Omagiu învăţătorului Ion Voiculeţ




Un car de ani trecut-au de când ne-am despărţit,
Eram un ţânc de fată, zglobie şi distrată,
Când tu, bolnav, în suferinţă şi în chin
În faţa clasei noastre-n baston te-ai sprijinit.

Cu lacrimi pe obraz, ne-ai anunţat în grabă
Că nu vei mai fi dascăl, pentru c-ai altă treabă,
Iar noi, copii zburdalnici şi fără căpătâi,
Nu am găsit puterea să-ţi spunem : mai rămâi!

.................................................

După atâta vreme, o amintire nu-mi dă pace
Şi mă gândesc la tine, ce bun erai şi blând,
Ne cuprindeai cu-atâta căldură-n al tău gând
Şi din fiinţa ta, cu toţii făceam parte.

Acum, e prea târziu, o floare ţi-am adus,
O lacrimă neştearsă-n amintire
Şi-aş vrea tu să mă ierţi, când nu te-am ascultat
Acum , îmi pare rău, nespus, dar ce păcat...

Da, ce păcat că nu mai eşti aievea,
Măcar o clipă să-ţi văd blânda privire,
Cu mâna ta să-mi mângâi fruntea rece
Şi ochii mei să plângă de-atâta fericire.

Georgeta Istrate

Daniel, al şaselea Patriarh al B.O.R.



Este al şaselea Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române…


Cei care-l cunosc pe noul patriarh spun că are un talent înnăscut de manager, că în perioada în care a ocupat funcţia de Mitropolit al Moldovei a revendicat şi a şi primit de la stat 5000 hectare de teren, dar şi clădiri importante. A declarat deja că va folosi mijloacele de informare (un post de radio,unul de televiziune, chiar şi un cotidian) pentru ca mesajele spirituale să ajungă la cei singuri şi fără niciun ajutor.Unul din obiectivele principale ale Patriarhului Daniel este un vis mai vechi şi are ca temă ridicarea Catedralei Mântuirii Neamului, spaţiu de rugăciune şi trăire spirituală pentru toţi românii.


Daniel Ciobotea s-a născut la 22 iulie 1951, în comuna Bara, satul Dobreşti, judeţul Timiş, într-o familie de învăţători. Până acum destinul i-a depăşit demult visul modest de a deveni preot... Între 1970-1974 a studiat la Institutul Teologic Universitar din Sibiu, unde şi-a susţinut teza de licenţă în teologie.Următorii doi ani a frecventat cursurile de doctorat la Bucureşti sub îndrumarea pr.prof.dr. Dumitru Stăniloae.Următorii patru ani şi i-a petrecut studiind în Franţa şi Germania, apoi a predat câţiva ani în occident. La Bucureşti a primit titlul de doctor în teologie ortodoxă, iar în anul 1987, a intrat în viaţa monahală la Mănăstirea Sihăstria din judeţul Neamţ, fiind tuns în monahism de Prea Cuviosul Părinte Arhimandrit Cleopa Ilie.Ascensiunea sa în ierarhia bisericii a cunoscut o evoluţie rapidă: a fost consilier patriarhal; în anul 1990, a fost învestit în funcţia de episcop vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei şi doar după câteva luni a ajuns pe scaunul de Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei. În biografia sa este semnalată o listă întreagă de funcţii şi onoruri; distincţii şi titluri; activităţi educaţionale şi culturale. De asemenea este fondatorul a numeroase instituţii cu caracter social-caritabil, iar activitatea sa publicistică cuprinde de la broşuri, articole, studii şi cuvântări până la volume de mare anvergură şi valoare teologică...
Părintele Nicolae de la Biserica “Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Bucureşti spune despre noul patriarh : “ Cred că bunul Dumnezeu a rânduit cea mai bună alegere pentru că este un om drept şi inteligent, un om care poate să pună în slujba bisericii toată puterea credinţei şi inspiraţia de care Dumnezeu îl va învrednici. Aşa încât, îl rugăm şi noi pe bunul Dumnezeu să-l ţină sănătos, şi pe noi de asemenea, pentru ca împreună să slujim în adevărata şi dreapta credinţă. Dumnezeu să-l binecuvânteze cu ani mulţi, cu sănătate robustă şi putere de muncă”.

Georgeta Istrate

Sfântul Varlaam al Moldovei (30 august)




În data de 29 august 2007, la Mănăstirea Secu,din judeţul Neamţ, credincioşii ortodocşi au avut ocazia să asiste la ceremonia canonizării Mitropolitului Moldovei, Varlaam. Astfel, Biserica Ortodoxă s-a mai îmbogăţit cu un sfânt…

Sărbătoarea fusese anunţată din vreme, iar data coincide cu ziua de hram a mănăstirii:”Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”. Râuri de credincioşi din judeţul Neamţ, dar şi din alte oraşe ale ţării vin să asiste la ceremonie.Turiştii străini aflaţi în zonă, mânaţi de curiozitate şi uimiţi de febra pregătirilor, îşi schimbă planurile şi hotărăsc să asiste la evenimentul istoric atât de rar. În mulţime sunt zeci de politicieni din rândul cărora nu lipsesc primii doi oameni în stat: preşedintele Traian Băsescu şi primul ministru, Călin Popescu Tăriceanu. Aproape toţi membrii Sfântului Sinod în frunte cu IPS Mitropolitul Daniel al Moldovei (acum Patriarh al B.O.R.) dar şi ierarhi din afara graniţelor ţării dau strălucire cetăţii monastice de la Secu. “ …aşa ar fi strălucit faţa lui Adam dacă nu ar fi căzut în păcat, cum străluceşte faţa lui Hristos!”, spune ÎPS Daniel, cel care oficiază slujba specială. Clopotele bat cu putere ca şi cum ar vrea să deschidă uşa cerului şi sfântul nostru să ni se arate încoronat, la dreapta Mântuitorului... Credincioşii ascultă cu smerenie trecerea în revistă a principalelor evenimente care au marcat viaţa lui Varlaam . Corul de preoţi cântă duios: “ Am văzut lumina cea adevărată/ Am primit duhul cel ceresc/ Am aflat credinţa cea adevărată/ Nedespărţitei Sfintei Treimi…” Emoţiile sunt maxime şi, în frenezia lor, încearcă să reconstituie în spaţiul imaginaţiei trăirile acelui timp. Ai senzaţia că însăşi clepsidra timpului se răstoarnă făcând posibilă unirea veacurilor şi conştientizarea afinităţilor româneşti într-o iubire ce se citeşte pe chipuri…

Emoţiile deschiderii mormântului

În icoană, sfântul ţine într-o mână cârja de mitropolit şi în alta o carte. Chiar fără a-i cunoaşte viaţa, îţi poţi da lesne seama că misiunea lui în biserică a fost aceea de cărturar. Şi, dacă-i studiezi existenţa, afli că nu a fost un cărturar oarecare, ci unul care a reuşit să apropie omul de Dumnezeu prin cuvântul sfânt, inaccesibil până atunci mulţimii care nu cunoştea latina, greaca sau slavona ( limbi în care se ţineau slujbele religioase). El, Varlaam, s-a încumetat să fie deschizător de drumuri în viaţa spirituală şi culturală a românilor. Pentru meritele sale deosebite şi pentru faptul că a rămas în memoria poporului ca o prezenţă luminoasă, pentru smerenia, bunătatea, ascultarea şi omenia de care a dat dovadă, Sfântul Sinod a hotărât, în luna februarie a acestui an, trecerea lui în rândul sfinţilor. În data de 6 iunie i-a fost dechis mormântul pentru ca rămăşiţele să-i fie aşezate într-o raclă de argint aurit şi pusă la loc de cinste. Emoţiile au fost maxime. De-a lungul vremurilor rănite de războaie şi jafuri, exista posibilitatea ca oameni fără de Dumnezeu să fi distrus mormântul, după ce-l vor fi jefuit de eventuale comori.Surpriza a fost pe măsură, pentru că oasele sfântului au fost găsite intacte după 350 de ani, chiar dacă gradul de umezeală era destul de ridicat. În plus, au fost găsite fragmente din sicriu, bucăţi din hainele arhiereşti cu care a fost înmormântat, o candelă, un vas de ceramică... Toate aceste obiecte vor fi restaurate şi expuse în muzeul mănăstirii.

Stareţ şi mitropolit

Nu există documente exacte cu privire la anul şi locul naşterii sfântului.Se crede că s-a născut în părţile Putnei, într-o familie de răzeşi, prin anul 1585. Numele de botez este Vasile, iar cel de familie Moţoc.Şi când, pe la 12 ani, Dumnezeu vorbeşte inimii sale de copil, ţelul vieţii se conturează ca o bucurie plăsmuită dintr-o linişte pe a cărei cărare sunt presărate smerenia şi iubirea. Să fi ştiut oare tânărul Vasile încă de atunci că a-L avea pe Iisus înseamnă a deţine cea mai preţioasă comoară din Univers?
Îşi începe viaţa de monah la Mănăstirea Secu sub numele de Varlaam , unde învaţă slavona şi greaca sub atenta grijă a lui Dosoftei. Datorită calităţilor sale de bun administrator, în anul 1610 ajunge să conducă mănăstirea Secu.Ascensiunea sa nu se opreşte aici pentru că la 23 septembrie, 1632, este învestit în funcţia de Mitropolit al Moldovei, funcţie care îi permite implicarea directă în viaţa bisericii. Numai la câteva zile de la învestitură cere domnitorului Alexandru Ilieş să aprobe dreptul preoţilor de a fi judecaţi doar de instanţele bisericeşti.Obţine, de asemenea, scutiri de impozite care duc inevitabil la îmbunătăţirea vieţii parohiilor.Prietenia dintre domnitorul Vasile Lupu şi Mitropolitul Varlaam înlesneşte realizări importante pentru Moldova. Împreună aduc într-o procesiune, din Constantinopol, moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva şi le depun în biserica mănăstirii “Sfinţii Trei Ierarhi” din Iaşi. Tot în această mănăstire întemeiază prima tipografie din Moldova; în anul 1640 înfiinţează la Iaşi o Academie unde se predau: teologia, dialectica, geometria, muzica, astronomia,filosofia, retorica, gramatica, dreptul, limbile latină, greacă română şi slavonă.Datorită prestigiului de care se bucură pe plan intern şi extern, Varlaam este propus la scaunul de Patriarh Ecumenic al Constantinopolului în anul 1639, fapt unic în istoria Bisericii Ortodoxe Române...

Un maestru al condeiului

Portretul lui Varlaam întruchipează idealul omenesc, acela care redă chipul lui Dumnezeu în fiinţa umană...În el se vede omul care-şi preamăreşte Creatorul: “era un tânăr potrivit la trup,cu chip cuvios, faţa luminoasă şi ochii vii, în care se citeau curăţia inimii şi flacăra credinţei...”. Nu aş putea să mi-l închipui pe Varlaam decât în faţa unor cărţi vechi şi prăfuite ale căror slove nu pot fi înţelese de oamenii de rând. De fapt, aceasta este şi durerea lui. Faptul că românii vin la biserică şi ascultă o slujbă într-o limbă pe care nu o înţeleg. Acele predici care nu pot atinge inima sunt ca o piatră pe sufletul său. El consideră că lumina, care se dăruieşte din cuvintele sfinte, ar trebui să fie pentru toţi! De aceea Varlaam traduce scrierile sfinte cu inima, aşa încât românul să fie mişcat de substanţa mesajului, de energia cuvântului dătător de viaţă. În 1618, traduce “Leastviţa”- Scara lui Ioan Scărarul (scara cerului), un fel de manual al vieţii călugăreşti. Cea mai cunoscută lucrare a sa este “Cazania lui Varlaam”,o adevărată capodoperă literară, un cadou făcut limbii române. Aceasta conţine 74 de predici pentru duminici şi cele mai importante sărbători de peste an .De-a lungul vieţii zeci de cărţi au ieşit de sub condeiul său :”Şapte taine ale bisericii”; “Răspuns la catehismul calvinesc”; “Paraclisul Născătoarei de Dumnezeu”; “Cuvânt împreună către toată semenţia românească”...Spre sfârşitul vieţii, lovit de o paralizie a mâinilor, Varlaam se retrage la Mănăstirea inimii sale, Secu,în anul 1653 unde se stinge patru ani mai târziu.Biserica Ortodoxă Română a stabilit ziua prăznuirii sale la data de 30 august a fiecărui an...

Georgeta Istrate

N-am o doagă




Dacă-ţi spun că vreau să zbor
Ca o pasăre suavă,
Tu mă ocărăşti de zor
Şi îmi spui că... n-am o doagă!

Iar seara, când vii la cină,
Eu poeme îţi compun,
Pumnul tău loveşte masa
Şi-atunci ţipi ca un nebun:

-Sunt flămând şi obosit,
Maţele mi-au chiorăit,
Taci, femeie pisăloagă,
Văd că îţi lipseşte-o doagă!

-Tu îmi spui că n-am o doagă?!
Măscărici ce te crezi rege!
Ceea ce nu ştii, măi dragă,
Ţie îţi lipsesc vreo... zece!

Georgeta Istrate

Movileanca




Pe poteca dinspre sat
Trece mândră, gânditoare,
Mersu-i este tremurat
Trupul ei fragil e-o floare

Parcă-i ruptă din luceferi
Când dansează, parcă zboară,
Părul castaniu coboară
Peste mlădioşii umeri

Doar când vreo privighetoare
Cântă-n calea ei, gingaşă,
Doar atunci puţin tresare
Şi zâmbeşte, şi-i voioasă

Iar flăcăii de prin sat
De se-apropie de ea
Îi apucă fâstâceala
Ce-au de spus  au şi uitat.

Ar dori-o de mireasă
Că-i zglobie şi frumoasă,
Este fragedă copilă
Cum e crinul din grădină

Dar de-l rupi, el s-ofileşte
Geaba-i pui apă în glastră,
Geaba aur, diamante,
Poţi să-i dai şi marea-albastră!

Georgeta Istrate

Iubirea ca un cântec de lebădă



Iubirea! Aş zice că orice om tânjeşte după ea, chiar şi atunci când înaintează serios în vârstă.Cu atât mai mult tinerii care-şi formează un ideal pe care, se înţelege,intenţionează să-l atingă. Şi cum iubirea este o stare venită din altă lume, evident că nu supravieţuieşte prea mult printre oamenii robiţi de patimi şi care, atunci când o primesc în dar, o calcă în picioare ca pe o buruiană de la marginea drumului.Astfel, iubirea devine un fel de Fata Morgana care nu se lasă descoperită decât de inimile cu-adevărat curate.

Mie n-o să mi se întâmple!

Trista poveste a Oanei Dulgheru din Galaţi, începe în anul 2001 când ,îndrăgostită fiind, hotărăşte să-şi unească viaţa cu cel pe care crede cu tărie că-l iubeşte. Împotrivirea părinţilor, motivaţi de convingerea că face o greşeală, o înverşunează şi mai rău: “mie n-o să mi se întâmple!”Câţi oare dintre noi n-am gândit ca ea în circumstanţe asemănătoare?
Să vedem...
Totul decurge bine... până la un punct! De ce binele trebuie să meargă numai până la un punct? Poate pentru că, în memoria noastră, există afirmaţia că binelui i se împotriveşte răul, iar fericirea este combătută de nenorocire în mai toate cazurile…

Soţul model este plin de vicii

Imaginea soţului ideal se clatină.” Îmi construisem multe speranţe în privinţa căsniciei mele. Visam să fiu fericită aşa cum nimeni n-a mai fost înaintea mea. Credeam că frumuseţea fizică a soţului meu este direct proporţională cu frumuseţea interioară a sufletului său. Dar m-am înşelat. A fost ca şi cum aş fi muşcat dintr-un măr otrăvit…”
Lipsa educaţiei şi caracterul coleric ale soţului încep să iasă la iveală. Femeia descoperă că el suferă de patima alcoolului şi a jocurilor de noroc. Nici femeile nu-i sunt indiferente. Le schimbă des, ca şi cum ar vrea să-şi dovedească sie însuşi că este bărbat. Este incoşntient sau vrea să-şi pedepsească soţia intenţionat? Uneori se comportă ca un psihopat. Şi atunci când îşi pierde controlul, Oana , chiar lovită, se oferă să-l ajute, să-l mângâie, să-l facă să înţeleagă că greşeşte. Dar el, sub nici o formă, nu acceptă ajutor. Mai ales de la ea…
Şi ea? Nu ştie ce să facă. Se simte tot mai singură şi adoptă ca metodă de apărare plânsul.O dată cu apariţia primului copil vin şi problemele financiare.Cum altfel, când soţul ei trăieşte pentru vicii? Şi cui să ceară socoteală pentru dezastrul din viaţa ei? Cine sa-şi fi închipuit că materia primă pentru construcţia iadului este tocmai iubirea?
“Nu puteam să reproşez nimănui nimic.Strigam doar către Dumnezeu, de parcă El m-ar fi obligat să fac asta”.

Iubirea începe să pălească

Tânăra nici nu ia în calcul posibilitatea divorţului. După cinci ani de convieţuire, nu este capabilă să analizeze lucrurile la rece, deci nu vede incompatibilitatea dintre ei. În timp ce ea se simte paralizată, lipsită de energie şi dezorientată, scandalurile continuă cu o mai mare putere. El plusează cu sfidarea, până acolo încât casa este transformată într-o discotecă de prost gust, în stare să satisfacă nevoile lui de distracţie. Ripostele ei nu contează pentru amatorii de destrăbălare, care-i intră în casă fără a-i cere voie . Când încearcă să le explice musafirilor nepoftiţi că e deja miezul nopţii şi că ar trebui să plece pe la casele lor, soţul intervine, îmbrâncind-o afară din casă: ”marş de-aici, scârbă ce eşti!” Iubirea începe să pălească. Sau poate că Oana de-abia acum conştientizează.


Parcă aş plăti pentru păcatele întregii omeniri

Anii trec lăsând, pe obrajii cândva frumoşi ai femeii, urme de resemnare în faţa unor circumstanţe în care ea este neputincioasă. Şi culmea, această dramă naşte ceva bun. Scoate la iveală talentul ei poetic :

Parcă aş plăti pentru păcatele întregii omeniri
Atât de neagră mi-e viaţa!
Totul în mine şi în afara mea
Moare lent ,ca un cântec de lebădă.
Şi inima-mi strigă tot mai slab
Că nu mai vrea
Şi nici nu mai poate...



Suferinţa ca o metastază

Omul de langă ea îşi scoate măştile rând pe rând şi lasă să se vadă adevărata faţă hidoasă şi egoistă, ca în portretul lui Dorian Gray.”Pentru mine, el este infernul. Mi-e teamă când îi aud paşii , nu-i suport privirea, ţipetele tăioase, răutatea din glasul acela poruncitor.Gesturile lui mă ucid .Cum am putut să fiu atât de oarbă? Suferinţa a pus stăpânire pe mine şi mi-a acaparat sufletul ca o metastază”.

Căsătorie apăsătoare


Mă sufoc, nu mai am aer!
Blestematul laţ m-a cuprins
Din cap până la ultima unghie.
Şi nu îmi dă drumul
Nu mă lasă nici să respir
Simt că mă pierd
Într-un abis fără capăt.

Ajutooooor!
Laţul se strânge tot mai tare
Mă apasă, îmi porunceşte
Îmi ia aerul
Mă sufocă
Ucigându-mi speranţele
Şi sufletul...

O, de-ar ieşi odată
Dar nici nu rămâne
Nici vrea să iasă
Şi nici nu mă lasă
Şi nici nu mă ţine
Iar eu mă voi pierde
Străină prin lume
...................................

Purta-voi povara
Ce-apasă pe suflet
Mă voi confunda cu noroiul
Sau noaptea pustie
Şi nu voi mai striga după ajutor
Nici voi mai plânge
Căci toţi au surzit!

Da, laţul acesta eu l-am ales
Ca pe o boală, fără să ştiu
Că sclavă-i voi deveni
Da, m-am vândut,
Iar cine m-a cumpărat
Niciodată nu-mi va recunoaşte
Dreptul la libertate!


Decizia finală

În cele din urmă, Oana acceptă faptul că iubirea în care a crezut nu mai există. Este cumplit să gândeşti astfel! Acum vede clar că acela care îi este soţ seamănă cu un vas gol. Nu are nimic de oferit ci ,ca să-şi acopere goliciunea ,el doar ia. Cere, iar dacă nu i se dă de bună voie, ia cu forţa, pentru că i se cuvine...în virtutea căsătoriei! Numai că vasul nu se va umple niciodată pentru că este spart, de aceea va rămâne mereu gol! Dezamăgirea îi îndrumă Oanei gândurile spre autodistrugere. Simte că se pierde în propria suferinţă, aşa cum soarele se pierde dincolo de linia orizontului, la apus. Şi-a pierdut încrederea în oameni, în sine, în tot şi în toate. Cine poate descifra o astfel de dramă, dacă nu Dumnezeu? Cine poate să scoată un suflet din aceste abisuri atât de înfricoşatoare, în afară de Acela care l-a creat? Şi căsătoria, de ce i se pare atât de grea? Să plece din lumea aceasta sau să rămână? Dar dacă face pasul ireversibil şi pierde o altă şansă? Nu, nu o va face. Îşi va cânta nefericirea în versuri până ce inversul ei o va salva.



Georgeta Istrate

Mincinosul





Pare- atât de cumsecade
Zici că e un învăţat,
La palavre şi invenţii
E-un ocean nemăsurat

Cu dulcegării banale,
C-o înţelepciune falsă,
El te duce şi te-aduce
Te ridică şi te lasă

Tu asculţi şi-ţi zici în minte
Ce-nvăţat! Ce om cu stare!
Ia să fiu amic cu dânsul
Fiindcă-n lume seamăn n-are!

Şi-ţi propui să-i stai prin preajmă
Chiar te simţi în siguranţă
Adevărul - piatră rară,
Zici că-l ţine la mustaţă.

Însă într-o zi-ţi dai seama
Că-nvăţatul tău nu este
Decât un scornici, ce-ţi vinde
Doar gogoşi. Te foloseşte.

Ca pe-o cârpă el te-aruncă
Te striveşte în picioare,
După ce te-a stors de vlagă
Şi nevoie nu mai are.

Ochii lui vicleni se-ndreaptă
Spre-o persoană mai naivă,
Ca şi tine, ca mulţi alţii
Ce-l inspiră-n recidivă

Iar de-l chemi în tribunale,
Vorba lui falsificată
Sare să îl apere:
Acuza e nefondată!

Eu să îl înşel pe dânsul?!
Zice ipocritul iute,
Sunt cel mai cinstit din lume!
Şi-apoi îl cuprinde plânsul...

Lacrimile-i fabricate
Juriul îl înduioşează
Iar tu pierzi, că-i dau dreptate
Şi-apoi liber se distrează.

Că el e-nsurat, măi frate,
Cu Minciuna, coană mare,
E-un actor de primă mână
Mai bine nu-i ieşi în cale.

Minte bre, de-ngheaţă apa
Iar de-l prinzi, tace mormânt
Adevăru-i microscopic
E ca perla din adânc!

Georgeta Istrate

O decizie fatală





Întâmplarea se petrece în toamna anului1979 , în plină “epocă de aur”.Mii de oameni,civili şi militari, sunt antrenaţi în impresionanta lucrare numită Canalul Dunăre-Marea Neagră.Se munceşte la greu cu toate mijloacele. Oamenii mor cu zecile, dar nu interesează pe nimeni.Contează scopul care, în momentul de faţă, scuză mijloacele.
Conform proiectului, albia canalului trebuie să treacă prin cariera de cretă de la Basarabi.Una din explozii scoate la iveală o biserică. Arheologii care studiază fenomenul ajung la concluzia că, în urma unui cataclism natural ,aceasta a fost acoperită cu spumă de cretă rămânând încremenită şi ascunsă de ochii oamenilor vreme de mulţi ani. Spre surprinderea tuturor,biserica este intactă.Interiorul ascunde oseminte umane .Când le priveşti, nu poţi să nu te gândeşti la tragedia trăită de oamenii prinşi de prăpăd ,poate chiar în timpul rugăciunii. Ca şi erupţia Vezuviului, care a îngropat pur şi simplu Pompeiul , la anul 79 dH, conservând oraşul descoperit în secolul al XVIII-lea, cataclismul de la Basarabi făcuse posibilă păstrarea intactă a lăcaşului. O adevărată comoară arheologică, dar neinteresantă pentru comunişti.

Distrugerea bisericii

Biserica ar fi făcut parte dintr-un ansamblu vechi de aproape 1200 de ani, ce cuprinde mai multe bisericuţe, chilii, morminte – un adevărat labirint de încăperi. Numai că aceasta stătea în calea viitorului canal. Fiind vorba de o biserică, nimeni nu are curajul să pronunţe verbul “a distruge”, gândul se cutremură, pasul dă înapoi, frica de Domnul îi mână spre case. Chiar şi comuniştii au ezitat până să ia decizia. Ca urmare, până a se lua o hotărâre, biserica va fi camuflată cu panouri din lemn învelite în iută.O unitate militară este însărcinată cu paza monumentului ce adăposteşte valori materiale şi spirituale.Se lucrează intens la refacerea proiectului canalului. Specialiştii găsesc soluţia: devierea albiei canalului cu 650 metri. Conducerea comunistă nu acceptă modificarea, deoarece necesită o cheltuială mult prea mare. Prin urmare, se dispune dărâmarea bisericii. Dar cine s-o facă, pentru că toţi sunt oameni cu frica Lui Dumnezeu. Nici măcar pentru o sumă considerabilă de bani nu sunt dispuşi să-şi vândă sufletul. Timpul trece, iar presiunea venită de sus devine tot mai stresantă. Se încing spiritele.

Un inginer execută ordinul

Comuniştii supralicitează.Recompensa pentru “curajos” se ridică la contravaloarea unei case, dar asta nu-i tentează pe oamenii simpli. Pur şi simplu nu pot s-o facă! Însă lăcomia umblă despletită, strigând ca o nebună. Şi alege.
Şerban T, unul dintre inginerii executanţi, rupe rândurile.Se urcă personal pe un excavator şi intră fără milă în pereţii bisericii . Înflăcărarea i se opreşte când descoperă că se luptă cu o forţă mai mare ca el. Paralizează pe loc.Vrea sa strige, dar buzele i se încleştează şi faţa i se schimonoseşte încercând zadarnic să scoată un sunet. Martorii înţeleg ce se întâmplă.Ei ştiu că Dumnezeu nu se lasă batjocorit. În decurs de trei luni familia inginerului se stinge: copilul , în vârstă de 14 ani, suferă un accident de maşină, în urma căruia îşi pierde viaţa. Soţia face infarct la scurt timp fară să fi suferit vreodată de vreo boală. Durerea îi sfâşie sufletul inginerului , care astfel se stinge lăsând în urma lui o pildă pentru omenire.
Ce-a fost asta? A fost într-adevăr o putere supranaturală sau a fost sugestie colectivă? Cine poate pătrunde misterele care ne înconjoară?

Georgeta Istrate

Claunul




La al nopţii adăpost
Cu haina ruptă, veche,
Pe străzi cânta un claun
Un cânt fără pereche:

Eu fac pe mulţi să râdă
Pe regi şi pe seniori,
Pe cei bogaţi, puternici,
Pe fete şi feciori

La glume-s ne-ntrecut
Râd oamenii de mine,
Eu sunt nebunul vesel
Ce spune doar de bine

Mă strâmb şi tumbe fac
În voi stârnesc doar râsul,
Dar nu ştiţi voi că-n mine
Răsună numai plânsul...

Tu, spectator ce râzi
Uitând a tale griji,
Nu ştii că pentru mine
Eşti viaţa ce mă ţine?!

Destinul meu e scris
Pe masca de paiaţă,
Voi fi mereu de râs
Şi râsu-n a ta viaţă!


Georgeta Istrate

Mă cheamă o fetiţă


În căutarea inocenţei pierdute

Indiscutabil, cu cât oferi mai puţină iubire, cu atât te transformi într-un deşert. Ca să putem supravieţui ca specie, ca să ne vindecăm de toate bolile fizice şi psihice, ca să ne ridicăm pe niveluri de evoluţie superioară, ne trebuie un singur medicament : iubire.Teoretic , foarte simplu, dar practic, foarte complicat. De ce? Societatea în care trăim şi-a pus amprenta dramatic pe noi, transformând libertatea dinlăuntrul şi din afara noastră într-o sclavie, a încorsetat-o într-o regulă pe care a numit-o tradiţie. Merităm mai mult de atât? Suntem răi, suntem buni, cum suntem? E o ignoranţă inconştientă în noi care, printr-o anume educaţie, face să dispară inocenţa, bucuria, credinţa, înlocuindu-le cu frica, interesul, ura. Acum, când zidul acesta s-a făcut atât de gros, sufletele noastre caută altceva. Poate inocenţa pierdută, care se află îngenuncheată în trupuşorul de copil rămas în genunchi undeva în sufletele noastre...





Mă cheamă o fetiţă
Zâmbeşte continuu,
Iar pletele-i blonde
Par ape de aur
Ori aripi de înger,
Chipul ei de lumină şi ochii azurii
Ca apele mării
Mă cheamă, mă cheamă...


Hai să ne jucăm iar!
Haaaaai!
Uite, putem să ne jucăm
De-a baba şi biserica.
Eu zic aşa:
-Un’ te duci băbuţă?
Iar tu răspunzi:
-La bisericuţă...
...........................
-Haaaaai, de ce nu vrei să ne jucăm iar?


Şi dacă nu-ţi place acest joc
Ştiu altul cu indieni,
Dacă nu-ţi place nici acesta
O să ne descălţăm de cizmuliţe
Şi-o să mergem prin şanţurile pline
Cu apă de ploaie,
Ori prin băltoace
Cu picioarele goale
Şi-o să cântăm.
Vrei?


Mă cheamă fetiţa, mă cheamă
Nu ştiu ce să-i răspund
Ea încearcă să mă înveselească
Dar eu...Doamne!
De ce nu mai pot să râd?
De ce nu mai simt nimic?
De ce nu mai sunt în stare
Să mă bucur de lucrurile simple?


Ah, oglinda…
Priveşte-te în oglindă!



-De ce deodată ai devenit altfel?
mă întreabă glasul cristalin al fetiţei
dinlăuntrul meu.
-Cum, altfel? îi zic.
Aşaaa…parcă nu mai eşti mică
Ai uitat şi să zâmbeşti
Privirea ţi-e stinsă
Părul ţi s-a înnegrit...
De ce nu mai e de aur ca înainte
când ne jucam împreună
De-a mama şi tata?


De ce nu mai râzi
Ca atunci când
Ne jucam fericite
De-a viaţa ?



Ia stai!
Obrajii tăi
Nu mai seamănă cu ai mei!
Doamne, de ce?


Chiar şi aşa, joacă-te cu mine!
De ce nu mai vrei
Să ne jucăm împreună?
De ce stai acolo ca o piatră?
De ce nu reacţionezi?


Ce mult te-ai schimbat!
Parcă…nu mai eşti tu...


Georgeta Istrate

Să pot să cânt spre Tine


Să pot să cânt spre Tine
Când inima mi-e grea
Şi sufletul mi-e plin de întristare
Sau inima zdrobită de-atâta căutare
Cu rugăciuni în gând
Spre cer şi pe pământ


Ah, de-aş putea cânta într-una
Când valurile mării uriaşe
Mi-acoperă fiinţa
Aş fi cu Tine Una!


Să pot cânta, o, Domnul meu divin,
Chiar dacă ghimpi adânc îmi intră-n viaţă
Şi tălpile-mi de sânge fac dâre ca de vin
De parcă aş păşi pe un tărâm de gheaţă


În nopţi pustii, de strig cu glasul stins
De ceaţă deasă şi abis,
De te-oi chema pierdută prin săbii şi venin,
Tu şti-vei, Doamne, că nu-s un glas străin?!


Ah, de-aş putea cânta
Când trupul mi-e un chin
Şi sufletul o noapte
Şi de-aş putea, cu mâinile acestea
Să fac din spini iubire
Lumină din durere
Să fac din noapte ziuă
Din întristare rouă
Şi în final
Să am o viaţă nouă

O, de-aş putea cânta
O, dacă Te-aş găsi,
Divine Domn,
Cu siguranţă
Eu m-aş mântui!

Georgeta Istrate

Străin în propria existenţă





În anul 1991, Marian Păunache din Dolj se află pe un şantier din Ucraina.Viaţa sa decurge banal, nimic nu pare să-i tulbure existenţa. Până într-o zi când, împreună cu un grup de colegi , iese la o bere. La un moment dat, de undeva din spatele cozii, o voce tremurândă face un anunţ în limba română: “Beţi bere numai dacă aveţi borcan de-acasă. Dacă n-aveţi , degeaba staţi!” Vocea atrage atenţia românilor, care intră în vorbă, întrebându-l diverse lucruri.

De ce oare glasul acesta îmi face inima să bată mai tare? De ce privirea lui mi se pare atât de familiară?, se întreabă Marian.

Răspunsul se află în emoţiile următoarelor momente. Ele valorează cât o viaţă întreagă, căci vocea care vorbise era chiar a bunicului, declarat mort pe frontul de est, în cel de-al II-lea război mondial. Pentru bunic, adică Gheorghe Păunache, întâlnirea aceasta avea să fie firicelul de apă care-i trasează drumul spre casă, după 51 de ani de suferinţă şi aşteptare...

“ Eşti băiatul fiului meu, Cristian ”

Când află că Marian este din Dolj ,ochii bătrânului se luminează şi, dintr-o dată, devine interesat de soarta lui.”Din ce localitate doljeană eşti? Care-ţi este numele de familie? Cum îi cheamă pe părinţii tăi?”...
După un interogatoriu cu sufletul la gură ,cei doi ajung la concluzia că sunt rude: ”Eşti băiatul fiului meu ,Cristian. Când m-au luat pe front, copilul meu avea doar trei ani …dar cum este şi cum arată tatăl tău?”
Nimănui nu-i mai pasă de bere.Toţi privesc scena emoţionantă a îmbrăţişării celor doi.Vestea este tulburătoare pentru că, din ce-i spusese bunica, Marian ştie că bunicul nu mai este demult în viaţă. Totul capătă dimensiuni uriaşe, bucuria întâlnirii se dilată extinzându-se parcă în tot universul. Când atmosfera se mai calmează şi lacrimile de pe obraz se usucă, bătrânul intuieşte nevoia băiatului de adevăr şi povesteşte cum au decurs lucrurile...

“N-am avut dreptul să aleg ”

În anul 1940, la 26 de ani, Gheorghe merge pe front. Anii de război, teroarea, furia, disperarea, foamea şi moartea îl învaţă să preţuiască mai mult viaţa. În puţinele momente de linişte, istovit şi derutat, cade într-un fel de letargie, dar are în gând o imagine alinătoare – se vede fericit, împreună cu soţia şi cei doi copii...

Momentul capitulării găseşte mulţi soldaţi români pe teritoriul URSS. Bucuria reîntoarcerii acasă animă spiritele, însă euforia este de scurtă durată, căci destinul le joacă o festă.Conform unui ordin dat de Stalin, soldaţii prinşi pe teritoriul rusesc nu au voie să se întoarcă în ţara lor.Fiecare trebuie să accepte o soţie rusoaică, alături de care să întemeieze o familie. În caz contrar, sunt executaţi pe loc.

Unii nu fac compromisuri...Alţii acceptă condiţiile, în ideea că, atâta vreme cât se află în viaţă, există şansa să-şi revadă familiile. Aşteptarea unui moment prielnic reîntoarcerii se prelungeşte dureros, căci securitatea rusă se transformă în umbra lor.

Lui Gheorghe această pândă îi sufocă visurile, iar rana din piept devine nevindecabilă. La prima tentativă, de a transmite familiei din România vestea că trăieşte, este prins. Încercarea atrage pedeapsa unui domicilui forţat la Zagzavod. El este un caz fericit, căci alţii sunt deportaţi tocmai în Siberia: ”Viaţa mea a fost asemănătoare cu a unei marionete în mâna unui păpuşar. N-am avut dreptul să aleg . În cele mai importante momente, destinul mi-a fost potrivnic…m-am simţit străin în propria existenţă”.


Georgeta Istrate

Nu am bani




În voiaj am venit pe pământ
Ca o frunză purtată de vânt
Ca un click luminos provocat
De un aparat de fotografiat

Dar vai, nu am bani!
Şi sunt:
Ca un tren fără şină
Ca o maşină fără benzină
Ca o fântănă fără apă
Ca o floare neudată


În vitrine, haine frumoase
În restaurante, mâncăruri gustoase
Iubirea m-aşteaptă pe căi neştiute
Întorc buzunarul pe dos şi....uite!


Vai, vai, nu am bani!
Şi sunt:
Ca o regină fără regat
Ca un proces fără inculpat
Ca un profesor fără elevi
Ca ariciul fără ţepi

Şi-atunci sărăcia mă cheamă la dânsa
Zâmbind mă-mbrânceşte-n mocirlă
Adio mâncăruri şi haine frumoase
Adio, iubire, de mine mi-e milă

Pentru că nu am bani
Şi sunt:
Ca un răsărit fără soare
Ca o speranţă călcată-n picioare
Ca o nuntă fără mireasă
Ca un click într-o zi-ntunecoasă!

Georgeta Istrate

Ochii tăi


Ochii tăi albaştri,
Ochii tăi ca marea,
Ochii tăi ca cerul,
Ei mă cuceriră,
Ei mă-mpresurară.


Din ce vis venit-ai?
Din ce colţ de zare?
Din ce lumi străine?
Sau fu amăgire?
Sau fu întâmplare?


Ochii tăi ca zarea,
Ochii tăi ca noaptea,
Ochii tăi ca viaţa,
Mă împresurară,
Mă înspăimântară,
Căci năşteau iubire!


Georgeta Istrate

Viaţa mea


Între strigăt şi tăcere
Între chin şi pasiune
Întuneric şi mistere
Viaţa mea fără de nume!

Prin ferestrele opace
Prin frunzişul argintiu
Printre firele de iarbă
Viaţa mea ca un pustiu...

Printre stelele aprinse
Printre norii albăstrii
Prin nisipurile mării
Viaţa mea, de unde vii?

Prin noroaie năclăite
Şi mormintele tăcute
Cu fantome şi năluci
Viaţa mea, unde te duci?

Te strecori ca o sirenă
Printre valuri şoptitoare
Şi dispari în nu ştiu unde
Viaţa mea cea trecătoare!



Georgeta Istrate

La psiholog. De vorbă cu Florentina: Forța cuvintelor stă în emoția rostirii

  - Cât de importante sunt cuvintele? Care este puterea lor?   -   Cuvintele se formează în interiorul nostru. Limbajul este un rezult...