marți, 30 noiembrie 2010

1 Decembrie, Ziua Naţională a României

      
 LA MULŢI ANI FERICIŢI, ROMÂNIA!



       Dacă te-ai născut în România,  poţi să-mi spui tu mie că eşti un om deschis, un cetăţean al planetei, că nu poţi fi legat de un singur loc, că afacerile tale sunt prospere la celălalt capăt al pământului, în plus, ai acolo o familie şi mulţi prieteni. Nu te cred! Într-o zi, o să te izbească un sentiment al străinătăţii aşa de tare, că o să  laşi totul în urmă şi o să vii aici, în România, la pământul care te-a zămislit. Vei vedea, timpul îmi va da dreptate.

     Pentru că imaginea României a fost murdărită de unii, s-ar putea , dacă pleci în altă ţară, de teama unei reacţii negative,  să-ţi fie ruşine să spui că eşti român, dar, dacă-ţi vei nega obârşia, conştiinţa  te va mustra aşa de tare, că nu vei mai putea trăi fără să te spovedeşti, vei simţi asta ca pe un păcat greu de suportat.

      Am cunoscut şi oameni născuţi pe aceste locuri, care nu găsesc decât cuvinte de ocară la adresa României. Când îi văd atât de înverşunaţi, îmi vine să le spun: cine nu iubeşte ţara asta, să plece!!!

     În calitate de româncă, celor care conduc destinele acestei ţări,  le spun: România are nevoie de lideri puternici, care să o reprezinte atât pe plan intern, cât şi pe plan extern. Mai ales extern! Nu-mi place când văd că ne plecăm capul în faţa unora, care oricum ne privesc de sus. Politicienii noştri trebuie să-i privească drept în ochi , cu demnitate, dar, ca să facă asta, aceşti politicieni trebuie să iubească România mai mult ca pe ei înşişi, mai mult ca pe familiile şi interesele lor. Voi, aleşii, aveţi datoria să redaţi demnitatea României şi a locuitorilor ei!

    În ceea ce mă priveşte, nu voi putea supravieţui în altă ţară. Pur şi simplu,  mă voi îmbolnăvi de dor. La propriu!

LA MULŢI ANI FERICIŢI, ROMÂNIA!

luni, 29 noiembrie 2010

Sfântul Apostol Andrei, ocrotitorul României

 
     Ca şi ceilalţi apostoli, Sfântul Andrei l-a însoţit pe Iisus pe drumurile Ţării Sfinte, fiind martorul minunilor săvârşite de Mântuitor. De asemenea, a fost martorul Patimilor Domnului, a suferit pentru moartea Sa, apoi s-a bucurat în ziua învierii.
    
PEŞTERA SF. APOSTOL ANDREI, LOCUL UNDE S-A NĂSCUT CREŞTINISMUL ÎN ROMÂNIA

 
        Prin codrii Dobrogei ploua cu frunze tomnatice şi triste ca o despletire de cuvinte scrise în memoria  Sfântului Andrei: ”…Andrei col-la schit/Uite c-o ieşit/Cu papucii lui,/Talpa raiului,/Si potcapul lui,/Arca cerului…” Cine poate măsura intensitatea emoţiei când intri  în  peştera în care Apostolul Andrei a trăit vreme de douăzeci de ani? Ce transformare se produce în sufletul unui creştin ştiind că paşii lui au bătătorit pământul, au străbătut pădurile din jurul peşterii şi au convins preoţii lui Zalmoxis să primească botezul? Cu câtă grijă trebuie să calci pe aceste locuri şi cum să nu-ţi vină să îngenunchezi şi să săruţi pământul pe care a călcat pasul lui sfânt? Şi câtă bucurie se naşte în suflet ştiind că aici, în această peşteră ,aproape de comuna Ion Corvin din Dobrogea noastră ,s-a născut creştinismul în România!


Dorinţe şi speranţe

        Cu sfială intru în peşteră.Candelele  aprinse şi lumânările de la picioarele icoanei conferă locului o lumină sfântă asemeni nimburilor ce înconjoară capetele sfinţilor din icoane.Observ că grota are forma unei bisericuţe cu naos şi pronaos.Deasupra altarului ,unde străjuieşte icoana Sfântului Andrei, se ridică o turlă de 18 m  săpată în piatră ce-şi ridică semeaţă fruntea undeva sus, în pădure.Este  multă lume, dar tăcerea şi uimirea cu care este cercetat  fiecare colţisor mă fac să cred că,odată intraţi aici, oamenii încetează şi să respire ca să nu deranjeze sfinţenia care se impune.Unii aşteaptă să le vină rândul ca să se aşeze pe patul de piatră.Vor să-i  simtă energia, să se vindece de bolile ce le chinuie trupurile.Alţii scot din buzunare dorinţe scrise pe hârtii pe care nici măcar preoţilor nu vor să le încredinţeze, ci numai Sfântului, care a fost martorul tuturor minunilor pe care le-a facut Iisus şi a fost părtaş al  bucuriilor şi tristeţilor Lui. Alţii introduc monede în pereţii colturoşi  sau atârnă iconiţe şi cruciuliţe  de vreun ciot de piatră ieşit în afară, ca la un zid al plângerii.Se lipesc cu trupul de pereţii reci şi umezi ,se agaţă cu degetele de  scobiturile gălbui ale pereţilor ca şi cum ar vrea ca energiile condensate aici să se unească cu energiile lor şi astfel  să atingă cerul.Vor să li se ofere o garanţie a credinţei lor. Şi garanţii sunt, pentru că ,de-a lungul timpului, au fost vindecaţi mulţi năpăstuiţi care au dormit înăuntru sau au băut  apa celor nouă izvoare în care Apostolul boteza.

“Fiţi nevinovaţi ca porumbeii”

       

   Am ieşit în curte.Mă plimbam cu paşi pierduţi rememorând viaţa lui Andrei în vremea  când îl însoţea pe Iisus  pe drumurile Ţării Sfinte. Îl vedeam  ascultând cu nesaţ cuvintele pline de înţelesuri şi de înţelepciune, învăţând să-L iubească şi să-L înţeleagă.Apoi, mă gândeam la suferinţa pe care a simţit-o văzându-şi învăţătorul bătut, umilit, judecat şi ucis. Şi dintr-o dată, faţa senină şi fericirea minunii învierii ştergea orice urmă a întristării.Apoi, ziua solemnă în care a primit însărcinarea  de a spune lumii vestea că am fost răscumpăraţi din mâinile celui rău. “Iată, Eu vă trimit pe voi, ca pe nişte oi în mijlocul lupilor; fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii.Feriţi-vă de oameni, căci vă vor da pe mâna sinedriştilor şi în sinagogile lor vă vor bate cu biciul.Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela  care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheenă” (Matei, cap.10, vers. 16,17,28).
    Cu adevărat ,Mântuitorul a avut dreptate, pentru că Sfântul Andrei şi-a găsit sfârşitul răstignit pe o cruce în formă de X.El era unul dintre aceia care trăiesc pe pământ dar nu aparţin împărăţiilor pământeşti.Era un mesager al cerului şi de aceea prezenţa lui îi deranja pe mai marii vremii.

Avocatul vizionar şi grota din pădure

        În anul 1920, în urma unei viziuni ce se repetă de trei ori, avocatul Jean Dinu care avea şi cunostinţe teologice, ajutat de preotul Constantin Lembadu, descoperă grota în imensa pădure Migilet. În urma unor studii  amănunţite, ajung la concluzia că în acest loc a trăit o vreme  Apostolul Andrei. Cei doi, cărora li s-au alăturat  sătenii  şi primarul din Ion Corvin, curăţesc grota până la stâncă  şi o amenajează.Apoi, Episcopul Chesarie Păunescu o sfinţeşte, în vara anului 1944.Tot în acea vreme, la distanţă de 2 km de peşteră, au amenajat un izvor pe care l-au numit “Fântâna lui Mihai Eminescu” inspirându-se probabil din iubirea poetului pentru codru şi izvoare. Din anul 1947, grota este părăsită iar perioada comunismului a transformat-o în adăpost pentru oi, căzând în uitare. Locul revine la viaţă de-abia după anul 1990, când Arhiepiscopia Tomisului aprobă reînfiinţarea schitului. În inima pădurii totul revine la viaţă.Se construiesc chiliile, clopotniţa şi anexele necesare. În prezent există un paraclis şi o biserică impunătoare cu patru turle, sfinţită în anul 2001 de către I.P.S.Arhiepiscop Teodosie al Tomisului.Aici viaţa freamătă la unison cu codrul.Susură în speranţe vii precum apa izvoarelor invitând creştinii  să-şi înflorească  sufletele pentru a regăsi grădina pierdută a paradisului.
   

 Georgeta Istrate

Vechiul Testament: Elisei, lumina care nu trebuie să se stingă



    Ilie îl iniţiase pe Elisei  în “meseria” de prooroc şi îi arătase că nu va fi deloc uşor. Iritaţi de mustrările aspre, mai marii acestei lumi vor căuta să-i ia viaţa, iar el s-ar putea să se afle  singur şi disperat...

Despărţirea de Ilie


     

     Însă Elisei ştie că misiunea de a-L sluji pe Dumnezeu acoperă toate aceste neplăceri. Şi mai ştie că a fi martor al adevărului înseamnă o mare onoare. Despărţirea de Ilie este precedată de trei probe de credinţă ; trei locuri în care se aflau tot atâtea şcoli ale proorocilor inaugurate de Samuel cu mulţi ani în urmă: “Rămâi aici, te rog”, îi spusese acesta ucenicului, care hotărăşte să nu-l scape nicio clipă din ochi pe maestrul său. Mai întâi a fost Ghilgalul, locul unui nou început cu Domnul, atunci când evreii, după 40 de ani de pustiu călcaseră pentru prima dată pe pământul ţării sfinte. Apoi a fost Betelul, locul revelaţiei, unde Domnul i se descoperise  lui Iacov.Al treilea loc a fost Ierihonul, dincolo de care începeau adevăratele cuceriri, nu prin puterile şi străduinţele evreilor ci prin puterea mare a Lui Dumnezeu.
     Ajunşi pe malul Iordanului, Ilie desparte apele cu mantaua sa şi trec amândoi ca pe uscat. Apoi maestrul îşi întreabă ucenicul ce ar dori să-i dea. Elisei nu cere un loc important printre mai marii lumii, ci o măsură dublă din puterea lui Ilie:”Duhul care este în tine să fie îndoit la mine!” Vremea despărţirii se apropie.Carul şi caii de foc îl răpesc pe cel mai mare prooroc de la Moise încoace, într-un vârtej de vânt. Maestrul lasă să cadă mantaua cu care, de data aceasta, Elisei desparte apele Iordanului în văzul fiilor proorocilor, care îl recunosc ca succesor al lui Ilie.

Minunile

      Elisei vindecă apele amare ale Ierihonului, din cauza cărora pământurile sunt sterpe. El aruncă sare  în izvor şi rosteşte:”Aşa zice Domnul: iată am făcut apa aceasta sănătoasă şi nu va mai pricinui nici vătămare, nici moarte, nici nerodire”. (Mai târziu, Mântuitorul îi numeşte  pe ucenicii săi “sarea pământului”în stare să vindece  izvorul otrăvit al sufletului omenesc).
   În drum spre Betel, profetul întâlneşte un grup de tineri care aflaseră de înălţarea lui Ilie. Le vine ideea să râdă pe seama evenimentului:”Hai, pleşuvule, hai!” Vizibil iritat de lipsa de respect, profetul îi blesteamă în numele Domnului, iar judecata vine pe loc:”Atunci, ieşind doi urşi din pădure, au sfâşiat din ei 42 de copii”.Este singura manifestare de severitate şi de atunci nimeni nu şi-a mai permis să-şi bată joc de  profetul Domnului.
   Altă dată, Elisei salvează familia îndatorată a unei văduve sărace căreia îi murise bărbatul. În loc de plată, cei cărora le datorează bani vor să-i ia  fiii în robie. Elisei face o minune: înmulţeşte uleiul, ajutând-o astfel să-şi plătească datoria.
   În peregrinările sale, Elisei se opreşte deseori la o familie fără copii din Sunem, care făcuse special pentru el o mică odaie. Bunătatea acestor oameni este răsplătită cu un fiu. După câţiva ani, copilul se îmbolnăveşte şi moare ,dar profetul îl readuce la viaţă, prin puterea lui Dumnezeu.
   Pe vreme de secetă, aflat în vizită la şcoala proorocilor de la Ghilgal, Elisei vindecă o mâncare otrăvită aruncând făină în oala cu ciorbă. În altă zi, hrăneşte o sută de oameni cu câteva pâini primite în dar:”Dă oamenilor să mănânce; căci aşa zice Domnul: se vor sătura şi va mai rămâne!”

Fetiţa israelită şi generalul sirian

   În acele zile, la graniţele regatului, în urma unor răfuieli între evrei şi sirieni, o fetiţă israelită este luată ostatică, obligată să muncească  în casa comandantului armatei Siriei, Neeman. Fetiţa se ataşează de noul ei stăpân, acum bolnav de lepră. Întristată pentru soarta acestui om, fetiţa propune soluţia:”O, dacă stăpânul meu s-ar duce  la proorocul cel din Samaria, de bună seamă s-ar tămădui de lepră”(4 Regi, cap. 5). Încărcat cu daruri, comandantul îşi opreşte carele la poarta lui Elisei care îi transmite printr-un sol: “Du-te şi te scaldă  de şapte ori în Iordan, că ţi se va înnoi trupul tău şi vei fi curat!” Generalul se simte ofensat, el consideră că unei  personalităţi pe măsura importanţei sale trebuie să i se acorde o atenţie deosebită : “Socoteam că va ieşi el şi , stând la rugăciune , va chema numele Domnului Dumnezeului său, îşi va pune mâna pe locul bolnav şi va curăţi lepra”.În cele din urmă Neeman se lasă convins de slujitorii săi să lase mândria la o parte. După ce acceptă, credinţa îi este răsplătită: ” i s-a înnoit trupul ca a unui copil mic şi s-a curăţit”.Generalul  vrea să-l răsplătească pe profet însă acesta refuză. Ghehazi, slujitorul lui Elisei, aleargă după Neeman şi îşi însuşeşte o parte din răsplată. Pentru lăcomia lui, lepra de care se vindecase generalul sirian se lipeşte de el, rămânând până în ziua morţii un lepros părăsit de ceilalţi.

Sirienii, în mâna profetului

    
      Intrigat că toate planurile sale făcute în secret împotriva israeliţilor sunt deconspirate de Elisei, regele Siriei caută să-l omoare. Află că proorocul este la Dotan şi, în miez de noapte, trimite oaste numeroasă, cai şi care de război să-l nimiceasă.Slujitorul lui Elisei se teme, însă proorocul îl linişteşte, asigurându-l că de partea lor se află mai mulţi:”Şi a deschis Domnul ochii slujitorului şi acesta a văzut că tot muntele era plin de cai şi care de foc împrejurul lui Elisei”.La rugăciunea profetului, Domnul loveşte oastea sirienilor cu orbire. Profetul îi conduce personal  în inima Samariei, apoi roagă pe Domnul  să le redea vederea, după care îi eliberează. După un timp, sirienii se întorc să asedieze cetatea. Asediul prelungit şi seceta aduc Israelul la disperare.Poporul este răpus de o foamete atât de mare încât unii îşi mănâncă proprii copii. Strâmtorarea este teribilă. Nimeni nu mai crede cuvintele profetului care promite că, a doua zi, la porţile Samariei  “ o măsură de făină din cea mai bună va fi un siclu şi două măsuri de orz tot un siclu.”Profeţia se împlineşte într-un mod minunat: «Căci Domnul făcuse în tabăra sirienilor să se audă zgomot  de care, nechezat de cai  şi zgomot de oştire mare »,punând pe fugă armata siriană. Rezervele de hrană sunt imense şi astfel cuvintele proorocului se adeveresc.
   An de an, în situaţii de criză Elisei a fost lângă poporul său.A uns regi, a dat sfaturi, a proorocit şi nu a încetat nicio clipă să facă minuni. El nu a fost luat la cer într-un car de foc, ci a murit după o lungă suferinţă cu nădejdea că lumina credinţei nu va muri în Israel.

   Georgeta Istrate

vineri, 26 noiembrie 2010

Te-aş cere chiar la zei



Mă agăţasem  de făptura ta,
Cu-ntreaga mea fiinţă şi  speram,
Că, într-o zi, viaţa ta şi viaţa mea
Se vor găsi cumva-n acelaşi basm.

Erai ca un motiv pentru-a trăi
Deci tu erai o lume pentru mine,
Şi te-am pierdut prosteşte, într-o zi,
Căci un capriciu m-a rupt definitiv de tine.
 
Acum, că te-am pierdut, îmi trebuie-un temei
Ca să continui să trăiesc în lume,
De ce îmi este greu, de ce nu-mi este bine?
De ce mă simt străină, de ce să urlu-mi vine?
Ca să revii la mine, te-aş cere chiar la zei!

Georgeta Istrate

marți, 23 noiembrie 2010

De ce-l voi iubi veşnic pe Ion Cristoiu

 

     După zece ani de muncă în trei schimburi, într-o filatură, eram proaspăt şomeră. Într-o zi, am cumpărat ziarul „Evenimentul Zilei”, deşi, de obicei, nu citeam presa. Era o nebunie prea mare pentru mine, dar în ziua aceea nu ştiu ce am avut. Pe prima pagină era un editorial semnat de Ion Cristoiu , în care, ciudat,  nu vorbea despre politică. Din câte-mi aduc aminte, în articol era vorba despre un om şi un cal. Mi-a plăcut conţinutul articolului, pentru că aborda o problemă umanitară, dar cel mai mult mi-a plăcut stilul în care fusese scris. Poate o să vi se pară o aroganţă din partea mea, dar aveam impresia că, dacă aş scrie, stilul meu ar semăna mult cu al domniei sale. Am mai citit o dată acel articol şi mi s-a schimbat starea. Nu ştiu exact ce a fost, dar, printre rânduri, aveam senzaţia că descopăr sufletul jurnalistului... care semăna mult cu al meu!  Mă întreb şi azi: sufletul, stilul sau amândouă?

Nevoia unui prieten adevărat

    A stat ziarul acela pe noptiera mea vreo câteva zile, nu puteam nici să-l arunc, nici să uit conţinutul articolului. Trebuie să vă mărturisesc că, în vremea aceea,  plângeam foarte mult, plângeam din orice, pentru o înjurătură sufeream sângerând o săptămână. Mai bine nu intru acum în amănunte, dar, în perioada aceea, eram într-o criză existenţială, nu mai găseam niciun motiv pentru a trăi, suferinţa mă copleşise. Simţeam nevoia unui prieten, căruia să mă pot confesa aşa cum ai avea nevoie de  aer sau apă. De felul meu sunt o singuratică, poate cam dificilă,  nu-mi place agitaţia, căci ar dăuna firii mele meditative. Nu aveam nicio prietenă în adevăratul sens al cuvântului. Ce-i drept, existau fiinţe care se declarau prietenele mele, dar nicuna nu avea principii măcar asemănătoare cu ale mele. La una mă enerva că era prea materialistă, alta mă folosea ca pe o sclavă, altele vorbeau doar despre ce mâncăruri au mai făcut bărbaţilor lor... Aceste atitudini nu corespundeau convingerilor mele în ceea ce priveşte prietenia.
   
O scrisoare patetică

     Şi atunci mi-a venit o idee. Acum, după ani de zile , cred că nici nu a venit de la mine, a fost o idee a Destinului, căci mi-a schimbat  traseul vieţii la 180 de grade. Cum am spus mai devreme, aveam nevoie de cineva care să-mi asculte durerile, iar impulsul a fost să-i scriu o scrisoare domnului Cristoiu. Doamne, ce mi-o fi venit? Atunci eram extrem de naivă, credeam că totul este simplu. Binecuvântată naivitate!  Culmea, deşi era un străin , cu articolul acela îmi câştigase încrederea. Dar cine eram eu? Acum mi se pare o nebunie să scrii unui jurnalist ce te doare căci, în general, oamenii aceştia îţi pun viaţa pe prima pagină, pe deasupra te mai fac şi ferfeniţă. Ei bine, în inconştienţa mea, am avut un curaj nebun şi i-am scris. Scrisoarea aceea curgea pur şi simplu, curgeau şi lacrimile pe ea ( de ce n-oi fi ales un popă numai Destinul ştie) . Sfârşitul scrisorii suna patetic: „dragul meu prieten necunoscut,  te rog să mă ierţi, nu-ţi cer nimic, nici măcar răspuns la scrisoare, dar lasă-mă să-ţi mulţumesc că m-ai ascultat.Simţeam nevoia să vorbesc cu cineva şi te-am ales pe tine. Nu te supăra!”

„Domnul Redactor-Şef vrea să vă vadă!”

    Mi-aduc aminte că am pus scrisoarea la o cutie poştală, dar a doua zi mi-a părut rău. Am început să am mustrări de conştiinţă, mă certam pentru ideea mea, mă gândeam că omul acela are atâtea pe cap şi că nu am dreptul să-l supăr cu nişte probleme pe care oricum  nu le va înţelege. Nu puteam să dau timpul înapoi, să-mi bag minţile în cap şi să-mi văd de viaţa mea. Nu mai puteam!  Trecuse o săptămână de la acest „incident”. În ziua marii schimbări,  am mers să-mi vizez certificatul de şomer. M-am întors pe la orele 13. La vreo douăzeci de minute, am auzit soneria. M-am mirat, căci nu aşteptam pe nimeni , aşa că, mai întâi, m-am uitat pe vizor. Erau doi bărbaţi, pe care nu-i cunoşteam. Sigur că, de dincoace de uşă, i-am întrebat : cine sunteţi? Răspunsul mi-a tăiat răsuflarea: „ Suntem de la Evenimentul Zilei!”  Drăcia dracului! Aşa-mi trebuie dacă mă mănâncă epiderma!  Am deschis uşa, ce să fac? Cei doi bărbaţi mi-au spus că „domnul Redactor Şef vrea să vă vadă!”  Expresia asta m-a terminat, deoarece sunt o fire extrem de emotivă. Încă o dată m-am mustrat în gând: când n-are ce face, maimuţa se scarpină singură. Şi iaca buba! Acum, dacă intrasem în horă, trebuia să joc!

În faţa oglinzii

    În drum spre Casa Presei, am făcut conversaţie cu cei doi bărbaţi, unul era şoferul, iar celălalt un jurnalist celebru care avea să-mi devină şef. Maşina a oprit undeva în zona aripii drepte a imensei clădiri, am urcat până la etajul 2, iar viitorul meu şef  m-a rugat să aştept câteva minute pe un hol imens despărţit de un grilaj, dincolo de care nu se putea trece fără autorizaţie.  Era atâta lume pe acel hol că, pentru o clipă, m-am simţit o fiinţă care aşteaptă să intre la un vindecător. Erau la un loc oameni, fum şi gălăgie. Un mediu în care nu mi-aş fi imaginat că o să pot lucra vreodată. Bărbaţi şi femei vorbeau între ei , unii erau nervoşi, alţii plângeau ,iar unii, mai retraşi, aşteptau să vină un redactor să vorbească cu ei. Uitându-mă la aceşti oameni care ţineau o mulţime de hârtii în mâini -  documente şi memorii - , vedeam o oglindă a societăţii româneşti postdecembriste.
  Jumătatea de hol protejată de bodyguarzi era mobilată cu birouri, iar redactorii păreau foarte preocupaţi.

„Vrei să lucrezi la acest ziar?”

  

    Trecuseră vreo cinci minute de când mi se spusese să aştept pe  hol. Viitorul şef reveni şi mă rugă să-l urmez. Inima îmi bătea ca o tobă, faţa trecea de la alb la roşu, tot corpul îmi tremura, de parcă ar fi urmat să mă întâlnesc cu Dumnezeu. Cred, nu sunt sigură nici acum , că am zis bună ziua. Omul de la birou era Ion Cristoiu în carne şi oase, pe care nu-l văzusem până atunci decât la televizor. Pe atunci, purta plete şi era mai plinuţ. Aşa pierdută cum eram, am putut să văd că este diferit de omul de la televizor, că în realitate este mult mai simpatic, că în privire are un magnetism extraordinar. După ce am schimbat câteva replici, pe care nu mi le mai aduc aminte, domnul Cristoiu a detensionat atmosfera , iar ceea ce a spus mi-a rămas întipărit în minte pentru totdeauna: „ Îmi cer scuze (mi-am zis, Doamne, omul ăsta îşi cere scuze în faţa mea?!), de-abia aseară am citit scrisoarea pe care mi-ai trimis-o. Mi-a plăcut felul în care ai scris, dar m-am şi mirat că ai avut curajul să-mi mărturiseşti întâmplări  din viaţa ta. Am făcut un editorial pentru mâine, în care nu ţi-am dat numele, îmi dai voie să-l public?” Doamne, nu numai că-şi cere scuze, dar îmi cere şi voie să scrie despre mine! E prea mult! , mi-am zis.Dar cine sunt eu? Pe atunci,  nu ştiam cum stă treaba cu presa, vă amintesc că fusesem o biată ţărăncuţă venită la oraş să lucrez ca  muncitoare într-o fabrică de făcut fire de bumbac. În afara muncii mele, toate celelalte lucruri îmi erau indiferente, vreau să spun că eram o ignorantă desăvârşită.
   Apoi, întrebarea care m-a şocat: „  Vrei să lucrezi la acest ziar?”

O fereastră spre lume

     Am simţit că se învârteşte pământul cu mine. În momentul acela ştiam că nu mă poate angaja, fiindcă nu am studiile necesare , dar, pentru omul acesta, nu a contat. El citise acea scrisoare, constatase că am un anumit potenţial,  şi mi-a propus să lucrez la secţia Audienţe. Pentru că i-am mărturisit că nu ştiu dacă o să mă descurc, m-a liniştit: „ Bine, bine, lucrezi două săptămâni de probă şi, dacă nu te descurci , divorţăm. De acord?”
   Ce puteam să mai zic? Mă aflam în faţa unui om pe care-l vedeam pentru prima dată şi, culmea,  acest străin îmi deschidea o fereastră spre lume,  la care nici nu îndrăznisem să visez. După ce am acceptat , m-a mai şocat o dată: „ Vreau să te scot din anonimat, să ieşi în lume şi, -cine ştie?-  poate devii o mare jurnalistă!” Nu-mi venea să cred că  îmi vorbea atât de familiar, ca şi cum aş fi fost sora sau fiica lui, nu-mi venea să cred măcar că îl văd în realitate. La un moment dat, m-a întrebat ce zodie sunt. Când i-am răspuns că sunt Scorpion, i-am câştigat încrederea definitiv. Am aflat atunci că domnia sa aparţine aceleiaşi zodii.  După ce am mai discutat despre munca pe care aveam s-o fac, m-a dat în primire viitorului meu şef, căruia i-a spus: „ Domnişoara va lucra la tine în secţie! O să facem o adevărată jurnalistă din ea. Pentru început, selectează toate scrisorile de suflet şi dă-i-le!” Apoi, adresându-mi-se, zâmbind : să răspunzi cu mâna ta la aceste scrisori! Vezi că şeful tău e băiat cumsecade, dar să nu-i citeşti prea multe poezii ( scrisoarea pe care i-o trimisesem domnului Cristoiu conţinea şi o poezie) , că o să-l transformi într-un romantic, iar eu n-am nevoie de visători. Bine?”
   Nu ştiam cum o să fac faţă, dar nu aveam de gând să-l dezamăgesc pe omul care, fără să mă cunoască, a avut încredere în mine.

Mulţumesc, Maestre!

    


    Am lucrat trei ani de zile în redacţia „Evenimentului Zilei”, timp destul să-i cunosc latura umanitară. Au fost momente în care băga mâna în propriul buzunar,  să ajute oameni în nevoie.Nu ştiu  cum se vede acum  la televizor, unii îl admiră, alţii îl înjură, dar pentru mine a fost şi va rămâne un zeu. Ion Cristoiu este omul care mi-a dus  destinul profesional pe o treaptă superioară,  mi-a dat o șansă și nu a vrut recunoștință.  De altfel, în încheierea convorbirii, când am vrut să-i mulţumesc , mi-a spus că nu vrea să-i fiu recunoscătoare. Dar cum aş putea să nu fiu? Cât de mult a contat faptul că acest om a avut încredere în mine! El, Ion Cristoiu, o valoare incontestabilă a României, a văzut într-o ţărăncuţă naivă, un om care poate să-şi depăşească condiţia. Mulţumesc, Maestre!
  
  
Georgeta Istrate

sâmbătă, 20 noiembrie 2010

Paranormal: Întâlnire cu Iisus Hristos



   Mulţi dintre noi am fost martori ai unor fenomene şi întâmplări  mai puţin obişnuite, la care ştiinţa nu prea are răspunsuri. Experienţele vin să confirme , mai mult sau mai puţin, faptul că dincolo de lumea materială există una spirituală...   


    
       O mamă mi-a povestit că şi-a  surprins pruncul  zâmbind fericit, aparent  fără motiv,  şi că tatăl ei, care are anumite capacităţi,  a putut să vadă, în unul din acele momente,  trei fiinţe de lumină care se jucau cu el. O altă doamnă mi-a povestit că , într-o noapte, o cuprinsese o senzaţie de frică aşa de mare,  încât credea că o să înnebunească. Când frica a atins apogeul, pe la 3 dimineaţa, a simţit o prezenţă benefică, ce i-a indus o stare de calm şi de iubire nepământeană,  menită să o adoarmă. Când s-a trezit, senzaţia că în încăpere se mai afla cineva dispăruse. O mamă a doi copii , de 3 şi 1 an, mi-a povestit că “era ziua în amiaza mare. Copiii adormiseră, iar eu mă uitam la soarele strălucitor care-mi bătea în fereastră. Deodată, în cameră, au apărut de nu ştiu unde, două sfere cu diametrul de aproximativ 1,5 cm, una albastră şi alta roz. Am zis că, poate, am halucinaţii. Dar sferele erau foarte vizibile şi păreau că dansează . La un moment dat, sfera albastră a început să se rotească în jurul meu. Nu aveam nicio senzaţie de teamă.  Am întins palma în faţa ei  şi  a trecut prin ea, ca şi cum nu ar fi fost niciun obstacol. Spectacolul a continuat preţ de un sfert de oră, dar nici acum nu ştiu ce a fost. Pot spune că, în perioada aceea, scrisesem nişte versuri,  izvorâte din dorinţa de a şti ce caut pe pământ, care este menirea mea şi dacă Dumnezeu există”.

    Mărturia  care urmează este a unei terapeute, Daniela Elena Robu. Experienţa este extraordinară atât prin trăire, cât şi prin puterea de transformare a conştiinţei...   
   
Ieşirea din labirint

 
      Daniela  se ridică din pat şi se îndreptă spre fereastră. Un roşu intens de zori de zi anunţă răsăritul soarelui. Însă dorinţa de a mai dormi puţin o duce înapoi în aşternuturile calde. Dar nu adoarme...
  Starea este una de meditaţie. Deodată, se vede alergând prin nişte coridoare ciudate, un labirint din care nu ştie cum să mai iasă. Teama de necunoscut îi schimbă starea de spirit. În plus, se simte urmărită de un individ.Panicată, deschide uşi, dar de fiecare dată, se trezeşte într-un alt coridor.Mintea îi sugerează să caute un lift pentru a ajunge la etajele superioare, într-un loc în care urmăritorul să nu o poată găsi. Realizează totuşi că holurile acelea interminabile o duc în sus, deci nu aleargă în acelaşi plan. În cele din urmă, ajunge în faţa unei uşi imense, capitonată, pe care o deschide. Dincolo, nu găseşte un alt hol , ci o încăpere foarte luminoasă. Caută cu privirea sursa luminii şi descoperă că un perete este  construit numai din sticlă. La biroul semitransparent  stă un bărbat grizonat cu barbă albă, scurtă : « ne-am uitat unul la celălalt şi el m-a întrebat ce fac. Eu am spus că mă urmăreşte cineva/ Dar cine te urmăreşte ?/ Nu ştiu, i-am spus. Bărbatul cu barbă albă se uită peste umărul meu, căci după mine mai intrase cineva.M-am întors să-i văd faţa, era chiar urmăritorul, care, puţin dezamăgit,  i-a spus celui ce stătea la birou : Vezi !? Nu ne mai cunoaşte ! Atunci mi-am dat seama că bărbatul acela fugise după mine ca să mă aducă aici ».

« Doamne, de ce te fac să suferi ? » 


    
 
     Prin peretele de sticlă, Daniela priveşte afară. Are senzaţia că se află într-un oraş imens, cu multe blocuri, iar ea într-un zgârie nori mai înalt decât toate. Pe cer se vede un foc ce-i absoarbe privirea. Cât ai clipi se află în apropierea lui. Forma este de cruce tridimensională, înaltă de cel puţin 14 metri. Focul pare că  nu se mistuie şi că  pulsează de viaţă.Are senzaţia de însăşi suflarea Lui  Dumnezeu. Splendoarea evenimentului îi împăienjeneşte ochii de lacrimi şi îi umple   inima de o  emoţie copleşitoare. Instantaneu, gândul îi zboară către domnul Iisus Hristos. Un impuls o face să-şi ridice privirea dincolo de crucea arzândă. Acolo se află însuşi Mântuitorul, îmbrăcat în alb. În energia aceea pură, iubirea este desăvârşită, este respiraţie, este viaţă. Zâmbetul Lui îi încălzeşte sufletul însă, nu ştie din ce motive, inima Lui se află în afara trupului. Gândul fetei este să-i pună inima la loc. O împinge uşor cu mâinile amândouă. Îi simte pulsul. Lacrimile omeneşti curg mute, fără oprelişti. În interior însă, plânsetul este sonor, iar ecoul hohotelor  pare că umple tot universul. Glasul interior strigă plin de căinţă : “Doamne, de ce te fac să suferi tot timpul?” Privirea îi este apoi îndreptată undeva sub cruce, unde se derulează ca pe un diafilm toată viaţa Mântuitorului, de la naştere până la înviere: “toate scenele acestea mi-au trecut prin faţa ochilor, dar în anumite momente,cum ar fi drumul crucii şi răstignirea, m-am văzut alături de El. Simţeam durerile lui fizice şi emoţionale cu o intensitate maximă. Eram un  vas al Lui, umplut cu amarul pe care singur nu-l mai putea duce”. 

« Mai mult de atât nu se poate! »

   
       După toată această durere,  a urmat o pace apoteotică. Daniela s-a văzut sub forma unei sfere alb strălucitoare, ce plutea în lumina soarelui, pe un munte acoperit de o zăpadă neatinsă de picior de om. Jos, se vedeau brazii încărcaţi de nea. Atunci şi-a dorit să fie om ca  să poată călca pe acea zăpadă şi, în secunda următoare, a revenit în patul din cameră: “ revenirea în corp a fost una foarte dureroasă. Simţeam vibraţii aşa de puternice încât tremuram din toate încheieturile. M-am atins şi am observat cu uimire că plânsesem cu adevărat.Senzaţia de fericire a mai durat vreo două ore. Mă întrebam: Doamne, ce minunăţie am putut să trăiesc! Mă gândeam că mai mult de atât nu se poate”.
   Soarele era demult pe cer, acelaşi pentru mulţi, dar schimbat pentru Daniela.Şi ea era aceeaşi în exterior, dar cu siguranţă, avea  o conştiinţă total modificată...

        Georgeta Istrate

vineri, 19 noiembrie 2010

Lansare carte Cornelia Vîju, prezintă prof. Viorel Mortu

     Dragii mei, vă invit la un eveniment deosebit:

   Mâine, 20 noiembrie, orele 11, la Biblioteca Judeţeană Panait Istrati din Brăila, Calea Călăraşilor, numărul 52, va avea loc lansarea cărţii de eseuri „Căutător în propria viaţă”, a scriitoarei Cornelia Vîju. Cartea  va fi prezentată de cunoscutul profesor  şi scriitor Viorel Mortu.


 

                                          Prof. Viorel Mortu

 Acasă

de  Cornelia Vîju

   Indiferent unde mergi în fiecare zi, la un moment dat te întorci...acasă.Locul căminului tău, locul în care îţi reîncarci bateriile pentru a doua zi.Acolo unde te întâmpină chiar de la uşă mirosul pe care tu îl laşi la plecare, parfumul acela familiar cu care te stropeşti mereu, parfumul dragostei de-acasă.
  Şi, dacă în casa ta râsete de copil îşi înalţă ecoul, îţi vor legăna simţurile mirosul lor după o zi poate obositoare de la serviciu.Tăcerea căminului şi zgomotul  împletit de glasul unui copil te vor chema mereu cu paşi nerăbdători acasă, în mediul acela intim, ce nu ţi-l poate da nici cea mai mare bogăţie din lume, nici chiar confortul unui hotel cu multe stele.
   Fiecare colţişor al casei tale ascunde o poveste unică pe care o tăinuieşti de ochii străinilor ce-i pot smulge misterul.Îţi aparţine doar ţie, este hrana sufletului tău, desertul din care nu trebuie să se înfrupte decât familia ta.Sunt poate clipele copilăriei, ale primului cuvânt rostit, al primului pas hotârât, al primei emoţii sau al primului fâlfâit de aripi dinainte de a părăsi căminul.
  Priveam cu uimire zilele trecute cuibul unor rândunele.Era zidit cu atâta măiestrie, din stropi de lut şi fire de iarbă care îi întăreau temelia.De unde să ştie oare păsările că, dacă o temelie este construită greşit în timp se năruie totul?Şi totuşi....ştiu, poate mai bine decât unii oameni.Şi am văzut o fereastră mică, acolo în partea de sus a cuibului, pe unde intra pasărea mamă ca să-şi hrănească puişorii.Şi prin care  ei îşi scoteau cioculeţele din când în când, ca să adulmece momentul întoarcerii acasă al părinţilor.Atâta emoţie mi-a trezit aceste micuţe vietăţi, am învăţat de la ele ce înseamnă trăinicia unui cămin, dragostea, dăruirea, siguranţa şi liniştea sa binefăcătoare.Dincolo de firele din care şi-au construit cuibul, păsările nu contenesc să urzească, din fire nevăzute, un labirint al zborului, un coridor pe care trebuie să păşească fiecare pui înainte de a se rupe de ,,acasă”, când va trebui să-şi creeze singur  alt loc, la fel de călduros şi sigur precum cel pe care îl va lăsa în urmă.Pentru acest moment îi pregăteşte în fiecare zi şi îi antrenează păsările adulte, le insuflă încrederea aceea de care au nevoie, pentru a înfrunta bătăia vântului. Se vor înălţa curând în zbor spre zări îndepărtate, unde aripa mamei nu va mai putea să-i apere de primejdii.
    Mirosul speranţelor ţesute de-a lungul vieţii se află acasă, între pereţii căminului tău, unde secundele de dor strâng visele în fuioare, şi te lasă să le înfăşori de câte ori simţi nevoia să  te regăseşti.Acolo, unde dai frâu liber lacrimilor, ca să eliberezi durerea născută din nedreptăţile vieţii, ca s-o ascunzi de ochiul, câteodată  răutăcios, al lumii.
   Prin ungherele casei tale ascunzi stropul acela de teamă, şovăire de dinaintea unor încercări ce le-ai avut de trecut.Momentele de melancolie stau ascunse după perdeaua ferestrei dormitorului, iar mirosul lacrimilor din noapte se simte pe perna albă, cu broderie imprimată acum de mărgăritarele ochilor tăi.
  Casa este locul cu peretele de răsărit împodobit de icoana rugăciunilor tale, altarul sufletului tău în faţa căruia îngenunchezi când plângi sau râzi.
   Acasă....e universul vieţii tale, locul de unde vine lumina, unde îngerii fac palmele căuş pentru a-ţi aduna suspinele zilei, şi ţi le şterg apoi cu aripa blândă a uitării.



miercuri, 17 noiembrie 2010

Cântec de leagăn

„Haide Doamne de-l adoarme/ şi tu peşte de mi-l creşte/ şi tu crap să mi-l iei de cap”




Creşti cu mama pui de om
Fă-te mare ca un pom,
Ia din soare raza caldă
Şi-n lumină tu te scaldă.

Nani puiul mamei drag
Fă-te mare ca un brad,
Veşnic verde să rămâi
Inima să mi-o mângâi

Să fii bun şi inimos
Ca luceafărul frumos,
Să n-ai parte de păcate
Să fii vrednic tu în toate

Nani puiul mamei pui
Cu tine eu mă mângâi,
Înţelept să fii, cuminte,
De mama adu-ţi aminte

Georgeta Istrate

luni, 15 noiembrie 2010

Iulia Avădanei:” succesul mă înalţă către Dumnezeu, eşecul mă îndrumă spre perfecţionare”

    


   Iulia nu este un medic obişnuit. Metoda ei de vindecare combină medicina generală, spiritualitatea,  terapiile complementare şi psihologia...


    
      Specialitatea ei este medicina generală, dar are competenţe în homeopatie şi acupunctură. Experienţa a învăţat-o că toate cazurile sunt la fel de importante şi nu are dreptul să le trateze superficial: „ la începutul carierei,  am avut surpriza să întâlnesc cazuri aparent uşoare, care au evoluat prost şi am depus energie mult mai multă pentru soluţionare decât pentru un caz pe care l-am catalogat serios de la început. Când am cazuri dificile, obişnuiesc să-mi sun pacienţii pentru a-i întreba cum se simt, să-i văd mai des,  pentru că totul e dinamic şi se poate schimba de la o clipă la alta, iar un om aflat în suferinţă poate reacţiona foarte bine dacă te simte aproape. De asemenea,  le sugerez să citească literatură care dezvoltă latura pozitivă şi spirituală".
 
A fi în armonie cu noi şi cu ceilalţi
     
 
   

    Doctoriţa este de părere că bolile sunt un efect al lipsei de iubire, iar schimbarea trebuie să vină din noi, prin cultivarea Luminii Interioare şi creşterea ei. Dar cum să faci marea trecere la iubire, şi încă la iubire necondiţionată?  Raţiunea îţi spune că trebuie să-ţi schimbi atitudinea, că gândurile pline de ură şi gelozie  te îmbolnăvesc - pe tine şi pe alţii. Fără o îndrumare, rezultatul eforturilor tale s-ar putea să aibă un efect superficial, redus la educaţie sau politeţe. Din dorinţa de a experimenta iubirea fără a avea o cale, poţi să intri într-un conflict cu tine însuţi şi, din cauză de nereuşită, să te arunci din nou în braţele urii şi deznădejdii. Mă întreb, ce-l schimbă pe om, de fapt? „Lumii i-a fost dat exemplul desăvârşit al Maestrului  Iisus Hristos. El ne învaţă permanent cum să fim în armonie cu noi şi cu lumea, fără a avea aşteptări. Să poţi primi  cu bucurie ceea ce meriţi, să primeşti şi să dăruieşti fără a aştepta recompense, aceasta este cheia. Să te bucuri de Cale, iată marele secret!Atunci când nu primeşte sau nu dăruieşte iubire necondiţionată, omul se îmbolnăveşte. Îţi pot spune din exemplul vieţii mele că, de câte ori m-au încercat sentimente negative, m-am gândit la Iisus” . 

  
 Mi-am imaginat că sunt o hematie...”


    Iulia spune că, în evoluţia noastră, putem învăţa de la oricine. Din nou suntem într-o dilemă. Cuvintele ei ar putea să ne provoace să spunem: teoria este frumoasă, extraordinară, dar practica lipseşte cu desăvârşire. Cum să ne convingem pe noi înşine că vrem să învăţăm de la alţii, mai ales de la cei pe care-i considerăm inferiori, dacă orgoliul se apără: eu le ştiu pe toate! Iulia zâmbeşte, iar răspunsul pe care mi-l dă este unic, cam greu de înţeles prin termenii medicali pe care-i foloseşte, dar merită să vi-l spun: „ În ceea ce mă priveşte, am inventat un joc: mi-am imaginat că sunt o hematie ( celulă care ajută la oxigenarea sângelui) şi că îmi doresc să învăţ  de la o leucocită cum să fagocitez microbii (  a fagocita  înseamnă a îngloba, digerând, bacterii sau alte corpuri străine). Nu aş putea învăţa decât dacă aş fi orgolioasă, astfel aş pierde toată informaţia pe care mi-ar da-o sora mea, leucocita. Ceea ce ştiu eu  este că un microunivers poate fi de folos altora , la fel cum alte microuniversuri informaţionale îmi pot fi de folos mie. Nu văd niciun Orgoliu aici! M-ar împiedica să Devin!”

    Vindecarea implică schimbare

   


    În cabinet, intră o pacientă. Cuvintele pe care le rosteşte par rupte dintr-o nemulţumire permanentă. La şedinţa de acupunctură,  Iulia  simte o urmă de revoltă în glas: „ V-am greşit cu ceva?!”  Răspunsul a fost comic şi penibil în acelaşi timp, căci femeia a recunoscut că este supărată pe doctoriţă,  deoarece i-a pus prea puţine ace,  faţă de cât ar trebui. „Cam cât credeţi că ar trebui să vă pun?”, întreabă Iulia. Pacienta îi arată  planşa de pe perete şi îi spune că aceea este schema de tratament – pe planşă sunt 365 de puncte, ea le voia pe toate!
    Din cazuistica doctoriţei, am mai ales exemplul unui pacient,  de profesie avocat, veşnic nemulţumit. După câteva şedinţe de tratament, i-a reproşat Iuliei că unele probleme nu s-au rezolvat total. Răspunsul poate fi un reper pentru mulţi : „ v-aţi propus să ajungeţi direct în vârful muntelui, de aceea nu vă puteţi bucura de calea până acolo”. Răspunsul i-a schimbat chiar şi avocatului viziunea, căci a început să observe detaliile mărunte, să se bucure de ele şi astfel să ajungă la rezolvarea problemelor, fără a bloca mental procesele vindecării.
   Iulia este deosebită. Îmi place să-i văd lumina de pe chip când povesteşte despre oamenii pe care-i ajută să se vindece:  un pacient depresiv, cu gânduri suicidare,  a răspuns foarte bine la tratamentul  homeopat şi acupunctură; o  pacientă, de profesie medic,  ce suferă de o afecţiune autoimună, a fost pusă sub tratament homeopat combinat cu gemoterapie şi reflexoterapie... Rezultatele sunt uimitoare, căci s-a înregistrat o stoparea din  evoluţie a bolii, iar markerii au fost normalizaţi... Iulia spune că rezultatele sunt cu atât mai rapide cu cât pacientul doreşte să facă tot ce depinde de el în sensul vindecării:  „ adică să se schimbe!”

  În faţa oamenilor se deschide o cale
  

     Iulia este de părere că o sămânţă bună pusă în pământ rău nu va încolţi, dar schimbând pământul vom putea vedea cum ceea ce am sădit creşte şi rodeşte. În realitate, dorinţa noastră de a ne schimba şi a crea ceva durabil, în armonie cu Universul,  ne ajută şi ne susţine să fim desăvârşiţi fizic, moral şi spiritual.,,În faţa fiecărui om se deschide o cale. Sufletul evoluat alege calea care conduce către înălţimi; cel involuat alege cărarea care îl duce la vale.Cele două regiuni sunt despărţite de ceaţă. Mulţi oameni indecişi rătăcesc prin această ceaţă.Un lucru este sigur: în faţa tuturor oamenilor se deschide o cale, şi fiecare trebuie să decidă singur pe care o alege” (Sistemul Maestrului -Charles F.Haanel).

   Georgeta Istrate


Dr. Iuliana Avădănei este directorul Centrului de Sanatate MEDIREFLEX din Bucuresti.
Pentru programari la consultatie la Dr. Iuliana Avădănei, sunati la tel.0740.338.705

vineri, 12 noiembrie 2010

O legendă vie a aviaţiei româneşti: Ştefan Stan Alexandrescu





     În ziua aceea de vară, m-am trezit înconjurată de oameni pe care-i vedeam pentru prima dată.  Din acea mulţime, s-a desprins un bărbat frumos,  înalt, brunet şi foarte timid. Avea în mâini o carte şi un teanc de documente trase la xerox. Nu a îndrăznit să spună nimic, doar  mi-a întins documentele în tăcere. Am tăcut şi eu. L-am privit atentă. Am descoperit o tristeţe în privire care m-a făcut să mă cutremur. Mulţimea l-a împins , el nu s-a împotrivit, ci s-a dat înapoi, neluîndu-şi ochii de la mine. De pe buze i-am citit cuvintele:  „să-mi scrii o scrisoare!”  

Aviatorul enciclopedie
  
      

       Sunt două lucruri care l-au făcut pe  Ştefan  Alexandrescu deosebit:  farmecul personal şi modul original în care pilota şi vorbea în acelaşi timp. Datorită acestor calităţi era supranumit „aviatorul enciclopedie” sau „ghidul venit din cer”.  Nu întâmplător ştia atât de multe lucruri, căci, în paralel cu pregătirea curselor , Ştefan studia enciclopedii, hărţi, manuale , vechi tratate de istorie şi geografie. I se părea o datorie morală să vorbească pasagerilor despre frumuseţile patriei, de aceea monologul era învăţat bine şi rostit liber. I se dusese vestea în lumea aviatică şi cea a călătorilor că este un tip grozav.
        Dorind să verifice  capacităţile lui Ştefan, unii dintre superiori au ocupat locul destinat pasagerilor.  După un astfel de  „control” , şeful TAROM, generalul Aurel Răican, vizibil încântat,  a intuit posibilitatea ca   „agenţiile aeriene să se inspire de la dumneavoastră, domnule Alexandrescu. Astăzi, ascultându-vă, pot spune că faceţi un lucru meritoriu, prin faptul că   risipiţi teama unor pasageri care pun piciorul pentru prima dată într-un avion. În plus,  le vorbiţi  nu numai despre pământul acestei ţări , dar mergeţi şi la rădăcinile istorice ale multor obiective. De astăzi, nimeni nu va putea obiecta în faţa mea că vorbiţi la manşă!” Pasiunea pilotului de a  vorbi în timpul zborului  nu era bine văzută de „băieţii cu ochii albaştri” şi nici de unii colegi invidioşi,  considerând-o ca pe o depăşire a atribuţiilor ,  o încălcare gravă a securităţii zborului. Aceştia  de-abia aşteptau să vâneze o greşeală...

 Din ziarul„Le Figaro” în atenţia „Air France”

    Generalul Răican avusese o intuiţie extraordinară când afirmase că s-ar putea ca exemplul lui Ştefan să fie preluat şi de alte companii aeriene. Curând, „omul  enciclopedie” a avut surpriza să-şi vadă numele în ziarul  „Le Figaro”. Articolul fusese scris de un jurnalist francez , care ştia limba română, şi  pe care Ştefan l-a avut ca pasager. Scriind un reportaj despre periplul din România, ziaristul  a amintit şi de surpriza pe care avut-o în timpul călătoriei pe traseul  Bucureşti -  Constanţa.  Ca urmare a reportajului,  compania „Air France” a încercat să pună în aplicare  această idee revoluţionară „importată” din România. Cum niciun pilot francez nu a fost capabil să vorbească liber pasagerilor în timp ce se afla la manşă, s-a  recurs la înregistrări. Prin urmare,  ideea de trei profesii într- una aparţine lui Ştefan Alexandrescu!
  
 „Bună dimineaţa, Soare!”

     


       Sunt convinsă că sunteţi curioşi să aflaţi cum anume le vorbea pilotul minune pasagerilor. Am extras din anexa 2 a cărţii „Mareşalul din Băneasa” un fragment:  „Bună dimineaţa, Soare !Bună dimineaţa, stimaţi pasageri! Sunt comandantul aeronavei, Ştefan Alexandrescu. De fiecare dată, brăzdând ţara în lung şi lat, mă bucur să constat  cât de frumoasă este. Priviţi! De îndată ce am părăsit ţara de piatră şi pădurile de conifere şi foioase, apare strălucind panglica  argintie a Oltului. Este ca o bijuterie în montura  unui pastel verde. Este ca o călăuză care ne anunţă că am pătruns în Podişul Transilvaniei . Pe acest platou, cuprins între Carpaţii Orientali, Meridionali şi Munţii Apuseni, se află leagănul poporului Dac. (...). După cucerirea lui de către romani, în anul 106, acestui teritoriu i s-a spus Dacia Romană (...). Dragi pasageri, în acest moment,  palele elicelor taie drum spre Alba Iulia. De câte ori trec peste aceste locuri , mă gândesc cu emoţie şi mândrie naţională  la intrarea triumfală, în anul 1600, a lui Mihai Viteazul, voievodul care a unit pentru prima oară cele trei principate.Tot aici, peste mai bine de trei secole, la 1 Decembrie 1918,  s-a desăvârşit unificarea  Statului Naţional Român. Încă cu trei ani mai înainte  de a se înfăptui această unire , marele diplomat român Nicolae Titulescu, în discursul său din 3 mai 1915, a susţinut că „România nu poate fi  întreagă fără Transilvania”. Nu departe de această catedrală  spirituală a poporului român , care ne aminteşte de Mihai Viteazul, de aceste locuri unde au fost martirizaţi  Horia, Cloşca şi Crişan,  se află aşezarea Lancrăm  în care s-au născut scriitorii Lucian Blaga  şi Ion Lăncrănjan...”

O propunere irezistibilă

     Să vedem cum a ajuns Ştefan Alexandrescu  să facă meseria de pilot. Primul impuls a fost la vârsta de 17 ani, când  nu ştia prea bine ce va face cu viaţa lui. Destinul nu a trebuit să strige din răsputeri pentru a-l aduce în lumea minunată a zborului. Lângă afişul despre meciul care-l interesa în acea zi,  se afla un altul, care invita tinerii să facă planorism. Iniţial, ideea nu a lăsat mari emoţii în inima lui, dar după ce prietenul său s-a interesat la Clubul Aeronautic din Ploieşti despre condiţiile de înscriere şi i le-a comunicat, Ştefan nu a mai avut astâmpăr. Era ca o chemare ce-i pătrunsese în fiecare celulă a corpului. Ca să-şi îndeplinească dorinţa, avea nevoie de  aprobare din partea părinţilor, pe care însă nu a primit-o. Visurile lui nu coincideau cu cele ale tatălui, care voia să-l vadă actor sau preot, deoarece „ mai uşor câştigi pâinea cu vorba decât cu braţele”.  Puştiul, deşi îndrăgostit de ideea de zbor,  se hotărâse să aştepte până la majorat, dar propunerea unui vecin de a semna în locul tatălui a fost irezistibilă. Omul trecuse prin aceeaşi situaţie cu ani în urmă, deci ştia bine  că a face o meserie care nu-ţi place este boală curată.
     Cursurile la aviaţie erau un izvor de fericire,  o fericire pe care nu o putea împărtăşi, deocamdată,  cu familia. Tânărul avea talent actoricesc, de vreme ce a putut ascunde o bucurie aşa de mare, căci fericirea nu poate fi ascunsă! Oricât ai vrea să faci pe  seriosul şi pe supăratul , fericirea te dă de gol, se aşază ca o amprentă pe chipul tău , pe gesturi, pe mers şi pe privire...

„Zborul va fi destinul meu!”

     În timp, Ştefan  s-a dovedit a fi cu adevărat talentat. Primul zbor l-a efectuat la Câmpina,  cu un ICAR. Îndemânarea lui  s-a dovedit  o adevărată revelaţie  pentru instructor şi ceilalţi colegi. Acela a fost momentul unei mari promisiuni:  „ zborul va fi Destinul meu!”   După ICAR , a urmat un planor  ceva mai modern numit  Baby, care  permitea efectuarea virajelor şi aterizărilor la punct fix.  
    De la Câmpina a fost transferat pe Aerodromul  Geamăna , unde urma să continue zborul cu avionul.Aici nu a stat mult, căci şi-a cerut transferul la Strejnic, în ideea de a fi mai aproape de părinţi. Fericirea lui era continuă, nu era nimic mai plăcut decât să vezi avioanele în zbor. A fost şi instructor de zbor , apoi, detaşat la Ianca, judeţul Brăila, obţine calificarea de pilot clasa întâi , fapt ce-i dă posibilitatea să intre în rândul piloţilor de elită.

Fata visurilor

    
 
      La numai 23 de ani, Ştefan se îndrăgosteşte fulgerător de o fată, exact sora şefului său. Cunoscuse multe fete până la ea,  uneori, chiar se simţea asaltat de ele, dar niciuna nu avea  frumuseţea şi magia Marietei.  În ochii ei îşi vedea chipul ca într-o oglindă,  inima lui a recunoscut-o ca fiind cea aleasă.  
  Fata avea părul cârlionţat, ochii negri, gura mică şi...o influenţă stranie asupra lui. Cât era el de vorbăreţ, în faţa ei,  muţea. Considera că vorbele  nu-i reflectă  adevăratele sentimente, că sunt incapabile să redea ceea ce se întâmplă în sufletul lui. Preferase să-i vorbească cu privirea, iar Marieta învăţase repede acest alfabet.  Probabil că privirea este limbajul universal al celor îndrăgostiţi, un limbaj al dorinţelor, care nu sunt în pericol de a fi  judecate de cei din jur. Era atât de îndrăgostit, încât lipsa fetei nu îl lăsa să respire : „ nu mai pot fără ea!” Singurul leac era căsătoria. O fericire pecetluită la Ofiţerul Stării Civile şi la biserică avea să dureze toată viaţa. Căsătoria  s-a dovedit una reuşită. De-a lungul vieţii, Marieta i-a dăruit aviatorului doi băieţi:  Jan Vinicius şi Traian Ovidiu.    

De la agonie la extaz

    Un eveniment în faţa căruia nu a putut riposta a fost anunţul din 1 aprilie 1960.  Acesta,  conform Ordinului 77, articolul 52, litera E,  trecea în rezervă mai mulţi militari, printre care şi Alexandrescu. Sentinţa li s-a părut tuturor  nedreaptă, dar  a avut şi o parte bună: au putut să vadă caracterul unor colegi şi prieteni care, după citirea listei,  îi ocoleau pe proscrişi ca pe nişte diagnosticaţi de o boală contagioasă. Ca urmare a acestei decizii arbitrare, Ştefan s-a mutat împreună cu familia la Ploieşti, în casa părinţilor. Niciodată în viaţa lui nu mai fusese atât de abătut!  A fost cea mai mare pedeapsă pe care i-a dat-o viaţa, ca o boală sufletească de care credea că nu o să mai scape!
   Neavând alternativă, s-a angajat ca funcţionar la Comitetul Orăşenesc, pe probleme de concursuri cultural-sportive pentru elevi. Dar, după aproximativ un an de zile, o veste i-a redat  bucuria de a trăi, căci  a primit propunerea de a se întoarce în aviaţie.  Ochii lui Ştefan străluceau din nou, speranţele îi reveniseră, toată lumea era a lui. Şi-a reînceput activitatea la  Regimentul 67 Vânătoare, Craiova. Încă o dată a realizat că zborul este motivul pentru care se născuse pe pământ. Şi, Doamne, mirosul de kerosen îi părea cel mai frumos şi mai dătător de viaţă parfum din Univers!

Comandant de aeronavă pe AN-24

     


     A doua zi, după naşterea celui de-al doilea băiat al său,  Ştefan a fost  propus comandant de aeronavă pe AN-24 , la TAROM. Avea să fie cea mai dragă funcţie inimii lui , care se va fi încheiat odată cu vârsta pensionării. La împlinirea a 25 de ani de zbor,  a fost decorat cu „Ordinul Meritului Militar clasa I”.  Timpul trecea nemilos şi trist, căci la vârsta de 50 de ani, a trebuit să se pensioneze.Ultima cursă a fost cea de Sibiu, iar despărţirea avea să fie una sfâşietoare: „Dragi pasageri, v-am vorbit pentru ultima oară!...”
    După aceste cuvinte s-a aşternut tăcerea. O tăcere neobişnuită,  care făcea bilanţul celor 12.000 de ore de zbor, cu care ar fi înconjurat pământul de 125 de ori. Timp de 32 de ani fusese zburător , din care 16 ani pilot de vânătoare , iar alţi 16 ani  comandant de aeronavă în transportul militar şi civil. La final, a sărutat avionul care l-a purtat atâţia ani... Pentru Ştefan, despărţirea de avionul lui drag şi de oceanul nesfârşit al aerului,  îi provoca o durere care nu se va sfârşi decât cu ultima suflare a sa. Dorin Gherghinescu l-a numit  „Mareşalul din Băneasa” , denumire preluată şi de scriitorul Ioan Cherecheş pentru cartea ce-i este dedicată.
  
     Îmi amintesc de momentul în care l-am întâlnit pe Ştefan Alexandrescu pentru prima oară. Avea o tristeţe în privire pe care mi-am explicat-o numai după ce i-am analizat viaţa. Cele două mari iubiri, Aviaţia şi Marieta, nu-i mai erau alături. Va mai exista o pantă ascendentă pentru acest fenomen al zborului?


   În loc de încheiere, am ales câteva rânduri, mărturii ale unor personalităţi de marcă ale societăţii româneşti, care nu au rămas indiferente la pasiunea şi profesionalismul lui Ştefan Alexandrescu: 

·       Stela Popescu, actriţă: „Când voi ieşi la pensie (...) atunci când îmi voi depăna amintirile, cele mai frumoase vor fi legate de călătoriile aeriene făcute cu Ştefan Alexandrescu. Rămâi deci, în viaţa noastră de artişti nomazi , un prieten drag care ne însoţeşte de-a lungul anilor cu tandreţe, căruia, cu toţii, îi păstrăm o scumpă amintire”.

·       Aurel Giroveanu, compozitor: „Vă mulţumesc pentru încântătoarea călătorie de la Satu Mare la Bucureşti şi pentru minunatul pilotaj pe fond literar, pe care l-aţi făcut cu deosebit talent”.
·       Ionela Prodan, artistă: „Sunt profesor de istorie. După ce asculţi frumoasa expunere a domnului Alexandrescu, pentru totdeauna spui că cea mai frumoasă  istorie şi geografie  este a României.Acest om, Alexandrescu, este înzestrat cu o putere de cunoaştere fantastică”. 

·       Radu Beligan, actor: „Am călătorit până la Suceava cu cel mai original comandant de navă. Un poet al zborului, un om de mare clasă culturală, un om cu farmec şi cu umor, cu dragoste adâncă pentru pământ şi istoria ţării.A fost cel mai plăcut şi instructiv zbor din viaţa mea!”

·       Ion Caramitru, actor: „M-ai făcut gelos şi fericit de cum ştii să faci ca un zbor de rutină să devină eveniment.E un lucru rar şi numai oamenii cu talent şi suflet mre reuşesc  să cuprindă atenţia oamenilor, descoperind în lucruri şi evenimente semnul lor secret şi intim. E o artă şi un destin pe care le slujeşti cu dragoste şi dăruire”.

·       Horia Căciulescu, actor: „Fie iarnă, fie vară/ Când soseşte nea Fănică/ Îl aşteaptă cu fanfara/ Iar în navă, măi bădie/ Te învaţă geografie/ Şi istorie şi... tot/ Ca să nu rămâi...netot!”
·       Alexandru Stark, ziarist: „Cel mai povestitor printre piloţi şi cel mai  mare pilot printre povestitori...”
·       Părintele Galeriu: „ Cu sacra preţuire pentru lucrarea binefăcătoare a talentului încredinţat în slujba pasagerilor pe care i-ai preumblat prin văzduhuri cu credinţă şi ocrotirea  lui Dumnezeu şi cu dragoste de Hristos”. 
·       Preafericitul Teoctist, Patriarhul României : „Întâlnirea cu comandantul Ştefan Alexandrescu constituie întotdeauna o plăcută sur priză.Pe aripile navei şi ale bogăţiei de date din istoria şi cultura poporului nostru, călătoria este o desfătare sufletească”.

Georgeta Istrate