Cultura Sălcuţa





   A fost numită astfel după staţiunea din apropierea comunei Pleniţa (judeţul Dolj), unde s-au întreprins cercetări între anii 1916 şi 1920, continuate apoi şi în anii '50.
Triburile aparţinătoare culturii Sălcuţa, înrudite cu acelea ale culturii Gumelniţa, au dezvoltat o cultură sprijinită pe fondul Vinča din provincia din dreapta Oltului. Cultura Sălcuţa, ca şi cultura Gumelniţa, depăşeşte graniţele actuale ale României, ea făcând parte dintr-un complex cultural mult mai mare, care se întinde şi în nord-vestul Bulgariei (aspectul Krivodol), şi în Valea Moraviei, în Iugoslavia (aspectul Bubanj. Spre vest ocupă şi o parte a Banatului, în bazinul râului Cerna venind în contact cu fondul Vinča târziu (D) şi cu purtătorii culturilor Tiszapolgár şi Bodrogkeresztúr, originare din bazinul Tisei. Contactul cu lumea sudică a fost benefic din punct de vedere al evoluţiei, deoarece acele civilizaţii se aflau pe o treaptă superioară de dezvoltare (bronzul timpuriu), iar interacţiunile între culturi au adus un plus de cunoaştere şi civilizaţie.
 Staţiunea eponimă este fortificată cu şanţ şi val de apărare, aşa cum sunt toate aşezările culturii Sălcuţa. Ele se găsesc de obicei în apropierea apelor şi izvoarelor bogate în apă, pe terase sau boturi de deal. De cele mai multe ori comunităţile sălcuţene continuau să locuiască pe vechile aşezări. Este răspândit şi tipul de aşezare în formă de tell, dar el este cu milt mai rar decât în cultura Gumelniţa. Urmele locuirii purtătorilor acestei culturi au fost decoperite şi în peşteri. Ca tip de locuinţă erau răspândite colibele şi locuinţele de suprafaţă cu una sau două încăperi.(Daicoviciu, 1960, p. 58). Îngrămădirea locuinţelor şi sporirea numărului acestora, arată o comunitate cu un număr crescut de locuitori, fapt ce a dus la o dezvoltare economică şi culturală sporite.
 Numărul uneltelor de silex, cum ar fi: lame-cuţite, răzuitoare pe lamă, etc., este foarte mare, de asemenea, uneltele din piatră şlefuită. Pe lângă acestea, purtătorii culturii Sălcuţa foloseau frecvent ustensile din corn de cerb şi os, cum ar fi săpăligile din corn de cerb cu ajutorul cărora lucrau pământul, sulele din oase de mamifere sau de pasăre. În plus, încă din faza de început a acestei culturi se cunoaşte cuprul, din care confecţionau obiecte de podoabă. De asemenea, comunităţile sălcuţene au utilizat diverse tipuri de unelte din cupru, de la cele mai simple, adică mici obiecte precum sule, cârlige de pescuit, etc, la cele mai complexe, cum ar fi dălţi, topoare plate, topoare cu braţele dispuse în cruce. Tehnicile de prelucrare a cuprului au variat, folosindu-se martelarea la cald şi rece, reducerea minereului apoi turnarea sa în tipare monovalve sau bivalve prin procedeul numit „ceară pierdută”.
 Numărul mare al râşniţelor descoperite pe teritoriul sălcuţean trădează caracterul agricol al culturii Sălcuţa.
 De-a lungul evoluţiei, sălcuţenii şi-au îmbogăţit continuu cultura materială şi spirituală. Ei îşi ornamentau ceramica prin pictură cu grafit, incizie şi încrustare cu roşu şi alb, dar şi aplicarea picturii după ardere[1]. Canelurile de tradiţie vinciană joacă un rol important în cultura materială a acestor comunităţi. Figurinele de lut ars şi din os sunt asemănătoare cu cele din cultura Gumelniţa, o parte din ele şi cu cele din cultura Vinča. Ritul de înmormântare era cel de înhumaţie.
 Evoluţia culturii Sălcuţa cunoaşte patru faze principale (I-IV). Ultima fază marchează transformări profunde, produse în urma contactului cu elementele stepice răsăritene, prezente mai ales datorită extinderii de-a lungul Dunării, a purtătorilor culturii Cernavoda I. Dinspre vest s-a produs pătrunderea, în aria Sălcuţa, a comunităţilor Bodrogkeresztúr, această realitate culturală poate fi considerată ca premisă a apariţiei unei noi culturi, Coţofeni, care va evolua în eneoliticul final. (Beldiman, 2008, p. 65).


BIBLIOGRAFIE

· Beldiman, Corneliu, Istoria veche a românilor, Datele, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2008.
· Daicoviciu, C, Istoria României, vol. I,  Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1960.



[1] Mai este numită şi pictură crudă

SMS - Ei spun...







ei spun că paznic de comori tu ești,
că treaba-i serioasă, nu-s povești,
eu spun că mai presus de ale lor cuvinte
ești paznicul iubirii noastre de astăzi înainte
și te iubesc , căci ești a mea minune
o viață fără soare mi-e viața fără tine!

Georgeta Istrate

Sistematizarea în epoca de aur - Arhitectura, prea importantă să rămână neatinsă



       Pe durata existenței sale, regimul comunist a reușit să-și exprime mesajul politic poate cel mai bine în planificarea arhitecturală din București. 

     Arhitectura, privită ca stiință ce proiectează clădirile, atât cele de locuit, cât și cele instituționale, nu putea (așa cum nu putea niciun alt domeniu științific sau cultural) să nu fie subordonată modului de gândire al sistemului totalitar comunist. Cu alte cuvinte, arhitectura era prea importantă ca să scape neatinsă, căci reprezenta unul din elementele vizibile, o carte de vizită a regimului. Așa cum am mai spus, ca să-și implementeze propriile idei și să dea viață propriei viziuni, regimul comunist a dispus ca zeci de biserici din România, cu o valoare istorică și arhitecturală inestimabilă, să fie dărâmate, pentru a face loc construcțiilor-gigant precum Casa Poporului sau Cartierul Civic. Nu spun că aceste clădiri nu ar fi utile sau importante, dar sunt de părere că puteau fi cruțate măcar  unele monumente importante vechi, care ar fi fost nu numai locuri de spiritualitate, ci și obiective turistice. Și fiindcă nu pot separa clădirile de oameni, aș aminti aici spusele părintelui  Constantin Galeriu, care atrăgea atenția asupra faptului că prin demolarea bisericilor a fost rănit un popor în sufletul său. De asemenea, domnia sa mai spunea că  orice biserică se face numai cu voia lui Dumnezeu și că  a lovi într-o biserică înseamnă a lovi în casa părintelui ceresc, în trupul Fiului Său Iisus Hristos, în trupul unui om, în trupul unui neam sfințit în Duhul Sfânt. Și pentru că  acești  comuniști, mai adăuga sfinția sa, doreau să instituie în locul lui Dumnezeu idoli, chiar Turnul Babel, pretextând pentru aceasta înfăptuirea unui plan de  sistematizare. (Anania, 1995, p.7-8).
    Totul a început cu legea din 1974, cu privire la sistematizarea teritoriilor, care a adus în prim-plan  ideea de reconstrucţie urbană.
    Potrivit unui articol din legea mai sus menționată, această sistematizare avea ca scop organizarea judicioasă a teritoriului ţării, zonarea funcţională, stabilirea normelor pentru construcţii şi spaţii, echipările şi lucrările pentru îmbunătăţirea mediului şi punerea în valoare a monumentelor istorice. Totul părea frumos și chiar dacă această sistematizare luase amploare în întreaga țară prin anii 1970-1980, nimeni nu-și imagina că centrul Bucureștilor poate fi în primejdie. Ideile lui Nicolae Ceaușescu în ceea ce privește arhitectura Bucureștiului aveau să schimbe semnificativ fața acestui oraș. Dacă în trecut s-au făcut eforturi pentru menținerea centrului istoric și integrarea monumentelor în ariile nou construite, acum acesta avea să fie distrus. Sigur, acum toate proiectele se focalizau pe construirea Centrului Civic. Prin urmare, între anii 1968 şi 1989 au fost distruse, cu scopul sitematizării, douăzeci  de biserici bucureştene,  au fost mutate alte opt  biserici şi multe altele au fost mutilate, ca să nu mai vorbim de nenumăratele monumente şi unităţi de cult  care au fost distruse pe tot teritoriul ţării.

Bibliografie 

-  Anania, Lidia, Arh., Arh. Cecilia Luminea, Arh.Livia Melinte, Arh.Ana-Nina Prosan, Arh.Lucia Stoica, Arh.Neculai Ionescu-Ghinea, Bisericile osândite de Ceaușescu, București 1977-1989, Editura Anastasia, lucrare tipărită cu ajutorul Fundației Soros pentru o Societate deschisă,  București 1995.

Georgeta Istrate

Perioadele religiei în totalitarism sau războiul rece dintre biserică şi partidul comunist



     De-a lungul intervalului de regim comunist (1947-1989) au existat trei etape, fiecare având modalitățile sale de a aborda discursul arhitectural. Acestea sunt: perioada de început, care ține de la preluarea puterii și  până spre a doua jumătate a deceniului '60;  perioada de mijloc (1960 - 1970) și  perioada anilor '80.
În lucrarea mea mă voi referi mai cu seamă la ultima perioadă, cea mai dureroasă pentru istoria monumentelor de pe teritoriul României.
     O dată ce se hotărâseră să-şi realizeze idealurile și pentru că nu puteau  lichida complet religia, au încercat să-şi supună biserica, pentru a putea astfel controla viaţa religioasă a ţării. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât în România biserica, mai cu seamă cea ortodoxă, avea o influenţă foarte mare asupra populaţiei. Fiind ateişti din convingere şi profesiune, comuniştii români nu au admis totuşi nicio concesie  în favoarea bisericii şi a religiei. (Țurcanu, p. 427).
 Îngrădirea influenţei bisericii făcea parte din planul de construire a socialismului în România, de aceea relaţia partidului cu ea trebuia lămurită  în cadrul realizării întregului program  de reconstrucţie a ţării în spirit comunist. Primul lucru pe care l-a făcut noua stăpânire a fost să-şi supună conducerea Bisericii Ortodoxe Române: la 24 mai 1948, Patriarhul Nicodim, considerat ca anticomunist, a fost înlocuit prin „alegeri”, de Iustinian Marina, un apropiat al lui Gheorghe Gheorghiu Dej. Legea cultelor, adoptată la 4 august 1948, instituia controlul absolut al statului asupra religiei, misiune care îi revenea ministerului cultelor, dincolo de aceea ce aveau de făcut în această privinţă organele speciale de supraveghere şi represiune ale statului. Legea se referea clar la religii „recunoscute” din partea statului, ceea ce presupunea posibilitatea interzicerii, dintr-un motiv sau altul, a acelora care nu se potriveau cu politica sau cu interesele de moment ale conducerii comuniste. ( Țurcanu, p. 428).
   Se poate spune că, între anii 1945 şi 1989, din punct de vedere religios, regimul comunist din România a fost unul ateu. Argumentul care sprijină această afirmaţie se găseşte în chiar ideologia adoptată de acesta şi anume ideologia  ma­terialist ştiinţifică. În mod surprinzător, religia, în special cea creştină, a continuat să se manifeste în cadrul legal conferit de constituţie şi legile aferente. Însă relaţia dintre stat şi biserică a fost plină de ambiguităţi, nu numai pentru că legislaţia era de așa natură, ci şi pentru faptul că partidul se amesteca în toate componentele vieţii sociale. Poate că biserica a fost tolerată şi datorită contextului internaţional în jurul căruia gravitau interesele ţării. Unele din bisericile din România - adevărate minuni arhitectonice, care datau din diverse perioade ale istoriei, nu au fost demolate imediat, ci mai întâi s-a pus problema existenţei anumitor culte.
   Aşadar, perioada de după cel de-Al Doilea Război Mondial  ( 1945-1948) a fost una de libertate religioasă, dar la sfârşitul anului 1948, a avut loc un proces de înglobare a Bisericii Greco-Catolice în Bi­se­rica Ortodoxă, impus de stat,  care a avut drept consecință aruncarea în închisori a nu­me­roşi clerici care au continuat să-şi ma­nifeste crezul şi subordonarea faţă de Vatican. Nici preoţii ortodocşi nu au scăpat de închisoare, fiind acuzaţi de legionarism sau simpatii legionare. Această încordare nu a fost continuă, ci a fost presărată cu perioade de relaxare a acţiunii politice şi instituţionale.
     În perioadele “relaxate”  s-au construit noi lăcaşuri de cult, precum şi de restrângere a libertăţilor conferite de legea de funcţionare a cultelor, în perioadele de “restrişte”. Acest joc politico-religios s-a desfăşurat  în funcţie de interesele conjuncturale ale regimului şi de influenţele externe. În mod paradoxal, în aceste condiţii, cetăţenii României nu şi-au pierdut credinţa, ci ea a fost amplificată. 

Bibliografie
 
-  Ţurcanu, Ion, Istoria Contemporană Ilustrată a Românilor, Muzeul Brăilei, Editura Istros, 2010.

Georgeta Istrate

Sistematizarea din „epoca de aur”



  

    Sistematizarea din „epoca de aur” a fost una din cele mai dureroase, deoarece a provocat distrugeri ireparabile trupului și sufletului acestui neam. Până în anul 1989, aproximativ 29 de oraşe au fost reconstruite în proporţie de 85-90%, acest lucru efectuându-se în etape. 


      După anul 1955, regimul comunist a început un vast program de construcții de locuințe. Ca urmare,  au apărut cartierele de blocuri ridicate la periferia marilor oraşe. Dacă nu serveau noii viziuni, arhitectura tradițională și structura urbană, erau demolate  și înlocuite  de blocuri cu un număr mare de apartamente. Cel mai probabil, tactica   fusese adoptată conform principiului care spune că aceste clădiri colective  compactează populaţia, care astfel poate fi mai uşor supravegheată de Securitate. Prin acest program,  lumea nouă, cel puţin la nivel de clădiri,  rupea legăturile cu lumea veche tradiţională, căci puţine monumente istorice au rămas în picioare. Oamenii au fost dezrădăcinaţi, obligaţi să-şi părăsească casele în care poate că trăiseră o viaţă, iar acum trebuiau să se mulţumească cu mult mai puţin. Regimul nu s-a gândit nicio clipă  la trauma pe care avea să o producă populaţiei, care nu va uita curând, căci  momentul decembrie 1989 a dovedit-o din plin. Ambiţiosul program de sistematizare a orașelor şi satelor  a alarmat, în mod legitim, o mare parte dintre cetăţenii ţării. Însă protestele unor membri ai Comisiei Patrimoniului Cultural Naţional - istorici, arhitecţi, istorici de artă -  nu au fost luate în considerare. Nici presa internaţională nu a reuşit să oprească îndrăznețul proiect.

O sistematizare  înfăptuită pe sacrificiul monumentelor istorice 

     Visul lui Nicolae Ceauşescu era de a construi un mare centru civic al Bucureştiului, iar  Casa Poporului să fie aşezată în inima acestui centru. A şi avut de unde să se inspire, căci prin anii '80, fascinat de arhitectura chineză şi nord-coreeană, i-a venit ideea de a înlocui vechiul oraş, care avea în spate veacuri de istorie, cu unul nou care să reflecte grandoarea sistemului pe care îl conducea.  Aşadar, în planurile sale, exista şi un termen, 1990, dată la care aproape toţi locuitorii Bucureştiului să se mute în blocuri noi. Oamenii au protestat mai tare sau în intimitatea camerei lor, dar partea cea mai dureroasă a acestui plan era că existau o mulţime de monumente istorice şi biserici care stăteau în calea acestui plan. Distrugerea acestora avea să fie o rană, atunci şi acum, pentru cultura, religia şi istoria capitalei şi a întregii ţări. Pentru a nu întâmpina împotriviri şi a face totul legal, soarta acestor monumente a fost decisă prin decrete, care au înlesnit distrugerile. Așadar, după anul 1980, modificarea geografiei habitatului rural şi urban avea să fie “încununat” de o idee grandioasă: un uriaş proces de construcție a noului centru civic al Bucureștiului, un perimetru arhitectonic ce urma sa fie un viu exemplu pentru întreaga ţară. În aria istorică a Dealului Uranus, pe lângă demolarea unor întregi cartiere de locuinţe, sacrificiul monumetelor istorice  era inevitabil.  Casa Republicii - un amestec de stiluri arhitectonice, întins pe o suprafata de 6,3 hectare, construcție ce avea să devină  simbolul regimului comunist, fiind în acelaşi timp centru al autorităţilor politice şi administrative ale statului. În această clădire, care deţine locul al doilea în lume ca mărime, trebuiau să fie înglobate Comitetul Central, Consiliul de Miniştri şi Marea Adunare Naţională. Evident, unei clădiri care deţine locul doi în lume după Pentagon , trebuia să i se construiască un bulevard pe măsură. Acesta, care pleacă din faţa clădirii faraonice şi pe care l-au numit “Victoria Socialismului”, este mai larg decât Champs-Élysées din Paris. 

Georgeta Istrate

Cultura Vădastra







 Numită astfel după staţiunea situată pe locul „Măgura Fetelor”de pe teritoriul comunei Vădastra, judeţul Olt. A fost cercetată de Cezar Bolliac, începând cu anul 1870. S-a născut prin contopirea grupului Dudeşti cu fondul Vinča. Cultura a fost împărţită în două faze principale: Vădastra I şi Vădastra II. Aşezările acestei culturi sunt înconjurate cu şanţuri de apărare, iar în prima fază locuinţele erau de tip bordei, urmând ca, în faza de final, să câştige teren locuinţele de suprafaţă.
În faza mai veche - Vădastra I - când comunităţile acestei culturi au ocupat atât sud-estul Olteniei cât şi vestul Munteniei aşezările sunt situate pe terase cu şanţ de apărare, iar locuinţele erau de tip bordeiul săpat în pământ, având o formă ovală sau aproape rectangulară. Ca şi instrumente de lucru sunt frecvente microlitele, iar unealta caracteristică este toporul de mici dimensiuni, cu secţiune plan convexă. Purtătorii acestei culturi foloseau bovinele pentru tracţiune. Plugul primitiv avea brăzdar din corn de cerb sau din lemn. Inventarul litic din această fază seamănă cu acela al culturilor Dudeşti sau Boian (faza Bolintineanu), ambele având un rol important în procesul de geneză a culturii Vădastra.
 În faza Vădastra II, oamenii s-au retras în sud-estul Olteniei, între Jiu şi Olt. Aici au rămas până la începuturile culturii Sălcuţa (Vestul Olteniei). Comunităţile culturii Vădastra din faza finală în contact cu acelea ale culturii Boian (din faza Giuleşti) face posibilă construirea de locuinţe de tip tell şi locuinţe de suprafaţă, având podea din lut. Faptul că au schimbat tipul de aşezare şi de locuinţe, dar şi trecerea la o agricultură incipientă (prin folosirea plugului aratrum) cu tracţiune animală, au accentuat viaţa sedentară.
 Ceramica prezintă o bogăţie a formelor şi decorului, iar arderea vaselor se făcea în gropi. Predomină ceramica de culoare neagră-cenuşie, cu reflexe plumburii. Tehnicile folosite sunt incizia, excizia, pliseurile. Încrustaţia este în formă spiralo-meandrică sau geometrică, iar culorile specifice sunt roşu şi alb. Cultura Vădastra ne-a lăsat cele mai desăvârşite exemplare de ceramică excizată şi încrustată masiv cu substanţă albă, superioare acelora ale culturii Boian, de la care va fi împrumutat totuşi unele procedee tehnice. Alături de ceramica pictată a culturii Cucuteni, ceramica culturii Vădastra constituie fără îndoială cea mai înaltă expresie a artei olăritului din tot neoliticul european, atingând culmi pe care numai ceramica pictată eneolitică a Asiei Anterioare le mai atinsese şi chiar le depăşise.(Dumitrescu, 1968, p. 20-21).
 Şi plastica Vădastra este variată, ea continuă tradiţia Vinča. Se remarcă în special un vas pe care este reprezentată o mască umană, asemănătoare cu cele din spaţiul egeean. Viaţa spirituală a comunităţilor culturii Vădastra se reflectă în ceramica frumos decorată cu caneluri fine şi motive spiralo-meandrice, excizate şi încrustate cu alb şi, uneori, cu reprezentări de figuri umane în relief, precum şi în plastica antropomorfă din lut ars, căreia îi aparţin unele exemplare de o deosebită valoare artistică, de origine sudică. La aceasta se adaugă, în faza a doua a acestei culturi (Vădastra II) un frumos vas antropomorf, cu motive meandrice excizate şi încrustate cu alb pe faţa anterioară, care prin formă şi decor este un unicat.(Petrescu-Dîmboviţa, Daicoviciu, Teodor, Bârzu, Preda, 1995, p. 60).

Bibliografie 

1 - Dumitrescu, Vladimir, Arta neolitică în România, Editura Meridiane, Bucureşti, 1968.

            2 - Petrescu-Dîmboviţa, M.; Daicoviciu, Hadrian; Teodor Dan Gheorghe; Bârzu, Ligia; Preda Florentina, 1995, Istoria   României de la începuturi până în secolul al VIII-lea, p. 32-72, Editura Didactică şi Pedagogică, RA,   Bucureşti, 1995.
               

Georgeta Istrate

Monica Fermo sau cum să treci de la moarte la viaţă


 

    A trăit dintr-o prea mare dragoste. Pasiunea fiecărei clipe a fost dictată de o curiozitate fără temeri, reţineri sau interdicţii.

    Ajunsese pe marginea prăpastiei într-o viaţă ca un amalgam al nebuniei satanice…




       
 În aşteptarea spectacolului final...

    O viaţă ca o scenă deschisă în care lumea din jur aştepta spectacolul final, neapărat o dramă. Numai că drama a produs efectul invers, ca o oglindă murdară a unei societăţi bolnave marcată de un regim monstruos. Văzând schimbarea neaşteptat de surprinzătoare, societatea nu s-a recunoscut în acea oglindă şi au respins făptura care tocmai renăscuse, o imagine fadă, fără nimic spectaculos în exterior, aşa cum o cunoscuseră. Au considerat-o nebună şi au fugit de ea. Dar lumea nu avea cum să înţeleagă că extraordinarul se petrecea acum pe o altă scenă, aceea a interiorului Monicăi Fermo, acolo unde fluturele din suflet îşi deschidea aripile din crisalida păcatului.Se năştea o altă fiinţă, purtătoare de Hristos. Asta nu a putut înţelege lumea din jur! Contrastul dintre cele două vieţi, una teribil de spectaculoasă şi periculoasă, şi alta a tăcerii - a unei umilinţe şi a unei smerenii interioare aducătoare de fericire calmă şi adevărată. Şi dacă e să fie ceva extraordinar în viaţa acestei fiinţe, acel lucru se cheamă RENAŞTERE  dintr-o mocirlă care, paradoxal, a  ajutat-o să câştige cerul...

O lume nebună, nebună, nebună...

          Până la aproape 33 de ani, Monica Fermo îşi trăieşte viaţa cu patimă, dăruire şi implicare totală. Fiinţa ei “urlă de dorul de iubire”, un dor spumos, care stoarce la maximum fiecare clipă. Pasiune şi pe scenă, pentru că profesia Monicăi se desfăşoară în domeniul artei: teatru, film, televiziune. Spectacolul se prelungeşte în viaţa particulară cu iubiri pătimaşe,în care experimentează cele mai tari senzaţii euforice date de plăcerile trupeşti care o umplu de energie şi satisfacţie.Chiar dacă are în paralel mai multe iubiri, una rezistă tuturor, cea pentru R., care face să-i radieze fiinţa de o bucurie imensă: “  Singura relaţie care se păstrează nealterată în amalgamul ăsta de nebunie şi satanism este iubirea pentru R. Astăzi a fost una din zilele cu dorinţă devoratoare ce ne-a făcut aproape să ne înghiţim unul pe altul .Alături de el niciodată nu ştiu dacă e zi, dacă e noapte, dacă a trecut un ceas sau o lună. Îmi doresc să nu se termine niciodată ”. Monica încearcă de toate, nu contează că bărbaţii sunt însuraţi. Doi iubiţi morţi, unul dintre ei îi apare în locuri absolut surprinzătoare, Dinu; Dan, tipul misterios şi absolut malefic care parcă trage sforile de undeva din umbră şi care o duce pe culmile flăcărilor tantrei yoga; Adrian, alături de care experimentează o stare specială de fericire pentru că o face să-şi simtă inima şi trupul unindu-se cu el; un posibil soţ legat de o amantă nebună, o soacră cu care poate vorbi deschis despre sex. Şi iarăşi relaţii ocazionale, distracţii la maximum prin localuri, la munte, la mare, toate pe muzici de genul Black Sabbath; Led Zeppelin, Pink Floyd. Alcoolul şi ţigara sunt prezente în orice ocazie. De cealaltă parte iubeşte arta şi cultura adevărată, din care nu lipseşte muzica bună : Mahler, Chopin, Wagner, Bach... O scenă imensă de teatru într-un spectacol al vieţii ameţitor. Acum este convinsă că dacă drogurile ar fi existat pe atunci, le-ar fi experimentat cu siguranţă.Peste spectacole, examene picate, apariţii misterioase şi vise ciudate,  Monica se află prinsă între două lumi, iar sufletul ei strigă spre univers: “cine sunt eu, cine m-a creat  şi de ce?”Cu aceeaşi pasiune caută răspunsul în cărţile de filosofie, în mituri astrale, viaţa după viaţă descrisă de Raymond Moody, mărturii ozenistice, yoga,cărţi vrăjitoreşti şi incantaţii, spiritism, antimaterie şi lumi paralele, o dorinţă imensă de a călători spiritual în  Shambala, Sumeria sau Ur,  ca să poată cunoaşte secretele lumii. Ianuarie 1985.O petrecere absolut delirantă în casa ei în care-şi scrisese pe burtă denumirea de « Talpa Iadului » cu îmbrăcăminte adecvată, absolut sinistră : rochia, vesta, ciorapii toate negre secondate de părul vâlvoi şi faţa fardată în stilul punck- ochi înnegriţi, buze vineţii, fond de ten alb-gălbui, unghii negre şi printre invitaţi, diabolicul Dan…După această dezlănţuire, un prieten îi strecoară ideea botezului în minte. Monica vrea s-o încerce şi pe-asta. Misterioasă zi a schimbării. Ea venea ca o surpriză pentru ea şi pentru cercul ei de prieteni. Fără să ştie, se apropia de acea lumină indestructibilă în stare să materializeze dorul ancestral care o sfâşia pe dinăuntru în perioada revoluţiei sale.Acel dor care o purta acum spre adevăratul prototip al cărui nume nu poate fi scris decât cu majuscule, pentru că El reprezintă iubirea absolută.

La botez cu ţigările în buzunar

     29 iunie 1986, ora 16:30, Biserica Mănăstirii Cernica, preotul- nimeni altul decât părintele Ilarion Argatu, naşa –Lili, câţiva asistenţi pământeşti şi, cu siguranţă, mulţi asistenţi cereşti. Astăzi avea să primească un nume nou, un nume care să nu aibă nimic de-a face cu mocirla în care trăise până atunci: Elena. Da, sosise ziua marii schimbrări în care firea demonică avea să se transforme în una îngerească. Asta implică schimbare de stăpâni. Incredibil pentru multă lume, dar adevărat. Deşi plecase să se boteze cu ţigările în buzunar, trăirea spirituală i-a întrecut orice vis, orice imaginaţie şi orice speranţe. Elena deschidea pentru prima oară ochii văzând lumea diferit, o fiinţă care nu avea să păşească singură în lume, ci, în jocul vieţii, pornea de mână cu dulcele Hristos, adevăratul prototip, Stăpânul şi Împăratul ei: “lacrimile de fericire şiroiau pe faţă şi se împleteau cu apa sfinţită a botezului ce curgea de pe cap.Da, sunt Elena- fluturele ce s-a înălţat astăzi spre cerul Lui Hristos, ca să-I declare cât de mult Îl iubeşte. Pe El îl căutam în toată minciuna şi nebunia vieţii mele, pe El îl căutam, dar mă murdărisem atât de mult, încât nici nu mai puteam nici să-l intuiesc, darămite să-L zăresc !El era acolo, la doi paşi de mine, dar Monica nu mă lăsa să-l văd.Îl acoperea cu eul ei murdar şi josnic, plin de bube şi duhnind a moarte. Acum venise momentul ca noua fiinţă să pecetluiască unirea cu Mirele divin: “Te lepezi de satana?/ Mă lepăd!/ Întoarce-te şi scuipă-l de trei ori./…Fii tare şi leapădă totul- o cârpă murdară ţi-a fost toată viaţa.Uneşte-te cu Hristos…Iată, suflete, acum, acest duh blestemat, cum îşi muşcă mâinile de ciudă că te-a pierdut! Da, m-am unit cu Hristos, m-am unit cu iubirea, cu Blândeţea, cu Bunătatea, cu Sinceritatea, cu Curăţia, cu Adevărul. Aproape 33 de ani am orbecăit prin toate găurile negre  ale lumii, căutând cu disperare echilibrul. Dar cum era să-l găsesc, dacă mijloacele prin care-l căutam  erau ale haosului, ale dezechilibrului, ale morţii…”

Sentimentul de acasă

     A urmat o perioadă de uimire în faţa noii vieţi, dar şi de ispite cu care a trebuit să lupte.Acum nu mai era singură… A încercat o perioadă de revenire în teatru, dar ceva parcă se rupsese.Măştile, devenite prea grele, căzuseră. Chiar dacă cele două ipostaze înseamnă să mori pentru alţii, acum avea nevoie să moară într-un mod special.În noua viaţă a fost îndrumată de trei mari duhovnici români: Părinţii Argatu, Sofian şi Galeriu.Starea de umilinţă şi smerenie în care a ales să trăiască din dragoste pentru Hristos este starea trecerii de la întuneric la lumină.Pentru lume ea murise.Ei o considerau nebună şi unii, neînţelegând-o, au fugit de ea ca de o lepră, mai ales când au găsind-o spălând podelele unei biserici.Pentru ea, întâlnirea cu Hristos fusese transformatoare, înnoitoare, identică cu cea a lui Saul  pe drumul Damascului. Iubirea şi pasiunea pe care le avea în ea au fost redirecţionate. Evreică de origine, după Revoluţie, Monica a reuşit să ajungă în Israel. Iată primele impresii pe pământul patriarhilor Avraam, Isaac şi Iacov : « Aveam sentimentul că am ajuns acasă. Simţeam că aparţin acestor locuri. Un foc îmi încinsese inima şi m-am prăbuşit pe o bancă aflată într-o staţie de autobuz, căci lacrimile îmi şiroiau  şi nu mai vedeam pe unde calc…Era prea mult pentru mine. Inima stătea gata-gata să plesnească de prea plinul sentimentului de iubire… » Acum, rebela de altădată este călugăriţă în Ierusalim. Vine în România şi, de fiecare dată, în conferinţele sale, aminteşte despre păcatele tinereţii, ca o spovedanie publică, din care tinerii de azi pot extrage ideea centrală : Nu există suport şi sens în viaţă fără Hristos şi Sfânta Treime, alături de Maica Domnului şi toţi sfinţii ! 

 Georgeta Istrate

P.S. Acest articol mi-a fost publicat și în revista ”Felicia”, în urmă cu câțiva ani.

Cultura Hamangia





 Hamangia este considerată cea mai veche cultură neolitică de pe teritoriul dobrogean. Ea evoluează pe parcursul celei de-a doua jumătăţi a mileniului al V-lea î. e. n. şi începutul mileniului următor. Fazele timpurii ale acestei culturi au fost sincronizate de arheologi cu evoluţia culturilor Criş şi Boian. Staţiunea eponimă se află pe teritoriul satului Baia, judeţul Tulcea.
 Cultura Hamangia face parte din marele complex neolitic circummediteranean, caracterizat prin ceramica de tip cardial, dar reprezintă o etapă cronologică mai evoluată decât aceea a culturii Starcevo-Criş. Cauzele acestei întârzieri a începutului vieţii neolitice în Dobrogea nu au fost încă elucidate satisfăcător, emiţându-se mai multe ipoteze, plauzibilă fiind aceea care consideră că, datorită unei transgresiuni marine, nivelul apelor a fost mult mai ridicat în regiunea dintre Dunăre şi Mare. Descoperitorul acestei culturi, Dumitru Berciu, afirma că purtătorii ei ar fi venit pe mare, dinspre Asia Mică, folosind bărci monoxile, dar nu poate fi exclusă nici răspândirea pe uscat, de-a lungul litoralului vestic al Mării Negre, deoarece aşezări de acest tip se găsesc în estul Bulgariei şi sud-vestul Basarabiei.(Beldiman, 2008, p. 59).
 Aşezările culturii Hamangia erau formate din bordeie şi colibe risipite şi nu erau întărite în niciun fel. Erau construite pe terasele joase ale apelor, de cele mai multe ori în imediata vecinătate – Ceamurlia de Jos, Baia-Hamangia, Cernavoda, Mangalia, etc. Uneori îşi aveau locuinţele în peşteri, de exemplu peştera de la Gura Dobrogei. Oamenii acelor vremuri nu rămâneau multă vreme în acelaşi loc, ci se mutau dintr-un loc în altul, din cauza solului de stepă de culoare brună şi a uneltelor încă în stare rudimentară. Căutau tot timpul pământuri fertile pentru cultivare, dar şi locuri prielnice pentru vânat sau pescuit.
 Ca şi unelte, foloseau topoare de piatră şlefuită de formă trapezoidală, cu secţiunea dreptunghiulară sau biconvexă, dar nu lipsesc nici cele de silex. Am putea spune că sunt tradiţionalişti, căci în epoca neoliticului, căreia îi aparţin, ei încă mai lucrează cu lame, străpungătoare sau trapeze, folosite în mezolitic. Confecţionau din oase de animal sau de pasăre dăltiţe mici, spatule, împungătoare, etc. Săpăligile din corn sunt foarte rare, dar împreună cu râşniţele de mână ne indică faptul că una din formele economiei era cultivarea plantelor. Cuprul, fiind foarte rar, se foloseşte doar pentru podoabe. De altfel, prelucrarea metalelor nu ocupă un loc important în această cultură, deşi cunoşteau prelucrarea aramei. Investigaţiile arheologice au scos la lumină foarte puţine obiecte aparţinând culturii Hamangia din aramă, şi un număr foarte mic de unelte. Se remarcă totuşi pentru această cultură brăţările de la Agigea.
 Ei nu au obţinut realizări deosebite în domeniul ceramicii, mare parte din ceramică este lucrată în amestec cu cioburi pisate sau nisip fin. Arderea vaselor se făcea în gropi deschise şi sunt diverse forme: pahar, strachină, cupă, vase cu gât cilindric, cupa cu picior şi vasul mare cilindric cu piedestal. Formele cele mai răspândite ale culturii Hamangia sunt vasele cu pântecul bombat și gâtul cilindric, strachinile, cupele, etc. Ornamentarea foloseşte tehnica barbotinei, inciziile din linii punctate sau imprimări cu scoica[1], incizii adânci sau aplicaţii în relief, precum şi încrustaţia cu culoare albă şi tehnica superioară a canelurilor, mai ales cele plisate. Aceste impresiuni, făcute cu ajutorul scoicii sau cu un obiect ascuţit, rânduite în şiruri paralele creează motive unghiulare de inspiraţie pur geometrică, uneori au formă de meandru în benzi de linii paralele. Încrustaţiile colorate cu substanţă albă creează un contrast menit să scoată în evidenţă ornamentarea.
În rândul cercetătorilor artei străvechi, această cultură s-a remarcat prin realizările sale de excepţie în domeniul sculpturii în lut. Plastica antropomorfă feminină este deosebită, în sensul că are forme necunoscute în celelalte culturi neolitice de pe teritoriul ţării noastre, contemporane cu ea. Se remarcă două tipuri de idoli: în picioare şi în poziţie şezândă. Celebre sunt statuetele „Gânditorul şi femeia lui”. Acestea au fost descoperite într-un mormânt de la Cernavodă. Bărbatul stă pe un scăunel, are coatele aşezate pe genunchi, sprijinindu-şi capul în mâini. Femeia, în schimb, nu stă pe un scăunel, iar mâinile şi le ţine pe un picior. Se presupune că cele două statuete ar forma o pereche, ba chiar unii au mers mai departe afirmând că bărbatul ar reprezenta un zeu al vegetaţiei, iar femeia o zeiţă a recoltei.
 În cultura Hamangia se remarcă în mod special vasele şi statuetele de marmură. Podoabele erau brăţări masive din scoica Spondylus gaederopus sau din marmoră, perle de scoică, perle de marmoră sau de aramă. Plastica, dar şi ceramica aparţinătoare culturii Hamangia sunt de origine anatoliano-egeeană, legată de un complex răspândit în tot bazinul Mării Mediterane .
 Cultura Hamangia este împărţită în trei faze: faza timpurie (Medgidia) se poate paraleliza cu fazele II-III ale culturii Dudeşti; cultura ceramicii liniare din Moldova este, de asemenea, contemporană cu faza timpurie a acestei culturi. Este posibil ca purtătorii culturii Hamangia să fi avut un rol în geneza culturii Boian, alături de cei ai culturii Dudeşti şi ai ceramicii liniare. Următoarele două faze au o existenţă mai îndelungată, cu mai multe etape de evoluţie: Goloviţa şi Ceamurlia. Ultima fază se limitează la zona litoralului (faza Mangalia), fiind contemporană comunităţilor perioadei de tranziţie de la cultura Boian la cultura Gumelniţa.(Beldiman, 2008, p. 59).
Purtătorii culturii Hamangia îşi înhumau morţii în poziţie întinsă, mai rar în poziţie chircită. Cel mai reprezentativ cimitir este cel de la Cernavodă, cu 540 de morminte. Cimitirul se afla în imediata apropiere a aşezării. Printre obiectele găsite aici numără ofrande, cum ar fi brăţări de marmură sau din valvele scoicii sudice Spondylus, dar şi pandantive din colţi de mistreţ.
 Tot la capitolul funerar se înscriu şi practicile rituale neobişnuite, cum ar fi craniile depuse în grămezi sau absenţa mandibulei, obiceiuri împrumutate din zona anatoliană. În ultima fază, cultura Hamangia a continuat să se dezvolte în sudul şi centrul Dobrogei, menţinându-se aici până la sfârşitul acestei faze. Dar perioada de înflorire a culturii Hamangia a durat până la final, adică până la naşterea variantei pontice a culturii Gumelniţa.

Bibliografie

- Beldiman, Corneliu, Istoria veche a românilor, Datele, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2008

Georgeta Istrate



[1] Specia Cardium, de aici şi denumirea de ceramică cardială

Tu ai știut






Dormeau adânc în mine dorinți nebănuite
Iubirea ne-mplinită te aștepta pe tine,
Tu ai știut să faci din lacrimi și suspine
Petale și parfumuri de nimeni cunoscute.

Și-ai mai  știut să faci  viorile să cânte
Din seri ca toamna triste, frumoase primăveri
Doar tu, iubitul meu, făcut-ai din lacrimile multe
Romanțe și un astăzi mai fericit ca ieri.


Georgeta Istrate

SMS - un cartof și o salată...






un cartof și o salată
este masa de-astă dată
dar curând o să mai fie
și iubire, măi bădie!

Georgeta

SMS - Să fii






Pe tine  te iubesc, de tine-mi este dor,
Să-mi fii corabie. Și ancoră.Și zbor.
Să fii lângă mine la greu și la bine
Căci o viață întreagă te-am așteptat pe tine!

Georgeta

SMS - ești








frumos și tandru ești, iubitul meu,
ești prințul ce l-am așteptat mereu,
ești raza mea de viață, ești soarele și luna
și pentru tot ce ești, te voi iubi întotdeauna!


Georgeta

La psiholog. De vorbă cu Florentina: Forța cuvintelor stă în emoția rostirii

  - Cât de importante sunt cuvintele? Care este puterea lor?   -   Cuvintele se formează în interiorul nostru. Limbajul este un rezult...