vineri, 9 iulie 2010

Viorel Pop în Tibet


 Tibet, o lume între splendoare şi durere...

Timpul parcă se dilată scoţând la iveală o istorie şoptită în taină de munţi, de susurul apelor, de adierea vântului, de plânsetul sufletelor sacrificate pe altarele orgoliilor împăraţilor avizi de putere şi obsedaţi de moarte.Cunoscută şi astfel, China devine o muzică măreaţă şi sfâşietoare, care te face să te îndrăgosteşti de ea…

   O viziune îi arătase că va ajunge în Tibet…A descoperit în atitudinea acestui popor bunătatea, sinceritatea şi ospitalitatea românească de odinioară…Disponibilitatea de a-mi povesti despre China l-a obligat pe Viorel Pop să retrăiască momentele cele mai importante ale excursiei.De data aceasta, prin ochii lui,cu ajutorul fotografiilor şi a imaginilor filmate, vedeam acele locuri fascinante. Primele fraze m-au înfiorat, pentru că se refereau la felul în care tibetanii îşi îngroapă morţii: trupurile mărunţite devin hrana vulturilor sau peştilor pentru obţinerea unei karme mai bune într-o viaţă viitoare. După ce fiorul rece a trecut, Viorel a început să-mi povestească despre paradisul terestru numit Oraşul Interzis, aflat în inima Beijing-ului, în nordul celebrei pieţe Tian An Men. A fost construit după reguli feng shui între 1406-1420 şi, începând cu al 5-lea împărat Ming, prin coridoarele sale s-au perindat 24 de conducători. O bijuterie arhitectonică roşiatică, alcătuită din 9999 de camere, în centrul căreia se află palatul imperial. La timpul respectiv, de pe tronul impresionant aflat la o înălţime ameţitoare, ferit de privirile oamenilor de rând, împăratul părea un dumnezeu.Oraşul, acum muzeu, era un refugiu imens, populat de soţii şi concubine, eunuci şi oameni importanţi în imperiu. Locul abundă de legende la baza cărora stau poveşti de dragoste dramatice, sau împărătese care-şi păstrau frumuseţea făcând baie în lapte de femeie.Un oraş ale cărui parcuri, grădini, temple şi palate, săli de meditaţie, altare pentru venerarea zeilor, coridoare labirintice, înconjurate de ziduri înalte de aproape 8 metri şi şanţuri cu apă, povestesc despre un stil de viaţă unic în istorie.

Potala, palatul lui Dalai Lama

  


         Odată ajuns în regatul budhist, misteriosul Tibet te îmbie cu vizitarea palatului Potala din Lhassa, ce a aparţinut lui Dalai Lama. Piaţa din faţa palatului maiestuos este colorată de tarabe negustoreşti pestriţe, printre care se perindă turişţi, dar şi călugări ori femei ce învârtesc roţi de rugăciune sau ţin în mâini ofrande pentru zei. După ce ai cumpărat suveniruri, obiecte religioase, bijuterii simple sau din metale şi pietre preţioase , îţi poţi ridica privirea spre Potala, palatul cu 13 etaje şi 118 faţade.În jurul lui ţi se deschide, asemeni unei cărţi, o lume înaltă, cu vârfuri ce străpung cerul şi, în contrast, populaţia locului, alcătuită din triburi nomade, duce o viaţă absolut simplă, dar în acelaşi timp foarte complicată pentru un străin. Chipurile par muncite, îmbrăcămintea este ciudată, cu împletituri sofisticate în păr ori, pur şi simplu, pletele cad pe umeri. Din peisaj nu lipsesc grupurile de călugări în robele lor portocalii şi maro, ca nişte uniforme, copii ce se ascund după fustele mamelor sau, cei mai mici, purtaţi în spate, uitându-se curioşi la turiştii care seamănă cu nişte semne ale întrebării şi ale mirării fără speranţă de răspuns... Totul pare o lume venită dintr-o altă epocă alergând pe cărările iniţierii. Repetându-se zi de zi, ritualurile par ceva necesar: unii aruncă lapte de yak pe zidurile templului, ca o ofrandă adusă zeităţilor, alţii înconjoară templul rugându-se continuu, lumânările din seu de yak nu se sting niciodată şi toată clădirea este încercuită de un fum misterios. Locul dă o stare de euforie, dar şi una de apăsare. Credincioşii ies intonând cântece religioase numai de ei ştiute ori merg în genunchi şi coate urmând reguli străvechi. Neobişnuit cu aerul rarefiat de la altitudinea de 3700 metri, să nu te miri că, după ce parcurgi câteva trepte, simţi un nod în gât care te obligă să te opreşti pentru a respira. Măreţia interiorului palatului este la fel de fascinantă ca a exteriorului. Un labirint cu peste o mie de încăperi ce adăposteşte un tezaur inestimabil: picturi impresionante, peste o mie de statui budhiste de diferite dimensiuni, relicve, măşti, simboluri tantrice, morminte îmbrăcate în aur şi pietre preţioase. O atmosferă de sacru te copleşeşte şi parcă te scufunzi într-o rugăciune universală, la care ia parte şi natura. Energii benefice îţi înfioară trupul şi fac să-ţi tresară sufletul.

Marele Zid Chinezesc

   


     Zidul Chinezesc se întinde ca un dragon uriaş pe suprafaţa a mii de kilometri.Şerpuieşte pe înălţimile munţilor şi ale dealurilor,trece de-a lungul marilor fluvii, apoi coboară ca o noapte peste pustiul dureros al deşertului, şoptindu-şi propria poveste amară ce şi-a lăsat amprenta pe o istorie care nu trebuie uitată. Şi dacă ai urechi să auzi, şi dacă poţi cu imaginaţia să mergi pe firul timpului, vei ajunge la momentul concepţiei.El a fost proiectat în urmă cu mai bine de 2000 de ani, în mintea împăratului Chin. Un caracter alcătuit dintr-un amestec de vitejie şi cruzime, o nevoie de apărare mai puternică decât vieţile milioanelor de chinezi care au murit de epuizare şi foame construind ziduri.Un monument al jertfei ca un mormânt uriaş marcat de albul osemintelor omeneşti.Legendele ies la lumină din negura timpului ca să scoată în evidenţă suferinţa şi moartea iubirii.Căci milioanele de oameni îngropaţi în acel zid sunt nişte iubiri ucise, aşa ca povestea fetei ce-şi caută soţul plecat să ridice ziduri la comanda împăratului. Bărbatul murise demult şi nimeni nu avea curajul să-i spună adevărul. Şi când l-a aflat, fata a plâns atât de mult încât, în acel loc, zidul a cedat, eliberând trupul soţului . Până la urmă fata a murit de tristeţe. În urma ei a rămas doar un monument de aducere aminte...Timpul a spulberat ambiţia şi orgoliul lui Chin, dar nevoia de ziduri a fost preluată şi de următoarea dinastie.La cei 6000de km construiţi iniţial, s-au mai adăugat încă 4700 care au înghiţit soldaţi şi generali.Ultimul zid a fost construit de împăraţii dinastiei Ming. De data aceasta zidul avea să fie construit din piatră.Un zid cu fortificaţii şi turnuri de apărare care a avut nevoie de un efort de 100 de ori mai mare ca precedentele. Relieful muntos îngreuna munca oamenilor, dar ordinele trebuiau executate. Pentru invadatori, zidul părea de netrecut însă, culmea,imensa fortificaţie a fost învinsă tot de o poveste de dragoste.Probabil că atâta iubire jertfită pe altarul unui zid şi-a cerut dreptul la răzbunare. Zidul încă mai vorbeşte despre măreţia şi căderea Chinei...

Armata de teracotă



      Suburbia oraşului Xi’an, anul 1974 şi...un mausoleu înspăimântător descoperit din întâmplare de doi ţărani care voiau să sape un puţ.Din nou istoria îşi preda lecţia dureroasă. Pe aparatul de filmat, Viorel îmi arată cum turiştii care vizitează armata de teracotă ies în grabă alungaţi parcă de o forţă nevăzută. Feţele lor par îngrozite.Deasupra statuetelor persistă o ceaţă albăstruie, ca un praf suspendat în aer: “Acelea sunt energiile soldaţilor .Statuile acelea au viaţă în ele... Atmosfera este apăsătoare. Am vizualizat locul şi am simţit o nelinişte imensă, un forfot nesesizabil de ochiul neiniţiat. Nu , nu era un strigăt de ajutor, ci un sentiment de revoltă. Asta alungă oamenii de acolo! Soldaţii sunt în mărime naturală...dacă te uiţi cu atenţie, o să observi că feţele lor sunt diferite şi... sunt aşezaţi în formaţie de luptă. Vezi? Statuile din spate cu forme impunătoare îi reprezintă pe generalii care dau ordine.Şi caii...nu ştiu de ce, dar au coarne”. Sigur că un împărat ca şi Chin, care a fost în stare să jertfească milioane de vieţi pentru acel zid, nu s-a dat înapoi să jertfească o armată, în ideea de a-şi impune autoritatea şi după moarte. Se pare că armata de teracotă este doar o parte din mormântul construit de Chin. În interiorul piramidei subterane există modelul la scară mică a imperiului chinez, un adevărat oraş ascuns, cu palat cu tot, având în centru trupul împăratului îmbrăcat în jad şi aur plutind pe suprafaţa unui lac de mercur. Comorile îngropate acolo, carele de război , caii din bronz, ziduri de apărare au fost înmormântate odată cu numărul imens de vieţi care au lucrat la acest proiect incredibil.700.000 de supuşi, prizonieri de război şi sclavi au fost sacrificaţi pentru el. Astăzi se caută mesaje încifrate în felul în care sunt aranjaţi războinicii şi acestea s-ar referi la o cale a iluminării, care ajută omul să se elibereze de ciclul reîncarnărilor.O metodă destul de ciudată pentru un mesaj atât de luminos...

Oamenii Tibetului





   Cât a stat în mijlocul acelor oameni, Viorel Pop a simţit că este unul de-al lor şi că este iubit fără rezerve. În plus, din cauza lipsei de aer, spune că faţa i se umflase şi i se părea că seamănă tot mai mult cu un localnic. “Ei te înglobează, ei te respectă, ei nu fac discriminări. În plus, sunt corecţi. Au un respect deosebit faţă de oameni, o umilinţă şi o smerenie care se vede şi după cum se înclină unii în faţa altora. Rugăciunea pentru ei este o stare normală, care se îngemănează cu respiraţia. Nu li se pare greu să facă o mie de metanii pe zi şi să se roage continuu... Oamenii Tibetului sunt buni comercianţi, iar viaţa de zi cu zi curge în ritmuri diferite de ale noastre.Sunt domoli, calmi, paşnici. Sărăcia nu-i îngrijorează şi nici nu tânjesc după o civilizaţie care le-ar ucide cultura şi le-ar fura tradiţiile.Sunt fericiţi în casele lor modeste, de piatră ori de chirpici, iar condiţiile cu parfum de ev mediu nu-i împiedică să aibă grijă ca farfuria sau paharul oaspetelui să fie mereu pline.Mâncarea de bază este yakul: unt, lapte şi un fel de pâine tibetană făcută din orz şi unt de yak, pe care o numesc tsampa.Chiar şi marile restaurante servesc produse din yak: şuncă, bacon, salam... iar ca băutură, ceai cu unt de...yak.Şi asta pentru că yakul este principala sursă de existenţă, singurul animal domestic care s-a adaptat la o altitudine aşa de mare”.

Şedinţă de bioenergie în bazar 

 



  Prin peregrinările sale din zona Tibetului, Viorel a întâlnit călugări şi maeştri budhişti care veneau să-l salute, ba chiar erau de acord să facă o poză cu el. Este un paradox, pentru că, de obicei, maeştrii ocolesc străinii şi nici nu se lasă fotografiaţi sau filmaţi. Însă cea mai spectaculoasă scenă s-a întâmplat într-un bazar din Xi’an. Aici a întâlnit o fată care avea degetul mare al mâinii drepte rănit. Obişnuit să vindece, i-a făcut pe loc şedinţă de bioenergie.În câteva minute durerea fetei a trecut şi chiar a început să mişte degetul.Povestea, absolut incredibilă pentru martori, a făcut înconjurul bazarului. În zece minute, bioenergeticianul era încercuit de lume. Îl apucase un fel de teamă pentru că nu ştia ce vor oamenii aceia sau dacă a încălcat vreo lege a locului. Nu ştia dacă or să-l aprobe sau or să-l condamne. Din fericire, l-au iubit. Au urmat zile la rând de vindecări până la 3-4 dimineaţa în ...bazar! I-au propus să-şi deschidă cabinet acolo. N-am rezistat tentaţiei de a afla răspunsul. “Ca să fac bine, m-aş duce şi până la capătul pământului. Ei mă consideră unul de-al lor şi atitudinea este una de recunoştină în faţa binelui pe care-l faci. În nicio ţară din lume nu mi s-a mai întâmplat să mă simt ca acasă, aşa cum m-am simţit în mijlocul lor ”. Da, el s-a conformat locului, şi a devenit unul de-al lor. Şansa de a ajunge în Tibet o consideră un dar, o minune de la Dumnezeu. A putut să vadă oameni care au capacitatea de a-ţi vedea sufletul. În templele lor nu poţi să intri dacă ai inima rece şi intenţiile tale nu sunt curate. Pur şi simplu ţi se face rău înainte de a intra sau o energie nu te lasă să înaintezi. Reacţia lui Viorel în faţa acelor locuri vine ca exclamaţia în faţa unei mari iubiri: “ Da, sunt îndrăgostit de China!”
Şi totuşi, călătoria prin Tibet a fost una spre sine însuşi, dar comoara a găsit-o tot în România. A trebuit să străbată oraşele Chinei, să traverseze deşertul, să cunoască o altă lume, ca să-şi dea sema că adevărata comoară era atât de aproape. Acoperişul lumii a avut rolul de a-i arăta o altă perspectivă asupra propriei vieţi, una mai bună ...

Georgeta Istrate

2 comentarii: