marți, 29 aprilie 2014

Vremea patriarhilor: Iacov

    Viața lui Iacov seamănă izbitor cu a noastră. Un om în aparenţă inutilizabil poate deveni cu ajutorul harului lui Dumnezeu o piesă importantă în planul de mântuire. În faţa acestei perspective toate planurile omeneşti se prăbuşesc, asemeni unui castel de nisip pe ţărmul mării.

”În pântecele tale sunt două neamuri…”

   Încă din pântecele mamei lor, Esau şi Iacov , cei doi gemeni ai Rebecăi, nu au astâmpăr. Îngerul Domnului face o profeţie : « În pântecele tău sunt două neamuri şi două popoare se vor ridica din pântecele tău ;un popor va ajunge mai puternic decât celălalt şi cel mai mare va sluji celui mai mic »(Facerea, cap25).
    La naştere, Iacov îl ţine pe fratele său de călcâi ca şi cum ar vrea să-i spună : eu trebuie să ies primul! Băieţii sunt diferiţi atât la înfăţişare cât şi la caracter. Isaac îşi învaţă copiii legea lui Dumnezeu şi nu le ascunde nimic cu privire la legământul avraamic potrivit căruia întâiului născut îi revine nu numai o moştenire a bunurilor pământeşti cât o superioritate spirituală datorată promisiunii că din urmaşii săi direcţi avea să se ridice Mântuitorul lumii. Cuvintele spuse de Îngerul Domnului referitoare la « cel mai mare va sluji celui mai mic » îl obsedează pe Iacov care pentru împlinirea acestei profeţii consideră că ar trebui să-l ajute puţin pe Dumnezeu. El foloseşte mijloace omeneşti pentru a atinge un scop dumnezeiesc. Aceasta îi aduce multă suferinţă şi mustrări de conştiinţă chinuitoare.

Iacov obţine dreptul de întâi născut

    Esau  ajunge un vânător iscusit, iubit de tatăl său mai ales pentru mâncărurile pe care i le prepară din vânat. Pielea lui roşiatică şi păroasă, firea impulsivă şi îndrăzneaţă aplecată spre plăcerile de-o clipă îl diferenţiază de Iacov care este inteligent, prevăzător, dar mai ales, şiret. Tânjeşte după privilegiile de care s-ar bucura dacă ar fi întâiul născut. Ştiind că fratele său este lacom, nu scapă ocazia de a-i cere dreptul de întâi născut în schimbul unei farfurii de mâncare . Nepăsător, Esau îşi vinde acest drept pe care îl întăreşte cu un jurământ. Cu siguranţă, există greşeli cu consecinţe dezastruoase.O astfel de greşeală face Esau mânat doar de plăcerile pământeşti.
      După ce-şi cumpără dreptul de întâi născut, Iacov vrea să obţină şi binecuvântarea tatălui. Fiind bătrân şi de teamă să nu moară fără să lase lucrile în ordine, Isaac îl trimite pe Esau să facă o mâncare din vânat, ca să-i dea această binecuvântare. Este momentul în care Rebeca îl ajută pe Iacov. Ea prepară mâncarea favorită a lui Isaac, îl îmbracă pe Iacov cu haina fratelui său,îi acoperă braţele cu pieile iezilor din care pregătise mâncarea şi... Isaac, orb fiind, îi dă binecuvântarea după ce îi simte mâinile păroase care ştie că sunt ale lui Esau.”Să-ţi dea Dumnezeu din roua cerului şi din belşugul pământului, pâine multă şi vin. Să-ţi slujească popoarele şi căpeteniile să se închine înaintea ta ;să fii stăpân peste fraţii tăi şi feciorii mamei tale să ţi se închine ţie;cel ce te va  blestema să fie blestemat şi binecuvântat să fie cel ce te va binecuvânta”(Facerea, cap.27).
    O tristeţe imensă îl cuprinde pe Esau  atunci cand descoperă înşelătoria. Sfâşietoare sunt cuvintele sale care strigă amarnic printre lacrimi:”Binecuvăntează-mă şi  pe mine, tată!”. Prea târziu. Singurul lucru care-i încolţeşte în minte fiului înşelat este să-şi ucidă fratele...

Visul de la Betel

   Mânia fratelui declanşează în inima lui Iacov un val de remuşcări. Se simte vinovat că păcătuise împotriva tatălui, a fratelui, a lui Dumnezeu şi a propriului suflet. De teama mâniei lui Esau, Iacov pleacă de acasă. Întunericul se aşază pe pământ ca o perdea misterioasă apăsând inima care suferă…Obosit de drum şi întrebându-se dacă-şi va mai vedea vreodată părinţii sau dacă Dumnezeu îl va ierta, Iacov adoarme cu capul pe o piatră. Un vis minunat, ca un dar nepreţuit îi înlătură temerile. O scară pe care îngerii urcă şi coboară în capătul căreia se află Domnul Slavei:”Eu sunt Domnul Dumnezeul tatălui tău Avraam şi Dumnezeul lui Isaac. Nu te teme! Pământul pe care dormi ţi-l voi da ţie şi urmaşilor tăi…şi se vor binecuvânta întru tine şi întru urmaşii tăi toate neamurile pământului.I ată, Eu sunt cu tine şi te voi păzi în orice cale vei merge…”(Facerea, cap. 28). Trezindu-se, Iacov simte că prezenţa divină îi umple singurătatea. Piatra pe care dormise devenise un stâlp de aducere aminte ca un monument al îndurării Dumnezeului care, iată, nu-l părăsise.Tot atunci el promite că dacă Dumnezeu va avea grijă să nu-i lipsească nimic, el îi va da înapoi a zecea parte din tot ce va avea.

“De acum, te vei numi Israel”

   Ajuns la aceeaşi fântână unde slujitorul bunicului său o întâlnise pe Rebeca în urmă cu o sută de ani, o cunoaşte pe Rahila, fiica lui Laban, de care se îndrăgosteşte. Ca să o ia de soţie se învoieşte să lucreze timp de şapte ani pe pământurile unchiului său. După încheierea acestei perioade Laban îl înşală dându-i de soţie pe Lea, sora mai mare a celei pe care o iubea. Pentru Rahila, Iacov mai slujeşte unchiului avar încă şapte ani. Cândva el fusese cel care înşelase, iar  acum Laban îi plăteşte cu aceeaşi monedă. Amar este gustul propriului venin …
     După douăzeci de ani, în sfârşit, Iacov pleacă spre Canaan. Cu inima strânsă din cauza amintirii păcatului, dar încurajat de îngerii care-l însoţesc, îşi trimite familia dincolo de râul Iaboc cu gândul să petreacă noaptea în rugăciune. Are nevoie ca Dumnezeu să înmoaie inima fratelui ofensat. Pe de altă parte trimite oameni cu daruri în întâmpinarea lui Esau care vine însoţit de 400 de oameni cu gând de răzbunare. Momentul este critic şi deosebit de tensionat. Biblia spune că« rămânând Iacov singur, s-a luptat Cineva cu dânsul până la revărsatul zorilor »(Facerea, cap.32). Străinul îşi pune degetul pe coapsa lui Iacov făcându-l să şchiopăteze. Când Iacov realizează că se luptase chiar cu Dumnezeu, cere binecuvântare pe care o şi primeşte:”de acum nu-ţi va mai fi numele Iacov, ci Israel te vei numi, că te-ai luptat cu Dumnezeu şi cu oamenii şi ai ieşit biruitor”(Facerea, cap32). Patriarhul simte pacea împăcării cu Dumnezeu. Locului în care se luptase cu Dumnezeu îi pune numele de Peniel adică faţa lui Dumnezeu.
    Întâlnirea fraţilor este una binecuvântată deoarece Dumnezeu lucrase la inima lui Esau. Din noaptea luptei de la Peniel, Iacov nu mai e acelaşi. Şiretenia, încrederea în forţele proprii şi toate elementele jalnice ale caracterului său care-i aduseseră atâtea mustrări de conştiinţă, dispăruseră. Acum, credinţa în Dumnezeu străluceşte pe chipul său ca o lumină nepământeană. La sfârşitul vieţii sale, în acest personaj se conturează deja împărăţia lui Israel. Pentru că lecţia încrederii absolute în Dumnezeu aduce cu ea mântuirea.

   Georgeta Istrate

Vremea patriarhilor: Isaac



     
    Minimalizat cumva de personalitatea puternică a tatălui său, Isaac rămâne fiul legământului care se supune hotărârii cerului fără să protesteze. Caracterul său înclinat spre armonie se sincronizează perfect cu voinţa lui Dumnezeu şi planul de mântuire a omului.

 Să mori pentru Dumnezeu...
 
    Isaac era fiul făgăduinţei, fiul pe care Dumnezeu îl promisese lui Avraam pentru ca din el să se nască un neam mare şi prin care,la un moment dat, sa vină Mântuitorul lumii. El a avut un rol esenţial în istoria omenirii. De aceea caracterul său merită o atenţie deosebită. Propun să ne întoarcem la momentul în care, pe muntele Moria, Isaac trebuia să devină o ardere de tot ca o jertfă adusă lui Dumnezeu. Printr-un exerciţiu de imaginaţie putem să reconstituim scena : în timp ce-şi ajută tatăl să zidească altarul şi să pună lemnele pe el, nedumerit de faptul că nu vede animalul de jertfă, Isaac află de la Avraam voinţa lui Dumnezeu care-l îngrozeşte şi-l uimeşte în acelaşi timp. Ar fi putut lesne să scape de soarta care tocmai i se dezvăluise şi tatăl lui, bătrân fiind, cu siguranţă nu ar fi fost în stare să-l oprească. Ar fi putut măcar să vocifereze ori să se lipsească de aşa un Dumnezeu. Dar nu o face. Dimpotrivă, acum îşi explică durerea de pe chipul bătrânului său tată, faptul că acesta este sleit de puteri, că de-abia mai este în stare să îngaime două cuvinte, că se gândeşte poate să explice Sarei cum a luat viaţa fiului ei şi pe a ei împreună cu a lui…că se gândeşte poate cum va trăi după aceea. Doamne, câtă durere ! Toată fericirea lor avea să dispară! Dar nu ! Trebuie să aibă şi el încredere în Dumnezeu aşa cum îl învăţase Avraam, aşa cum simţise el însuşi. La urma urmei i se spusese doar că se născuse printr-o minune, că mama lui fusese stearpă şi când nimeni nu mai spera, la bătrâneţe, îl născuse pe el. Oare nu tot Dumnezeu făcuse asta ? De ce nu ar avea încredere acum în El? Ba chiar ar fi o onoare să moară pentru un astfel de Dumnezeu…
   Isaac, plin de milă faţă de părintele său, îl îmbăţişează, îi şterge lacrimile apoi încurajează mâinile aproape inerte ale bătrânului să lege frânghiile  ce aveau să-i fixeze trupul pe altar. Când mâna care ţinea cuţitul s-a ridicat, Îngerul Domnului a oprit-o. Lui Dumnezeu Îi fusese de ajuns demonstraţia de iubire din partea tatălui şi a fiului. El ştia că Avraam ar fi mers până la capăt chiar dacă acest sacrificiu era cel mai chinuitor din toate. Avea dovada că Avraam  şi Isaac meritau toate privilegiile cereşti şi erau demni de legământul încheiat. Prin ascultare, cei doi obţinuseră victoria credinţei şi asigurarea că în veci Dumnezeu nu va abandona neamul omenesc.

O soţie credincioasă

   După ce mama lui Isaac a trecut în veşnicie, Avraam, acum foarte bătrân, caută sa-i găsească o soţie fiului său. El ştie că aceasta are să aibă un rol foarte important în viaţa lui şi că nu-l poate proteja de efectele idolatriei decât dacă îi va lua o fată care să nu-l înstrăineze de Dumnezeu. Gândurile lui se îndreaptă către rudele sale. Legat de un jurământ şi cu promisiunea că un înger al Domnului îl va ajuta să facă alegerea potrivită, cel mai credincios slujitor al lui Avraam pleacă în Mesopotamia în căutarea unei mirese. De această alegere depinde fericirea lui Isaac, dar şi a generaţiilor următoare. Ajuns la poarta cetăţii, întâlneşte o fată foarte frumoasă care pe deasupra are o purtare plăcută ce izvorăşte dintr-o inimă bună şi o fire deschisă. Eliezer îi cere apă, iar fata îi vorbeşte ca un răspuns al rugăciunii pe care tocmai o rostise : « Bea, domnul meu ! Şi cămilelor tale am să le scot apă până vor bea toate »(Facerea, cap24). Fata este fiica fratelui lui Avraam şi se numeşte Rebeca. Ea acceptă să devină soţia lui Isaac, iar membrii familiei cad de acord că  aceasta este voinţa lui Dumnezeu : « de la Domnul vine lucrul acesta şi noi nu-ţi putem spune nimic nici de bine, nici de rău. Iată, Rebeca este înaintea ta, ia-o şi du-te să fie soţia fiului stăpânului tău, cum a grăit Domnul »(Facerea, cap24).

O sarcină miraculoasă

   Probabil că adevărata iubire ar trebui cerută de la Dumnezeu care ştie mai bine decât oamenii ce înseamnă fericirea. Lui îi iese din prima, cu siguranţă. Aşa s-a întâmplat cu Isaac şi Rebeca. Căsnicia celor doi este tabloul ideal care scoate în evidenţă  bucuria fericirii în familie. Pentru aceştia, căsătoria avea să fie începutul iubirii şi nu sfârşitul ei cum se întâmplă de obicei.Tinerii s-au plăcut din prima clipă, iar Biblia spune că : «Şi a dus-o Isaac în cortul mamei sale, Sara, şi a luat pe Rebeca şi aceasta s-a făcut femeia lui şi a iubit-o »(Facerea, cap.24). În primii douăzeci de ani ai căsniciei nu au avut copii, iar pântecele Rebecăi a fost deschis numai după ce Isaac s-a rugat insistent Domnului ştiind că la El toate sunt cu putinţă. Rugăciunea lui primeşte răspuns. Rebeca rămâne însărcinată şi naşte gemeni : Esau şi Iacov, două caractere contrastante, mereu în opoziţie. Ca şi Sara, Rebeca avusese aceeaşi problemă : nu putea să aibă copii. Putem deduce că legământul avraamic nu este ceva natural, ci împlinirea lui  are nevoie de îndurarea şi iubirea lui Dumnezeu.

« Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, tatăl tău! »

     Cu toate că Isaac a dovedit ascultare, credincioşie şi bunătate,  ca să fie beneficiarul promisiunilor legământului avraamic trebuia să accepte  prin credinţă toate făgăduinţele pe care le făcuse Dumnezeu tatălui său. Cu alte cuvinte, faptul că era fiul lui Avraam nu era suficient. Legământul trebuia reînnoit. Condiţia esenţială era ascultarea şi încrederea totală în Dumnezeu. Şi el trece proba ce autentifică şi pecetluieşte legătura indestructibilă dintre Creator şi sămânţa lui Avraam. Astfel, când o secetă a lovit ţara Canaanului, Dumnezeu l-a sfătuit să nu meargă în Egipt pentru că El Însuşi va avea grijă să nu-i lipsească nimic. Într-adevăr, sporul şi binecuvântările nu se mai opreau. Ajunsese atât de bogat şi puternic încât filistenii i-au cerut să plece de pe pământurile lor. Şi atunci…Biblia spune că  într-o noapte i S-a arătat Domnul care i-a vorbit astfel: « Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, tatăl tău! Nu te teme, că Eu sunt cu tine şi te voi binecuvânta şi voi înmulţi pe urmaşii tăi, pentru Avraam, sluga Mea. »(Facerea, cap.26). Până în ultima clipă a vieţii sale a rămas aproape de Dumnezeu care îi arăta neîncetat sprijinul şi iubirea divină.
   Isaac, fiul care se supune voinţei cerului, este personajul care arată spre atitudinea Fiului lui Dumnezeu care acceptă să-şi dea viaţa pentru ca omenirea să fie mântuită. O lecţie de ascultare pe care preferăm să o ignorăm din prea multă mândrie deşartă. Dacă vom continua, noi vom fi cei care vom pierde, spre tristeţea Dumnezeului care a făcut totul ca să ne ofere o alternativă…
                                                                                                                                
Georgeta Istrate

Vremea patriarhilor: Avraam

  

  
  Credința lui Avraam

    Oare ce a făcut Avraam atât de special aşa încât toate generaţiile îl pomenesc? Cum a reuşit să atragă simpatia lui Dumnezeu așa încât  Acesta să facă un legământ cu el şi cu urmaşii lui? Nu ştim cât de inteligent sau de inventiv era, însă avea credinţă neclintită în Dumnezeu. În toate încercările, chiar şi în cele mai neînţelese acţiuni, credinţa lui era că Dumnezeu poate totul şi că respectându-i voinţa, în final va ieşi în câştig.
     După câteva generaţii de la potop, lumea s-a înstrăinat din nou de Dumnezeu. Scopul ei urmărea propriile plăceri, neluând în seamă golul sufletesc din ce în ce mai mare. Mulţimea de zeităţi de lemn, aur şi argint la care oamenii se închinau, erau surogate menite să îi înrobească şi să mascheze cumva o neîmplinire spirituală. Dar cineva trebuia să ducă mai departe steagul mântuirii şi să păstreze vie credinţa în Dumnezeul cel adevărat. Cineva trebuia să facă sa trăiască genealogia fiilor Luminii. Astfel că, Dumnezeu l-a ales pe Avraam. El este omul din care avea să se nască un popor mare cu misiunea de a transmite omenirii mesajul cerului.

Legământul şi ţara făgăduinţei

      Avraam avea 75 de ani când, la îndemnul lui Dumnezeu, a părăsit Haranul împreună cu soţia, nepotul său Lot, slujitorii şi turmele, plecând spre Canaan. A crezut cuvântul lui Dumnezeu şi, fără să se împotrivească, a decis să-L asculte:”Ieşi din pământul tău, din neamul tău şi din casa tatălui tău şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta Eu. Şi Eu voi ridica din tine un popor mare, te voi binecuvânta, voi mări numele tău și vei fi izvor de binecuvântare. Binecuvânta-voi pe cei ce te vor binecuvânta, iar pe cei ce te vor blestema, îi voi blestema ; şi se vor binecuvânta întru tine toate neamurile  pământului”(Facerea, cap.12 ).
    Canaanul era o ţară frumoasă şi roditoare, însă locuitorii se închinau la idoli şi la tot pasul se vedeau altare ale zeilor falşi iar pe înălţimi se aduceau jertfe omeneşti. Pe unde poposea, Avraam ridica altare de rugăciune Dumnezeului care îi purta de grijă. În timpul unei secete, a căutat refugiu  temporar în Egipt, cât mai aproape de ţara în care-l pusese Dumnezeu. Aici a ascuns, în faţa faraonului, faptul că Sara este soţia lui, prezentând-o ca pe o soră. Lui îi era teamă  să nu fie ucis pentru frumuseţea ei. Însă Dumnezeu a ocrotit pe Avraam aşa cum un părinte îşi ocroteşte copilul “N-a lăsat om să le facă strâmbătate şi a certat pentru ei pe împăraţi zicându-le:Nu vă atingeţi de unşii Mei şi nu vicleniţi împotriva profeţilor Mei”(Psalmul 104). Biblia spune că « Domnul a lovit cu bătăi mari şi grele pe Faraon şi casa lui». Neînţelegerea a fost clarificată, iar Avraam s-a întors în Canaan în siguranţă, primind chiar daruri din partea monarhului egiptean.
    Lot era cu Avraam când s-au întors în Canaan. Din cauza turmelor numeroase şi a păşunilor de care aveau nevoie, cei doi s-au despărţit alegându-şi fiecare câte un loc. Avraam şi-a stabilit corturile la Hebron. Când nepotul său, care trăia în Sodoma, a fost luat în robie, Avraam şi-a adunat oamenii, a năvălit noaptea peste vrăjmaşii pe care i-a biruit, luându-le înapoi prăzile, robii şi pe Lot. La întoarcere, a fost întâmpinat cu pâine şi vin de Melchisedec, rege al Salemului şi preot al Dumnezeului Celui Prea Înalt, care l-a binecuvântat.
   Într-o viziune, Dumnezeu, răsplătind credinţa lui Avraam, face un legământ:«Nu te teme Avraame, că Eu sunt scutul tău şi răsplata ta va fi foarte mare. Priveşte la cer şi numără stelele, de le poţi număra. Atât de mulţi vor fi urmaşii tăi».Şi, ca o pecetluire a acestui legământ, Dumnezeu instituie circumcizia.«Toţi cei de parte bărbătească ai voştri să se taie împrejur ; acesta va fi semnul legământului dintre Mine şi voi»(Facerea, cap.17).
     Sara nu a crezut că mai poate face copii, mai ales că vârsta îi era destul de înaintată. S-a gândit că făgăduinţa lui Dumnezeu de a-i da urmași lui Avraam s-ar împlini dacă soţul ar concepe un copil cu roaba ei, Agar. Decizia s-a dovedit una neinspirată, aducând prin naşterea lui Ismael o gelozie care a tulburat pacea unui cămin fericit până atunci. Dar când Avraam avea o sută de ani, Sara l-a născut pe Isaac, copilul promis de Dumnezeu. Bucuria imensă a naşterii lui a stârnit mai mult ura lui Agar şi a lui Ismael. A urmat o despărţire grea şi o suferinţă acceptată cu greu de Avraam.

O poruncă greu de îndeplinit

     Cea mai mare încercare a credinţei lui Avraam a fost când Dumnezeu i-a cerut sa îl aducă jertfă chiar pe fiul său Isaac, acela care era bucuria vieţii, mângâierea bătrâneţelor sale şi mai ales moştenitor al binecuvântărilor promise.
   Uneori, Creatorul testează caracterul şi limitele omului până într-acolo încât depăşeşte înţelegerea umană. Probabil că voia ca omul să înţeleagă sacrificiul făcut de Dumnezeu pentru salvarea omenirii. Chiar dacă inima patriarhului sângera, chiar dacă tensiunile sufleteşti îl chinuiau teribil, cu inima grea, el ia hotărârea să împlinească cererea Dumnezeului care fusese atât de bun cu el. Credinţa lui îi spunea că Acela care făcuse o minune prin naşterea lui Isaac, chiar de băiatul va muri, El îl va învia. Şi iată, pe muntele Moria, tatăl paralizat de durere, îi spune fiului că voinţa Domnului era ca mielul de jertfă să fie chiar el.Tânărul acceptă decizia lui Dumnezeu şi în momentul în care tatăl ridică braţul pentru a-şi înjunghia fiul, Îngerul Domnului strigă:«Să nu-ţi ridici mâna asupra copilului, nici să-i faci vreun rău, căci ştiu acum că te temi de Dumnezeu şi pentru Mine n-ai cruţat nici pe singurul tău fiu»(Facerea, cap.22). Dumnezeu Însuşi se îngrijise de jertfă, prin acel berbec apărut ca prin minune. În acel moment, taina mântuirii omului era dezvăluită omenirii căci  arăta spre Mielul  ce avea să moară pentru păcătoşi:Iisus Hristos.

  Georgeta Istrate

Potopul, Noe și Turnul Babel



     


    Adam a trăit aproape 1000 de ani.Timp destul să vadă urmările devastatoare ale alegerii sale. Conştiinţa  sângera în el sub presiunea mustrărilor ca un izvor de durere, aducându-i aminte în fiecare moment de faptul că nu trebuie să fie aşa. Mai rău era că nu putea opri ororile păcatului şi urâciunea idolatriei.Vedea cum cel rău conduce lumea ştergând orice amprentă a lui Dumnezeu, schimonosind chipul Lui pe pământ şi în suflete.

Două categorii de oameni
        
      Pe de altă parte, Cain nu acceptase  că plata păcatului este moartea şi că, prin substituţie , mielul murea în locul  omului.Nu înțelegea de ce :« fără vărsare de sânge, nu  există iertare ! »(Evrei). De ce sânge? « Pentru că viaţa trupului este în sânge » (Leviticul). Aducând o astfel de jertfă, Abel recunoaşte nevoia unui mântuitor însă Cain îşi impune propria voinţă: aduce doar darul de mulţumire din roadele câmpului, considerând că pentru păcat nu este nevoie de o altfel de  jertfă. Abel a ales ascultarea şi credinţa :« prin credinţă Abel a adus lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain » ( Evrei). Cain şi Abel sunt reprezentanţii a două categorii de oameni: pe de o parte sunt cei care cred în jertfa mântuitoare iar de cealaltă parte sunt cei care resping această jertfă. După ce Abel a fost ucis, Eva a născut pe Set. Pentru că trăiau în ascultare, urmaşii lui Set erau numiţi  fii ai lui Dumnezeu, pe când urmaşii lui Cain, fii ai oamenilor. Cu timpul, prin căsătorii, cele două categorii se unesc şi tot mai mulţi  fii ai lui Dumnezeu preferă să trăiască în păcat. Linia neprihănirii se îngustează tot mai mult. Răutatea oamenilor devine atât de mare încât nu mai cunoaşte hotar. Fiecare emoţie, fiecare închipuire a minţii omeneşti erau în luptă cu principiile dumnezeieşti care vorbeau despre  curăţenie, iertare şi bunătate. Adversarul era neobosit la lucru, iar măştile sale nenumărate prezentau caracterul şi cârmuirea lui Dumnezeu într-o lumină proastă, aşa încât omul să-L urască. El ştie să mintă, ştie să tenteze şi să îmbie, înşelând astfel sufletele. Iar propunerea lui, de cele mai multe ori, este irezistibilă. Îl urăşte pe Dumnezeu şi urăşte omul pentru că, spre deosebire de sine, muritorului i se mai dă o şansă. Păcatul se întinsese  ca o molimă ucigătoare pe toată suprafaţa pământului…

« Voi pierde oamenii de pe pământ »
  

     Văzând de ce este în stare fiinţa omenească, Creatorului i-a părut rău că a făcut-o. Şi a luat decizia : « Pierde-voi de pe faţa pământului pe omul pe care l-am făcut ! De la om până la dobitoc şi de la târâtoare până la păsările cerului, tot voi pierde, căci mi pare rău ca le-am făcut ». (Facerea). Pe întreg pământul era totuşi un om care trăia în neprihănire. Acesta se chema Noe. Şi, de dragul curăției  sufletului acestuia, Dumnezeu a hotărât să-i cruţe viaţa. « Voi pierde oamenii de pe pământ.Tu însă fă-ţi o corabie de lemn de salcâm. Iată, Eu voi aduce asupra pământului potop de apă, ca să pierd tot trupul de sub cer, în care este suflu de viaţă, şi tot ce este pe pământ, va pieri. »
      Noe primeşte toate instrucţiunile pentru fabricarea corabiei în cele mai mici amănunte. După terminarea vasului, Domnul îi cere să intre împreună cu familia şi să ia pe corabie  din toate vietăţile create. Peste şapte zile avea să moară toată suflarea! Acesta, împreună cu cei trei fii: Sem, Ham, Iafet şi  soţiile lor au intrat în corabie. Când uşa vasului  a fost închisă, a început o ploaie năprasnică:« s-au desfăcut toate izvoarele adâncului celui mare şi s-au deschis jgheaburile cerului/ şi a plouat pe pământ patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi / şi a acoperit apa toţi munţii cei înalţi, ridicându-se cu cincisprezece coţi mai sus de ei/toate cele de pe uscat, câte aveau suflare de viaţă în nările lor au murit» (Facerea).

 « Nu va mai fi potop, ca să pustiască pământul ! »

    Biblia spune că, după ce apa a mai crescut timp de o sută cincizeci de zile, Dumnezeu şi-a adus aminte  de Noe şi de toate făpturile care erau pe corabie.Vasul s-a oprit pe muntele Ararat.Un porumbel aducând o ramură de măslin i-a dat de veste lui Noe că apa s-a scurs. Drept mulţumire, acesta aduce  jertfă Salvatorului său. În mila Lui, Dumnezeu face un legământ cu oamenii : « Naşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi. Şi închei acest legământ cu voi, că nu voi mai pierde tot trupul cu apele potopului şi  nu va mai fi potop, ca să pustiască pământul. Pun curcubeul meu în nori, ca să fie semn al legământului dintre Mine şi pământ »(Facerea).
    Potopul stăvilise pentru un timp profanarea sfinţeniei lui Dumnezeu, dar binele era departe de a câştiga războiul strecurat în inimi de oameni. Căci visul luciferic de a ajunge ca Dumnezeu  renaşte şi creşte din ce în ce mai mare, ridicându-şi un soclu uriaş de victime.

Turnul sfidării

   Lumea se înmulţise din familia lui Noe, însă gândul rău nu a părăsit-o niciodată. Şi, după cum s-a dovedit în timp,  Adversarul a găsit în om arma potrivită pentru a lupta împotriva lui Dumnezeu.Vă aduceţi aminte ? Tot el este acela care  i-a spus Evei că de va mânca din fructul oprit va fi ca Dumnezeu. Aceeaşi idee sub o altă mască îi îndeamnă să zidească un turn care să ajungă în cerul lui Dumnezeu. Oamenii vor un alt statut, capabil să facă faţă competiţiei cu Stăpânul Suprem. Ce nu realizează ei, este că ar fi trebuit să fie de cealaltă parte a baricadei. Însă în inima lor creşte copacul otrăvit al înălţării de sine, al mândriei deşarte şi nu conştientizează faptul că se află pe un teren de nisipuri mişcătoare care-i poate înghiţi oricând. Căci  Adversarul doar se foloseşte de om pentru scopurile sale egoiste, pe când Dumnezeu iubeşte omul şi chiar în condiţiile în care este respins, simte milă. El vede că dincolo de atrocităţile pe care omul le face, există un păpuşar care trage sforile şi care jubilează la gândul că reuşeşte să întristeze inima lui Dumnezeu. Acum vine o altă surpriză, cu o altă dovadă a dorinţei de mărire a omului:acest turn care vrea să sfideze şi să submineze puterea supremă. « Iată, toţi sunt de un neam şi o limbă au, şi iată ce s-au apucat să facă/Haidem dar să ne pogorâm şi să amestecăm limbile lor, ca să nu se mai înţeleagă unul cu altul »(Facerea). Numele cetăţii  aceleia a rămas Babilon (amestecare) pentru că acolo a amestecat Domnul limbile şi de acolo i-a împrăştiat pe oameni pe toată faţa pământului. Astazi avem la îndemână corabia mântuirii pusă la dispoziţia noastră de acelaşi Dumnezeu care l-a salvat pe Noe cu mii de ani în urmă.Trebuie doar să urcăm în ea !

 Georgeta Istrate

Adam și Eva, primii noștri părinți




Biblia spune că…

       Dumnezeu a făcut universul în şase zile şi că la început era  întuneric, iar Duhul Lui se mişca pe deasupra apelor. Probabil că nu era nicio frumuseţe care să încânte privirea,  iar pustiietatea haosului întrista şi însingura spiritul lui Dumnezeu. Dar frumuseţea exista în interiorul Lui şi El a născut-o pentru noi. Astfel, în prima zi, a creat lumina pe care a numit-o zi,  iar întunericului i-a spus noapte. Apoi a creat cerul. În a treia zi a adăugat tabloului puţină culoare aducând la existență  mările şi uscatul.Cum pământul era probabil cam gri, l-a îmbrăcat cu iarbă şi copaci de mai multe specii! Apoi, în următoarea zi, a creat soarele, luna şi stelele cerului pentru ca tăria nopţii să fie străpunsă de spectre luminoase şi pentru ca  întunericul să nu fie absolut. În ziua a cincea probabil că Dumnezeu a observat că apelor le lipseşte ceva şi că  văzduhul este cam trist. Aşa că a populat apele cu peşti şi a gătit cerul cu păsări. Cu toate că apele şi văzduhul aveau proprii locatari, parcă tot  lipsea ceva...
    Împodobit, pământul părea că trăieşte  doar pentru sine. Şi cum în caracterul lui Dumnezeu legea principală este să trăieşti pentru a-i face fericiţi pe ceilalţi, tot astfel a creat animalele de diferite specii şi mărimi. Și pentru că El nu umblă cu jumătăţi de măsură, a creat omul să stăpânească şi să se bucure de lucrarea Sa.”Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră…”
 Interesant. Cum adică să facem om după chipul și asemănarea noastră? Se pare că Dumnezeu cuprinde mai multe fiinţe, după cum vom afla mai târziu despre trinitate: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.
Spuneam mai devreme ceva despre om. Pe acesta  Dumnezeu l-a făcut, din ţărână, cu mâinile Sale. A făcut întâi bărbat şi, ca să nu fie singur, a creat,din coasta acestuia, femeia. Ei au fost primii oameni:Adam şi Eva. Așadar, omul fusese ultima pensulă pe care Dumnezeu  o adăugase tabloului Său. Biblia zice că :“ şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau foarte bune.” Era epuizat, pentru că în ziua a şaptea a simţit nevoia să se odihnească...
  În afară de lumea văzută, Dumnezeu a făcut şi o lume nevăzută, aceea a îngerilor. La început aceştia erau buni şi fericiţi, mai apoi o parte din ei, din cauza păcatului mândriei, au devenit îngeri răi.

 Un cămin fericit

          Dumnezeu a iubit omul şi, ca să îi arate aceasta, i-a creat un cămin: o grădină minunată numită Eden. Aici veneau îngerii să-i sfătuiască, iar comuniunea cu Dumnezeu năştea starea de fericire la care noi astăzi  visăm. Se pare că această grădină era un loc mirific, unde domneau ordinea şi armonia,  care mărturiseau despre înţelepciunea Creatorului. Flori parfumate, copaci grei de fructe îmbietoare şi un râu cu patru braţe uda grădina. În mijloc, Dumnezeu a pus  pomul vieţii care era deosebit şi întrecea prin înfăţişarea lui pe ceilalţi. Alături se afla pomul cunoştinţei binelui şi răului care avea să devină mijlocul de testare a fidelităţii omului. Astfel, odată cu Edenul, omul a primit şi o poruncă :« Din toţi pomii din rai poţi să mănânci; iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit »(Facerea 2 :17). Nu ştim cât timp perechea sfântă a rămas loială  poruncii pe care a dat-o Dumnezeu. Biblia spune că într-o zi…

Căderea în ispită

         ... fericirea şi binecuvântarea de care se bucura omul au devenit ţinta urii şi geloziei lui Lucifer, îngerul cel mai luminos care fusese aruncat din cer din cauza orgoliului şi a dorinţei înălţării de sine.« Din pricina frumuseţii tale s-a îngâmfat inima ta, şi pentru trufia ta ţi-ai pierdut întelepciunea »Iezechiel 28 :17). Perechea sfântă a fost prevenită de îngerii lui Dumnezeu că va fi ispitită .Ca să nu cadă, Adam şi Eva au fost sfătuiţi să stea împreună tot timpul.
     Cuprinşi de munca plăcută în grădină, cei doi se îndepărtează şi, în acel moment, intervine Adversarul care îi vorbeşte Evei prin gura unui şarpe. După ce schimbă câteva replici, acesta o îndeamnă să mănânce din pomul interzis: « Nu, nu veţi muri !Dar Dumnezeu ştie că, în ziua în care veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul » (Facerea 3:5). Eva mănâncă din fructul oprit apoi îi dă şi lui Adam. Primul efect al fructului nu a întârziat să apară:a început să le fie ruşine pentru că erau goi. Pierduseră haina sfinţeniei şi acum încercau să o înlocuiască artificial, acoperindu-se cu frunze. Apoi s-au ascuns de Dumnezeu, conştientizând că au făcut ceva rău. Întrebaţi de ce au călcat porunca, nici unul dintre ei nu-şi asumă răspunerea : « Femeia care mi-ai dat-o, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat ! /Șarpele m-a amăgit şi eu am mâncat »

Izgonirea din rai şi pedeapsa morţii


    Dumnezeu mustră şarpele, apoi adaugă:  « Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei, aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul »(Facerea ,cap 3 vers 14-15). Era prima promisiune că păcatul nu va dura veşnic şi că din femeie se va naşte un Răscumpărător, iar Edenul în cele din urmă, va fi restaurat.
 Pentru păcatul de neascultare, Adam şi Eva au pierdut raiul şi pământul a fost blestemat. Acum, în loc de munca plăcută care-i făcea fericiţi în Eden, trebuiau să ducă o viaţă de trudă şi griji, iar la capătul drumului îi aştepta moartea. Câtă tristeţe l-o fi cuprins pe Adam când a văzut prima jertfă -  un animal nevinovat care a trebuit să moară în locul lui ! Câtă jale o fi fost în inima Evei când a văzut prima frunză moartă sau prima floare ofilită pe pământul rece, la picioarele sale! Şi câtă suferinţă le-o fi sfâşiat sufletul atunci când fiul lor, Cain, l-a ucis din invidie pe fratele său Abel! Apoi, au cunoscut şi despărţirea, pentru că, după ce Cain şi-a ucis fratele, a trebuit să plece departe de părinţi.
   Din momentul în care l-a creat, Dumnezeu a lăsat omului dreptul de a alege între bine şi rău, între binecuvântare şi blestem. De la cădere omul este gol şi poartă în sine un  sentiment de deşertăciune care înseamnă că sufletul cere cu disperare reunirea cu Cel care l-a creat.
   În această lume, omul parcurge un drum iniţiatic, presărat cu suferinţă din care îşi extrage propriile lecţii de viaţă. Şi ca să renască, trebuie să regăsească scopul vieţii, adică mântuirea ce permite accesul în rai. Cărarea este pregătită de însuşi Dumnezeu, dar omul nu o va accepta decât atunci când va conştientiza că singur nu o să ajungă nicăieri.  

 Georgeta Istrate