Privește-mă o dată cu ochii tăi de cer senin!


    

    Fata coborî din autobuz, iar după ce străbătu vreo 50 de metri , intră într-un magazin să cumpere o pâine. După ce mulțumi vânzătorului, ieși. Când să intre în scara blocului, o voce îi străpunse  sufletul și îi făcu trupul să tremure. Era vocea pe care o iubea cel mai mult, cea mai frumoasă care existase vreodată.  Dar cum e posibil? Omul pe care-l iubise cel mai mult pe lumea asta, murise. Își spuse că probabil visează, dar vocea insistă:
-   Iubito, nu mă mai recunoști? ... Privește-mă măcar o dată cu ochișorii tăi de cer senin, și după aceea voi dispărea în neantul din  care am venit...
Fata încerca să-și dea seama dacă ceea ce i se întâmplă este real sau dacă nu cumva i se pare. Se întoarse în direcția din care venea vocea. Încremeni. Era chiar el, iubitul crezut pierdut pentru totdeauna. Avea lacrimi în ochi și o privire rugătoare. Rosti aproape șoptit: mă mai primești?
     Fata îl privea uluită, căci îl știa mort de aproape doi ani de zile... Să-i fi ascultat Dumnezeu rugile  și să-l fi readus la viață, mișcat de imensa ei suferință? Acum stătea în fața ei nemișcat, implorând o privire. Era îmbrăcat complet în alb, așa cum îi plăcea ei să îl vadă.  Părea real, atât de real , încât nu mai stătu pe gânduri și fugi direct în brațele lui. Era atât de bine, ca o fericire fără margini. El îi șopti, ca și cum ar fi scăpat de o mare povară: dorul de clipa asta m-a readus la viață, fetița mea frumoasă!
-         Trăiești, dragul meu. Cum s-a întâmplat asta? Doamne, cât m-am rugat la Dumnezeu  să mi te dea înapoi! Doamne, oare e adevărat? Voi fi iarăși fericită?
-         În timp ce fata îl strângea din ce în ce mai tare cu teama de a nu fi  doar un vis, el o asigură că nu va mai pleca nicăieri fără ea.
-         Dragostea mea,  nu o să te mai las singură niciodată!  M-am întors din moarte după tine, am făcut un pact cu zeii doar să mai fiu cu tine pentru o vreme în această lume. Chinul, suferința și lacrimile tale nu m-au lăsat să-mi găsesc odihna. Ți-am văzut fiecare lacrimă, ți-am ascultat fiecare suspin și am simțit apăsarea suferinței tale pe pieptul meu. Îți aduci aminte că, uneori, îți spuneam că sunt fiul preferat al Universului? Te uitai la mine într-un mod ciudat și probabil îți spuneai în gând: uite ce spune și nebunul ăsta! Dar eu nu glumeam, iubito. Dacă ai crezut vreodată în minuni, chiar acum ți se întâmplă și ni se întâmplă una. Oamenii nu mai cred în miracole, de aceea nu au parte de ele.  Ei bine, recunoști că după moartea mea îi spuneai lui Dumnezeu să-ți fiu redat ? Îți amintești că ai invocat chiar și metempsihoza, că nu conta ce trup am, că dacă voi veni mă vei recunoaște după voce, după privire și după mâinile acestea pe care le iubești atât de mult? Ți-am auzit până și gândurile, iubito... Te-am văzut intrând în biserică, aprinzându-mi câte o lumânare în fiecare dimineață, am primit de fiecare dată invitația la masă, că nu ai pus nimic în gură fără să spui  tare sau în gând: iubitule, hai să mâncăm! Te-am văzut, draga mea, căci după moartea trupului, sufletul trăiește. Credeam că o să fiu îngerul tău păzitor până vei fi venit și tu cu mine, dar tu doreai să vin fizic, aveai nevoie de ajutor, căci viața asta nu este așa blândă cu tine, știu... 



    Cuvintele bărbatului o nedumeriră. Era adevărat, ar fi făcut orice să-l aducă înapoi. Și da, se gândise chiar și la metempsihoză, chiar dacă  știa că acest lucru  nu era corect. Era egoistă? Dar ea îl  simțise cum o iubește și dincolo de moarte și nu-și explica acest lucru. Deși nu-l vedea, îi simțea mângâierile la modul fizic, îi auzea șoaptele când punea capul pe pernă să adoarmă. Uneori, în suferința ei, își imagina că se coboară acolo în groapă și adoarme la pieptul lui, alteori îl simțea pe el cu capul în palmele ei. Și nu, nu era nebună, căci o relație ca a lor nu auzise să mai fi existat vreodată. Ce să înțeleagă cei ce nu trăiseră o iubire  ca a lor? Nici nu merita să stai să le explici, ți-ar fi pus amprenta de anormal și n-ar mai fi stat să te asculte. Dar unde e credința aceea cât bobul de muștar? Ea o avea și, iată, nu fusese în zadar. Iubitul se afla acum lângă ea. Arăta ca un înger și mirosea a sfânt . Cu ani în urmă, într-o seară pe când stătea cuibărită la pieptul lui,  îi spusese asta,  iar el zâmbise. Acum stătea din nou lângă inima lui și din nou se simțea în al nouălea cer.  El îi șopti cu un glas plin de suferință: 

-         N-ai uitat, frumoasa mea iubită. Acesta este locul tău și, Doamne, cum te mulezi aici! Te potrivești ca pantoful Cenușăresei. Aici, lângă inima mea este locul tău!  Un loc pe care nu ți-l poate lua nimeni,  pur și simplu pentru că  doar ție ți se potrivește, căci în centrul inimii mele este scris cu litere de aur numele tău.

                 Fata zâmbi. Parcă timpul se înnodase de unde se rupsese în urmă cu doi ani. Apoi spuse:
-         Știi, iubitule, există o sculptură, creația unui artist pe nume Oscar Han, care se cheamă Iisus și Magdalena. Mi-am pus poza aceasta și pe desktopul calculatorului. De câte ori o privesc, mi se umezesc ochii, am impresia că suntem noi doi. Sculptura aceea îmi amintește de trăirile noastre. Întotdeauna am avut senzația că, atunci când mă îmbrățișezi tu, parcă o face Dumnezeu însuși.
-         Doamneeeeee! Iubita mea nepereche, n-ai uitat! Am spus și o voi mai spune: sunt cel mai norocos bărbat de pe această planetă, căci mă iubește o minune ca tine!
-         De-aș fi știut că nu o să te mai văd, de-aș fi știut când te-am îmbrățișat la gară că e ultima oară, te-aș fi strâns așa de tare până ce te-aș fi unit pe veci de mine. De ce te-am lăsat să pleci, de ce nu am simțit că-ți luai adio?
-         Ți-am spus de multe ori că am să mă lupt cu timpul și cu spațiul să vin să-ți îmbrățișez trandafirii roșii ai dragostei, să-i mângâi cu lacrimile dorului și ale iubirii mele nepământene. Ți-am spus doar că nu sunt un om ca ceilalți!
-         După ce ai plecat printre stele, mintea și sufletul mi-au fost ocupate de imaginea ta. Inima îmi bătea în ritmul pașilor tăi, în fiecare lucru ce mă înconjura te vedeam pe tine. Pe stradă, dacă vedeam pe cineva că seamănă cu tine, toată ființa mi se înfiora, dar când îmi dădeam seama că nu ești  tu, mă întristam profund. Mi-am lăsat sufletul confiscat de dragostea ta, așa că nimeni nu putea să mai intre în viața mea. Ești singura persoană care m-a iubit așa cum am simțit eu. Tu nu ai căutat propria fericire, ci ai pus-o mai presus pe a mea. Astfel ai găsit cheia fericirii absolute. Orfeu nu a reușit să-și  scoată iubita din lumea morților, dar sămânța iubirii pe care ai pus-o în inima mea,  a rodit atât de frumos, încât te-a scos și din  infern. Cine o să creadă această poveste atât de minunată? Dar merită să convingi pe cineva?!


Georgeta Istrate







A patra taină a bisericii: spovedania



     Povestea pe care am s-o spun este una adevărată. Mărturisirea păcatelor poate fi considerată medicamentul cel mai eficient pentru vindecarea fizică și psihică a omului. O legătură strânsă cu duhovnicul nostru este vitală, în condițiile în care avem nevoie permanent de sprijin din partea preoților. Există preoți cu har, doar trebuie să-i descoperim.






     Este o zi obişnuită de vară. Mara C. din Bucureşti, îsi îndeplineşte  maşinal  sarcinile de serviciu. Nu se mai  poate concentra la nimic. Sufletul îi este apăsat de o greşeală care simte că o murdăreşte si  îl răneşte cumplit pe Dumnezeu.  Dacă înainte de a săvârşi acel păcat putea să vorbească în voie cu El , acum   nu mai poate. Îl simte departe , străin de ea, nu-i mai percepe privirea plină de dragoste şi îngăduinţă. Asta o distruge. Nu, nu se mai poate duce acasă după   orele de serviciu, pentru că acolo nu o mai aşteaptă fericit acel Dumnezeu pe care ea îl iubeşte. Ce apăsare! Cât de greu îi este să mai privească oamenii în ochi! Parcă ei ar şti ceea ce a făcut şi ar condamna-o. Chiar dacă nu frecventează biserica,  îi vine un gând: şi dacă  aş intra în prima biserică pe care o s-o întâlnesc? Nu, nu văd altă soluţie! Dacă trebuie să fac ceva ca să-mi schimb starea, atunci doar un preot mă poate ajuta! Poate că nu o să mă certe că vin aşa rar…
        Văzând-o într-un colţ  retras al bisericii, preotul cu barbă lungă şi ochi blânzi se apropie de ea,  ghicind parcă  de ce venise acolo: pot să te ajut cu ceva, copilă? Da, părinte, răspunde ea prinzând curaj. Am făcut un păcat aşa de mare,  încât nu pot să mă mai duc acasă. Aş vrea să mor! Pe măsură ce-şi mărturiseşte păcatul, lacrimile îi curg neîncetat şi sufletul îi tremură ca şi cum mărturisirea  ar face-o chiar în faţa lui Dumnezeu...
      Mara  părăseşte lăcaşul sfânt cu inima uşoară. Simte o linişte  care îi cuprinde sufletul. Nu ar fi crezut. Oare ce se întâmplase cu ea? Parcă cineva i-ar fi luat povara  să o poarte în locul ei. Se grăbeşte spre casă. Acum ştie sigur că Dumnezeu o va întâmpina acasă,  aşa cum o face în fiecare zi.  Faţa i se luminează, plină de speranţă, iar paşii aleargă pe scările metroului  din ce în ce mai repezi…

Păcatul desenează  neliniștea pe chipurile noastre

       
 


      “Veniţi să ne judecăm, zice Domnul.De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, ca zăpada le voi albi, şi de vor fi ca purpura, ca lâna albă le voi face”(Isaia 1:18). Aceste cuvinte rostite de  gura lui Dumnezeu sunt o garanţie că păcatele  oricât de grele ar fi, pot fi iertate dacă regretăm că le-am săvârşit.
         Spovedania este a patra  din cele şapte taine ale bisericii. Se mai numeşte şi taina pocăinţei.  Prin această taină , credinciosul   primeşte iertarea păcatelor mărturisite şi  recuperarea harului din care a căzut. Aşa cum o haină  se murdăreşte şi trebuie spălată, tot astfel sufletul înnegrit de păcat are nevoie să fie  curăţit. În urma mărturisirii , pacea sufletească este restabilită . Omul  îşi poate continua activităţile de zi cu zi, împăcat cu Dumnezeu, cu sine şi cu lumea din jur. ChAş zice chiariar dacă nu ne dăm seama, mărturisirea păcatelor este lucrul cel mai important pentru a duce o viaţă  echilibrată , în armonie cu ceea ce ne înconjoară. Sigur, ideal ar fi ca omul să  se străduiască  din răsputeri să nu mai păcătuiască,  pentru a nu-şi mai încărca conştiinţa cu poveri greu de suportat.
          Păcatul este un act de revoltă împotriva cerului, un act de mândrie. Antidotul  pentru aceasta este mărturisirea lui , ca o formă de conştientizare şi de smerenie . Uneori, ne simţim ruşinaţi de greşelile noastre şi nu avem curajul de a le mărturisi. Apoi, observăm  că păcatul desenează pe chipurile  noastre   groaza, laşitatea , ruşinea. Nu mai putem privi în ochi persoanele de lângă noi, suntem permanent măcinaţi de frică şi avem tendința să ne ascundem. Iubirea şi ura sunt două sentimente antagonice dar deosebit de puternice. Biblia ne învaţă că pocăinţa adevărată  constă  în  a ne manifesta ura faţă de păcat şi iubirea faţă  de cel care ne-a creat.  Pentru că doar  Dumnezeu  poate umple golul şi prăpastia din vieţile noastre atât de încercate şi ispitite de cel rău. Păcatul  îmbrăcat în poleială falsă ne cucereşte dar ne şi distruge în acelşai timp. El ne îmbolnăveşte trupurile şi sufletele,  furându-ne dreptul la mântuire.  
    Cine suntem, de unde venim şi către ce destinaţie ne îndreptăm?! Taina spovedaniei are un rol esenţial  în aflarea acestor răspunsuri. Binefacerile ei ne duc înaintea tronului lui Dumnezeu . Lui nu-i pasă cum arătăm , cu ce ne îmbrăcăm , ce diplome deştepte avem în buzunar, ce funcţii înalte care ne umplu sufletele de mândrie. El  se uită să vadă curăţenia inimii , simplitatea caracterului,  cât este de vie şi adevărată credinţa noastră.
                         
Georgeta Istrate

A treia taină a bisericii: împărtășania sau euharistia






     În joia de dinaintea patimilor Sale, la cina cea de taină  sărbatorită în casa unui om evlavios din Ierusalim, Iisus a instituit taina împărtăşaniei. Ştiind că vremea Sa pe pământ este pe sfârşite şi că foarte curând va fi răstignit, a dorit să mai mănânce încă o dată împreună cu ucenicii săi . Înainte să se aşeze la masă, El a spălat picioarele ucenicilor, demonstrând astfel că cel ce doreşte să fie mai mare trebuie să slujească pe cei pe care îi conduce.


“Aceasta să faceți spre pomenirea Mea”

      Timp de trei ani, cât a avut o viaţă publică, Iisus a atras prin simplitatea, iubirea şi blândeţea învăţăturilor sale simpatia multor oameni dar şi antipatia mai marilor vremii care se temeau că popularitatea Sa va creşte atât de mult încât ei vor fi alungaţi de la putere. Erau vremuri tulburi, iar stăpânirea romană îi făcea pe mulţi să spere într-un conducător viteaz care, prin sabie, să elibereze poporul evreu. Ascultând învaţăturile Fiului lui Dumnezeu, s-au gândit că El este mântuitorul mult aşteptat care  le va reda demnitatea. Şi era adevărat, numai că Iisus era un alt fel de eliberator. Unul ale  cărui arme  erau iubirea şi iertarea, unul care  nu semna tratate de pace,  ci oferea  în dar o pace a inimii nepământeană capabilă să treacă peste toate vicisitudinile. El elibera omul de sub povara grea  a păcatului propovăduind iubirea de aproape şi comunicarea reală cu Dumnezeu. După ce a făcut multe minuni, din milă pentru oameni şi spre slava lui Dumnezeu, venise şi vremea ultimului act de dinaintea patimilor Sale: tainica cină.
  După ce s-a aşezat la masă împreună cu ucenicii, Isus le-a vorbit despre trădarea care-L va duce la moarte.Tristeţea şi dezamăgirea vine tocmai din faptul că tocmai unul dintre ucenici va fi autorul acestei trădări: Iuda Iscarioteanul. În timpul cinei, Mântuitorul a luat o pâine, a binecuvântat-o, a frânt-o şi  a oferit-o ucenicilor zicând:”Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu” . Apoi a luat paharul şi le-a spus:”Beţi dintru acesta toţi, că acesta este sângele Meu, al legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei, cap. 26, vers. 26-28). Apoi a mai spus:”aceasta să faceţi spre pomenirea Mea”(Luca,22:19).
      Aceasta este instituirea cinei cea de taină în toată simplitatea sa. O cină ce cuprinde în ea mai mult decât se spune şi se ştie. Este un act mistic cu rezonanţe cereşti. Împărtăşirea cu sfintele taine conţine în ea germenele fraternităţii la nivel mondial. Este concluzia tuturor învăţăturilor creştine.

Prin  Sfânta  Împărtășanie, credinciosul se unește cu Hristos



     Împărtăşania are loc la Sfânta Liturghie şi poate fi săvârşită numai de preot sau episcop. Prin Sfânta Împărtăşanie, care simbolizează  Trupul şi Sângele Mântuitorului, credinciosul se uneşte cu Iisus Hristos .
    Ea se pregateşte din pâine dospită, de grâu curat,   şi vin numai din struguri. Acestea sunt aduse de credincioşi la biserică şi pregătite de preot sau episcop care, prin ridicarea mâinilor şi frunţii spre cer, roagă pe Dumnezeu ca, prin lucrarea Duhului Sfânt, aceste daruri să fie preschimbate în Sfântul Trup şi Sfântul Sânge ale lui Hristos. În timpul acestui ritual, corul cântă laude lui Dumnezeu: “Pe Tine Te lăudăm, pe Tine Te binecuvântam, Ţie îţi mulţumim, Doamne. Şi ne rugăm Ţie Dumnezeul nostru”.
   Se pot împărtăşi cei ce duc o viaţă curată, cei ce nu  au impedimente canonice date de preot. Numai copiii de până la cinci ani sunt  consideraţi nevinovaţi. Ei se pot împărtăşi fără a fi spovediţi în prealabil. Prin urmare, cel care doreşte să ia sfânta euharistie trebuie să ţină mai întâi trei zile de post, apoi să meargă la preot  să se mărturisească .
     Despre această taină, Toma de Kempis spunea:” În această Sfântă Taină se dă harul duhovnicesc, se aduce iarăşi în suflet buna deprindere pierdută şi se întoarce frumuseţea stricată de păcat. Lucru minunat şi vrednic de credinţă care covârşeşte priceperea omenească este că Tu, Doamne Dumnezeul meu, Dumnezeu adevărat şi om, Te afli întreg într-o fărâmă de pâine şi vin şi eşti mâncat de cel ce te primeşte, fară să Te sfârşeşti vreodată. Bucură-te suflete al meu, şi multumeşte lui Dumnezeu pentru un dar atât de măreţ şi pentru deosebita mângâiere lăsată ţie în această vale a plângerii”.


 Georgeta Istrate                                   

Sfântul și Marele Mir



În urmă cu câțiva ani, am fost prezentă la Sfințirea Marelui Mir, pe când Preafericitul Patriarh Teoctist era încă printre noi. Pentru că ritualul este mereu același, o să postez articolul și pe acest blog.


 Marele Mir

  “Iar cel ce ne întăreşte pe noi împreună cu voi, în Hristos, şi ne-a uns pe noi este Dumnezeu, Care ne-a şi pecetluit pe noi şi a dat arvuna Duhului, în inimile noastre. ” (2 Corinteni, cap.1)


    În Joia mare  de anul acesta este frig şi soarele nu dă semne să răsară, ca şi cum ar protesta în amintirea patimilor Mântuitorului.Râuri de oameni se îndreaptă spre  Biserica Sf. Spiridon Nou pentru slujbă, unde ştiu că vor fi martori  ai unui  eveniment excepţional, de importanţă majoră pentru  biserica ortodoxă autocefală, atât din punct de vedere canonic cât şi teologic: sfinţirea Sfântului şi Marelui Mir care se face o dată la 4-5 ani, în funcţie de numărul de eparhii şi de lucrarea pastoral misionară din cadrul bisericii .Sfinţirea are loc numai în Joia Patimilor, amintind de femeia păcătoasă care a spălat picioarele Mântuitorului şi le-a uns cu mir: “Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului”(Ioan, cap.12). La Sfânta Liturghie ocazionată de rânduiala solemnă a sfinţirii Sfântului şi Marelui Mir sunt aşteptaţi membrii Sfântului Sinod împreună cu Preafericitul Patriarh Teoctist…

Preparat în primele trei zile ale Săptămânii Patimilor

    Dintr-o maşină se descarcă cele 12 recipiente a câte 25 de litri , pline cu mir. Acesta a fost preparat în paraclisul “Sfântul Ioan Botezătorul” al  Mănăstirii Antim, după o rânduială solemnă, în primele trei zile ale săptămânii Patimilor. Preoţi, călugări şi chimişti au preparat mirul după o reţetă specială .Totul a început luni dimineaţă, după utrenie, când au fost sfinţite cu aghiasmă  materiile  şi vasele folosite la alcătuirea mirului.Pe toată perioada preparării s-au spus rugăciuni  şi tot procesul a fost supervizat de înalţii prelaţi ortodocşi.Astfel, în vinul alb s-au fiert, la foc mocnit, 38 de plante amestecându-se continuu pentru a nu se arde şi a compromite  culoarea mirului :sunătoare, scorţişoară, smirnă, nucşoară, măghiran, cuişoare,piper, stânjenel, lemn de aloe, până la 38 de esenţe.După ce fiertura s-a răcit, s-a reluat fierberea  combinând decoctul de plante cu uleiul curat de măsline.Când totul a dat în clocot, s-au adăugat răşinile naturale de  mosc, stirax, terebint şi diverse balsamuri care s-au fiert până la topire.Apoi produsul a fost filtrat şi s-au adăugat alte uleiuri esenţiale de trandafir, iasomie, scorţişoară etc.După prepararea amestecului, ca simbol al continuităţii harice a vieţii sacramentale, peste mirul proaspăt preparat s-au adăugat doi litri de mir  rămas neconsumat de la sfinţirea precedentă , adică în data de 2 mai, 2002. Mirul rezultat,cam 300 litri, a fost turnat în vasele noi şi dus în altar,în aşteptarea sfinţirii.Anul acesta, mare parte din ingredientele folosite la prepararea mirului au fost aduse din Bulgaria, Egipt şi Grecia.

Păstrat la loc de cinste

     Sfântul şi Marele Mir se prepară şi se sfinţeşte  atunci când cantitatea de mir existentă este aproape de epuizare. Este folosit la Taina Mirungerii care se administrează fiecărui credincios o singură dată, după Botez, la sfinţirea şi resfinţirea bisericilor, îndeosebi a altarelor, precum şi la sfinţirea antimiselor (o pânză de in sau mătase fără de care nu se poate oficia Sfânta Liturghie.) Multitudinea de plante, răşini, mirodenii şi uleiuri parfumate ce intră în alcătuirea Sfântului şi Marelui Mir  simbolizează bogăţia  darurilor Sfântului Duh.Prima sfinţire  a avut loc la 25 martie 1882, în catedrala mitropolitană din Bucureşti, pe vremea mitropolitului Calinic Miclescu.Aceasta este a 20-a sfinţire a Sfântului şi Marelui Mir şi a patra  în cei 20 de ani de când P.F. Teoctist se află în fruntea Bisericii Ortodoxe.Anul acesta a intervenit o mică modificare în distribuirea Sfântului şi Marelui Mir, în sensul că fiecare ierarh al Sfântului Sinod va primi în dar o sticluţă de 250 mililitri, restul urmând să fie păstrat la sediul central al patriarhiei de unde, în funcţie de necesităţi, va fi distribuit episcopiilor ortodoxe româneşti din ţară  şi din străinătate, ca o mărturie  vizibilă a unităţii şi comuniunii tuturor creştinilor. Datorită importanţei pe care o are în viaţa bisericii, Sfântul şi Marele Mir este păstrat la loc de cinste, în altar.

“Iată, acest mir s-a făcut mir sfinţit!”

  Rând pe rând sosesc episcopi şi arhiepiscopi, mitropoliţi, toţi membri ai Sfântului Sinod, printre care Mitropolitul Laurenţiu Streza al Ardealului; P.S.Sebastian Ilfoveanu; Teodosie, arhiepiscop al Tomisului; episcopii vicari patriarhali Vincenţiu Ploieşteanu şi Ciprian Câmpineanu...În total 39 de ierarhi dau strălucire Bisericii Sfântul Spiridon Nou.Este o adevărată sărbătoare pentru creştinii care nu se sfiesc să se apropie şi să-i atingă, cerând binecuvântare.Pe culoarul format din credincioşi, Preafericitul Părinte Patriarh se opreşte mai întâi la racla în care se află părticele din moaştele Sfântului Spiridon. Cu toate că bliţurile aparatelor de fotografiat îl urmăresc din toate părţile, patriarhul îşi continuă liniştit misiunea. Se roagă preţ de câteva minute, după care sărută moaştele.Apoi, îşi continuă drumul spre altar, binecuvântând capetele plecate şi fericite că-l pot atinge.
     Corul liturgic răsună îngereşte în biserica înaltă de patruzeci de metri.Smeriţi, credincioşii se închină înălţându-şi sufletele către cer odată cu începerea Sfintei  Liturghii a Sfântului Vasile cel Mare, oficiată  de înalţii ierarhi, ale căror glasuri îi dau viaţă.Pe margini stau cu genunchii plecaţi cei mai umili dintre ei, ascunzându-şi feţele în  palme. Lumina puternică a  candelabrelor dezvăluie frumuseţea acestei biserici care îţi taie respiraţia.Este cea mai mare din Bucureşti. Arhitectura şi elementele decorative  în stil neogotic şi neobizantin ca şi pictura lui Gheorghe Tattarescu îi dau clasă şi, în aceste momente, pare că participă cu toate elementele ei la Sfânta Liturghie.Vasele strălucitoare  purtătoare de mir se află în altar, descoperite şi înconjurate de preoţi. Parfumul mirului învăluie toată adunarea.Se spun patru rugăciuni  de prefacere a materiei în Sfântul şi Marele Mir”Doamne, trimite peste acest Mir  Duhul Tău cel Sfânt, fă-l pe acesta ungere pământească, ungere duhovnicească, apărător vieţii, sfinţitor sufletelor şi trupurilor, untdelemn al bucuriei  care a fost cu-adevărat mai înainte în vremea veche...”Apoi se rosteşte epicleza specială pentru sfinţire: “Se sfinţeşte mirul acesta  cu puterea, cu lucrarea şi cu pogorârea Sfântului Duh, în numele Tatălui şi-al Fiului şi-al Sfântului Duh, Amin,” urmată de  afirmarea:”Iată, acest mir s-a făcut mir sfinţit, în numele Tatălui şi-al Fiului şi-al Sfântului Duh, Amin.” Corul cântă dumnezeieşte ridicând parcă spre cer sufletele tuturor.Psalmii lui David vorbesc despre măreţia şi puterea Celui Prea Înalt, înfiorând inimile însetate de veşnicie.

Pruncul uns la botez biruieşte moartea

  « Doamne, Doamne, caută din cer şi vezi  şi cercetează via aceasta  pe care a zidit-o dreapta Ta şi o desăvârşeşte pe ea…Pace tuturor ! »  Din faţa altarului ni se explică importanţa Sfântului şi Marelui Mir :”Momentul sfinţirii marelui Mir este o afirmare a unităţii bisericii noastre în comuniune de dragoste şi viaţă  în Hristos cu sfinţii apostoli şi sfinţii părinţi din toate timpurile...Sfânta Taină a Mirului este cincizecimea personală  care, după cuvântul sfânt, conferă celui botezat şi miruit  numele de creştin şi-l face un alt Hristos, asemenea Mântuitorului Hristos, unsul prin excelenţă...Biserica noastră ortodoxă ne învaţă că omul se mântuieşte prin unirea sa cu Hristos reactualizând viaţa şi faptele Mântuitorului prin viaţa sacramentală a bisericii...Toate tainele bisericii gravitează în jurul sfintei euharistii, iar prin Sfânta Liturghie se actualizează în fiecare timp şi spaţiu prezenţa concretă a Mântuitorului prin întreaga sa iconomie mântuitoare... ” Preafericitul Patriarh spune despre Marele Mir că “ se acordă această harismă generală  tuturor credincioşilor ale căror trupuri, datorită tainei sfântului botez prin  afundare, ungere cu Sfântul şi Marele Mir a tuturor simţurilor: frunte, piept şi toate încheieturile, şi euharistie,  devin  trupul lui Hristos…Pruncul uns biruieşte moartea aşa cum a biruit-o Iisus.” Corul liturgic răzbate dincolo de zidurile bisericii până departe.Poate de aceea credincioşii s-au adunat în număr atât de mare încât la sfârşitul slujbei nici nu mai aveau loc în biserică…

Biserica Sfântul Spiridon, paraclis patriarhal

    Biserica « Sfântul Spiridon Nou » este situată pe magistrală , aproape de Dealul Mitropoliei.Cu toate că  este mai mare decât Catedrala Patriarhiei, are rolul de paraclis patriarhal, aici fiind hirotoniţi episcopii vicari, se sfinţeşte Marele Mir şi în acelaşi timp este biserică de protocol a Patriarhiei, găzduind vizite la  înalt nivel bisericesc.Tot aici a fost hirotonit arhiereu, la 5 martie, 1950, chiar Preafericitul Patriarh Teoctist. Este o biserică impunătoare , ctitorie voievodală a lui Scarlat şi Alexandru Ghica Voievod , construită între anii 1766-1768. A fost refăcută între anii 1852-1858 şi sfinţită la 8 noiembrie 1860.Este construită după un plan arhitectural de excepţie având o turlă centrală şi două turnuri în faţă.Stilul este gotic în care predomină elemente de  artă moldovenească.Coloanele de marmură din interior, vitraliile şi portretele sfinţilor te conduc într-o atmosferă divină.Pictura în ulei cu influenţe renascentiste  a fost executată de pictorul Gheorghe Tăttărescu, în anul 1862.În urma a cutremurului din 1940, a bombardamentelor din 1944,a cutremurului din 1977 sau a construcţiei metroului, biserica a suferit mari pagube şi stricăciuni.Ca şi cum toate acestea nu ar fi fost de ajuns, comuniştii au trecut-o pe lista bisericilor ce trebuiesc demolate.Totuşi,de câte ori a fost nevoie , de-a lungul timpului,biserica a fost restaurată prin sprijinul patriarhilor  Justinian şi Teoctist.

Sfântul călător

   În partea dreaptă a bisericii se află racla cu părticele din moaştele Sfântului Spiridon care, după spusele credincioşilor, fac minuni  şi acum.Sfântul s-a născut în insula Cipru, pe la anul 270. Era păstor de oi şi tradiţia spune că într-o noapte când au venit hoţii să-i prade turma, Dumnezeu i-a orbit. Găsindu-i, Sfântul Spiridon le-a redat vederea  şi a dăruit fiecăruia câte un berbec, sfătuindu-i totodată să nu mai fure.După ce i-a murit soţia, a intrat în viaţa monahală unde, datorită simplităţii şi smerniei sale, a fost avansat ca episcop al Trimitundei.În vremea aceea creştinii erau prigoniţi, torturaţi şi ucişi din ordinul lui Maximian-Galeriu… Sfântul a fost prins mărturisind pe Hristos şi aruncat în temniţă, nu înainte de a-i fi scos ochiul drept şi tăiată pulpa stângă.Minunile lui sunt consemnate în vieţile sfinţilor : a adus ploaie pe vreme de secetă ; a oprit cursul râurilor ; a prefăcut un şarpe în aur ca să scape pe un sărac de nevoie, a înviat un copil şi pe mama lui… În anul 325, în cadrul primului sinod de la Niceea, unde participau 318 episcopi, a explicat în faţa întregii adunări unitatea şi diversitatea  Sfintei Treimi ţinând în mână o cărămidă.El a spus simplu că aceasta este formată din trei elemente esenţiale :foc, apă şi pământ.În timp ce vorbea, focul a ieşit în partea de sus a cărămizii iar apa a început să curgă în partea de jos.Pământul i-a rămas în palmă…Se spune că atunci când oficia Sfânta Liturghie, îngerii cântau şi slujeau alături de el.Sfântul Spiridon a trecut în lumea celor drepţi în anul 348,  fiind îngropat în Biserica Sfinţii Apostoli din Trimitunda. Mai târziu, trupul i-a fost descoperit intact , mirosind a busuioc.Moaştele sale au fost depuse în biserică. Singurul lucru care se degradează la acest sfânt sunt papucii de mătase care sunt schimbaţi în fiecare an, de ziua prăznuirii sale, la 12 decembrie.Se crede că papucii se uzează din cauza faptului că sfântul călătoreşte prin toată lumea, în căutarea celor care au nevoie de ajutorul lui.

                                                                                                                                     Georgeta Istrate

Mirungerea, a doua taină a bisericii



       Dacă prin botez creștinul participă la  crucea, moartea și învierea lui Hristos, prin mirungere,  are acces la energiile Duhului Sfânt, cu care poate comunica. Sfântul Mir este simbolul regenerării. Mirungerea  se face material însă   are rezonanțe spirituale. Astfel, după  ce săvârșește taina botezului, preotul citește o rugăciune pentru ca Dumnezeu să învrednicească pe noul creștin de darul ungerii cu Sfântul Mir și de împărtășire cu Sfintele  daruri.
 Astfel, preotul unge pe noul creștin  cu Sfântul Mir făcând semnul crucii la frunte  -  pentru sfințirea minții și a gândurilor; la ochi, nări, gură și urechi - pentru sfințirea simțurilor- ; la piept și  pe spate - pentru sfințirea minții și a dorințelor; la mâini și la picioare  - pentru sfințirea faptelor -, zicând  de fiecare dată ”Pecetea Darurilor Duhului Sfânt”. Aceste daruri sunt vii și lucrătoare  în sufletul noului botezat, iar harul  Sfântului Duh  îi va lumina mintea pentru a întelege și mărturisi adevărul creștin. Din acest moment, el este un uns al Domnului și face parte din trupul lui Hristos (biserica).
   După ce preotul rostește mai multe rugăciuni pentru păstrarea neștirbită a  darurilor botezului și al mirungerii, udă cu apă fașa pruncului, îi stropește fața, apoi spală toate locurile unde a fost uns cu Sfântul Mir pentru a-l feri de o eventuală pângărire. Apoi, după   ce rostește alte rugăciuni, taie, în formă de cruce, fire din părul pruncului, le pune în cristelniță  ca o jertfă a trupului omenesc adusă lui Hristos.
   

Prepararea Sfântului Mir

      Sfântul și Marele Mir se prepară după un ritual solemn în primele trei zile din săptămâna patimilor.În compoziția lui  intră: ulei  curat de măsline, vin alb vechi de cel puțin cinci ani, 38 de plante aromate (piper, vâsc,cuișoare, scortișoară, maghiran, nucșoară), esențe de mirt, tămâie solidă și lichidă, etc. Acestea se fierb timp de trei zile în vase speciale, amestecându-se continuu pentru a nu se arde uleiul sau plantele să nu rămână pe marginea vaselor, schimbând astfel culoarea normală a mirului. În timpul preparării se citesc rugăciuni.
      Sfințirea Marelui Mir se face de catre Sinodul Arhiereilor, în frunte cu Părintele Patriarh, la Sfânta Liturghie din Joia Mare.Varietatea mirodeniilor care intră în compoziția mirului simbolizează mulțimea darurilor și puterilor Sfântului Duh.


Prima împărtășanie

     După  ce se efectuează tunderea firelor de păr, în chip  de cruce, ca semn că s-a lepădat de omul cel vechi și s-a îmbrăcat cu omul cel nou, copilul este dus în fața Sfântului Altar, unde primește prima împărtășanie, prin care se unește cu trupul și sângele lui Hristos.”Cel ce mănâncă trupul  Meu și  bea sângele Meu are viața veșnică, și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi”(Ioan 6:54)
     Astfel, prin Sfânta Împărtășanie, copilul primește însuși izvorul harului adică pe Hristos. Dacă Botezul și Mirungerea sunt taine irepetabile, Sfânta Împărtășanie se recomandă a fi luată cel puțin o dată pe an pentru iertarea  păcatelor, vindecarea sufletului și a trupului, îndepărtarea celui rău, împăcare sufletească, iubire de aproape, progres  în viața spirituală, etc.
       Sfintele Taine nu sunt o răsplată pentru faptele noastre, ci  un dar al iubirii lui Dumnezeu, care se revarsă catre noi și ajută la  dobândirea mântuirii sufletului omenesc.


Georgeta Istrate

La psiholog. De vorbă cu Florentina: Forța cuvintelor stă în emoția rostirii

  - Cât de importante sunt cuvintele? Care este puterea lor?   -   Cuvintele se formează în interiorul nostru. Limbajul este un rezult...