Îndrăgostiți în Parcul Romanescu, partea a IV-a (ultima)




Castelul Fermecat




    Călătoria cu barca se încheiase. Ei își reluară plimbările prin parc. Ajunseră în fața unui pod suspendat, iar în apropiere, pe un deal,  se afla un castel părăsit. Bărbatul îi spuse că se află în fața Castelului Fermecat , construit la scurt timp după inaugurarea parcului. Se pare că această clădire, acum în paragină, în timpul comunismului ar fi funcționat ca restaurant, iar după 1989 a fost  un fel de bar cu terasă.
- Îmi pare rău că nu putem intra acum, spuse bărbatul, dar îți pot spune că  scările sunt destul de înguste și au o formă circulară. Ignoră, draga mea, tencuiala căzută și lipsa literelor de pe ușa de la intrare. Imaginează-ți că este renovat, mobilat după gustul tău, iar în camera secretă te aștept eu cu brațele deschise.
După o pauză, în care amândoi păstrară tăcerea, el adăugă:
-Iubito, acest castel redă stilul romantic... Îți imaginezi câte povești  ar putea ascunde între pereții lui? Știi, multe mirese vin aici să facă fotografii, cică e o amintire de neuitat. Spun că își imortalizează fericirea în peisajul oferit de acest parc.  Știu ele ce știu... sau măcar intuiesc.

 Și altele...


 - Acest parc are și o Grădină zoologică,  inaugurată în anul 1906. Dacă la început, au fost aduse doar câteva specii de animale, cu timpul a fost îmbunătățită, iar astăzi poți vedea aceste exemplare superbe care-și fac veacul dincolo de plasele de protecție.  În acest loc, cei mai fericiți sunt copiii. Poate, într-o zi, și noi îi vom aduce pe ai noștri... Ce spui?
-Ce să spun? Posibil...
    Fata privi cu atenție: un leu stă tolănit cu spatele la vizitatori, ridicând coada acrobatic; vulpea, mistrețul, tigrul, antilopa, struțul, maimuțe, cămile și dromaderi , căprioare și cerbi, porumbei și alte păsări exotice populează acest loc atât de iubit de cei mici.
  Apoi, cei doi își continuă drumul. Se opresc la vreo 10 metri de trei cățeluși  care se joacă prin iarbă, alergând din când în când la mama lor, aflată cam la un metru depărtare  de ei. Spectacolul este de-a dreptul fascinant.
   Continuându-și drumul pe aleile parcului, le iese în față statuia unei femei îmbrăcată și coafată în stilul roman, care are privirea îndreptată spre dreapta, căutând poate cu privirea vreun iubit furat de timp; trenulețul colorat iese din poveste,  invitându-i parcă la o călătorie de neuitat;  mașinuțe cu cap de personaje de basm învârt roata vieții  printre iluzii și vise, în strigăte de copii. 

   De pe Podul Suspendat ale cărui capete par porți ale sărutului, se văd nuferii pe luciul apei. Ciripitul neobosit al păsărilor pare o muzică din altă lume,  care vine să întregească această operă de artă numită Parcul Romanescu. Totul are iz de romanță, mai ales când ai alături persoana iubită. 

-Iubito, am ajuns în fața unui palat, căci acest parc are și așa ceva:Palatul Bibescu. Deși arată ca o casă părăsită, iar geamurile sparte te pot îndepărta de ea, zic să citim împreună inscripția de deasupra intrării :  „În această clădire, numită Palatul Bibescu, în zilele de 26 şi 27 iunie 1859, a fost găzduit domnitorul Alexandru Ioan Cuza, cu prilejul vizitei pe care a făcut-o la Craiova“. De altfel, acest parc mai este numit și parcul Bibescu, adaugă bărbatul, deoarece, așa cum ți-am mai spus, terenul a aparținut acestei familii. Mai precis, în anul 1853, Primăria Craiovei a cumpărat terenul de la Iancu Bibescu, fratele lui Grigore Bibescu, iar palatul din fața noastră, așa cum probabil ai dedus,  a aparținut familiei domnitoare.

Apusul...

   

    Soarele apune printre copaci, ca un reflector roșiatic peste parc. În apropiere se aud broaștele orăcăind într-un concert de zile mari, iar susurul micii cascade, cu vâltoarea pe care o creează,  accentuează atmosfera de basm. În aer,  parfumul florilor se răspândește cu repeziciune,  mângâind respirația tuturor vietăților din acest loc.  Cu siguranță, cei doi îndrăgostiți nu vor uita această zi, care va pleca în eternitate plină de iubire, ca o provizie pentru zilele mai puțin darnice din punct de vedere sentimental. Aproape de ieșire, își luară rămas bun de la statuia lui Brâncuși. În acea zi, timpul a stat în loc pentru ei, iar oamenii care au vizitat parcul fuseseră diferiți prin atitudine și vestimentație, dând senzația că au aterizat aici taman azi, din epoci și locuri diferite. Și parcă vrând să le spună la revedere, de pe un colț de bancă, un bărbat cânta la vioară Balada lui Ciprian Porumbescu.
-Știi, iubito, la iarnă, te invit din nou în parc. Atunci vei avea ocazia să vezi un loc încremenit în alb, romantic și rece. E ca un tărâm al Crăiesei Zăpezii...

Georgeta Istrate

Îndrăgostiți în Parcul Romanescu, partea a III-a


Începuturile...



  Odată cu ultimul vers, bărbatul își exprimă nemulțumirea, ca și cum o frustrare fusese acolo mereu, iar acum era momentul cel mai potrivit să se manifeste:
- Nu am înțeles niciodată de ce Veronica Micle s-a îndepărtat de Mihai Eminescu! Cred că ar fi fost cea mai fericită femeie de pe pământ, căci dacă poetul iubea la fel cum a scris, iubirea lor nu ar fi avut pereche în univers. Apoi, cam supărat: cred că ea nu l-a iubit suficient...
- Nu pot să explic, dar eu cred că, dacă iubirea dintre Veronica Micle și Mihai Eminescu a fost adevărată, nu contează că s-au despărțit, această iubire le va aparține pentru totdeauna. Și va fi cu ei chiar dacă pe acest pământ se vor reîncarna de mii de ori.Iar de se vor căsători cu alții, sufletele lor vor rămâne unite veșnic.
- Nu înțeleg acest raționament și nici nu vreau să sap mai mult, doar mă bucur că ești cu mine, spre deosebire de poetul rămas cu ochii în soare, pe malul lacului din poezia pe care tocmai ți-am recitat-o. Apropo, nu crezi că peisajul acesta seamănă foarte mult cu cel descris în poezie? ... Și dacă poetul a așteptat în zadar, eu mă pot bucura de tine aievea! Doamne, minunea mea, cum de sunt eu așa norocos?  Cum te-ai îndrăgostit tu de mine?
Fata zâmbi. Încercă să rememoreze momentele de început...
- Vrei să știi?! Într-o zi, am primit un e-mail, pe care inițial l-am șters. Apoi, un fior m-a îndemnat să intru la Recicle bin și să îl deschid. Așa a început totul. Nu am căutat eu iubirea, ea m-a găsit pe mine, într-un mod neașteptat și atipic.
-Șiii? Cum te-ai îndrăgostit?
-Cred că eu însămi l-am chemat pe omul visurilor cu gândul și imaginația. Eram profund nefericită, voiam să mor. Oricum, credeam că viața nu-mi mai poate oferi nicio surpriză...cel puțin plăcută. Se spune că  pentru fiecare lacrimă din ochii cuiva există cineva care să o usuce cu un sărut. Sau se mai spune că universul îți echilibrează trăirile: dacă ai fost nefericit, într-o zi, pe neașteptate, vei primi o mare fericire. Crezi asta? Acum nu am încotro, trebuie să cred, căci după o lungă nefericire, ai venit în viața mea...
Bărbatul continuă să vorbească despre el la persoana a treia, ca și cum ar fi doar martorul, nu personajul principal al acestei povești magice.
- Dar cum sau care a fost momentul în care ai simțit că  te-a cucerit? 
- Aaaa... La un moment dat, străinul a început să-mi vorbească  despre iubire.  Cuvintele lui deveneau tot mai necesare pentru mine. Nu avusesem parte de așa ceva, nimeni niciodată nu mi s-a adresat spunându-mi: iubito! Câteodată,  aveam senzația că mâna lui mă mângâie la propriu, chiar dacă era la mare depărtare.  Mă gândeam că, poate, are capacitatea de a călători în afara corpului și că senzațiile alea sunt reale. Sau poate că gândurile lui erau atât de puternice încât provocau acea atingere. Rațiunea îmi spunea că nu se poate, inima însă controla totul. Sentimente iraționale...Spuneam că nu am dreptul să simt așa ceva, că iubirea adevărată nu există. Apoi mă gândeam la teoria reîncarnării și că el ar fi un personaj pe care trebuia să-l reîntâlnesc în această viață. Cu siguranță, nu a fost o karmă negativă! Dacă ar fi fost așa, ar fi fost unul din călăii sufletului meu...El  semăna mai degrabă cu un prieten al sufletului meu.

Mugurii începuseră să se deschidă...



   Fata continuă mărturisirea...
-  Venise primăvara. La fereastra bucătăriei mele, sub explozia de raze, mugurii începuseră să se deschidă. Era un spectacol unic…Mă gândeam la străinul care spunea că mă iubește. Nu așteptam nimic, nici nu aveam pretenția să-l întâlnesc. Mi-era suficient să-l știu acolo, alergând sau plimbându-se pe role chiar în parcul Romanescu. Nu mă interesa dacă mai iubește și pe altcineva...  Apropo, crezi că o iubire pecetluită printr-o căsnicie poate să supraviețuiască? Eu cred că nu. Din păcate, după ce oamenii obțin ceea ce și-au dorit, li se pare că nu mai au pentru ce să lupte. Li se pare că persoana de lângă ei li se cuvine și, pe nesimțite, se trezesc după câțiva ani că ajung niște străini, că nu mai au nimic în comun și se miră cum de au iubit acea persoană cu atâta pasiune. Nu crezi?  Mă gândesc la iubirea dintre Eminescu și Veronica, fiindcă tot vorbirăm despre ei. Pot să spun că  Veronica Micle însăși se crede, într-una dintre poeziile pe care i le-a dedicat lui Eminescu, inferioară acestuia, ca și cum nu ar avea dreptul la iubirea lui. Cred că e o dovadă de modestie... Știu, vei spune poate că e mai bine să îți pară rău pentru ce ai făcut, nu pentru ce nu ai făcut...
  Iubirea lor, eternizată în literatură, îți dă un gust dulce - amărui.  Iată ce spune ea:

”Vârful nalt al piramidei ochiul meu
abea-l atinge...
Lângă-acest colos de peatră vezi
tu cât de mică sînt
Astfel tu-n a cărui minte universul
se răsfrânge...
Al tău geniu peste veacuri rămânea-va
pe pământ.
Şi doreşti a mea iubire... Prin iubire
pân-la tine
S-ajung şi a mea soartă azi de soarta ta
s-o leg,
Cum să fac ! Când eu micimea
îmi cunosc atât de bine,
Când măreaţa ta fiinţă poate nici n-o
înţeleg.

Geniu tu, planează-n lume ! Lasă-mă
în prada sorţii
Şi numai din depărtare când şi când
să te privesc,
Martora măririi tale să fiu
pân-la pragul morţii
Şi ca pe o minune-n taină să te-ador,
să te slăvesc”.

Pierdut în ochii ei și urmărindu-i fiecare gest, bărbatul simți nevoia de o garanție:
-   Frumoasa mea cu ochi de cer, noi nu vom avea aceeași soartă! Îmi permit să te contrazic. Dacă ai găsit persoana potrivită, nu mai poți experimenta neiubirea. O iubire care moare într-un an sau într-o viață, nu este autentică. Mă uit la tine și pot spune că ești totul. Ești ceea ce am căutat în mii de vieți. Și nu o să te pierd prostește...

Georgeta Istrate

Îndrăgostiți în Parcul Romanescu, partea a II-a




Amintiri care dor

 Bărbatul continuă prezentarea :
- Locul cel mai atractiv din acest parc este lacul, pe luciul căruia se oglindesc sălcii și arbori pe care nu-i întâlnești în alte locuri. Bărcile albastre sunt gata să poarte îndrăgostiții într-o călătorie de neuitat, legați pe veci de acest loc de poveste. Sau cel puțin așa îmi place să cred. Hai să ne așezăm pe o bancă și să ascultăm susurul apei. Vrei ? Apoi, te invit la restaurantul de pe malul lacului ... să-ți creez amintiri de neuitat. Știi, îți dezvălui un secret :   în fiecare zi, mă fac frumos și vin aici așteptându-te. Mi se pare că te văd în tot ce există. Parcă apari în acel foișor de lemn chemându-mă, dar când mă apropii, dispari. Încerc să găsesc în toate femeile pe care le întâlnesc un gest de-al tău, ca să-mi treacă dorul de tine. Iubito, nu vrei să te muți în orașul meu ?
- Sigur că da. Tu ești centrul universului pentru mine, unde ești tu, mă simt acasă...
- Iubito, de ce ai lacrimi în ochi ?
- Mi-am amintit un mesaj dramatic pe care mi l-ai trimis cam pe la începutul relației noastre. Suna cam așa: “Dacă, la un moment dat, nu vei mai primi mesajele mele, să nu crezi că nu te mai iubesc, ci doar, că am plecat, undeva, printre stele ”.
    După ce l-am citit,  lacrimile au început să curgă singure.Simțeam un gol în suflet și sentimentul prăbușirii era tot mai acut. Aveam ceva de lucru, dar nu m-am mai putut concentra. M-am trezit strigând prin casă: de ce-mi faci una ca asta ?! Nu-mi înțeleg sentimentele, n-au nicio logică, nu înțeleg de ce mă afectează atât de mult.Cine ești tu? De ce ai o putere atât de mare asupra mea?
    Apoi, m-am gândit că, dacă aș putea să obțin o audiență în cer, i-aș cere Lui Dumnezeu să-mi spună cât mai am de trăit. Și dacă ar mai fi o lună, șase luni sau șase ani, L-aș ruga să ia jumătate din timpul meu și să  ți-l dea ție. I-aș mai  cere să-mi explice de ce a permis ca, in inima mea, să se nască sentimente atât de puternice încât să-mi facă inima să se cufunde în întunericul suferinței la cea mai mică rănire.
Bărbatul îi mângâie obrazul, ștergându-i lacrimile în același timp. Apoi, adăugă:
-          Cred că în acea atitudine era și ceva egoist. Voiam să știu dacă dispariția mea ar crea în tine vreo reacție. Cu alte cuvinte, voiam să-ți smulg câteva cuvinte de dragoste, compasiune, ce știu eu? Dar să știi că în perioada aceea trăiam periculos, astfel că nu ar fi fost imposibil să plec din această lume...


Lacul codrilor albastru...



Îmbrățișând-o, bărbatul schimbă cursul discuției:
- Să ne plimbăm cu barca!
    O plimbare pe lacul făcut parcă pentru ei ca într-o poezie eminesciană, era tot ce  lipsea în acele momente. Privind-o cu  adorație, cum numi el știa s-o facă, bărbatul începu să recite, la început ușor, apoi din ce în ce mai grav, poezia Lacul, de Mihai Eminescu:


”Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni îl încarcă,
Tresărind în cercuri albe
El cutremură o barcă.

Si eu trec de-a lung de maluri,
Parc-ascult şi parc-aştept
Ea din trestii să răsară
Si să-mi cadă lin pe piept;

Să sărim în luntrea mică,
Îngânaţi de glas de ape,
Si să scap din mână cârma
Si lopeţile să-mi scape;

Să plutim cuprinşi de farmec
Sub lumina blândei lune –
Vântu-n trestii lin foşnească,
Undoioasa apă sune!

Dar nu vine... Singuratic
În zadar suspin şi sufăr
Lângă lacul cel albastru
Încărcat cu flori de nufăr”


Georgeta Istrate

Îndrăgostiți în Parcul Romanescu, partea I



      Îndrăgostiții intră în parc. Niște coloane deschid drumul spre interior, iar dealul  cu foișorul din lemn ce se ridică în față, tronează deasupra aleilor arătând drumul spre Castelul fermecat, aflat  în apropierea unui pod suspendat.  Părăsit, cucerit de pânze de păianjen, uitat în paragină, geamurile sparte , bucăți de tencuială desprinse, castelul pare că așteaptă pe cineva să-l readucă la viață...



A fost odată un primar...

- Astăzi, iubito,  am vrut să te aduc în acest parc.  De primăvara până toamna târziu, vin aici și merg cu rolele, mă plimb pe alei și, desigur, îmi imaginez că sunt cu tine. Voi începe cu povestea acestui loc. Așadar, a fost odată un primar, care voia să lase ceva bun în urma lui.  Îl chema Nicolae Romanescu . El voia să creeze ceva nemaivăzut, iar proiectul acesui parc venea să-i materializeze visurile. A pus la dispoziția unui arhitect peisagist, pe nume Emile Redont, 90 hectare de teren la marginea orașului, teren pe care municipalitatea l-a cumpărat de la prințul Gheorghe Bibescu.  Trebuie să-ți spun că acest proiect, adus la viață de Edouard Redont,  a câștigat medalia de aur la Expoziția Universală de la Paris, în anul 1900. Astfel, la 29 septembrie 1903, parcul a fost inaugurat cu surle și trâmbițe, iar de la acea dată,  a intrat în rândul parcurilor celebre din Europa.  Treaba nu a fost deloc ușoară. Pentru acest proiect, au fost aduse specii rare de arbori și aclimatizate aici, felurite plante ornamentale, au fost ridicate construcții de factură romantică, de pildă castelul medieval, podul suspendat sau poduri de beton care imită scoarța de copac...
La un moment dat, bărbatul se întrerupse, vrăjit de culoarea ochilor iubitei. Nu se putu abține și comentă:
- Iar ți s-a schimbat culoarea ochilor! Cred că soarele acesta oltenesc îi face să fie așa verzi și strălucitori. Spune-mi vrăjitoare mică, cum faci să fii mereu altfel? Ești ca o operă de artă care-și schimbă culorile după vremea de afară...sau după starea sufletească? Spune-mi tu!  
- Ei bine, iubitule, ochii mei au o poveste mult mai complicată, spuse fata încercând să intre în jocul lui.  Să vedem...Ca o vrăjitoare ce sunt, azi noapte, am ieșit afară,  hipnotizată de lumina lunii pline. Nu puteam să prind razele, așa că le-am cântat o melodie.Vrăjite, au venit singure spre mine. Am luat apoi niște praf de stele. În zori, am furat  trandafiriul aurorei și am strâns picăturile de rouă de pe frunzele crude ale copacilor. Soarele întârzia prea mult. Așa că am făcut o incantație și, preț de câteva secunde, a apărut pe cer. Norii alergau mâncând pământul. Cu o îndemânare de prestidigitator, am cules câteva raze, pe care am imprimat culoarea ochilor mei. Am amestecat toate aceste ingrediente și iată ce-a ieșit!
- Doamne, ce creativă ești, iubita mea fără pereche!

Amestec de istorie și iubire

 După câteva clipe de tăcere, fata se opri în fața inscripției care dădea amănunte despre parc.
-  Văd că aici sunt scrise câteva fraze. Să vedem dacă se potrivesc cu ce ai spus până acum...( Citi cu voce tare): ”Parcul Nicolae Romanescu” – Construit în stil romantic, după planurile arhitectului peisagist francez Edouard Redont, pe terenul cumpărat de la prințul Gheorghe Bibescu și inaugurat la 29 septembrie 1903. Proiectul parcului a fost distins, în anul 1900, cu ”Medalia de aur” , la Expoziția Internațională de la Paris. A fost realizat cu fonduri publice, cât și din organizarea de manifestări cultural-artistice, donații și subscripție publică, la inițiativa primarului Craiovei, Nicolae P. Romanescu (1847-1931). Parcul se întinde pe o suprafață de 90  ha și dispune de o mare varietate de specii de arbori, arbuști și plante ornamentale. Adevărata podoabă a Craiovei, Parcul ”Nicolae Romanescu” a fost clasificat între cele mai reprezentative parcuri naturale ale Europei, alături de Versailles (Franța), Pincio (Italia) și cel englezesc din München (Germania).
Primăria Municipiului Craiova. Fundația ”Scrisul Românesc” –Craiova 24 octombrie 2003”
Făcu o pauză și spuse:
 - Foarte interesant istoric, dragule. Acest primar Romanescu nu seamănă deloc cu edilii noștri de azi. Pare un om căruia îi pasă de neamul lui, așa este? 


 - După fapte, așa pare... Spune-mi, draga mea, ce crezi despre iubire?
 - A, iar vrei să schimbi subiectul... Ce cred?! Săă vedem... Cred că iubirea este un panaceu universal. Ea  vindecă la propriu. Când ai găsit persoana potrivită, plictiseala și obișnuința devin istorie, căci oricât de mult timp ai petrece  cu ea, tot ți se pare puțin. Perechea ta îți înțelege sentimentele, râde și plânge împreună cu tine și chiar de ai spune lucruri banale, i se pare că aude ceva magic. Îți spune că arăți minunat și chiar așa te vede, căci ochii ei văd armonia de dincolo de aparențe, se îndrăgostește de gesturile, de vocea, de privirea ta, tot ce faci i se pare un dar și este recunoscător pentru ceea ce primește, pentru că te-a cunoscut și pentru că tocmai tu îl iubești. Ce noroc! Când ești răsfățat de persoana pe care o iubești, când te simți iubit, toate moleculele corpului tău sunt fericite, se transformă.  Aceasta este vindecarea miraculoasă! Acesta este miracolul iubirii! Unirea dintre două persoane de acest fel este nu numai trupească, ci și spirituală. Este ca o magie, este iubire adevărată. Definiția aceasta am dedus-o din ceea ce trăiesc alături de tine.
- Așa este. Nici eu nu am știut ce este iubirea până să te întâlnesc pe tine.
 Bărbatul își luă iubita de mână și împreună străbăteau aleile parcului care dezvăluiau rând pe rând Podul Suspendat, lacul misterios, copaci de vârste, specii și mărimi diferite - toate desprinse parcă din poeziile romantice eminesciene sau din basmele românești.

Georgeta Istrate

1 Decembrie 2013 - Mai cred că...




Sursa foto
 Fie ca generațiile de azi și de mâine să conștientizeze sacrificiile pe care le-au făcut înaintașii noștri  pentru ca această țară să existe. În istoria României, au fost  oameni  care au iubit acest pământ și au plătit această iubire cu viața. La 1 Decembrie 1918, visul cel mai frumos al românilor a devenit realitate. La mulți ani, România!


Mai cred că...


-     România este cel mai frumos nume pe care-l putea avea acest pământ...
-     sunt români care fac cinste României...
-     sunt români care mai știu să plângă de duioșie când aud Imnul României...
-          sunt români care se emoționează în fața unei flori, a unui fulg de nea, a unei picături de rouă, a unei stele...
-          sunt români înfiorați la auzul Baladei lui Ciprian Porumbescu, a unei doine sau a unui poem...
-          românii, în țara lor,  vor avea locuri de muncă ...
-          românii pot munci oricât de greu cântând, ca și cum ar face dragoste...
-          sunt români care pot înflori pământul numai cu ceea ce au în minte și în suflet...
-          într-o zi, țara asta va fi condusă de români care o vor iubi mai presus de interesele proprii...
-        sunt români care nu fac toate lucrurile din interes, ci mai lasă loc și pentru lucrurile făcute din dragoste...
     -      există români care nu se instruiesc  cu scopul de a-i strivi pe ceilalți din locul în care s-au cocoțat, ci se instruiesc  doar pentru a-și pune cunoștințele și creativitatea în slujba semenilor, pentru gloria acestui neam... 
-          sunt români  care nu-și ascund, de rușine, identitatea...
-          indiferent de vremuri și locuri, sunt și vor fi mereu români exemplu de urmat...
-          există români care știu valoarea unei îmbrățișări...
-       sunt români în stare să iubească curat, care știu să facă diferența între dragoste și    perversiunea care dezumanizează, reducând omul la nivelul cel mai de jos al creației...
-          românii au idealuri...
-          și mai cred că toți virușii interni și externi care ne-au înjosit, vor fi șterși cu un program care se află în inimile și conștiințele românilor...
-          LA MULȚI ANI, ROMÂNIE!


Georgeta Istrate



Statul dac în timpul lui Burebista III




Fărâmiţarea statului dac centralizat

     În primăvara anului  anul 48, î.e.n., în peninsula Balcanică, luptele dintre Cezar şi Pompei erau în plină desfășurare. Burebista  îl trimite pe Acornion din Dionysopolis la Pompei, ca delegat, cu misiunea de a se alia în luptele împotriva lui Cezar. În schimbul ajutorului militar, Pompei recunoştea vastele hotare ale Daciei. Ajutorul nu ajunge însă  la timp şi Pompei  este înfrânt de Cezar la  Pharsalus. Acesta se refugiază în Egipt, unde este ucis.  Victorios , Cezar , care nu uită că Burebista îi acordase sprijin rivalului său, pregăteşte o campanie împotriva lui. Acesta visa să scrie despre regatul dacilor o lucrare pe care ar fi numit-o ”De bello dacico”, aşa cum, în urma victoriei împotriva galilor, scrisese o operă istorico-literară numită ”De bello galico”.  Nu mai are timp însă să ducă la bun sfârşit planul de cucerire al regatului lui Burebista, nici să-şi îndeplinească visul de a descrie victoria într-o operă ce ar fi străbătut timpurile, deoarece cade victima unei conspiraţii interne şi moare, asasinat de membrii  Senatului, la care a luat parte şi fiul său adoptiv Brutus Marcus Iunius.  Aceeaşi soartă o are şi Burebista, care moare în acelaşi an cu Cezar ( 44 î.e.n. ),  tot în urma unui complot pus la cale probabil de aristocraţia nemulţumită de creşterea puterii regelui.  Moartea lui Burebista provoacă tulburări în regat, care nu mai rezistă mult în forma unificată. Cetăţile greceşti de pe malul Mării Negre refuză să mai recunoască autoritatea statului dac, declarându-se independente. Statul dac centralizat s-a fărâmiţat,  iniţial în patru părţi, apoi în cinci. Marele Preot Deceneu, care , pe vremea lui Burebista avusese şi funcţia de vicerege,  rămâne  „Basileu” peste statul din zona Munţilor Orăştiei, proclamând drept reşedinţă regală Muntele Kogaion -  Sarmizegetusa Basileion. În acelaşi timp, Deceneu îşi păstrează şi funcţia de Mare Preot, căreia i se adaugă şi cea de judecător suprem. Dezmembrarea marii stăpâniri din timpul lui Burebista nu este echivalentă cu dispariţia statului nucleu din sud-vestul Transilvaniei.



 O economie înfloritoare

     Organizarea politică a societăţii daco-getice arată că era o monarhie  cu un pronunţat caracter militar, în care un rol important îl juca preoţimea. În timpul lui Burebista existau două clase sociale principale: tarabostes (pileati), identificaţi ca aristocraţie militară şi sacerdotală , iar a doua categorie denumită capillati (kometai, comati) , reprezentând oamenii de rând. Un rol important în economia dacilor îl aveau Munţii Orăştiei, bogaţi în zăcăminte de fier. Din acesta se confecţionau arme, vase, tacâmuri, dar şi bijuterii.   Procesul de unificare  a geto-dacilor a fost generat de mai mulţi factori. În primul rând dezvoltarea economică a luat amploare. În spaţiul locuit de daci s-au facut mari progrese în metalurgia fierului, confecționându-se unelte de muncă cu productivitate mare, care au condus la o dezvoltare intensă a agriculturii, prin aplicarea brăzdarului din fier la plug. În urma săpăturilor arheologice, brăzdarele de fier neolitice apar în Ocniţa-Vâlcea, Costeşti, Crăciuneşti, Cristeşti, Grădiştea-Muncelului, Pecica, Poiana, Tinosu, Piatra Neamţ, Odorhei, precum şi în mormântul tracic de la Kalacanovo (Bulgaria). Noul brăzdar  pătrunde mai adânc în pământ, făcându-l  mai roditor. Tot în această perioadă apar  sape din fier, mai productive în muncile agricole. Progresele din prelucrarea metalului antrenează şi influenţează perfecţionarea altor îndeletniciri cum ar fi:  prelucrarea ceramicii, prin folosirea roţii olarului în locul învârtirii cu mâna a obiectului prelucrat. Dezvoltarea economică generală a dus la intensificarea schimburilor de produse în interiorul triburilor şi între triburi. În acelaşi timp s-au amplificat schimburile economice cu oraşele şi statele vecine , în special cu oraşele-colonii greceşti de la Marea Neagră. Negustorii greci aduceau în localităţile geto-dace obiecte de artă, bijuterii, iar de aici luau produse agricole, miere , blănuri, etc. Ca urmare a dezvoltării relaţiilor comerciale, schimbul direct de produse începe să fie înlocuit de circulaţia monetară. Moneda proprie geto-dacă apare de la sfârşitul secolului al IV-lea î.Hr. şi, începând cu secolul al II-lea î.Hr., odată cu penetraţia economică romană în Peninsula Balcanică, în spaţiul geto-dacic au pătruns obiecte de export romane : ceramică , obiecte de bronz , argint , fier şi sticlă şi, odată cu ele, moneda romană. Dacii exportau vite , grâne , miere , blănuri , lemn şi alte produse. Podoabele dacilor erau de o rară frumuseţe, iar sculpturile în lemn împodobeau casele. Pentru efectuarea ornamentelor în lemn, dacii foloseau în special mici toporaşe. Războaiele de ţesut erau o preocupare permanentă pentru femeile dace, confecţionându-şi singure veşminte pentru ele şi familiile  lor. Prelucrarea aurului şi argintului extrase din Munţii Apuseni sau din topirea monedelor devenise o artă, după cum arată  descoperirile arheologice, adevărate tezaure, unele impresionante prin unicitatea lor. Sculpturile şi ceramica dacilor nu aveau egal în această zonă, fiind considerate opere pline de originalitate şi rafinament.


Religia geto-dacilor


        Din vremuri străvechi, tracii credeau în totemul lupului sau al capului de lup , care se confundă cu însuşi neamul trac, îndeosebi cu tribul dacilor. Acest totem, devenit şi balaur , a fost mai apoi adoptat ca steag de luptă. Prin gura lui deschisă şuiera vântul, îmbărbătând oastea care-l purta şi înfricoşând duşmanul. Şuierul  produs de corzile ce atârnau şi fluturau în urmă, imitau oarecum urletul lupilor. Daco-geţii nu aveau frică de moarte. Credinţa lor în nemurire îi determina să dispreţuiască moartea  şi să se arunce cu curaj în bătălii, convinşi fiind că dacă vor dispărea din această lume, vor ajunge într-o lume mai bună şi mai frumoasă. Despre zeul suprem,  Zalmoxis , profetul vieţii fără sfârşit , se spune că s-ar fi ascuns în pământ pentru a reapărea după patru ani, aducând ideea învierii mult înaintea lui Christos. Iată ce spune Herodot despre cultul lui Zalmoxis : « geţii  cred că nu mor şi că cel care dispare din lumea noastră se duce la Zalmoxis. Tot la al cincilea an ei trimit la Zalmoxis un sol tras la sorţi, cu poruncă să-i facă cunoscute lucrurile de care de fiecare dată au nevoie ». Daco-geţii aveau o preocupare aparte pentru viaţa spirituală, sacrificiul suprem fiind o onoare. Vasile Pârvan spunea  despre această atitudine că  : « trupul este o împiedicare pentru suflet de a se bucura de nemurire, de aceea nu are niciun preţ ; poftele lui nu trebuie ascultate ; la război el trebuie jertfit fără părere de rău ».



   * Observaţie: deoarece o serie de istorici , români şi străini, au pus la îndoială faptul că Burebista  se afla în fruntea unui stat unitar şi că, în realitate, el ar fi fost conducător al unei confederaţii tribale, dovezile arheologice, dar şi izvoarele scrise certifică autenticitatea statului unitar:
a)      Strabon foloseşte în descrierile sale termenul de arche (stăpânire, imperiu).
b)      Complexul de fortificaţii din Munţii Orăştiei reprezintă un sistem defensiv conceput în mod unitar, o etapă superioară de organizare politică de tip statal.
c)      Existenţa unor elemente de organizare  precum cancelaria, titlurile aulice, etc., inspirate din organizarea greacă.
d)     Politica externă dusă de Burebista exclude ideea că expediţiile militare ar fi fost simple raiduri. Expediţiile sale erau motivate de lărgirea şi asigurarea hotarelor ţării şi nu erau mai prejos decât cele efectuate de marii lideri ai timpului său.


Georgeta Istrate

Statul dac în timpul lui Burebista II



Unirea triburilor trace sub o singură autoritate

     Centrul statului era în Munţii Orăştiei, zonă  întărită prin cetăţi , fortificaţii şi turnuri aşezate  pe culmile şi terasele înălţimilor. Se pare că cetatea de scaun permanentă  a regelui ar fi fost la Costeşti, cetatea de pe Dealul Grădiştei . Sarmizegetusa Regia servea drept cetate de refugiu în timpuri grele. Visul lui Burebista era de a uni  toate triburile războinice ale geto-dacilor. El are meritul de a fi primul din neamul nostru care s-a gândit la unire. Către organizarea de stat au condus atât forţa ideologică internă, în special factorul religios, reprezentat de o ierarhie preoţească  în frunte cu Marele Preot Deceneu, personaj cu autoritate şi putere reală  în societatea geto-dacică.  De fapt, prin sprijinul Marelui Preot, a cărui autoritate morală se întindea peste întregul neam geto-dac, Burebista avea posibilităţi de a înfăptui unificarea politică a daco-geţilor  sub conducerea sa. Prin urmare, puterea politică se împletea cu cea religioasă. Burebista a încercat să ia măsuri împotriva pericolului expansiunii romane  la sud de Dunăre, în Balcani, o primejdie iminentă pe care regele o sesizează just, căutând cu toate mijloacele să zădărnicească consolidarea stăpânirii acestui stat  sclavagist în apropierea Dunării. Aşadar, cu ajutorul preotului Deceneu, în anul 82, î.e.n. el înfiinţează măreţul stat dac. Pentru convingerea triburilor de pe pământul Traciei, Burebista îi motivează pe daci făcându-i să înţelesgă în mod paşnic că doar uniţi vor putea să-şi apre pământurile de lăcomia celţilor şi, nu în ultimul rând, de pericolul roman care venea din sud.  În plus, toate triburile trace vorbeau aceeaşi limbă şi , foarte important, credeau în acelaşi zeu solar,  Zalmoxis.

Ucigătorul de celţi

   „Pe celţi, atât cei din sud-vestul Daciei, scordiscii, cât şi cei de la miazănoapte, teuriscii, i-a zdrobit cu totul, aşa încât a căpătat porecla de „celtoctonul” sau ucigătorul de celţi. Oraşele greceşti de pe ţărmul Mării Negre, de la  Olbia, de la gura Bugului , până la Apollonia , la sud de Munţii Balcani , sunt supuse în urma unor expediţii militare care încep pe la anul 50 înaintea erei noastre. Ele recunosc autoritatea regelui dac, îi plătesc şi sume de bani. O situaţie mai bună are numai oraşul Dionysopolis, mulţumită relaţiilor de prietenie  stabilite încă din vremea tatălui său. Ca urmare a izbânzilor sale militare , Burebista realizează un stat cu o suprafaţă considerabilă, cuprinzând nu numai teritoriile locuite de daco-geţi , dar şi unele din teritoriile vecinilor celţi , iliri şi traci. Hotarele acestui stat erau spre răsărit- ţărmul Mării Negre  şi Bugul; spre miazănoapte Carpaţii Păduroşi; spre apus cadrilaterul boem, Dunărea Mijlocie şi Morava; spre miazăzi, Muntele Haemus sau lanţul Balcanilor. Capitala acestui stat a fost oraşul Argedava” (Fragment extras din volumul „Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi”). 
    Astfel, în jurul anului 60 î.e.n reuşeşte să înlăture supremaţia celtică din regiunea Dunării Mijlocii. Izvoarele istorice consemnează faptul că triburile celtice au fost complet nimicite, atât a celţilor boii aflaţi sub conducerea lui Critasiros, precum şi a celor taurisci. În urma acestei victorii, hotarele din partea de apus ale regatului dac sunt fixate pe Dunărea Mijlocie şi Munţii Slovaciei. A urmat apoi înfrângerea scordiscilor, a triburilor celtice din zona de vărsare a Tisei în Dunăre, în urma căreia se obţine siguranţa la frontiera de sud-vest şi totodată deschide perspectiva organizării de incursiuni la sudul Dunării, în Macedonia şi Illyria, creând premisele stabilirii hotarelor meridionale ale regatului lui Burebista  pe linia Munţilor Balcanici. Între anii 55-48 î.e.n., Burebista îşi îndreaptă atenţia către răsărit, unde, după înfrângerea lui Mithridates al VI-lea Eupator , regele Pontului, Roma reuşise temporar să-şi extindă autoritatea asupra oraşelor greceşti şi cele vest-pontice ( după campania lui Terentius Varro Lucullus din anii 72-71 î.e.n.). Burebista înfrânge triburile bastarnilor şi sarmanţilor de la est de Dacia şi din regiunile nord-pontice. Astfel, regele get îşi impune autoritatea peste coloniile greceşti de pe litoralul nordic şi apusean al Mării Negre, de la Olbia ( aflată la gurile Bugului) şi până la Apollonia ( pe ţărmul golfului Burgas în Tracia).

O  alianţă care ar fi putut schimba cursul istoriei

   Burebista ajunge astfel „stăpânul ţinuturilor de dincolo şi de dincoace de Dunăre, devenind, conform unei inscripţii greceşti „cel dintâi şi cel mai mare dintre regii Traciei”. Burebista atingea astfel apogeul puterii sale, renumele său trecând departe de graniţele Daciei. În anul 48 î.e.n. , ajuns stăpânul necontestat al  Răsăritului şi centrului Europei, Burebista face un examen al politicii internaţionale , ajungând la concluzia că celălalt centru de putere al vremii , situat la Roma, în Italia, trebuie câştigat. În acest sens, Burebista caută să întărească legăturile cu Mitridade al VI-lea Eupator, regele Pontului; se gândeşte la o alianţă cu Ariovist, conducătorul marii uniuni de triburi germane (tot împotriva Romei, dar şi a celţilor); Acţiunile lui Burebista, mai ales faptul că  închegase un stat puternic deto-dac la nordul şi sudul Dunării, reprezentau  un pericol iminent pentru extinderea Imperiului Roman. Aceasta a pus pe gânduri pe Cezar, care voia să iniţieze un război împotriva geto-dacilor. În plus, regele dac avea siguranţa continuităţii, spre deosebire de consulii romani care se schimbau în fiecare an. Burebista alege să ducă o politică ostilă romanilor, dispus fiind să se alieze cu oricine l-ar fi ajutat să-i înfrunte. Ideea cea mai îndrăzneaţă a lui Burebista este de a se amesteca în conflictele dintre Cezar şi Pompei.

     Georgeta Istrate

Statul dac în timpul lui Burebista I



    *Aspecte ale istoriei social-politice şi arheologia perioadei.
    *Personalitatea regelui Burebista


   “Neamul Tracilor este, după acela al Inzilor, cel mai numeros din lume.Dacă ar avea un singur cârmuitor sau dacă Tracii s-ar înţelege între ei, el ar fi de neînvins  şi, după socotinţa mea, cu mult mai puternic decât toate neamurile” –Herodot


Pământul românesc, leagăn şi mormânt

     Datorită frumuseţii şi bogăţiei sale, pământul românesc a fost mereu o ispită pentru popoarele dornice de extindere.De aceea, oamenii acestor locuri au trebuit în permanenţă să-l apere. Aşezarea în spaţiu este una armonioasă, complexă şi completă: în mijloc se ridică Podişul Transilvaniei, înalt de aproximativ 500 de metri, înconjurat de munţi ca  nişte fortificaţii naturale. În jur sunt dealuri înverzite care se termină cu întinse câmpii (Bărăganul, Câmpia Tisei, Burnazul). Din munţii Transilvaniei izvorăsc râuri ce se varsă în Dunăre. Ţărmul Mării Negre vine să completeze relieful variat , formând plaje întinse.Pământul este fertil, permiţând cultivarea unei game largi de cereale, legume, plante industriale, iar păşunile întinse  favorizează creşterea  animalelor domestice.Pădurile sunt o sursă de materie primă , iar livezile de pomi fructiferi asigură o gamă variată de hrană pentru oamenii acestor locuri.  Bogăţiile subterane, inclusiv aurul şi argintul, minereuri, cărbune, etc.,  vin să completeze un pământ greu de bogăţii. Iată că frumuseţea şi bogăţiile acestui pământ au fost în acelaşi timp şi paradis pentru locuitori, dar şi iad. Liniştea pământului românesc a fost continuu tulburată de cei care au râvnit la splendoarea lui.A trebuit să fie apărat mereu. Prin urmare, de-a lungul mileniilor, pământul acesta ne-a fost şi leagăn şi mormânt...

Un conducător de excepţie

       În prima jumătate a secolului I,  la cârma Daciei a  apărut o personalitate deosebită, Burebista ( 70-44 î.e.n.). Acesta se trage din neamul tracilor şi are calităţi înnăscute de conducător. La început,  Burebista se afla în fruntea unei formaţiuni statale locale. Fiind înzestrat cu calităţi remarcabile de organizator, strateg militar şi diplomat, acesta reuşeşte să unifice triburile daco-getice din spaţiul carpato-dunăreano-pontic sub conducerea sa, punând astfel bazele unui regat puternic cu centrul, probabil,  în Podişul Transilvaniei. Unificarea s-a realizat pe două căi: pe cale paşnică, în sensul că şefii de trib au acceptat supunerea faţă de Burebista ; pe cale războinică , atunci când şefii de trib doreau păstrarea puterii asupra tribului pe care-l conduceau. Desigur, creşterea puterii militare a lui Burebista, a determinat supunerea de bunăvoie a celor mai multe triburi şi uniuni de triburi. Omul care i-a fost mereu alături, care l-a sprijinit şi sfătuit în cele mai importante probleme a fost Marele Preot Deceneu. Burebista reuşeşte la jumătatea secolului I î.e.n. să se afirme ca o principală forţă politică şi militară în Europa Centrală şi de la Dunărea de Jos. Strabon spune despre regele dacilor că reuşea să mobilizeze o armată de circa 200.000 de luptători. Aşa aduce sub ascultare coloniile greceşti de la Olbia până la Apollonia. Apoi cucereşte teritoriile locuite de sciţi, bastarni şi de celţi: „Iar pe celţii cei ce se amestecaseră cu tracii şi cu ilirii i-a pustiit cu totul, şi pe boii care ascultau de regele Critasiros, precum şi pe taurisci, i-a şters de pe faţa pământului” - ( Strabon –„Geografia”). Politica externă a statului lui Burebista , deosebit de activă şi îndrăzneaţă, este îndreptată spre redobândirea vechilor ţinuturi dacice şi spre eliminarea pericolului care venea din expansiunea romană care se apropia cu repeziciune pe întreaga linie a Dunării.


Comparat cu Alexandru cel Mare

     Personalitatea luI Burebista i-a impresionat pe contemporanii, dar şi pe urmaşii săi. Mintea ascuţită a conducătorului era dublată de o intuiţie excepţională. Adesea a fost asemuit cu cu Alexandru cel Mare, iar speranţa triburilor care l-au acceptat ca şi conducător era aceea că va ţine vii tradiţiile transmise din generaţie în generaţie. Regele era foarte calculat şi nu-şi provoca niciodată destinul. Intuiţia şi calităţile de bun organizator al armatei îl ajutau să fie întotdeauna cu un pas înaintea vremurilor, să anticipeze următorul pas al adversarului. Burebista era mereu pe câmpul de bătaie, dar nu risca să-şi piardă viaţa, ştiind bine că, dacă conducătorul va fi ucis, oastea va fi uşor împrăştiată. Deşi metodele sale difereau de cele ale lui Alexandru Macedon, regele dac a obţinut rezultate uimitoare reuşind să creeze o adevărată împărăţie. Întotdeauna a ştiut că un conducător trebuie să fie bine pregătit şi din punct de vedere intelectual ( a învăţat elina şi latina). A vorbi mai multe limbi era şi pe atunci o condiţie obligatorie pentru conducător, fiindcă trebuia să intre în relaţii cu străinii. Doar cunoscându-le limba, cultura şi obiceiurile celor cu care intra în contact putea să le descopere personalitatea, să le înţeleagă caracterul, obiceiurile şi felul de a gândi. Pe de altă parte Burebista se informa personal cu privire la  la poporul pe care îl conducea, de aceea vizita frecvent triburile trace, dar şi cetăţile greceşti de pe litoralul Mării Negre.Uneori, s-a arătat mâhnit, deoarece poporul său iubea vinul , un impediment serios în îndeplinirea proiectelor îndrăzneţe. Cultul lui  Dionisos, zeul care serbează vinul şi orgiile, le controla vieţile. Iată ce spune Strabon, geograf şi istoric grec, despre personalitatea regelui : "Ajuns in fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, getul Burebista l-a înălţat atât de mult prin exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare faţă de porunci, încât în câţiva ani a făurit un stat puternic şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine, ajungând să fie temut chiar şi de romani". Burebista ştia să vorbească cu nobilii conform rangului pe care îl aveau , dar în acelaşi timp , când era în mijlocul oamenilor simpli ştia să se poarte ca şi cum ar fi unul de-al lor. De aceea era foarte iubit de poporul pe care-l cârmuia. Burebista a ocupat un loc binemeritat în istorie. Iată ce mai spune istoricul Strabon despre marele rege dac: “Burebista trecea Dunărea fără să-i pese de nimeni şi prăda Tracia până în Macedonia  şi în Iliria, iar pe celţii cei ce se amestecaseră cu tracii şi cu ilirii i-a pustiit cu totul şi pe “boii” care ascultau de regele Critasiros, precum şi pe teurisci i-a şters de pe faţa pământului” Despre Burebista s-a spus, fără să se exagereze, că a fost  “ cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia”

Georgeta Istrate

La psiholog. De vorbă cu Florentina: Forța cuvintelor stă în emoția rostirii

  - Cât de importante sunt cuvintele? Care este puterea lor?   -   Cuvintele se formează în interiorul nostru. Limbajul este un rezult...