cum ar mai fi făcut aceste gesturi de mii de ori. O conduse în casă, ţinând-o în braţe. Virginia  se simţi stânjenită, voi să se împotrivească, dar nu putu. El o aşeză cu grijă într-un fotoliu,  apoi o sărută din nou pe frunte.  Sigur că ar  fi vrut să ştie mai multe despre această familie, din care, se pare,  făcea parte şi ea, însă nu-şi permitea să pună întrebări. La un moment dat, bărbatul se îndreptă spre o masă, unde se afla un platou cu prăjituri:
- Iubito, ia o tartă!
-   Maria! strigă bărbatul, vino la tati să-ţi dea ceva! Fetiţa veni bucuroasă şi sări  drept în braţele lui.
- Cine este prinţesa lui tati? Hai, hai, s-auzim tare şi clar! spuse bărbatul, într-o tentativă nereuşită de a fi serios.
-Eu! răspunse  fetiţa jucăuşă, dar n-o uita nici pe mami. Nu vreau s-o facem geloasă. Ştii că se supără dacă n-o iei în seamă...
-Sigur că da! Mami este regina inimii mele, spuse bărbatul apropiindu-se de Virginia. Apoi, o cuprinse cu ambele braţe şi o strânse cu putere.  Ea simţea că trupul şi sufleul i se umplu cu parfumul, privirea, tandreţea lui. Nu mai simţise niciodată aşa ceva, deşi îl vedea pentru prima dată, simţea că bărbatul acesta este parte din trupul şi sufletul ei. Ce nebunie! O sperié ideea de a se lăsa iubită de un necunoscut. Sigur că dragostea lui aparţine altei femei! E o confuzie la mijloc, îşi spuse.  În minte,  lucrurile erau tulburi. Avea nevoie de nişte lămuriri, dar cine să i le dea? Până una, alta, ca să scape de aceste sentimente “vinovate”,Virginia se desprinse din braţele bărbatului, luă tava de pe masă,  cu intenţia de a-şi servi “familia”.
-Ce bună e! spuse fetiţa mâncând cu poftă. Într-adevăr, tarta este delicioasă, aprobă tânăra femeie, care mesteca  încet,  în timp ce privea pe pereţi...

Mireasa din tablou

    Totul în jur era străin şi, în acelaşi timp, familiar.  Un tablou îi atrase atenţia aşa de tare încât nu-şi mai lua ochii de la el. Era chiar ea. Doamne, nu pot să fiu eu! îşi zise. Şi totuşi mireasa din tablou îi semăna perfect. Lângă ea, bărbatul cu mustaţă şi ochi verzi îi zâmbea tandru şi ocrotitor. Un moment de fericire  imortalizat pentru eternitate. El îi observă privirea…
    -Ţi-aduci aminte, Marta, ziua nunţii noastre? Acum sunt la fel de îndrăgostit ca atunci…mă faci foarte fericit. Mulţumesc vieţii că mi te-a scos în cale. Nu ştiu ce am făcut  să merit atâta fericire.Tu mă mai iubeşti, draga mea?
  -Da, răspunse Virginia încurcată…desigur, eram foarte îndrăgostiţi...
În inimă simţea o căldură care-i inundase fiinţa, ar fi vrut să nu mai fie aşa suspicioasă şi să primească ce i se oferă. Dar imediat, raţiunea activă conştiinţa, care îi şopti: nu ai dreptul să fii fericită, ei nu-ţi aparţin! În suflet se dădea o bătălie cumplită, era dezorientată, dar, din fericire, soţul şi fiica nu vedeau vulcanul care erupea în interiorul ei,  demolându-i existenţa şi tot ce crezuse până atunci că reprezintă viaţa ei.

A-nceput serbarea-n codru!
 
    Fetiţa îi privea încântată. Apoi, ca şi cum ar vrea să-i premieze pentru iubirea lor, adăugă:
-Bunica m-a învăţat o poezie, vreţi să v-o spun? Dar nu-i lăsă să răspundă,  începu iute, de parcă i-ar fi fost teamă de un refuz:

Prin crenguţe-nmugurite
Înverzite şi-nflorite
Jucăuşe şi zglobii
Zburdă păsări viorii

Totu-i cânt şi veselie
Vremea-i bună de serbare
Cântă veselă prin crânguri
O privighetoare

Ciocârlia nu se lasă,
În acordu-i fermecat
Dă spectacol anunţat
Colo-n crâng, şi e voioasă

Iar la contrabas dă zor
O ciocănitoare mândră
Cucu-i sare-n ajutor
Deşi numele şi-l cântă

A-nceput serbarea-n codru!
Spectatorii se adună
Vine-un urs abia suflând
Din labe aplaudând

Codrul este fericit
Şi din frunze a zâmbit
În cântec, dans şi veselie
Viaţa e o armonie

Primăvara când soseşte
Supărarea o goneşte
Şi aduce-n toate viaţă
Veselie şi speranţă!

    Cei doi rămăseseră uimiţi de memoria fetiţei. Nu se încurcase deloc. În plus, rostise versurile cu intonaţie, ca o adevărată artistă. Tatăl nu-şi putu opri lacrimile de fericire.O luă din nou în braţe şi o sărută pe amândoi obrajii. Tânăra femeie zâmbi şi, pentru că nu ştiu ce să facă, îi cuprinse pe amândoi. Au stat aşa câteva minute...

Fără iubirea ta, nu aş avea nume...

La un moment dat, Virginia spuse:
   -Aş vrea să ies în curte…
   -Ştiu, vrei  să mergi la leagăn! ghici bărbatul. Dacă-mi dai voie,  aş vrea să te însoţesc…
  Cu-adevărat Virginia se îndreptă spre leagăn. Era acelaşi... Nici măcar o schimbare. El o luă în braţe şi o aşeză pe banchetă. Apoi începu să o legene,  cântându-i un cântec de dragoste:

Fără iubirea ta, nu aş avea nume,
Un sloi ori o piatră aş fi fără tine,
Un val izbitor de stânci neclintite
O perlă pe ţărmuri atât de străine!

Te văd printre flori, te văd printre stele
Cum vii, din adâncuri, în visele mele,
În fulgii de nea, în vii curcubeie
În inima mea, în strop şi-n scânteie...

    Ce voce caldă! Ce fericire! Nu voia să se trezească din acest vis. Deodată,  simţi  din nou că zboară.  Încet, încet se cufundă în  aceeaşi stare de fericire şi de abis.

Realitatea crudă

     Când se trezi, era noapte de-a binelea. Se afla  singură în leagăn şi nimeni nu-i mai cânta şi n-o mai mângâia. Totul în jur era rece. În casă, luminile erau aprinse. Intră, dar nu găsi nicio fetiţă cu bucle aurii sau vreun bărbat mustăcios care s-o alinte şi s-o îmbie cu tarte.  Era doar soţul ei, pe care îl cunoştea destul de bine. 
 - Am să stric leagănul ăla, într-o zi, spuse acesta răstit. Cum prinzi momentul,  fugi ca proasta în el. Doooormi acolo ore în şir. Ar trebui sa faci un copil, dar cum nu eşti în stare…
  Virginia simţi vorbele bărbatului ca pe nişte cuţite înfipte în inimă. Îi revenise instantaneu starea de deznădejde, iar depresia pusese stăpânire cu şi mai mare forţă pe sufletul ei. Ce crudă este realitatea!  

Georgeta Istrate

Evadare în altă viaţă (partea a II-a)


Iubirea este oarbă


       După ce experimentase căsnicia, Virginia ajunsese la concluzia că fericirea nu există, că este doar o utopie şi că omul pe pământ s-a născut doar să pătimească. Se înşela, oare? Nu este căsătoria celula de bază a societăţii, laboratorul în care se formează omul? Deşi sună a definiţie, căsătoria este într-adevăr  cel mai important pilon al vieţii echilibrate. Acolo copilul ar trebui să primească  îndrumare, afecţiune, sprijin până ce ajunge să poată sta pe picioarele sale. Dar dacă cei doi părinţi se au ca şoarecele şi pisica? Dacă diferenţa de evoluţie este atât de mare încât, între cei doi,  se creează o prăpastie ce nu poate aduce decât suferinţă? Şi cum să alegi? Cum? Nu ştiu cum se face, dar contrariile se atrag, iar  persoanele de acelaşi fel se resping.  Se întreba: cum să mă fi opus, dacă mă îndrăgostisem? Auzisem la bunici că iubirea este oarbă... De altfel, Cupidon este un zeu orb, iar săgeata lui loveşte inimile, în timp ce raţiunea doarme.  Iată formula dezastrului! Dar chiar toate căsniciile să fie falimentare? Oare cuplurile care par fericite doar simulează starea de bine? Posibil. Şi soţul ei o obligă să zâmbească atunci când ies în societate împreună, să vadă toată lumea cât de fericită o face! Iar ea trebuie să se supună. Altfel... Ce chin! Dacă pedeapsa karmică există, acest om o întruchipa. În plus, nu poate da vina numai pe el, căci nu o obligase în niciun fel să-l accepte de soţ. De ce, uneori, simţea că nu mai poate suporta durerea acestei nefericiri?  Şi de ce  sufletul doreşte ceea ce nu-i poate da?  Ce este iubirea? Chiar aşa, ce este? Din această experienţă aflase tocmai ce nu este. De ce simţea că se ofileşte fără acea iubire care să o înflorească?

O dragoste fără  asemănare

     De ce toate aceste întrebări o nelinişteau? Se aşeză în faţa pianului şi rămase aşa minute în şir, ca într-o transă. După un timp, atinse clapele pianului, dar de sub degete îi ieşeau doar note triste, ca nişte melodii de înmormântare. Oricum, viaţa  alături de acest om i se părea un mormânt.  Din punct de vedere material, nu avea de ce să se plângă, dar la ce-i foloseau banii? Ea voia o iubire  lipsită de vulgaritate, o dragoste mai presus de orice asemănare. Oare există aşa ceva? De ce credea că orice ar face, viaţa nu-i va da niciodată şansa, chiar şi scurtă, de a cunoaşte aceste sentimente şi trăiri atât de profunde? De unde ştia ea că acestea există cu adevărat? Şi dacă nu existau, de ce Dumnezeu o făcea să creadă şi să simtă toate aceste lucruri? De ce golul din inima ei se făcea din ce în ce mai mare, ca un hău fără  sfârşit,  gata să o înghită? Cum să te resemnezi cu asta?
Şopti câteva versuri, ca o rugă:

Doamne, umple golul sufletului meu
C-o iubire fără asemănare!

Doamne, mi-am pierdul viaţa pe nimicuri
Aşa cum pierzi banii la ruletă
Şi te trezeşti că eşti sărac lipit
Apoi, bodyguarzii  te aruncă-n stradă
Sau chiar după gratii

Doamne, mi-am pierdut viaţa
Şi-n schimbul ei n-am pus nimic,
A rămas golul ce urlă-n mine
Spunându-mi: străduieşte-te mai mult!

Curând or să vină soldaţii Tăi
Or să mă ia cu ei
Şi-or să mă judece!

Doamne, umple golul meu cu iubire
Că nu-i mai suport disperarea!
Îi e foame de duioşie, de afecţiune, de linişte.
De ar fi vrut pâine, i-aş fi dat,
Dar el vrea ceea ce nu pot să cumpăr!
Doamne, umple acest gol cu iubire!
.......................................................................................
Leagănul, poarta către o altă lume

     Ziua era minunată, iar frigiderul plin cu bunătăţi.  Şi pentru că singura plăcere era leagănul, se urcă în el. Vântul adia uşor, mângâindu-i  pletele blonde, iar razele soarelui se jucau cu ea încercând să-i pătrundă în ochi. Ciudat, îl simţea ca pe un iubit.  Dacă voia să facă o rugăciune catre Dumnezeu,  ruga astrul să o sprijine. Soarele acesta parcă răsărea numai pentru ea. Era întotdeauna acolo unde se afla şi ea. Căldura lui o făcea să se simtă iubită. Ah, o astfel de iubire îmi trebuie!  şopti  doar pentru sine. Şi acest iubit o căuta mereu, pentru a-i face  în fiecare zi o  nouă  declaraţie de dragoste . Îşi  mişcă trupul  mlădios la mângâierile lui...
     Pe neaşteptate, i se făcu somn. Ţinea ochii închişi, iar o forţă misterioasă o trăgea în necunoscut.  Simţea că se afundă  din ce în ce mai mult într-o stare de fericire, ca atunci când  somnul te ia în braţe şi te obligă să-ţi laşi  oboseala pe pernă, ori pe un... leagăn. Visa că i-au crescut aripi şi că zboară pe deasupra pământului.Ce bine era! O stare de fericire, de beatitudine, ca un dar la care visase de multă vreme, chiar toata viaţa, şi care, pe neaşteptate,  venise către ea. În momentul acela, nu realiza că leagănul este o poartă către o altă lume...
    
Georgeta Istrate

Evadare în altă viaţă (partea I)

     
O atracţie inexplicabilă

    
    Când îşi  cumpărase casă la ţară, Virginia fusese atrasă în mod inexplicabil de un leagăn . Era ascuns între patru peri şi două tufe uriaşe de trandafiri, ceea ce-i dădea impresia de izolare. Părea o altă lume, una misterioasă şi ...romantică!   Obiectul în sine era construit banal: se sprijinea pe o bară cu rulmenţi,  sudată pe două ţevi groase din fier, îngropate adânc în pământ. Din fericire, chiar dacă nu avusese copii, fosta proprietară nu desfiinţase leagănul. Când îşi prezentase casa pentru vânzare, nu şi-a imaginat că hotărârea Virginiei va fi luată datorită acestui leagăn. Îi văzu încântarea de pe chip şi  spuse zâmbind:
   -  A, leagănul acesta este aici de mulţi ani.Când m-am născut eu, era deja în curte. Tata mi-a spus că cei care au construit această casă au murit într-un accident de maşină, în urmă cu mulţi ani...Despre leagăn, ce să spun? În copilărie,  m-am legănat şi eu, însă nu am avut o dragoste specială pentru acest “sport”.
     -Eu însă da, spuse Virginia nostalgică.
  Era adevărat. Chiar acum , la vârsta de douazeci şi cinci de ani, se legăna. Se legănase toata viaţa. Pentru asta nu-i trebuise vreo construcţie specială. Mama ei îi povestise de unde venea această obişnuinţă:  nu avusese pe nimeni care să o ajute s-o crească şi, pentru că avea multă treabă, o lega de pat să nu cadă. Pe atunci avea doar câteva luni. Se adaptase foarte repede. Plângea şi se legăna până adormea. De atunci, legănatul devenise un fel de “viciu”. Dar unul frumos căci, atunci când se legăna, Virginia visa cu ochii deschişi. Şi tot ceea ce visase legănându-se,  se împlinise. Desigur, cu mici excepţii. Aşa cum în toate lucrurile se mai strecoară şi erori. Când era obosită, câteva minute de legănat o înviorau şi o odihneau totodată.
     În realitate, leagănul, casa şi grădina exercitau asupra ei o atracţie pe care nu şi-o putea explica.

Amintirile dor...

      Duminica  Învierii Domnului o găsi pe Virginia singură. Soţul îi era plecat pe la rude. Mai bine! Uneori, simţea nevoia să fie singură, să nu-i mai audă glasul mereu reproşator, căci lui nu-i plăcea nimic din ce făcea sau spunea ea.  Parcă  se străduia să facă lucrurile să pară mai grele, mult mai grele. Voia  cu orice preţ să-şi facă soţia  să se simtă slabă,  să aibă nevoie de ajutorul lui. Să se simtă o nimeni... Şi ea? Uneori  voia să aibă puterea să iasă pe poartă, să nu se mai uite în urmă, să plece departe, cât mai departe...Alteori, se gândea că ar fi bine să suporte,  pentru că - cine ştie?- poate omul acesta este marele test al vieţii,  pe care trebuie să-l treacă.Oare?  Dar cum rămâne cu dorinţa de a trăi alături de un om căruia să-i poată mulţumi, să-i poată spune : “ dragul meu, tu faci lucrurile să pară mai uşoare !”.  Când îi era foarte greu, se simţea  un căutător  de aur, dar în această mocirlă, în acest om,  nu exista nici urmă de  aşa ceva. Încercase toate posibilităţile de convieţuire, dar toate falimentaseră. Acum doar căuta să găsească o reţetă de supravieţuire. Îşi spunea: dacă tot sunt în aceeaşi barcă... Dar nu! Câteodată, în lipsa lui, i se părea că va reuşi, dar atunci când apărea, tunând şi fulgerând,... ea devenea  sacul lui de box! Nu, sigur că nu  va putea. Durerea i se va părea din nou insuportabilă şi iar o să-şi dorească să moară.  Îşi aduse aminte că ultima discuţie a durut-o enorm: “ du-te dracului de proastă! Gura mă-tii de ordinară, nu eşti bună de nimic!”  Îşi aminti momentul în care o verişoară de-a soţului, căreia Virginia îi povestise despre relaţia dezastruoasă dintre ea şi soţul ei, îi replicase: “ Păi, nu mă mir. Înainte să te căsătoreşti cu el, nu ţi-ai dat seama deloc de caracterul lui? Chiar dacă sunt rudă cu el, trebuie să recunosc, familia lui e una de nenorociţi. Maică-sa, ca şi el, ţipă şi se ceartă cu toată lumea, iar taică-su este un beţiv şi un neisprăvit...” Cuvintele verişoarei veneau prea târziu. Este adevărat, pentru că se îndrăgostise de el, nu a interesat-o din ce fel de familie provine alesul . Nu avea astfel de prejudecăţi. Mare greşeală!
   Căci acum, dar şi în multe alte momente,  îşi simţea sufletul greu şi nu-şi putea lua gândul de la cenuşiul vieţii ei. Parcă  veneau toate trăirile, toate părerile, ca o avalanşă care părea că vrea să o strivească. Paradoxal, exista un fel de plăcere neagră în toate aceste gânduri, ca şi cum această suferinţă perpetuă ar fi fost singurul mod de a trăi. Toate aceste aduceri aminte erau ca un puzzle, din care ea trebuia să facă un tablou, care odată completat i-ar fi revelat răspunsul. Ca şi cum trăirile prezente, amplificate de amintiri dureroase, nu i-ar fi ajuns, mai deschise  şi jurnalul, singurul prieten care îi suporta toate lacrimile. Cu o zi în urmă, îşi scrisese trăirile în versuri:

Sunt claunul ce plânge
Sunt claunul ce nu-şi poate trăi viaţa
Pentru că, evident, joacă rolul claunului...
Sunt claunul fără importanţă
Ce trece ca o umbră
Pe sub zidurile casei tale

De ce nu-mi priveşti lacrimile?
De ce nu-mi auzi suspinele
Ce-mi ies prin porii pielii
Ca o sudoare de sânge cald,
Ca o şoaptă a destinului
Ce se pierde în urletul furtunii
Din miez de decembrie?

Sunt focul ce arde
Îţi face cu mâna
Priveşte! Indiferenţa ta mă stinge.
Răceala ta mă ucide.
Şi mă voi pierde,
Aşa cum scânteia moare neobservată
Într-un incendiu imens şi flămând

Ia-mi inima în căuşul palmelor tale
Simte-i bătăile
Simte-i vibraţia
Simte-i iubirea
Simte-i sărutul
Răspunde-mi
Şi dă-mi ocazia să renunţ
La rolul de claun!

După ce citi poezia, câteva lacrimi îi inundară obrazul. Îşi plângea de milă?

Georgeta Istrate

La psiholog. De vorbă cu Florentina: Forța cuvintelor stă în emoția rostirii

  - Cât de importante sunt cuvintele? Care este puterea lor?   -   Cuvintele se formează în interiorul nostru. Limbajul este un rezult...