vineri, 28 octombrie 2011

Creştinismul, partea I

„Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea , încât pe Fiul Său  Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine  crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (  Ioan , cap.3.).


     Creştinismul este una din cele trei mari religii monoteiste, alături de islamism şi mozaism, care domină cu autoritate scena vieţii religioase a lumii.  În secolul al V-lea î.e.n., Platon vorbea despre două lumi diferite, anticipând întrucâtva mesajul pe care avea să-l aducă Iisus Hristos. Filozoful  susţinea că lumea temporală în care trăim,  pe care o percepem cu ajutorul simţurilor, este doar o umbră a lumii reale, în care cele mai înalte idealuri sunt abstracţiile intelectuale cum ar fi binele, frumosul şi adevărul.  Adevărata realitate , spunea Platon, nu este temporală, nici materială, ci spirituală şi eternă. Creştinismul a oferit revelaţia istorică a binelui, frumosului şi a adevărului, în persoana Dumnezeului-om, Iisus Hristos:„ O lectură atentă a Evangheliilor dezvăluie cititorului un învăţător în persoana lui Iisus şi un educator atipic, care nu s-a acomodat sistemului educativ iudaic. Le-a vorbit oamenilor cu acea autoritate şi charismă care le lipsea cărturarilor. A stabilit un standard moral  pe care nu l-a încălcat niciodată şi a trăit la propriu ceea ce i-a învăţat pe alţii. Şi-a instruit ucenicii înainte de a-i trimite în lume să răspândească Cuvântul Adevărului, fără însă a-i îndemna să facă exerciţii de repetare a învăţăturii Sale, după modelul rabinic. A pus accentul pe abordarea personală, nu pe cea a maselor, ştiind că ucenicii îi vor urma exemplul , şi a stabilit relaţia dintre maestru  şi învăţăcel”.( Liliana Trofin, Istoria Religiilor, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2009  p. 19).

Pregătiri pentru împlinirea vremii
   
    
    Pentru greci, păcatul era o problemă contractuală, nu una care să-l jignească pe Dumnezeu sau să îi rănească pe alţii. Pentru evrei, păcatul era o  o violare a voii lui Dumnezeu, care se exprima printr-o inimă necurată şi apoi prin diverse acte exterioare.
    Dacă  Epicur, Zenon şi religiile misterelor  vorbeau despre dorinţa omului de a avea o relaţie mai personală cu Dumnezeu, creştinismul oferea această relaţie ca pe o certitudine. Speranţa evreilor într-un Mântuitor va fi materializată prin naşterea lui Iisus Hristos. În acest sens ( probabil fără voia lor) evreii  au asigurat o instituţie care a ajutat la apariţia şi dezvoltarea creştinismului: sinagoga. Aceasta a fost înfiinţată în timpul robiei babiloniene, când evreii nu aveau acces la Templu.
     Prin contribuţiile lumii greceşti şi romane, prin  moştenirea iudaismului, lumea a fost pregătită pentru „împlinirea vremii”, când Dumnezeu şi-a trimis Fiul pentru a izbăvi o umanitate sfâşiată de război  şi îngenuncheată de păcat.

G. I.

miercuri, 26 octombrie 2011

Viaţa e ca o şosea



Viaţa mea e o şosea
Poate prea lungă şi prea grea,
Când beznă, când  soare pe ea,
Când ceaţă deasă-n calea mea.

Viaţa mea-i ca o şosea
Şi doar scaieţi pe lângă ea
Şi-i grea, o Doamne, cât de grea
Dar trebuie să merg pe ea!

G.I.

sâmbătă, 22 octombrie 2011

Când visele devin realitate...

    
     Înainta în vârstă şi habar nu avea  că nu avusese parte de o clipă de fericire reală. Relaţia, pe care o avea de ani buni,  nu făcea decât să o distrugă. Pentru că fusese singurul  bărbat  din viaţa ei, credea că  aşa trebuie să fie.  De mulţi ani, nici nu-şi mai amintea câţi, dormea într-o altă cameră. Aici, în singurătatea şi bezna nopţii, îşi imagina o altfel de fericire, una care să i se potrivească. Acesta era singurul rai din care nimeni nu o putea alunga, era locul ei de refugiu,  care avea s-o ajute să supravieţuiască într-o existenţă cenuşie. Membrii familiei nu o priveau decât ca pe un obiect bun de folosit, probabil se gândeau că , în tinereţe, avusese partea ei de fericire. Şi chiar dacă ar fi ştiut că nu a avut, nu i-ar fi permis acum acest lux. Era rândul lor, iar ea era obligată, prin statutul pe care îl avea, să contribuie la bunul mers al fericirii lor.

       Atunci când soţul se apropia de ea, avea o reacţie de respingere, o biciuia îngrozitor prezenţa lui. Şi atunci,  îi venea să fugă, dar singurul lucru pe care îl făcea cu adevărat era să privească spre icoana lui Iisus şi să-i spună în tăcere: salvează-mă! Deschide-mi o uşă! Chipul mut din icoană o privea absent, uneori i se părea că aude răspunsul: îndură!!!!
     Chiar dacă raţiunea îi spunea că asta e soarta femeii, inima nu voia să se supună. Ea voia să fie iubită altfel, voia să iubească cu adevărat. Disperată, se uita în oglindă. Ceea ce vedea nu era deloc rău. Arăta mult mai tânără. Cum se poate? Prin câte trecuse! Poate că se întâmplase ceva cu ea, poate că atunci, în dimineaţa  când o vizitase lumina aceea dulce,nepământeană,  şi se aşezase pe faţa ei ca un reflector, se întâmplase ceva. Nu, e doar o idee!

      Într-o zi, deschise Biblia. Acolo scria că Dumnezeu făcuse femeia din coasta lui Adam. Reflectă  îndelung la acest lucru. Ajunse la concluzia că ideea Creatorului era cea mai bună, deoarece coasta se afla aproape de inimă. Prin urmare,  femeia fusese creată pentru a fi iubită. Dar de ce, atunci când soţul se apropia de ea, simţea un dezgust total? Poate nu era ea coasta potrivită pentru el? Dar oare mai putea ea să simtă ceva pentru cineva? Fusese vreodată înzestrată să simtă acele vibraţii care te ridică de pe pământ atunci când iubeşti? După atâta vreme se îndoia că mai este femeie, că mai poate stârni pasiune şi admiraţie în inima şi ochii unui bărbat. Se îndoia că mai poate trezi focul din interior, un foc care părea să fie demult cenuşă. Dar de ce sunt toate acestea importante?

     Aşteptase toată viaţa un bărbat care să o salveze de prăpastia întunericului şi a nefericirii. Uneori, în mintea ei se năştea un basm în care ea avea rolul principal. Dar şi acest vis se stinsese încet. Când nu mai aştepta nimc de la viaţă, minunea s-a înfăptuit. Din neantul visurilor, din imaginaţia care o ajutase să supravieţuiască, a luat fiinţă omul potrivit. Când s-au văzut faţă în faţă, şi-a văzut chipul în ochii lui, ca într-o oglindă. Era frumoasă, cea mai frumoasă femeie din Univers. În privirea lui se vedea strălucitoare, aşa cum nu se văzuse în nicio oglindă şi în nicio privire. Avea o aură specială, ca şi cum ceva magic ar fi înconjurat-o.  Era uimită. Şi când el i-a atins mâna, tot corpul i s-a înfiorat. Simţirea îi confirma faptul că este vie, că acel foc interior, pe care doar îl intuia, era intact, proaspăt şi  atât de plăcut! Doamne, cum trăise fără el?  Şi când l-a îmbrăţişat pentru prima dată, a ştiut că este parte din el. Era o senzaţie atât de plăcută, că nu putea fi comparată cu nimic de pe lumea asta. Credea că aşa se simt doar zeii. Imaginaţia ei era întrecută de realitate. Şi dacă în momentul acela ar fi fost să moară, nu i-ar fi părut rău, căci clipa aceea valora cât o eternitate.

Georgeta Istrate

Te arzi


Pentru cel viclean, ia seama,
Nu băga mâna în foc
El o faţă îţi arată
Însă feţe are...stoc!

De te-ncrezi în fitecine
Iute tu o să te arzi
Deci ascultă-aici la mine
Mâna-n foc să nu o bagi

Că-i frumos, că e cuminte
Că-i aşa şi pe dincoace,
El te duce cu-a lui vorbă
Ocolişuri multe face
Şi când seama îţi vei da
Că-i maestru al minciunii
Vei simţi în viaţa ta
Doar dezgust şi deziluzii

Dacă mâna-n foc îţi bagi
Fără să cunoşti prea bine
Cine e, de unde vine
Protejatul tău, te arzi!

Georgeta Istrate

Cultura Cucuteni , o epocă fără egal

   


    Cultura Cucuteni a fost descoperită pentru prima dată pe teritoriul Moldovei, chiar în satul de unde şi-a tras numele. Localitatea se află în apropiere de Iaşi, la 10 km de Târgu Frumos. Anul 1884 a fost unul în care civilizaţia trăitoare pe acele meleaguri, în urmă cu aproape 6000 de ani, îşi cerea dreptul de a fi scoasă de sub pământ şi pusă în valoare, ca o lecţie pentru generaţiile secolului al XIX-lea şi a celor care vor urma. A fost ca o renaştere a acelei civilizaţii, ca un Phoenix ce arsese pe cerul timpului şi care dorea să reînvie din propria cenuşă. Oamenii pe care i-a ales s-o arate lumii, pentru prima dată, au fost nişte amatori. Deşi aveau alte specialităţi, aceştia au putut să-şi dea seama de valoarea comorii ce începuse să iasă la iveală.

Comorile din curte



   
       Aşadar, cu ocazia unor lucrări la o carieră de piatră, au început să apară foarte multe vase colorate şi statuete de „oameni”. La acea vreme, mulţi locuitori din jurul Iaşiului strânseseră prin curţile lor mulţime de cioburi de oale misterioase, de a căror valoare nu erau conştienţi. Primul pas fusese făcut, căci acele cioburi provocaseră deja uimire în privirea necunoscătorilor. Al doilea pas a fost ca un clopoţel, căci unele vase sau fragmente au ajuns pe mâinile unor celebri anticari ai timpului: fraţii Şaraga. Prin ei, artefactele au început să circule în mediile culte ale Iaşiului.

Omul şi întâmplarea 

      

      Al treilea pas a fost unul decisiv. Unul dintre marii cărturari ieşeni de la sfârşitul secolului al XIX –lea, folcloristul Teodor Burada, a semnalat autorităţilor existenţa acestor descoperiri extraordinare. Întâlnirea lui Burada cu cioburile a fost una spectaculoasă, ca un impuls, ca o clipă grea de emoţie care a rămas probabil în arhiva timpului, luminoasă şi emoţionantă. Iată povestea: cărturarul voia să viziteze biserica Cotnari, despre care auzise că ar fi fost construită de Ştefan cel Mare. Pe drum, între localităţile Târgu-Frumos şi Hârlău, s-a întâlnit cu un convoi de căruţe ce cărau piatră de pe Dealul Cetăţuia. Cioburile, măiestrit colorate, amestecate cu piatra din căruţele ţăranilor din Cucuteni şi Băiceni, l-au întors din drum. E ca şi cum acele obiectele ar fi cerut ajutor, ca şi cum mâna destinului l-ar fi ales pe el. Şi a ales bine, căci Teodor Burada s-a întors din drum şi a făcut o primă vizită locului care adăpostea nepreţuitele comori.


O adevărată magie

    
   
     Vestea descoperirii vaselor a ajuns la urechile unor cunoscători şi iubitori de istorie. Împins de curiozitate, unul dintre profesorii ieşeni, poetul Nicolae Beldiceanu (care era şi un tip enciclopedist), a mers  la Cucuteni, în primăvara anului 1885,  unde a iniţiat o primă săpătură. Apoi, în acest proiect l-a implicat şi pe profesorul Grigore Buţureanu, care, deşi avea specialitate în domeniul ştiinţelor naturii, a acceptat. Obiectele găsite exercitau o magie extraordinară asupra intelectualilor acelor vremuri, astfel că îl vedem „prins” de vraja acelor obiecte şi pe un fiu de primar, George Diamandi.     Ulterior, profesorul Beldiceanu a publicat o broşură despre aceste descoperiri. Ca urmare,  în anul 1889, la cel de-al X-lea Congres Internaţional de Antropologie de la Paris, au fost făcute cunoscute descopeirile de la Băiceni-Cucuteni, dar şi efortul oamenilor de cultură ieşeni Teodor Burada, Nicolae Beldiceanu şi Grigore Buţureanu. În sală,  se afla şi cercetătorul Hubert Schmidt, a cărui inimă fusese atinsă de dorinţa de a veni la Iaşi, să vadă cu ochii lui minunea.


Cea mai veche cultură din sud-estul Europei
     


         Urmările prezentării de la Paris au fost extraordinare, căci aşa civilizaţia cucuteniană avea să fie cunoscută şi în străinătate. Despre cultura nou descoperită s-a scris în limba franceză, pe atunci la modă în întreaga Europă. În anul 1892, Hubert Schmidt a venit în Moldova şi a început  să sape. Ceea ce a ieşit la iveală a fost zugrăvit în câteva cuvinte esenţiale: „aşezarea de la Cucuteni este cea mai veche din sud-estul Europei!”  Au urmat săpăturile din 1909-1910, iniţiate tot de profesorul german, care aveau să scoată la lumină o bogăţie de artefacte.  Interesant şi cu totul lăudabil este faptul că autorităţile locale şi centrale din acea vreme (prefectura şi ministerul) au reacţionat pozitiv: au închis cariera de piatră şi au dispus începerea cercetărilor arheologice. Cu timpul, zona descoperirilor a atras oameni de ştiinţă din mai multe ţări, dar cel mai important şi mai pasionat dintre ei a fost profesorul berlinez Hubert Schmidt.

Vocaţia ceramicii

         

      Cultura reprezintă unul dintre cele mai originale şi importante momente în dezvoltarea artelor pe teritoriul României, datorită vaselor  care ne-au rămas de la purtătorii ei. Ceramica, splendid decorată, atât prin eleganţa motivelor decorative, cât şi prin rafinamentul coloritului, este o creaţie fără egal. S-a afirmat chiar că este una dintre cele mai strălucite culturi neolitice de pe întreg cuprinsul Europei. Fineţea şi efectul artistic sunt aproape unice. Ne putem da seama de măiestria meşterilor olari admirând eleganţa formelor, siguranţa cu care au fost desenate motivele ornamentale şi armonia aproape desăvârşită a culorilor. Geniul creatorilor acestei culturi a fost dublat de folosirea unei tehnici excepţionale atât pentru ornamentarea ceramicii, cât şi pentru modelarea figurinelor din lut. Privind artefactele, nu trebuie neapărat să vedem numai nişte obiecte de lut, ci putem intui omul care le-a creat, valorile, ideile, modul în care a reuşit să răspundă provocărilor timpului sau chiar propriilor sale sentimente. Excepţionala dezvoltare a culturii Cucuteni, cu centrul în Moldova, ne-a ajutat să ne formăm o imagine a omului acelor vremuri. Istoricul Dan Monah spunea despre purtătorii acestei culturi:”cucutenienii au avut vocaţia ceramicii în cel mai înalt grad, încât te întrebi dacă modelarea şi decorarea vaselor nu a fost singura lor raţiune de a fi. Chiar dacă nu este aşa, în istoria umanităţii ei vor rămâne ca neîntrecuţi modelatori şi pictori de ceramică. Avem certitudinea că arta decorativă cucuteniană nu s-a limitat doar la decorarea ceramicii; câteva fragmente de pereţi pictaţi ne semnalează că obsesia decorării policrome se manifesta şi în construcţii. Fără îndoială, îmbrăcăminte şi încălţămintea ca şi unele obiecte de uz comun erau, de asemenea, bogat decorate. Din păcate, din opera decorativă cucuteniană singurul martor care ne-a rămas este ceramica. Este totuşi suficient pentru a-i plasa pe cucutenieni printre cei mai dotaţi şi sofisticaţi creatori de artă europeană preistorică”.

Apusul unei culturi strălucitoare
    


     
     Nu se ştie cu exactitate de ce a dispărut, dar cert este că civilizaţia Cucuteni nu a lăsat în urma sa morminte, ci doar cenuşă şi acele minunate vase din ceramică. În anul 1939, într-o pledoarie europeană pentru cultura Cucuteni, Mircea Eliade afirma că „România are o protoistorie şi o preistorie remarcabile. Aici, pe pământul nostru, a crescut un fenomen „originar”. Aici s-au manifestat simboluri, s-au transmis tradiţii. Originea unui simbol preţuieşte cât descoperirea unei dinastii de faraoni”.    Ca o concluzie, mi se par potrivite cuvintele lui Vladimir Dumitrescu: „nu trebuie uitat totuşi că ceramica pictată şi sculptura nu reprezintă decât două dintre domeniile de manifestare ale triburilor cucuteniene de pe întinsul spaţiu pe care l-au ocupat pe teritoriul actual al României. Şi în alte domenii, de la unele dintre care nu ni s-au păstrat mărturii (...)  triburile cucuteniene s-au situat pe o treaptă de dezvoltare care ne îndreptăţeşte să credem că în scurtă vreme ele ar fi putut face saltul calitativ necesar pentru a ajunge la civilizaţie, cu toate implicaţiile acesteia, dacă împrejurările din prima jumătate a mileniului al III-lea î.e.n., când,  pe teritoriul ocupat de ele, au pătruns triburile stepelor nord-pontice, n-ar fi pus capăt strălucitei lor culturi materiale şi numai puţine dintre cuceririle lor în domeniul culturii în general şi al artei în special au mai fost păstrate pentru scurtă vreme”.  
 Reclama newspad.roCloseDulciuriRetete pentru cele mai tentante prajituri
Georgeta Istrate

luni, 17 octombrie 2011

Ei...



ei sunt cei ce se plictisesc de pace
visează cu ochii deschişi
războaie, moarte şi armate
conflicte, dezbinări şi terorişti

vorbe frumoase folosesc
invocă traiul bun pentru popoare,
însă pentru putere ei trăiesc
şi fac diversiuni electorale

securitate, moarte, misiune,
arhive, spionaj, interogare,
scenarii, crize, frici, opresiune,
acestea sunt cuvinte principale!

ei sunt vicleni, fanatici şi călăi
în faţă spun că pacea este sfântă,
însă în inimă urzesc război
cu tot ce este viu se iau la trântă

ei merg la vânătoare de vieţi
de vise, de iubiri şi de speranţe,
sub masca inocenţei, sălbatic ei lovesc,
dezbină fără milă şi apoi stăpânesc

s-a împânzit pământul de cei răi
nu mai găseşti un loc pentru refugiu,
motivele sunt banii, puterea şi mărirea
chiar dacă sânge curge fluviu

ei cred că pot ucide inocenţa
nebuni ce se şi văd nemuritori
ei folosesc şantajul, violenţa
şi se numesc cu aroganţă...îngeri!

Georgeta Istrate