marți, 22 octombrie 2013

Războiul peloponesiac, partea a V-a




Capitularea Atenei

   Flota ateniană a obţinut un ultim succes  în bătălia de la Arginusai , în apropiere de Lesbos, spartanii fiind demoralizaţi , din cauza comandantului lor , Callicratides. Însă comandanţii atenieni au ezitat, după victorie, să îi recupereze pe morţi şi pe naufragiaţi , deoarece se declanşase o furtună. Acest fapt, considerat drept un sacrilegiu, le-a atras strategilor , după revenirea la Atena, un proces şi  condamnarea la moarte în bloc.  În anul 405, Lysandros a revenit la comanda efectivă a flotei spartane , dar pentru că legile spartane nu permiteau  asumarea funcţiei  de navarh decât o singură dată în viaţă , el a primit funcţia de secretar  al navarhului. În pofida avertismentelor  lui Alcibiade, flota ateniană s-a instalat  la Aigos- Potamos, în 405, Lysandros, care avea forţe inferioare din punct de vedere numeric, a refuzat lupta , timp de patru zile, apoi a capturat flota ateniană, într-un atac efectuat prin surprindere . Pentru crimele de război comise de atenieni , Lysandros a ordonat uciderea  tuturor prizonierilor  de război, cu excepţia strategului Adeimanthos. În schimb, în celelalte zone ale  fostului “imperiu”  atenian, unde Lysandros  a întreprins cuceriri sistematice , atenienii au fost eliberaţi şi trimişi acasă. Înfrângerea a fost decisivă , punând capăt distrugătorului război peloponeziac.
   Începând cu 405, Pireul a fost blocat  de flota spartană , iar populaţia asediată  din Atena suferea de foame. După o rezistenţă de patru luni , Atena s-a predat în aprilie  404, acceptând condiţiile puse de Lysandros. Mai mulţi aliaţi ai Spartei , printre care corintienii şi tebanii, le-au cerut spartanilor  să le rezerve atenienilor “aceeaşi soartă pe care le-o rezervaseră celor din Melos (...) oamenilor din Histiaia, Sifione, Torone, Egina şi multor altor greci”. Acest fapt ar fin însemnat distrugerea totală a cetăţii  şi masacrarea sau aducerea în stare de sclavie a populaţiei.

Condiţii dure pentru Atena

    Însă, invocând amintirea războaielor medice  şi temându-se că astfel s-ar fi creat  un vid politic la sud de Theba, spartanii au refuzat. Neavând încredere în thebani, ei le-au permis atenienilor să îşi păstreze zidurile cetăţii. Cu toate acestea , condiţiile păcii  au fost deosebit de dure. S-a hotărât ca Atena să îşi distrugă Zidurile Lungi şi fortificaţiile Pireului  să predea toată flota, să permită revenirea exilaţilor  şi, mai ales,  să aibă aceiaşi prieteni  şi aceeaşi duşmani ca şi lacedemonienii. În plus, Atena era obligată  să participe la expediţiile  războinice ale Spartei , sub conducerea lacedemoniană. Tratatul nici nu menţiona necesitatea  renunţării Atenei la imperiul său, acest lucru fiind înţeles  de la sine. Astfel, Atena a încetat să mai  fie o mare putere , devenind  o simplă aliată a Spartei aflată sub hegemonia acesteia. În timpul asediului , moderaţii şi oligarhii  i-au învins pe democraţii radicali  şi, în urma presiunilor lui Lysandros , care dorea un regim oligarhic îngrădit, a fost aleasă o comisie de  30 de membri care urma să redacteze noua constituţie, dar care , de fapt, deţinea ea însăşi puterea. Aceştia i-au numit pe cei 500 de membri ai sfatului şi pe magistraţi. Susţinuţi de o garnizoană spartană, în curând, aceştia au început să guverneze în mod tiranic. Sub pretextul că aplicau constituţia strămoşilor , cei Treizeci de Tirani au început să-i masacreze  pe democraţi. Ulterior, din motive  financiare, au început să îi vâneze şi pe metecii  bogaţi, astfel că, în final  au reuşit să ucidă 1500 de persoane. Aripa moderată a Celor Treizeci, condusă de Theramenes, şi-a manifestat dezaprobarea faţă de aceste excese  şi a obţinut desemnarea unui corp civic de 3000 de cetăţeni , singurii care aveau voie să rămână în Atena. Acesta susţinea lărgirea bazei sociale  a regimului, prin sprijinirea  celor bogaţi, chiar dacă nu erau cetăţeni, declarându-şi opţiunea pentru o societate  întemeiată pe oamenii  de bine. În schimb, Critias , liderul aripii dure era pentru un regim bazat pe forţă şi teroare. Confllictul  dintre cei doi s-a soldat cu condamnarea  la moarte a lui Theramenes. După acest episod, baza socială a Celor Treizeci  s-a restrâns şi mai mult, în timp ce democraţii conduşi de Thrasybullos se reuniseră în mica fortăreaţă  Phylae , de la nord de Atena şi şi-au întărit puterea. Pe de altă parte Lysandros, principalul susţinător al tiranilor, îşi pierduse influenţa la Sparta. Oligarhii au fost învinşi de democraţii din Munyhia, unde Critias a fost ucis.  Cei Treizeci s-au retras la Eleusis , pe ai cărui locuitori îi masacraseră mai înainte. Deşi au făcut apel la Sparta , regele Pausanias  i-a sfătuit să se împace şi , după mai bine de un an de teroare  regimul de teroare al Celor Treizei a fost răsturnat, în anul 403 î. Hr.

Reinstaurarea sistemului democratic

   Moderaţii au dorit ca pe viitor  cetatea să fie ferită de excesele democraţilor  radicali şi ale oligarhilor extremişti , avansând o serie de propuneri, menite să  să conducă la un compromis. Însă cea mai importantă măsură a fost legea de amnistie , sub arhontatul lui Euclid, care  interzicea, sub pedeapsa cu moartea,  de a mai aduce aminte de greşelile trecutului. Mai mult, Atena a plătit datoriile Celor Treizeci faţă de Sparta . În 401, Eleusis a fost reintegrată în statul athenian , care şi-a regăsit în acest fel , unitatea. Singurii exceptaţi de la amnistie  erau Cei Treizeci şi alţi câţiva magistraţi. Restaurarea regimului democratic  a fost înfăptuită sub semnul bunei înţelegeri  şi a cumpătării. Atenienii nu mai doreau ca pasiunile  politice să îi împingă spre o nouă catastrofă. Revizurea legilor a fost încredinţată  unei comisii de nomothetes. Cu toate acestea, filosoful Socrate a plătit cu viaţa, în 399, atitudinea sa sfidătoare faţă de judecători şi legăturile cu anumiţi  oligarhi notorii. Dincolo de aceste presupuse culpe, condamnarea ilustrului filosof  constituia semnul crizei morale şi a neîncrederii de sine care domnea printre atenieni după dezastrul suferit în războiul peloponeziac.   Încheierea acestui război nu a adus pace sau unitate. În schimb, a adus sfârşitul marilor oraşe-state şi, în cele din urmă, al epocii clasice.


 Georgeta Istrate




BIBLIOGRAFIE:

- Istoria Greciei şi a Romei Antice; Autori: Prof.dr. Ligia Bârzu, Lect.dr. Cristian Olariu, Prof. dr. Gheorghe Vlad Nistor, Asist.drd. Radu Pătraşcu Urloiu;  Universitatea Creştină Dimitrie Cantemir, Facultatea de Istorie, ediţia 2006.

-Enciclopedia Lumii Antice, editura Aquila 2006, Autori: Jane Bingham, Fiona Chandler, Jane Chisholm, Gill Harvey, Lisa Miles, Struan Reid, Sam Taplin


Războiul peloponesiac, partea a IV-a





Trădarea lui Alcibiade

   În anul 415 î. Hr.,  Alcibiade a convins atenienii să atace Siracuza . Înaintea atacului, el a fost rechemat  la Atena, să se apere de unele acuzaţii. Ancheta efectuată consemna comiterea  unui sacrilegiu: pilaştrii cu capete de Hermes, aflaţi la Agora  şi la răspântiile drumurilor  au fost mutilate  în timpul nopţii de necunoscuţi. Anchetatorii au dorit să îl acuze  pe Alcibiade pentru aceasta, mai ales că politicianul participase la  parodierea Misterelor  de la Eleusis.  Ca să scape, Alcibiade a fugit în Sparta , aliatul Siracuzei, trădându-și oraşul. La Atena, adversarii lui Alcibiade au obţinut condamnarea la moarte  a acestuia.   Ajuns la Sparta, Alcibiade le-a prezentat  lacedemonienilor ambiţiile  care îi animau pe atenieni  în Mediterana Occidentală. El i-a convins să trimită un comandant în fruntea unei expediţii  în Sicilia şi să reînceapă războiul în Grecia. Astfel, spartanii au încălcat pacea lui Nikias  şi l-au trimis pe comandantul  Glyppos  în Sicilia.   Urmând sfatul lui Alcibiade , spartanii au invadat Attica  şi au întărit fortăreaţa  Deceleea, de la poalele muntelui Parnassos, de unde dominau regiunea Atenei. Din această poziţie , spartanii au exercitat o blocadă permanentă asupra oraşului , împiedicându-i pe atenieni  să beneficieze de resursele câmpiei attice şi de minele de argint de la Laurion, de unde sclavii mineri fugiseră.   Dezastrul din Sicilia  şubrezise puterea navală a Atenei, care pierduse 175 de nave (distruse  sau capturate)  şi 40.000 de oameni au fost ucişi. Încurajat de declinul Atenei, cetăţile aliate au început să nu mai plătească tributul. Deoarece Atena nu mai dispunea de principalul instrument de a-i constrânge  pe aliaţi să îşi plătească tributul, tot mai multe cetăţi trec de partea Spartei.
  Cetăţile ioniene, precum şi cele din Eubeea  sau din Lesbos nu au ezitat  să ceară ajutor Spartei sau chiar Imperiului persan. Lor li s-au alăturat Eritreea şi Chios. În cele din urmă , doar Samos , unde exista un regim democratic , a mai oferit flotei ateniene  un punct sigur de sprijin. Satrapul Lydiei, Tisaphernes , şi satrapul Phrygiei Hellespontice, Pharnabazos, au furnizat ajutor Spartei , la ordinul Marelui Rege. La rândul său, Alcibiade i-a îndemnat  pe spartani să declanşeze revolta  ionienilor din Asia Mică  împotriva Atenei . În 412, Alcibiade  a ocupat, pentru spartani, cetăţile Chios, Eritreea, Clazomenai, Milet, Tenedos şi Ephes. Între timp, perşii au rupt pacea cu Atena şi au încheiat primul lor tratat cu Sparta. În scurt timp, Atena a pierdut întreaga Eubee , cu excepţia cetăţii Oresos.
După toate acestea, viaţa în Atena a devenit foarte instabilă. O vreme, democraţia a fost chiar abolită. Dorind cu disperare un conducător puternic , ei l-au rechemat pe Alcibiade , trădătorul din exil, dar el nu a reuşit să le rezolve problemele. Atenienii nu au mai primit sprijin din exterior, iar unii dintre aliaţii lor din Liga de la Delos  s-au întors împotriva lor.


Alcibiade, de la victorie la eşec

    Situaţia ajunsese deosebit de gravă, în anul  411. În faţa acesteia, hetairiile  aristocratice, instigate de oratorul Antiphon, şi moderaţii conduşi de Teramenes au răsturnat regimul democratic  şi au instaurat o conducere oligarhică , cunoscută sub numele de Regimul celor Patru Sute. Însă militarii şi marinarii flotei care staţionau la Samos, conduşi de democratul Thrasybullos, erau ostili regimului oligarhic de la Atena , care dorea să predea portul Pireu  duşmanilor. Alcibiade a început să se apropie  din nou de cetatea sa natală  şi a mediat o înţelegere între Thrasybullos şi Theramenes. De asemenea, cu ajutorul lui Tisaphernes, Alcibiade a preluat comanda  flotei de la Samos, în calitate de strateg. El i-a determinat pe atenieni să nu abandoneze Samos-ul  în mâinile inamicilor.  Iertat de concetăţenii lui, Alcibiade  a revenit la Atena  în 410, unde a înlesnit evoluţia spre  un regim moderat , unde Cei Cinci Mii au luat locul Celor Patru Sute, după ce, cu un an înainte , contribuise la instaurarea  conducerii oligarhice. În acest timp, după ce au luat controlul Ioniei , spartanii au intervenit în Hellespont, încercând să taie legăturile Atenei cu zona Pontului Euxin , unde se aflau sursele sale de aprovizionare . Sub conducerea lui Alcibiade, atenienii au obţinut trei mari victorii  la Kynossema, la Abydos şi Cyzic. Alcibiade a revenit, în triumf, la Atena, în 407, cu o mare pradă de război, iar Adunarea Poporului  a decis să îi acorde puteri depline. El a organizat  o somptuoasă procesiune la Eleusis înainte de a pleca  spre Ionia. Alcibiade le promisese  atenienilor că le va procura alianţa  persană, dar nu a reuşit. În acelaşi timp , la Sparta,  a fost numit comandant al flotei  Lysandros , un om foarte abil. Acesta a reuşit să îi corupă pe vâslaşii trierelor  ateniene comandate  de un adjunct al lui Alcibiade , la Notion, în 407. Aceste două eşecuri i-au făcut pe atenieni  să îl destituie  pe Alcibiade. Comanda i-a fost încredinţată  strategului Conon. 

Georgeta Istrate

Războiul peloponesiac, partea a III-a





Atena pierde teren

   După o operaţiune reuşită, majoritatea spartanilor au fost ucişi sau capturaţi. Athena, în loc să încheie pacea, şi-a redobândit încrederea şi a decis continuarea războiului. În anul următor, Atena a ocupat insula Kytera, ameninţând direct Sparta. În curând însă, situaţia Atenei s-a înrăutăţit . Sicilienii s-au unit împotriva intervenţiei ateniene. Atena a mai făcut o încercare de a cuceri Megara , care era sprijinită de generalul Brasidas, dar a eşuat. Mai mult, facţiunea oligarhică  a preluat puterea la Megara . Ignorând sfaturile date în trecut de Pericle, atenienii au întreprins o expediţie terestră în Beoţia, dar au fost înfrânţi la Delion , unde au pierdut o mie de hopliţi . Iniţial, aliat al Atenei, regele macedonenilor, Perdiccas a cerut ajutor din partea Spartei, care l-a trimis pe Brasidas. Acesta a traversat Grecia  conducând o armată de mici dimensiuni, alături de care  a ajuns în Tracia. El a promis autonomia  mai multor cetăţi din Peninsula Chalcidică, fapt pentru care  acestea au părăsit alianţa cu Atena. În pofida eforturilor depuse de  strategul atenian Tucidide, care se afla în fruntea flotei  ateniene din Thassos, Brasidas a reuşit să ocupe Amphipolis. Învinovăţit de atenieni pentru pierderea cetăţii, Tucidide a fost condamnat la exil. El şi-a consacrat acest timp pentru a scrie una din cele mai mari opere ale istoriografiei antice, “ Istoria războiului peloponeziac”.

 Pacea lui Nikias

  În curând , cetăţile Akantos, Stagira şi Torone şi-au deschis porţile în faţa generalului spartan . Atena a pierdut astfel zona de sud a Traciei, bogată în păduri de unde putea  fi procurat lemnul necesar construcţiilor de corăbii şi  minele de metale preţioase.
Adunarea Poporului i-a încredinţat lui Cleon comanda expediţiei trimisă să recucerească cetatea Amphipolis, în anul 423. Însă, în bătălia purtată în faţa zidurilor  acestei cetăţi, în 422, Cleon a fost învins şi ucis.  Brasidas, de asemenea, a pierit atunci în luptă. Dispariţia lui Cleon, care era adeptul continuării războiului până la înfrângerea definitivă a duşmanului , pe de o parte, şi moartea lui Brasidas, cel mai bun general spartan,  pe de altă parte, le-a determinat pe cele două părţi , care erau epuizate,  să înceapă tratativele. Negocierile s-au încheiat în 421 prin “Pacea lui Nikias”, după numele omului politic atenian , care a mijlocit-o. Pacea era încheiată pentru o perioadă de 50 de ani  şi se baza pe situaţia de dinainte de război. În realitate era doar o suită de  concesii reciproce, fără a rezolva însă disputa dintre Atena şi Sparta. Atenienii aveau spartanii capturaţi la Spacteria  şi poziţiile strategice de la Pylos şi Kytera , în timp ce lacedemonienii  deţineau cetăţile din Tracia. Principalii aliaţi ai Spartei, şi anume Corintul , Elis, Megara  şi Theba,  erau nemulţumiţi de clauzele păcii  lui Nikias şi au refuzat să jure că o vor respecta. Corintul dorea să recupereze două cetăţi  din Acarnaia;  Megara  dorea să recapete portul Nisaia , iar Elis fusese deposedat de  Lepreon şi Mantineea. Theba s-a mulţumit doar să încheie un armistiţiu care putea fi reînnoit  la fiecare zece ani, cu Atena.  Corintul care se temea de o alianţă între Sparta şi Atena , s-a aliat cu Mantineea, cetăţile chalcidiene şi cu Argos. Alianţa a eşuat, deoarece Tegeea  era adversara Mantineii , iar Megara şi Beoţia  nu aveau încredere în democraţii din Argos. În acel moment a început un complicat joc diplomatic , la care au participat Sparta Theba, Atena  şi Argos, în care au intrat apoi Elis  şi cetăţile arcadiene. La Atena s-au format două facţiuni , una condusă de Nikias, care era partizanul păcii,  prin înţelegerea cu Sparta , şi cealaltă condusă de Hyperbolos, urmaşul lui Cleon la conducerea partidei democratice. , şi de tânărul Alcibiade , nepotul lui Pericle. Inteligent, seducător, cultivat  (fusese discipolul filosofului Socrate) dar şi lipsit de scrupule şi cu un orgoliu nemăsurat , Alcibiade  a îndemnat Argosul , Elis şi Mantineea să intre în alianţă  defensivă pe bază de egalitate cu Atena, pe o perioadă de 100 de ani , în pofida eforturilor Spartei  de a împiedica încheierea  acestui acord , în 420. Între timp, Corintul a revenit în tabăra spartană.

Georgeta Istrate

Războiul peloponesiac, partea a II-a

Epidemia de ciumă face mai multe victime decât războiul

   Prima parte  a războiului , cunoscută sub numele de “războiul lui Arhidamos”, după numele regelui spartan care a condus operaţiunile , a durat zece ani (431- 421 î. Hr.).  După ce tebanii au efectuat un atac prin surprindere împotriva cetăţii Plateea, aliata Atenei (atac  eşuat) , armata lacedemoniană a invadat  Attica , în anul 431 î. Hr. Strategia spartană consta în invadarea anuală a Atticii şi în distrugerea recoltelor , a viţei de vie şi a măslinilor . După părerea lor, aceste invazii ar fi condus la sărăcirea ţăranilor  atheniei şi la demoralizarea  acestora. În cele din urmă, sperau spartanii, Atena avea să cedeze.
   În paralel, flota ateniană a executat raiduri pe coastele Peloponesului. Spartanii au invadat din nou Attica, în anul 430. Atâta timp cât atenienii se puteau baza  pe flota lor pentru a face rost de hrană, ei puteau  sta fără griji în spatele zidurilor, evitând astfel  o bătălie în câmp deschis. Dar, în anul 430 î. Hr.,  oraşul a fost lovit de o molimă, care a durat mai mult de un an și care a ucis un sfert din locuitori. Panicată, întreaga populaţie  a Atticii s-a refugiat în zona urbană , unde condiţiile precare de igienă au favorizat extinderea epidemiei. Din nefericire, printre cei seceraţi de ciumă s-a aflat Pericle, decedat  în toamna anului 429. Pe timpul molimei,  spartanii au început distrugerea pământurilor din jurul Atenei. Cu toate acestea, în anul 421 î. Hr., ambele tabere erau epuizuate  şi au semnat un armistiţiu.

Atena şi Mytilene; Plateea rasă de pe faţa pământului

   După moartea lui Pericle, epidemia de ciumă reizbucneşte din nou,  în anul 427 î. Hr., cu aceeaşi forţă ca şi prima dată. Între timp, atenieii reuşiseră să cucereasă Potideea, în anul 429. În acelaşi an, flota ateniană a obţinut un succes strălucit împotriva unei flote spartane , superioare din punct de vedere numeric, la Naupactos. Într-un moment critic al războiului a intervenit trădarea Mytilenei, cea mai importantă cetate din insula Lesbos, în 428. Reacţia Atenei a a fost de a porni operaţiunile împotriva cetăţii rebele care a fost în cele din urmă obligată să capituleze . Instigaţi de şeful partidei democratice,  Cleon , atenienii au votat iniţial pentru uciderea tuturor mytilenienilor, dar ulterior, s-au răzgândit şi au fost executaţi doar cei responsabili de izbucnirea revoltei, în număr de aproximativ o mie. Mytilene a trebuit să îşi dărâme zidurile şi să predea flota , iar teritoriul cetăţii a fost împărţit atenienilor.
     Athenienii au mai efectuat în perioada 429-427 două incursiuni în Megarida . În acelaşi timp, peloponezienii au asediat Plateea , care a fost silită să se predea în anul 427. Thebanii, care îi urau pe platheeni au masacrat pe 200 dintre aceştia , după un simulacru de proces, în pofida promisiunii de a-i trata  în mod onorabil. Apoi, cetatea Plateea  a fost rasă de pe faţa pământului.

O pace refuzată de Atena

   Athenienii au intervenit în Etolia , în anul 426, sub conducerea strategului Demostene. O mare parte din hopliţii athenieni au fost masacraţi de etolieni. Demostene, care nu îndrăznea să revină învins la Atena , a reuşit să apere Naupactos şi i-a învins pe peloponesieni  în Ambracia. Peloponesienii s-au retras, în urma unui acord secret  cu atenienii, iar Demostene i-a masacrat pe aliaţii acestora. Aceste înfrângeri i-au demoralizat pe lacedemonieni , care s-au arătat dispuşi în anul 426, să negocieze încheierea păcii. În anul 425, Athena a fost la un pas de victorie. Aceasta a angajat trupe în Sicilia , care urmau să lupte împotriva Siracuzei şi a celorlalte cetăţi aliate ale Spartei. Una din escadrele care transporta întăriri spre Sicilia, a fost nevoită să facă , din cauza timpului nefavorabil, o escală în portul Pylos , situat pe coasta de vest a Messeniei .Strategul Demostene a hotărât să rămână la Pylos şi să fortifice acest cap de pod , de unde putea ameninţa întreaga Messenie şi , indirect, chiar teritoriul Laconiei.
   Spartanii au încercat să-i alunge pe athenieni  din această poziţie, dar aceştia au  rezistat. Mai mult, ei au ocupat insula  Spacteria, care închidea rada portului de la Pylos. Escadra atheniană sosită între timp , i-a blocat pe cei 400 de spartani aflaţi pe insulă.  Numărul spartanilor era atât de mic  încât Lacedemona  s-a văzut obligată să ceară pace,  oferind Athenei condiţii foarte avantajoase. Însă, la instigarea lui Cleon, Adunarea Poporului a refuzat oferta spartană  şi i-a încredinţat acestuia sarcina de a cuceri Spacteria. Totodată, Atena şi-a adjudecat cele 60 de triere, lăsate drept garanţie de spartani , în timpul negocierilor. Spartanii ceruseră chiar alianţa şi prietenia Athenei, temându-se de izbucnirea unor revolte  în Messenia şi dorind  să încheie cât mai repede războiul. În schimb, Cleon nu a cerut doar Pylos , ci şi cetăţile Troizen, Megara şi Ahaia din Pelopones, ceea ce spartanii nu puteau accepta.

 Georgeta Istrate

Războiul peloponesiac, partea I



Războiul peloponesiac, desfășurat între anii 431-404 î.Hr. a fost motivat de  lupta pentru  hegemonie în Grecia Antică. Pe de o parte avem Sparta - conducătoare a Ligii peloponesiace – iar de cealaltă parte Atena – conducătoare  a  Ligii de la Delos. Ambele tabere au folosit toate rezervele materiale și umane de care dispuneau, fapt care le va diminua dramatic potențialul militar și economic. Operațiunile militare se desfășoară mai ales prin  invazii pustiitoare ale spartanilor și aliaților acestora împotriva Atenei și a zonelor  fidele acesteia.



Ziduri și agitație
  
    În anul 460, î.Hr., atenienii au început să construiască ziduri imense în jurul oraşului şi portului Pireu.  “Zidurile lungi”, cum erau cunoscute, au tranformat efectiv Atena într-o fortăreaţă. În timp ce Atena devenea tot mai bogată şi mai puternică , alte oraşe au început să se simtă ameninţate. Spartanii se agitau: erau din ce în ce mai siguri că atenienii se pregăteau  de război.În această incertitudine, relaţiile dintre state s-au înrăutăţit , în special între Atena şi  Sparta. Tensiunile au prins contur în momentul în care au izbucnit lupte între Corint şi colonia sa de la Corcira (Corfu), între anii 435-433 î.Hr. Sparta şi Atena li s-au alăturat, sprijinind fiecare un alt opozant. Dar războiul cel mai devastator, care a dezbinat lumea greacă şi a slăbit pentru totdeauna oraşele state a izbucnit în anul 431 î. Hr., fiind precedat de o atmosferă de suspiciune şi pace precară între principalele state greceşti rivale: Sparta şi Atena.  
 
Mărul discordiei

      Prin urmare, Atena sprijină Corcira, colonie a Corintului care rupsese  relaţiile cu metropola sa. Aceasta  deţinea a doua flotă din Grecia, respectiv 120 de nave. În anul 435, Epidamos, colonia Corcirei, a cerut ajutorul metropolei sale, împotriva oligarhilor alungaţi din oraş, care, aliaţi cu barbarii din regiune, s-au dedat unor acte de tâlhărie împotriva cetăţii fondatoare. Oligarhii din Corcira  au refuzat să intervină, iar democraţii  din Epidamos  au cerut ajutor Corintului.  Corcirienii au asediat Epidamosul  şi au intrat astfel în conflict cu Corintul. Flota corciriană , cu ajutorul unei escadre trimise de Atena, a câştigat o victorie împotriva Corintului şi a aliaţilor acestuia , determinând cetatea Epidamos să capituleze. Corintul a început pregătirile  pentru a-şi lua revanşa. Simţindu-se ameninţaţi,  corcirienii au cerut ajutorul Atenei, în anul 433. Solii Corcirei şi ai Corintului  au rostit două discursuri antitetice în faţa Adunării Poporului din Atena . Corcirienii şi-au susţinut cauza  şi au pledat pentru o alianţă Corcira- Atena , pentru a-şi alătura flotele  care erau cele mai puternice din Grecia. În faţa acestei situaţii, Pericle şi-a dat seama că nu se putea evita un conflict generalizat. După ce iniţial a ezitat, Adunarea Poporului  a votat pentru alianţa cu Corcira. Se pare însă că politica lui Pericle  nu beneficia de adeziunea tuturor atenienilor, care nu doreau ruperea păcii cu Sparta.
   Pe de altă parte, lacedemonienii au convocat la Sparta două congrese ale aliaţilor din Liga Peloponeziacă , în anul 432. În timp ce regele spartan Archidamos  pleda pentru moderaţie, eforul Sthenelaidas, fiind susţinut de corintieni,  a obţinut  votarea războiului împotriva Atenei. În acelaşi an , Pericle a obţinut votarea unui decret prin care  era interzis accesul  negustorilor Megarei, cetate vinovată  de a primi sclavii ce fugeau  de la Atena, pe pieţele şi porturile Atticii  şi ale cetăţilor Ligii de la Delos . Acest fapt conducea practic la asfixierea economică a Megarei. Spartanii au trimis două solii la Atena , sub pretextul că doresc pacea, prezentând condiţii imposibil  de acceptat. Ca urmare,  Sparta, sprijinită de aliaţii săi  din Liga peloponesiacă, a declarat atunci  război direct Atenei  şi aliaţilor acesteia din Liga de la Delos. În anul 431, măreaţa armată spartană  a intrat în provincia Attica , zona din imediata apropiere a Atenei. Izbucnise astfel  unul din cele mai devastatoare  conflicte din istoria Greciei, războiul peloponeziac (431-404 î. Hr. )

Georgeta Istrate