miercuri, 26 martie 2014

27 martie - Ziua Basarabiei, partea a II-a




Republica Democratică Moldovenească

         De altfel, la Congresul Popoarelor din Rusia care s-a desfășurat în toamna lui 1917 la Kiev, Basarabia participă cu o delegație alcătuită  din  6 membri. Delegația moldoveană își spune punctul de vedere în ceea ce privește reducerea Basarabiei la statutul  de provincie guvernată de Ucraina.
 Între timp, la Chișinău se încearcă organizarea unui congres militar moldovenesc, care nu primește aprobarea din partea guvernului revoluționar rus. Prin urmare, reprezentantul  Partidului Național Moldovenesc,  Gherman Pantea, îi sfătuiește pe moldoveni să-și câștige autodeterminarea printr-o revoluție. În noiembrie 1917, moldovenii convoacă  Congresul Ostașilor Moldoveni la Chișinău, la care participă 989 delegați, ofițeri români și aproximativ 200.000 de ostași. Adunarea, în baza principiului autodeterminării, dar și a argumentelor de natură culturală, naționalitate și istorie proprie, proclamă autonomia politică și administrativă a Basarabiei. În plus, Congresul stabilește naționalizarea armatelor basarabene și convocarea unui Sfat al Țării. 
Alegerile pentru membrii care trebuiau să formeze Sfatul Țării au  loc în toamna lui 1917 , din 150 deputați, din care 105 sunt moldoveni, 15 ucrainieni, 13 evrei, 7 ruși, 3 bulgari, 2 germani, 2 găgăuzi și câte un polonez, armean și grec. Deputații sunt aleși din toate păturile sociale. Președintele ales în unanimitate este Ion Inculeț, iar din toamna lui 1917 Sfatul Țării preia conducerea Basarabiei.
    La 8 octombrie 1917, Sfatul Țării proclamă autonomia Basarabiei, iar la 15 decembrie  proclamă Republica Democratică Moldovenească. Deocamdată, noul stat este legat de Rusia fiind stat federativ. Este ales un Consiliu al Directorilor, ca organ executiv, în fruntea căruia se afla Petre Erhan. Deoarece în Rusia puterea este preluată de bolșevici, basarabenii iau decizia, la 24 ianuarie 1918, de declarare a independenței. Astfel, Basarabia primește numele de  Republica Democratică Moldovenească, avându-l ca președinte pe Ion Inculeț, iar ca șef al guvernului pe Daniel Ciugureanu. 

Cea mai bună soluție...

   
    În iarna anului 1917, situația în Basarabia se înrăutățește din cauza prizonierilor ruși întorși din Germania, iar prizonierii germani în trecere spre țara lor comit acte de vandalism, crime, violențe și distrugeri, situație care scapă de sub control autorităților. În decembrie grupuri de bolșevici înarmați vin la Chișinău provocând Consiliul Directorilor. O parte din deputați din Sfatul Țării sunt prinși de bolșevici, iar alții părăsesc Chișinăul sub amenințarea cu moartea. În aceste condiții, Consiliul Directorilor cere ajutorul armatei române. Guvernul român condus de Ionel Brătianu trimite peste Prut două divizii de infanterie și două de cavalerie, pentru protejarea populației și restabilirea ordinii. Ca urmare a intervenției armatei române,  unitățile bolșevice se retrag la Tighina. Numai că puterea sovietică consideră intervenția armatei române drept un act de agresiune pe propriul teritoriu și rupe relațiile diplomatice cu România.
     În ianuarie 1918, România și Republica Democratică Moldovenească se găseau într-o situație critică. Pe de o parte Puterile Centrale presau România să încheie o pace umilitoare, în sensul că cereau cedarea Dobrogei, modificarea graniței pe Carpați, demobilizarea armatei, etc, iar Basarabia trebuia să reziste unei Ucraine care voia să se extindă. Așadar, la 5 martie 1918 se semnează Protocolul de la Buftea, care prelungește cu 14 zile armistițiul cu Puterile Centrale, în același timp cu acordul de satisfacere a pretențiilor acestora. În același timp, Ucraina trimite o notă prin care afirmă că Basarabia formează o unitate indivizibilă cu teritoriul Ucrainei. Deși situația este critică, unirea Republicii Democratice  Moldovenești cu România trebuie să mai aștepte pentru a nu  periclita soarta Dobrogei, revendicată de Bulgaria, cerută în schimbul Basarabiei.
 Cu toate acestea, în martie 1918, singura soluție pentru Basarabia, amenințată de Ucraina cu anexarea, este unirea cu țara mamă. Presa contribuie substanțial la trezirea sentimentului de conștiință națională, iar intelectualii de pe ambele maluri ale Prutului se întâlnesc la Iași în data de 1 martie, moment în care se pun de acord cu necesitatea unirii. Se decide  soluția deliberării în Sfatul Țării. Ca urmare, în ședința guvenului din 23 martie se decide trimiterea unei delegații la Chișinău care să propună unirea în Sfatul Țării. Astfel, în 27 martie 1918, se deschide ședința Sfatului Țării  și iau cuvântul președintele  Ion Inculeț și primul ministru român Alexandru Marghiloman.  

Trăiască unirea Basarabiei cu România!

        La propunerea moldovenilor, Constantin Stere este cooptat în Sfat, unde ia cuvântul spunând că „Astăzi noi trebuie să hotărâm ceea ce va avea o importanţă hotărâtoare asupra soartei viitoare a poporului nostru. Mersul de fier al istoriei pune asupra umerilor noştri o răspundere pe care noi n-o putem ignora cu nici un fel de sofisme”. După ce și grupurile politice  și minoritățile își spun părerile, se trece la vot. Rezultatul este unul fericit, căci unirea este aprobată cu 86 de voturi pentru, 3 contra și 36 abțineri: ” În numele poporului Basarabiei, Sfatul Țării declară: Republica Democratică Moldovenească , în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani, din trupul vechii Moldove,  în puterea dreptului istoric și dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-și hotărască soarta lor de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu mama ei România.Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururi și totdeauna! Președintele Sfatului Țării, Ion Inculeț; Vice-președinte, Pantelimon Halippa; Secretarul Sfatului Țării I. Buzdugan”.




Bibliografie

Petre P. Panaitescu, Istoria românilor, Editura didactică și pedagogică, București, 1990.

Istoria României în date, lucrare condusă de Constantin C. Giurescu, Editura Enciclopedică română, București, 1971.

Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, Editura Victor Frunză, București, 1992.

Marin Badea, Istoria românilor- epoca modernă, Editura Pro Universitaria, București, 2010.



Georgeta Istrate





27 martie - Ziua Basarabiei, partea I



Basarabia este lacrima și suspinul României!

Contextul internațional


   În martie 1917, o revoluție izbucnește în Rusia, în urma căreia Țarul Nicolae al  II-lea este obligat să abdice. Curând mișcarea cade  în mâinile extremiștilor comuniști, care au intenția să încheie  o pace separată cu Germania. În acele momente, Rusia se afla într-o situație critică:  armata i se dezorganizase;  soldații părăseau frontul; războiul civil izbucnise în diferite provincii ale imperiului, etc. România se afla și ea într-o situație delicată, căci  fără  sprijinul rusesc  armatele ei riscau să fie înconjurate. Evenimentele se desfășoară astfel: rușii cer germanilor armistițiu, ca urmare,  românii – părăsiți și trădați de aliatul rus, acum bolșevizat, cer și ei armistițiu. Acesta este semnat în decembrie 1917, iar după aceea rușii se retrag haotic  în țara lor. Revoluția rusă din februarie 1917, a impulsionat popoarele din imperiu să accelereze eforturile pentru afirmarea identității naționale, invocând  principiul autodeterminării pentru a-și împlini visurile. În această situație se afla și Basarabia, care fusese despărțită de Moldova încă din anul 1812, în urma războiului ruso-turc (1806-1812). În cei o sută de ani în care fusese despărțită de Moldova, Basarabia a suferit un lung proces de rusificare. Cu toate acestea,  la momentul la care ne referim, românii aveau o pondere de 65% , având astfel  dreptul de a-și hotărî singuri soarta. Mai întâi, Basarabia s-a despărțit de Rusia, apoi a cerut unificarea cu România.  Prin urmare, românii  din Basarabia se constituie  într-o republică moldovenească, ce avea   în frunte cu o adunare numită Sfatul Țării.
 Dar, în retragerea lor, rușii ucid  pe fruntașii românilor  basarabeni și încearcă să impună organizații comuniste în Basarabia. În aceste condiții, Sfatul Țării, care nu dispune de o armată, cere ajutorul românilor  din Moldova. Astfel, la 26 ianuarie 1918, trupele române eliberează Chișinăul, apoi întreaga Basarabie, iar Sfatul Țării votează la 27 martie  unirea cu România. Prin acest act, o nedreptate istorică, ce ținuse mai bine de un veac, era reparată.

Cum s-au derulat evenimentele

 Totul a început cu mișcările populare. În primă fază, începând din aprilie 1917, reprezentanți  ai românilor basarabeni se întrunesc pentru a vota o moțiune prin care cereau autonomia administrativă, economică și religioasă a Basarabiei, în ideea de a se constitui o republică moldovenească în cadrul statului federativ rus. La 1 mai 1917, 10.000 de basarabeni s-au adunat la Odesa, iar la Congresul preoților și al învățătorilor, care a avut loc la Chișinău în zilele următoare. Ei cereau un mitropolit român, autonomie și formă de guvernământ proprie.

     Refugiații ardeleni și bucovineni activează în Basarabia în favoarea unirii cu țara mamă. Perspectiva ruperii Basarabiei de Rusia provoca neliniști. Românii din Transilvania și Bucovina care se refugiaseră în Basarabia din calea trupelor germane austriece și ungare, au avut un rol important în procesul unirii, căci au făcut propagandă  pentru cauza națională și unirea românilor. Cele mai sonore nume care s-au implicat în această acțiune au fost: Onisifor Ghibu, Ion Nistor și Octavian Goga. Aceștia fac  rost de o tipografie cu litere latine și înființează la Chișinău un ziar pe care l-au numit Adevărul. Pe lângă această publicație, tipăresc abecedare și cărți în limba română, iar pentru profesori organizează cursuri de istorie, geografie și cântec românesc, implicându-se chiar și în viața socială.

    Partidul Național Moldovenesc. În ideea luptei naționale pentru  Basarabia, înființarea partidelor politice era obligatorie. Cel mai important partid se numea Partidul Național Moldovenesc, înființat în 1917, avându-l  în frunte pe  Vasile Stroescu. Programul acestui partid vorbește despre  autonomia Basarabiei, în virtutea dreptului la autodeterminare; eliberarea deținuților politici; libertatea învățământului și a cultelor; restituirea pământurilor care fuseseră expropriate românilor; drepturi democratice pentru toți locuitorii. Programul este primit cu entuziasm de populație. Tot în 1917, se înființează un alt partid care va juca un rol major în unirea cu țara, și anume Partidul Național Țărănesc din Basarabia, al cărui program apără drepturile țăranilor.
   În vara anului 1917, după ce s-a constituit în republică independentă, Ucraina revendică Basarabia , dar românii protestează. După discuții aprinse, atât Kievul cât și Petrogradul recunosc dreptul Basarabiei la autodeterminare. 



Bibliografie

Petre P. Panaitescu, Istoria românilor, Editura didactică și pedagogică, București, 1990.

Istoria României în date, lucrare condusă de Constantin C. Giurescu, Editura Enciclopedică română, București, 1971.

Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, Editura Victor Frunză, București, 1992.

Marin Badea, Istoria românilor- epoca modernă, Editura Pro Universitaria, București, 2010.



Georgeta Istrate

luni, 24 martie 2014

Dacia romană - sistemul defensiv, partea a V-a, ultima

Castrele trupelor auxiliare

   Mărimea castrelor, care adăposteau trupele auxiliare,  variază în raport  cu efectivul trupelor.  Cele mai mari şi mai puternice sunt castrele  de la Micia, Drobeta, Răcari şi Porolissum. Castrele trupelor auxiliare  din Dacia prezintă şi unele particularităţi. Astfel, la câteva castre , ca cele de la Bologna, Porolissum şi Căşei, turnurile porţilor ies în afara liniei zidului de incintă, descriind  un semicerc. La altele, de exemplu, la castrul de la Breţcu, turnurile de colţ sunt circulare. Tot la castrul de la Breţcu, ca şi la cel de la Vărădia  zidul de pământ e susţinut înspre interior  de un zid de piatră, paralel cu cel de incintă. Nelipsite pe lângă fiecare castru erau băile, situate  la o distanţă ce variază între 50-100 metri depărtare de porta decumana sau în locul cel mai potrivit din apropierea castrului. În unele cazuri, ca de pildă la Râşnov şi la Orheiul Bistriţei, baia se găseşte în interiorul castrului. Armata şi sistemul defensiv  al Daciei au fost supuse  la grea încercare pe timpul lui Marcus Aurelius şi a fiului său Commodus. După moartea lui Commodus, Septimius Severus a luat o serie de măsuri menite să consolideze  stăpânirea romană în Dacia , să refacă şi să întărească sistemul defensiv.Se construiesc noi castre şi se refac în piatră cele de pământ sau cele care suferiseră  distrugeri. Astfel, în anul 201, vechiul castru de pământ, căptuşit cu glii, de la Bumbeşti  fiind ruinat de vechime, a fost refăcut în piatră. La fel, în anul 205 este refăcut castrul de la Slăveni , pe Olt. În aceeaşi vreme au fost reclădite  probabil din piatră şi alte castre din Dacia. Tot atunci se repară drumul de-a lungul Oltului , după cum rezultă din inscripţia mutilată de pe miliarul descoperit nu departe de Slăveni, iar în Muntenia se construieşte limes transalutanus. Opera începută de Septimius Severus  a fost continuată de fiul său, împăratul Caracalla. Pe timpul acestuia s-au luat măsuri de mare amploare pentru întărirea apărării pe graniţa de vest şi nord- est a Daciei , de la Micia până la Porolissum şi mai departe până la Inlăceni. Cu sprijinul său şi a mamei sale, Iulia Domna,  a fost refăcut castrul mare de la Porolissum , distrus probabil în timpul războiului marcomanic , apoi cele de la Căşei şi Inlăceni, poate şi altele, cum ar fi cele de la Bologna , Ilişua şi Micia.  Împăratul a venit personal în Dacia , în anul 214, spre a inspecta trupele  şi noile castre, vizitând probabil  cu acest prilej şi oraşul Porolissum. În vremea lui Caracalla sistemul de apărare al Daciei a atins culmea puterii lui. Reconstruirea în piatră a castrelor de pământ sau refacerea celor distruse  era probabil aproape în întregime terminată. Singurele lucrări de fortificaţie, după Caracalla după aceea  în Dacia sunt cele de înconjurare cu ziduri a Romulei pe timpul lui Filip Arabul , a Drobetei şi a Sucidavei , cam în aceeaşi vreme, după cum au dovedit cercetările . Probabil că şi alte oraşe s-au înconjurat cu ziduri. S-au fortificat puternic aşezările urbane din Dacia Inferioară . Aceasta poate să însemne că provincia din nordul Dunării se găsea într-o situaţie precară. Graniţele ei erau asaltate din toate părţile. Oricât de puternic a fost sistemul său defensiv, în faţa atacurilor violente ale barbarilor el nu a putut rezista. Descoperirile arheologice au arătat că , la Porolissum şi la Inlăceni , romanii au făcut încercări disperate de a reface în pripă fortificaţiile distruse , folosind pentru aceasta şi monumentele de piatră , chiar şi dintre acelea ridicate în cinstea împăraţilor. În cele din urmă, când situaţia devenise precară în teritoriile de la sudul Dunării , împăratul Aurelian dându-şi seama că apărarea şi meţinerea provinciei din nordul dunării nu mai este posibilă , abandonează provincia, retrăgând armata , împreună cu toată administraţia, la sud de Dunăre. Atunci fortificaţiile, odată atât de puternice, cad încetul cu încetul în ruină.



Bibliografie

 1.  Prof. Corneliu Beldiman, “Istoria veche a românilor.Datele”, Editura Pro Universitaria, 2008.

 2. Conf. Univ .dr. Ştefan Olteanu, “Istoria Veche a României”, partea a II-a, Bucureşti, 1999.

 3. C. Daicoviciu, E. Condurachi, I. Nestor, Gh. Ştefan , M.D. Matei, “Istoria României”, volumul 1, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1960.

4. Costin Croitoru,  Universitatea Dunărea de Jos, Galaţi “Aspecte politico-militare ale prezenţei romane la Dunărea de Jos în secolul II p. Chr”, articol apărut în Revista Erasmus, nr. 13/2002.

 Georgeta Istrate

Dacia romană - sistemul defensiv, partea a IV-a



Tehnici de construcţie a castrelor


    Întărirea şi amplificarea sistemului defensiv pe linia Oltului continuă pe timpul împăraţilor următori , mai ales în vremea lui Antonius Pius , Septimius Severus şi după aceea. În interiorul teritoriului Olteniei , alte castre sunt cunoscute de-a lungul principalelor artere de comunicaţie. Pe malul stâng al Dunării , de la Izlaz până la Drobeta , s-au identificat mai multe castre , castele şi fortificaţii mai mici la  celei (Sucidava), Zăvalu, Bistreţu, Desa, Izvoarele, Izvorul frumos, Batoţi şi Hinova. Unele dintre ele sunt însă târzii, din vremurile de după Aurelian. Alte castre se găseau pe drumul de la Drobeta  până la pasul Vulcan, la Puţinei, Cătunele, Vârţu, Bumbeşti-Vâtrop. Pe alte drumuri din interior se aflau castrele de la Răcari şi Craiova (Pelendava). Neidentificată a rămas localitatea Castra Nova, cunoscută din Tabula Peutingeriana. Ultima linie de castre din Dacia se afla de-a lungul limesului transalutan, în Muntenia. Acesta a fost construit pe timpul lui Septimius Severus, probabil pentru a proteja mai bine linia de apărare de pe Olt. Limes Transalutanus este un val continuu se pământ, situat la 10-50 km depărtare de Olt.Valul era înalt de 3 metri şi lat la bază de 10-12 metri. Pe culmea valului se afla o platformă lată de vreo 3 metri, pe care se ridica un zid de pământ şi palisadă, gros de circa 1 metru şi înalt  de 1,60 metri, care a fost ars intenţionat, devenind astfel foarte consistent. În faţă, spre est avea probabil un şanţ. La 150-300 m în spatele valului, din loc în loc s-au ridicat castre în cea mai mare parte de pământ, altele însă din cărămidă sau piatră. S-au identificat 13 castre, dintre care patru sunt duble şi anume la Flămânda, Putineiu, Băneasa, Roşiorii de Vede, Gresia, Ghioca, Urluieni, Filfani-Izbăşeşti, Săpata de Jos, Albota , Purcăreni, Jidava şi Rucăr. Limesul transalutan a fost părăsit în jurul anului 245, pe timpul lui Filip Arabul , ca urmare a invaziei carpilor din acest an, când apărarea provinciei a fost retrasă iarăşi pe Olt. Cele mai vechi castre din Dacia datează din epoca cuceririi. Cu excepţia unora, ca de pildă a castrului de la Drobeta, construit la început în piatră încă din anii dintre cele două războaie,  cele mai multe au fost construite mai întâi din pământ, reclădite apoi în piatră. Unele dintre castrele de pământ datând  din timpul războaielor dacice au fost folosite numai cu acest prilej, fiind apoi părăsite. Asemenea castre s-au identificat în Munţii Sebeşului şi ai Orăştiei, în regiunea cetăţilor dacice, la vârful lui Petru, Comărnicel, Jigoru, Muncelul, Luncani. Altele, construite pe timpul lui Traian sau al împăraţilor următori, au fost folosite ca fortificaţii permanente şi incluse în sistemul defensiv al provinciei. Castrele de pământ din Dacia au fost construite în tehnica obişnuită în secolul al II-lea. Ele sunt înconjurate de o incintă de pământ întărită cu palisadă, constând din pari de lemn şi un gard de nuiele, care căptuşea din afară peretele de pământ, cum s-a constatat de pildă la castrul de la Micia. O tehnică deosebită s-a folosit la construirea castrelor de pe  Limes Transalutanus. Aici incinta este construită din pământ bătut aşezat pe un pat de trunchiuri de copaci şi întărit cu gard de pari şi nuiele, apoi ars. La unele castre se foloseşte pământul ars şi cărămida. O tehnică deosebită este căptuşirea zidului de pământ cu glii de iarbă. Astfel de ziduri numite muri caespitici, avea castrul de la Bumbeşti, înainte de a fi reconstruit în piatră după cum se menţionează într-o inscripţie. Ziduri de pământ cu glii au fost precizate în săpături, la castrul de pământ de la Mălăeşti.

Castrele de pământ reclădite în piatră

       Pe timpul împăratului Hadrian se completează şi se organizează mai temeinic limesul alutan. Probabil tot pe timpul lui a fost completat sistemul defensiv şi pe celelalte graniţe ale Daciei. Opera de desăvârşire a sistemului defensiv al provinciei a fost apoi continuată de împăratul Antonius Pius. Castrele de pământ sunt treptat reclădite în piatră.Astfel pe timpul lui Hadrian se ridică din piatră castrele de la Bivolari şi Rădăcineşti , pe limesul alutan în “138 numerus burgariorum et veredarionum” construieşte castrul de piatră de la Copăceni. Fiind prea strâmt, abia după doi ani , în 140, pe timpul lui Antonius Pius, acelaşi castru a fost amplificat de aceeaşi trupă, lărgindu-se incinta, înălţându-se cu două picioare  valul şi întărindu-se cu turnuri, după cum precizează noua piatră de fundaţie. În vremea domniei lui Antonius Pius  au fost reconstruite în piatră şi alte castre din Dacia Superior, printre care cel de la Gherla, poate şi cele de la Porolissum, Micia, Ilişua şi altele. Întărirea sistemului defensiv al Daciei a fost determinată de înteţirea  atacurilor la graniţele provinciei pe timpul lui Antoniu Pius şi Marcus Aurelius. Castrele de piatră din Dacia  corespund tipului descris  de scriitorul latin Hyginus, care a trăit în secolul al II-lea. Ele sunt situate în văi sau pe terase , în apropierea unui curs de apă. Forma lor este de cele mai multe ori dreptunghiulară, specifică epocii, mai rar pătrată. Zidul de incintă, înalt de 3-5 metri era sprijinit dinspre interior de un val de pământ, pe care se afla drumul de rond , lat de vreo 2 metri. La unele castre valul de pământ este înlocuit de un pod de lemn sprijinit pe stâlpi de piatră. În exterior, de jur împrejurul zidului de incintă se află o platformă lată de 1, 50- 2 metri, numită berma, după care urma un şanţ fără apă, uneori şanţul era dublu. Colţurile zidului de incintă erau rotunjite şi întărite obişnuit cu turnuri. Pe fiecare latură se deschidea câte o poartă , flancată de două bastioane. Alte turnuri se ridicau între porţi  şi colţuri. La mijlocul colţului se afla praetorium , clădirea comandamentului. Prin faţa pretoriului trecea via principalis, care unea cele două porţi laterale, porta principalis dextra şi sinistra. De la poarta principală, porta praetoria, situată în faţa pretoriului, venea via praetoria, iar din spatele pretoriului, o altă stradă, via decumana, ducea spre porta decumana. La poalele agger-ului, o altă stradă înconjura pe dinăuntru castrul. Aria interioară a castrului era împărţită  în trei părţi: praetentura, partea din faţa pretoriului, latera praetorii, pe cele două laturi ale pretoriului şi retentura, partea din spatele lui. Castrul de la Apulum , al legiunii XIII Gemina  se află pe platoul actualei cetăţi. Castrul legiunii V Macedonica de la Potaissa este situat pe terasa numită tot Cetate, la marginea oraşului Turda. El a fost demolat până aproape de temelii  în secolul al XIX-lea. Urmele lui se mai recunosc totuşi pe teren. El ocupă  o suprafaţă de circa 23 hectare , laturile de vest şi de est măsurând câte 410 metri, cea de sud 562 metri, iar cea de nord 575 metri. 

Georgeta Istrate

Dacia romană - sistemul defensiv, partea a III-a



Ipoteze

  Costin Croitoru, în numărul 13,  al revistei Erasmus, din anul 2002, este de părere  că: “Retragerea administraţiei imperiale din Muntenia şi sudul Moldovei este urmarea firească a unei restitutio. Un rex datus, învestit în urma unui acord prealabil, veghea la menţinerea liniştii supuşilor şi asigura pacea la frontiera romană, preluând şocul presiunilor din est . Prevederile tratatului de amicitia sunt cele obişnuite în astfel de cazuri. Prima clauză care marchează momentul iniţial al relaţiei de amicitia este appellatio regis, adică proclamarea regelui barbar sub titulatura de rex amicus populi Romani . În schimbul unor stipendii (Vita Hadriani, 6, 6), sarmaţii se obligă să asigure securitatea frontierelor şi să nu întreprindă incursiuni în Imperiu. În acelaşi timp, pentru a-i cointeresa la apărarea zonei, le este cedat teritoriul dintre Dunăre şi Carpaţii de Curbură, adică Muntenia, de la limes-ul scyticus până la limes-ul transalutanus. Întrucât în privinţa stabilirii traseului exact şi a cronologiei limes-ului transalutanus lucrurile nu sunt tocmai clare, vom încerca să facem câteva precizări în acest sens. Această fortificaţie liniară romană face parte din ceea ce, în literatura de specialitate, a intrat sub denumirea de limes valachicus sau limes cisalutanus , iar mai târziu a fost numit convenţional limes transalutanus , adică un veritabil sistem defensiv format din mai multe castre, dintre care 4 duble. Pornind de la Dunăre, acestea sunt: Flămânda, Putinei, Băneasa (dublu), Roşiorii de Vede, Gresia, Ghioca–Crâmpoaia, Urluieni (dublu), Fâlfani–Izbăşeşti, Săpata de Jos (dublu), Albota, Purcăreni, Câmpulung–Jidova (dublu) şi Rucăr. Între castrele amintite, este atestată prezenţa a numeroase turnuri de supraveghere şi semnalizare  precum şi a unui drum de legătură . Întregul sistem defensiv este protejat dinspre răsărit cu un val de pământ, începând din faţa castrului de la Flămânda, de lângă Turnu Măgurele, pe o lungime de 235 km, la o distanţă de circa 10-50 km de Olt . Capătul nordic al valului transalutan a fost identificat de Pamfil Polonic  şi ulterior de către Dumitru Tudor  şi Marin Bădescu  la Rucăr. Ioana Bogdan-Cătăniciu, cu prilejul unei periegheze întreprinse în anul 1972, pune la îndoială existenţa vallum-ului la nord de lunca Argeşului: ,,ceea ce trecea drept vallum transalutan, în nord-est pe lângă punctul Măilătoaia, era o alunecare de teren obişnuită în zona de munte, de dată recentă, căci resturile de lemn prinse sub straturile alunecate abia intraseră în putrefacţie”. Cu alt prilej , aceeaşi cercetătoare nota: ,,la Rucăr am avut posibilitatea să cercetăm toate denivelările de teren şi este sigur că sunt alunecări…socotim ca atare că informaţia este o interpretare greşită a microreliefului”. Însă, dacă o alunecare de teren, de dată recentă, l-ar fi indus în eroare pe D. Tudor, ceea ce a identificat în zonă P. Polonic nu putea fi altceva decât vallum-ul transalutanus. Cum nu avem nici un motiv să ne îndoim de observaţiile de atâtea ori confirmate ale acestuia din urmă, şi în plus nici logică n-ar fi fost ridicarea valului doar până în lunca Argeşului, întrucât ar fi fost lesne de depăşit, considerăm, în actualul stadiu al cercetărilor, că este mult mai plauzibilă ipoteza conform căreia capătul nordic al vallum-ului transalutanus s-ar afla la Rucăr, cu atât mai mult cu cât, în timpul scurs între cercetările menţionate, urmele valului ar fi putut dispărea. Specific acestui val, pe lângă direcţia sa transversală faţă de Dunăre, este şi modul de construcţie. Sondajele efectuate au determinat faptul că în interior valul avea un nucleu de pământ calcinat, cu urme de pari şi nuiele. Existenţa acestui zid-palisadă, lat de 2–2,50 m, format din lemn şi pământ bătut, se pare că se suprapune unei faze de distrugere a valului. Deci, trebuie să avem în vedere existenţa în două momente diferite ale unui vallum . Că întreg sistemul defensiv a avut cel puţin două faze distincte de utilizare, o probează deopotrivă ridicarea la Băneasa, Urluieni, Săpata şi Jidova a unor noi castre, mai mari, – a căror funcţionare simultană cu cele de pământ nu poate fi justificată – şi refacerea unor turnuri, anterior arse . Această concluzie este deosebit de importantă pentru stabilirea cronologiei limes-ului, până în momentul de faţă foarte discutată în istoriografia problematicii.Conform celei mai vehiculate opinii, vallum-ul transalutanus, împreună cu întreg sistemul defensiv din spatele său, ar fi fost construit la începutul secolului III, în timpul domniei lui Septimius Severus (193-211) şi ar fi sfârşit în 245-247, fiind distrus de carpi . Alte ipoteze plasează existenţa limes-ului în perioada lui Hadrianus (117-138) –Antoninus Pius (138-161)20  ori Caracalla (211-217) –Philippus Arabus (244-249) . Deşi divergente, după cum se poate observa, toate ipotezele enumerate limitează durata de funcţionare a limes-ului transalutanus la aproximativ trei decenii. Spre aceeaşi concluzie ar conduce şi lipsa între Olt şi vallum a unor aşezări rurale sau a obişnuitelor canabae din preajma castrelor,  deşi nu se exclude posibilitatea ca acest spaţiu liber să fie rezultatul creării unei terra deserta . Un element hotărâtor pentru datarea limes-ului era socotit de către D. Tudor  raportul dintre vallum-ul transalutanus şi ,,Brazda lui Novac” de sud  şi respectiv ,,Brazda lui Novac” de nord . Totuşi, cercetările ulterioare  au relevat în mod convingător faptul că intersectarea acestor valla este pur teoretică, în teren raportul dintre ele neputându-se stabili cu precizie. Materialul arheologic recoltat este şi el nesemnificativ: mici fragmente ceramice a căror cronologie nu poate fi restrânsă elocvent pentru datarea liniei transalutane, un fragment de ulcior şi o fibulă descoperite chiar pe val, ambele datate în primele decenii ale secolului II d.Hr., cele două piese constituind un terminus post quem al ridicării valului. Monedele descoperite în perimetrul castrelor merg de la Traianus  (98-117) la Gordianus III (238-244). Acestea din urmă ar reprezenta un terminus ante quem pentru datarea limes-ului transalutanus. Cum între cele două repere avem o distanţă de peste un secol, iar observaţiile din teren par să confirme o durată scurtă de funcţionare a limes-ului transalutanus, de până la trei decenii, nu ne rămâne decât să acceptăm pentru datarea ansamblului defensiv de la est de Olt existenţa a cel puţin două perioade de funcţionare, dintre care una a survenit în mod cert peste un nivel de distrugere anterior. În perioada cuprinsă între domniile lui Traianus şi Gordianus, un prim atac îndreptat spre linia Oltului, care să justifice nivelul de ardere al unor elemente de pe limes-ul transalutanus, este întreprins în anii 117-118 de sarmaţi (Vita Hadriani, 5, 2; 6, 6; Cassius Dio, 69, 5, 2). Aceasta ar sugera că bazele sistemului defensiv din dreapta Oltului sunt puse în timpul domniei lui Traianus , probabil concomitent cu cele ale limes-ului Alutanus”.


Georgeta Istrate

Dacia romană - sistemul defensiv, partea a II-a



Castre, castele, burguri şi turnuri

  Așadar, imediat după cucerirea romană a început construirea sistemului defensiv, care a fost apoi treptat amplificat şi îmbunătăţit pe timpul împăraţilor care au urmat. Prin urmare, apărarea Daciei nu este asigurată numai prin efectivele militare, ci şi prin organizarea acestui sistem defensiv bine pus la punct prin acele fortificaţii la graniţe, dar şi în interiorul provinciei. Deosebirea stă însă în faptul că s-a ţinut seama de configuraţia geografică, mai ales de la graniţele provinciei. Castrele nu erau suficiente pentru apărare, aşa că au fost construite castele, burguri şi turnuri. În centrul acestui sistem defensiv se află castrul legiunii  XIII Gemina  de la Apulum, la care se adaugă apoi şi acela al legiunii  a V-a Macedonica de la Potaissa. De aici porneau drumuri în toate direcţiile spre castrele înşiruite de-a lungul graniţelor foarte lungi ale provinciei. Castrele erau  dispuse așa încât închideau în primul rând văile care intrau sau ieşeau din podişul central al Transilvaniei, barând principalele căi de pătrundere în provincie. Pe drumurile de legătură alte castre  serveau atât pentru a supraveghea  teritoriul şi populaţia din interior, cât şi ca etape de reserve pentru fortificaţiile şi trupele din linia întâi. Privit în ansamblu, sistemul defensiv  al Daciei se înfăţişează  ca un imens evantai , în centrul căruia se află puternicele castre de legiune de la Apulum şi Potaissa  şi ale cărui raze se deschid spre graniţele provinciei. Dar acest dispozitiv de apărare, specific pentru Dacia  şi mai ales pentru Dacia Superior, nu a fost  aplicat rigid şi fără abateri, ci a fost adaptat la formele de teren. S-au folosit  obstacolele naturale de la graniţe, ca masivele muntoase , mai ales culmile prelungi , apoi cursurile de apă , de-a lungul cărora s-au construit castre  şi alte fortificaţii. Ele constituie frontiera sau limesul.  Limes propriu zis, adică zid continuu de piatră  sau val de pământ,  nu s-a folosit în Dacia, spre deosebire de alte regiuni ale imperiului, ca de pildă Raetia, cele două Germanii, Britannia sau Africa, decât în două porţiuni.  Una scurtă, de vreo patru kilometri, în faţa castrului şi a oraşului Porolissum, alta mai lungă, de vreo 235 Km, în Muntenia, de la Flămânda pe Dunăre. Până în fortificaţiile de la graniţele Daciei se prezentau  în felul următor : în sud, pe Dunăre, pornind de la Drobeta , se înşiruiau câteva castre menite  a supraveghea  circulaţia pe marele fluviu. În afară de castrul de la Dierna  (Orşova) , spre apus, au mai fost identificate castre la Moldova Veche  şi Pojejena  Sârbească. De la Palanca, în faţa Lederatei , mai multe castre existau de-a lungul drumului spre Tibiscum , la Vărădia-Arcidava, Berzovia-Bersobis şi Surduc –Centrum Putei. Un castru a existat probabil şi la Vârşeţ. Aceste castre constituiau linia exterioară de apărare în Banat. Alte castre se aflau pe drumul Dierna –Tibiscum, cele de la Mehadia şi Teregova. Între cele două linii se află castrul de la Dalboşeţ,  de-a lungul văii Almajului. 


Reorganizare şi soluţii de criză

   Principala poartă de intrare în provincie dinspre vest, era pe Valea Mureşului,  păzită de puternicul castru de la Micia . Spre vest, alte castele  sau fortificaţii mai mici sunt cunoscute de-a lungul Mureşului , până la vărsarea lui în Tisa , la Bulci, Aradul Nou, Sânnicolaul Mare  şi Cenad. Acestea supravegheau drumul spre Pannonia. De la Micia spre est, înainte de Apulum, avem castrul de la Cigmău, lângă Gemisara (Geoagiu). Apărarea ţinutului aurifer  era asigurată de cele două legiuni  de la Apulum şi Potaissa. Pe o linie interioară în jurul munţilor Apuseni se găseau castrele de la Abrud şi Gilău, la confluenţa Căpuşului cu Someşul Rece. Mai departe, valea Crişului Repede era închisă de castrul de la Bologa . De aici spre nord graniţa provinciei, până la Porolissum, o forma culmea munţilor Meseş, de-a lungul căreia s-au identificat mai multe turnuri de pază şi de observaţie. Mai multe castre se găseau la poalele acestor munţi, la Buciumi, Românaş şi Romita. Mai în spate, pe drumul Napoca-Porolissum un castru exista la Zutor-Optatiana.  Porolissum era cheia de boltă a apărării romane din nord-vestul Daciei. Aici au existat două castre, unul mai mic pe dealul Citera, altul mai mare pe dealul Pomet. Limesul de piatră, menţionat mai sus, completează sistemul de apărare de la Porolissum. Începând de la Tihău, castrele sunt dispuse de-a lungul Someşului  Mic, la Gherla, şi altul mai spre nord-est la Ilişua. De aici spre SE o serie de castre barează principalele văi şi căi de acces dinspre Munţii Vulcanici, spre interiorul Daciei. Castrul de la Orheiul Bistriţei este situat pe Valea Budacului , după care urmează castrele de la Brâncoveneşti pe Mureş, Călugăreni, pe Valea Nirajului, Sărăţeni pe Târnava  Mică, Inlăceni, între cele două Târnave, unul poate la Odorhei , pe Târnava Mare, apoi la Păuleni , pe Valea Homorodului Mare, şi la Olteni pe Olt. Mai spre răsărit un castru de pământ  a existat, poate, la Comălău , iar în faţa pasului  Oituz  se găsea castrul de la Breţcu, antica Angustia. Pe râul Bârsa , castrul de la Râşnov supraveghea pasul Bran. Pe Oltul transilvan  primul castru mare este cel de la Hoghiz , după care urmează castrele  de la Cincşor şi Feldioara, iar în faţa pasului Turnu Roşu  un mic burg exista la Boiţa, identificat cu localitatea  antică Caput Stenarum. În interiorul Transilvaniei mai existau alte câteva castre, unul probabil la Sighişoara, altul sigur la Războieni Cetate, iar altul pe Apa Oraşului , la sud de Orăştie, la Bucium, în apropierea fostelor cetăţi dacice.  De la Caput Stenarum (Boiţa), pe Olt în jos, până la Izlaz, pe Dunăre, se înşiruiau numeroase castre  pe ambele maluri ale râului. Această linie de apărare era denumită limes Alutanus. De-a lungul acestei linii de apărare , lungă de vreo 250-260 km, s-au identificat castre romane în următoarele localităţi: Râul Vadului , Câineni (Pons Vetus), Racoviţa şi Copăceni (Praetorium), Bivolari (Arutela), iar paralel cu cele din urmă, ceva mai spre est, Titeşti, Perişani şi Rădăcineşti, apoi iarăşi pe Olt , Jiblea, Sâmbotin (Castra Traiana) , Stolniceni  (Buridava), Ioneştii – Govorei (Pons Aluti), Momoteşti (Rusidava), Enoşeşti (Acidava), Reşca (Romula), Slăveni, Tia Mare şi Izlaz. Castrele sunt unite de un drum care urcă pe Olt şi continuă apoi până la Apulum. Drumul ne e cunoscut din itinerariile antice şi prin miliariile descoperite. Primele castre întemeiate pe linia Oltului datează încă din timpul războaielor de cucerire, după cum indică şi numele unei localităţi, Castra Traiana. Dar fortificarea acestei linii  de graniţă şi organizarea ei ca frontieră a provinciei are loc pe timpul lui Hadrian , după abandonarea teritoriului Munteniei şi reorganizarea Daciei. Hadrian a renunţat  la Muntenia şi sudul Moldovei, zone deosebit de importante pentru Imperiu, cel puţin din punct de vedere economic, altfel uşor de apărat prin ridicarea unui sistem defensiv pe aliniamentul valului Moldovei inferioare, dar continuat şi dincolo de Siret, până la coroana Carpaţilor. Mai mult, împăratul renunţă  şi la frontiera vestică, unde a cedat iazigilor zone din Dacia traiană. Planul creării unei zone ,,de intercepţie şi control” în faţa graniţei, care a dus la aceste cesiuni teritoriale, rezolva în acelaşi fel două situaţii aproape identice: controlul asupra Câmpiei Munteniei şi asupra Câmpiei de Vest. Dacă avem în vedere că până la războaiele marcomanice atacurile asupra Daciei au încetat, atunci soluţia aleasă de Hadrianus, replierea şi consolidarea frontierelor, s-a dovedit fiabilă.

 Georgeta Istrate

sâmbătă, 22 martie 2014

Dacia romană - sistemul defensiv, partea I



   Sistemul defensiv consta într-o serie de fortificaţii de tipul castrelor  şi turnurilor, adaptate la situaţia topografică existentă în fiecare  zonă a provinciei.  Spre deosebire de sistemul defensiv imperial, în Dacia, liniile fortificate n-au fost continue şi nu s-au construit din piatră, cu unele excepţii ( de exemplu Limes Transalutanus). Castrele închideau,  de regulă, cursul văilor şi apelor  care duceau spre interiorul provinciei. În ele se aflau permanent tabere militare. Erau protejate de şanţuri şi valuri  de pământ, având în faţa lor, din loc în loc, turnuri  de pază.  Astfel, peste 100 de castre aveau misiunea de a bara  înaintarea atacatorilor spre interiorul provinciei.

Armata, factor al romanizării

   Trupele de toate categoriile din Dacia au jucat un rol important în romanizarea provinciei. Indiferent de originea lor sau din regiunea din care erau recrutaţi , în cursul serviciului militar îndelungat, soldaţii se romanizează, devenind la rândul lor factori ai romanizării populaţiei dacice. În general,  la ieşirea din rândurile armatei , veteranii se stabileau în provincia în care şi-au desfăşurat activitatea. O parte dintre aceştia au devenit proprietari de pământ, meseriaşi sau negustori, făcându-şi un rost în Dacia. După cum arată inscripţiile descoperite pe teritoriul Daciei, unii dintre veterani au ocupat chiar funcţii de conducere, ca magistraţi sau sacerdoţi.  Prima încercare la care a fost supusă administraţia romană, după întemeierea provinciei Dacia, s-a produs la sfârşitul domniei împăratului Traianus. Favorizat de conjunctura politico-militară, atacul sarmaţilor a declanşat o adevărată criză a Imperiului, periclitând stăpânirea romană pe un front larg, de la Dunărea Mijlocie până la gurile fluviului.  Graniţele de la frontierele Imperiului Roman  numite şi limes-uri erau constituite dintr-o linie  continuă de fortificaţii: zid sau val de pământ şi şanţ de apărare, având din loc în loc  castre sau forturi mai mici . În provincia Dacia, acest limes a fost mai puţin folosit. Cel mai cunoscut şi mai important sector  având fortificaţie continuă se află în partea de Vest a Munteniei, între Flămânda şi Rucăr , pe o distanţă de aproximativ 200 km. Se numeşte Limes Transalutanus şi a fost  construit în timpul lui Septimius Severus. Împreună cu castrele de pe ambele maluri  ale Oltului, el forma un auternic sistem defensiv , eşalonat în adâncime, menit să apere Dacia Inferior de atacurile venite  dinspre est. Importanța limes-ului Transalutanus în cadrul sistemului defensiv roman al viitoarei provincii Dacia Inferior rezidă şi din necesitatea de a se asigura legătura Daciei Superior cu Dunărea şi Moesia Inferior. O cale de comunicaţie, poate cea mai importantă şi mai rapidă, era reprezentată de cursul Oltului. Nevoia de a proteja această arteră dinspre răsărit trebuie să fi reprezentat unul din factorii decisivi care au dus la ridicarea noului sistem defensiv. Această realitate îşi regăseşte ecou până în secolul VI d. Hr., când Iordanes (Getica, 74) scria: ,,iazigii sunt despărţiţi de roxolani numai prin râul Aluta”, aluzie de fapt la atacul neamurilor sarmate din vest şi est, îndreptat spre linia defensivă a Oltului.


Georgeta Istrate

marți, 18 martie 2014

Mi-e dor




Mi-e dor să-ți fiu alături în lungi călătorii
când drumuri  nesfârșite lăsam în urma noastră
cu lumea lor ostilă, cu reci melancolii
să fiu numai cu tine, eu, perla ta albastră!

Mi-e dor să mă privești din nou cu pasiune
s-așezi lumina-ți dulce pe palidul meu chip
iubirea ta e  viață, e ploaie-n uscăciune
ce naște primăveri de mângâieri și cânt.

Să-ți simt căldura  mâinilor vrăjite
pe iernile trecute, geroase,  nesfârșite,
să readuci la viață latente bucurii
cu flori  de mai, cu soare  și dorințe mii
să-mi spui cum numai tu în lumea asta știi:

Iubito, când dansezi râzând în ploaie
obrajii-ți sunt trandafirii, de frumusețe plâng,
aș vrea  pe ochii tăi de stele și culoare
să pun pe veșnicie săruturi și alint.

O,  de-aș eterniza amprenta-ți  de pe chip
aș arăta întregii lumi tabloul  fericirii
desprins din tainicul mister al nemuririi
pe care eu l-am prins  cu dorul infinit.

Căci de-aș putea să imortalizez iubirea
ce-o pun pe chipul tău angelic doar c-un sărut,
ar ști întreaga lume că ești a mea minune
că fără tine sunt doar un pumn de lut.

Georgeta Istrate

marți, 11 martie 2014

Îmbrățișarea, cea mai eficientă terapie



    


      Îmbrățișarea este un schimb de afecțiune, care are efecte chiar și după ce trupurile se desprind, aducând îmbunătățiri fizice și emoționale celor care o practică. Este un gest de iubire, de comunicare și  de atenție, care aduce numai beneficii: alungă stresul, îmbunătățește starea de spirit, are efecte pozitive asupra inimii și a memoriei, calmează, face să dispară sentimentul de singurătate, ne face mai buni, vindecă...

Doamne, ce bine e!

    Îi plăcea să îmbrățișeze femeile și bărbații deopotrivă. Avea loc un schimb de energie care o liniștea.  Dar nu îmbrățișa pe toată lumea. Numai pe cei care îi permiteau. Și nu, nu le cerea voie, își dădea seama după mimica feței sau după privire dacă acel om este capabil să primească  o îmbrățișare sau măcar ar încerca de dragul experienței. Pentru ea era ca un experiment,  o terapie. Când îi lua în brațe, simțea dacă omul se deschide sau  dacă acceptă îmbrățișarea doar ca pe un act mecanic, fără implicare. Erau aceiași oameni, unii zâmbeau și-i spuneau că mai vor, alții se topeau în brațele ei. De ce îmbrățișa oamenii?! Nu știa. Simțea nevoia s-o facă, dar nu în toate momentele. Într-o zi, în timp ce îmbrățișa o cunoștință, a simțit o fericire fără margini. În viața ei învățase că momentele speciale sunt foarte rare, iar acum trăia un astfel de moment. Când se desprinse din brațele lui, era transfigurată, cele câteva momente de grație se dilataseră, purtându-i sufletul printr-un loc plin de iubire. Părea că pentru câteva momente, nu fusese pe pământ, ci zburase la atitudini amețitoare, aducând cu ea o stare de fericire pentru care nu s-au inventat cuvinte. Exercițiul îmbrățișării se repeta zilnic, dar numai  o dată pe săptămână, când îl întâlnea pe el, era  posibilă acea fericire, căci  momentul devenea o sărbătoare. Când îl vedea, îi venea să alerge în brațele lui, ca în brațele unui iubit pe care-l căutase toată viața. Dar în ciuda entuziasmului, nu-și permitea să se exterorizeze așa în fața oamenilor. Fata observă că și lui îi place îmbrățișarea. Când se desprindeau unul de celălalt, păreau amețiți de fericire, se priveau uimiți și nu îndrăzneau să mai spună nimic.  Era o stare așa specială, încât amândoi căutau un moment să se cuprindă din nou în brațe. Fata nu înțelegea cum o simplă îmbrățișare poate să îi ofere atâta fericire.  Câteodată, în timp ce el o strângea la pieptul lui, exclama: Doamne, ce bine e! Închideau ochii amândoi și, dacă nu ar fi avut și alte treburi, ar fi stat așa ore în șir. Când el se îndepărta, ei îi dădeau lacrimile, căci știa că toată această fericire,  curând, îi va fi luată.
   Avea experiența anilor trecuți -  de fiecare dată când găsise o oază de fericire, viața, destinul sau zeii deveniseră așa geloși, că făcuseră în așa fel încât starea de fericire să dispară din viața ei. De ce de data asta lacrimile îi usturau obrazul? 
    Poate că obiceiul ei de a îmbrățișa oamenii era un mod inconștient de a găsi o stare ca aceasta. Acum, că o găsise ca pe o comoară, aștepta să-i fie luată. Cândva avusese un om în viața ei care o iubise enorm și fiecare clipă petrecută cu el pentru ea însemnase raiul. În scurt timp, el a plecat spre stele, lăsând-o cu amintiri atât de frumoase și dureroase încât își dorise să se afunde într-o prăpastie din care să nu mai iasă niciodată. Acum, acest om își deschidea brațele să o strângă la piept, ca un balsam pe o rană încă deschisă. Era ca și cum el s-ar fi întors special pentru ea...

Georgeta Istrate

miercuri, 5 martie 2014

Despre politică, la o cafea






     După 25 de ani de la așa zisa revoluție, în România nimic nu merge bine. Politicienii se ceartă, orgoliile sunt la înălțime maximă, statul nu se implică în nimic, părem oamenii nimănui. Ne autodistrugem și nu ne pasă. Sărăcia este din ce în ce mai mare, hoții din ce în ce mai mulți. Un loc de muncă pentru un om care vrea să trăiască cinstit este greu de găsit. Dacă te angajezi la patron, oricât de mult ai munci, tot nu va fi mulțumit. Îți arată ușa și îți aruncă în față că, dacă e ceva ce nu-ți convine, poți pleca, deoarece  o mie stau la ușă ca să-ți ia locul. Dacă ai peste 40 de ani, șansele să-ți găsești un loc de muncă scad dramatic. Ce mai rămâne de făcut?

Statul, cel mai rece dintre monștri

    Și de ce tinerii nu mai au curajul să întemeieze o familie, de ce a devenit atât de greu să supraviețuiești, când omenirea a atins totuși un grad de evoluție? Sau e doar o părere? Doamne, ce greu e să ieși din casă și să vezi oameni flămânzi, fără casă, fără un loc de muncă, ființe ale nimănui. Și iar îmi vine în minte statul, care nu știu de ce naiba nu se implică. Dar ce este statul? Filozoful englez Thomas Hobbes (1588-1679) asemăna statul cu un monstru biblic, numit Leviathan,  despre care vorbește Cartea lui Iov, a cărui răutate poate fi anihilată doar de puterea lui Dumnezeu. Ei bine, Hobbes numește statul Leviathan,  nu în ideea de a-i sublinia tirania, ci de a-l ridica la nivel de Dumnezeu muritor. Ideea lui Hobbes este preluată și de Friedrich Nietzche, acesta numind statul ”cel mai rece dintre monștrii reci”, care devorează energiile individului. Dar ce spune dicționarul explicativ despre stat? - ”Instituție suprastructurală, instrument principal de organizare politică și administrativă prin intermediul căruia se exercită funcționalitatea sistemului social și sunt reglementate relațiile dintre oameni; teritoriul și populația asupra cărora își exercită autoritatea această organizație”
    Până la urmă statul ar trebui să fie un  monstru sau un protector al cetățenilor săi? Dacă aruncăm o privire în țărișoara noastră, ne apucă jalea. Dar statului, această creatură artificială, nu i se poate schimba sufletul? În fond și la urma urmei, în spatele acestei instituții, se află tot oameni. Ei trebuie schimbați cu unii care nu rămân indiferenți la problemele cetățenilor acestei țări. Este oare posibil? Teoretic, merge, dar practica ne omoară.  Nu cumva monstrul cu suflet artificial le implantează și oamenilor din spatele lui această însușire? Dacă ieși pe stradă și întrebi oamenii de le este bine, să nu te miri că sunt nostalgici după perioada comunistă.  Chiar zilele trecute, un bărbat îmi spunea că : ” în timpul lui Ceaușescu ne plângeam că nu găsim mâncare în magazine, iar acum e mâncare destulă, dar nu avem parale. Asta nu se cheamă tot înfometare? Ce afacere am făcut cu revoluția? Nici una! Nu s-a schimbat nimic, e aceeași Mărie cu altă pălărie. Nu vezi? Poporul ăsta este disperat. Suntem într-o luptă pentru supraviețuire care întrece chiar legile junglei. Ne pleacă tinerii la muncă în străinătate, am ajuns slugi pe la alții, vai de capul nostru! Eu am doi copii și mi-e groază să mă duc acasă fără o pâine. Ei aleargă înaintea mea și mă întreabă ce le-am adus. Îmi plânge inima. Și liniștea din casă s-a dus dracului, că în fiecare zi am ceartă cu nevasta din cauza sărăciei. Îmi vine să urlu, dar cine m-aude? ”
  Și câți nu sunt ca el?  Un popor întreg știe discursul ăsta, nu pentru că l-a învățat pe dinafară, ci pentru că îl trăiește ca pe un coșmar. Dacă te uiți la televizor, constați că a crescut numărul avorturilor, că se înmulțesc tâlhăriile, că tinerii se sinucid din lipsă de perspectivă, că oamenii talentați ai acestui  pământ aleg să-și ofere creativitatea și talentul în nu știu ce țară de pe planetă. Două sunt motivele pentru care fac asta: recunoașterea meritelor și banii. Oare statul român nu-și poate ocroti și stimula geniile? Sau nu vrea?  Și...la naiba!  Politicienii noștri continuă să se certe, habar nu au de ce sunt acolo, nu vor să coboare din mașinile lor luxoase să vadă chipul României înlăcrimate și suferinde. Chiar nu e nimic de făcut?

Care este locul nostru sub soare?

      Zilele acestea am stat de vorbă cu  domnul  Ștefan Dumitrescu, președintele Asociației Pensionarilor din România. De câte ori îl întâlnesc, am speranța că mai sunt oameni în țara asta, adevărați fii,  care o iubesc și ar face orice să-i fie bine; de câte ori îl întâlnesc, am o părere de rău că sunt prea puțini oameni care iubesc țara asta cu adevărat : ” oamenii tineri din România ar trebui să înțeleagă că ei sunt stăpânii  de fapt și de drept ai acestor meleaguri, că ei trebuie să muncească, ei trebuie să conducă și tot ei trebuie să ducă țara asta mai departe. Noi suntem pensionari, dar  cât încă mai  avem putere, vă puteți baza pe noi.  Oameni buni! O familie nou creată,  un bărbat și o femeie, înseamnă doi vâslași care pleacă într-o călătorie grea pe oceanul vieții.  Când se va porni furtuna, când se  vor ridica  valurile, dacă barca  are o fisură, apa va intra și o va scufunda. Ce mai facem atunci? Unde mai mergem cu țara asta? Care este locul nostru sub soare?
 Din păcate, unii abia așteaptă să ne desființeze ca stat. N-ați observat această ofensivă împotriva statului?  Toți zic: statul român e incompetent, statul român e așa și pe dincolo... Nu statul român conduce o serie de lucruri, ci oamenii care vremelnic îndeplinesc  funcții în statul român!!! Statul suntem noi toți! Și e cel mai bun sistem de organizare a comunității umane inventat până acum. Și atunci, eu dau în stat?!  De ce alții nu dau în statul lor? De ce francezul nu dă în statul lui? De ce spaniolul nu dă în statul lui? ...”

Societatea civilă – medicamentul care ar trebui să oblojească rănile

  ” Partidele vor să pună mâna  pe putere.  Noi, societatea civilă, nu ar trebui să ne facem că suntem ca... vodă prin lobodă! Partidele politice și-au încălcat promisiunile, niciun partid nu mai este viabil. De pildă,  USL – ul a venit la putere din dorința de  guverna, nu i-a interesat doctrina, nu i-a interesat ce spun oamenii, ei au venit pe fondul marii nemulțumiri față de Băsescu. Ei nu au venit hotărâți  să facă ceva bun în țara asta. În timpul campaniei, Ponta și Antonescu au avut același discurs.  După ce s-au așezat la guvernare, au schimbat discursul. Au zis: acum nu mai suntem pe poziția de a cere ceva, acum suntem deja  pe scaune de piele. Cu alte cuvinte, guvernăm! Acum e chiar mai rău, că s-au desființat...
   Ce este societatea civilă?! Nicolae Manolescu spune că această societate civilă  ”este ansamblul formelor de organizare care asigură o solidaritate și o capacitate de reacție spontană a indivizilor și a grupurilor de indivizi față de deciziile statului și, în general, față de tot ce se petrece în viața de zi cu zi a țării”. Altfel spus, societatea civilă nu e altceva  decât acel medicament care trebuie să oblojească durerile societății. Dar ce se întâmplă în realitate? Sub ochii noștri, cu banii noștri, cu toată avuția noastră, ei vând, nu ne întreabă, nu ne consultă și, mai mult, ne fac viața grea. Mă așteptam ca Victor Ponta, în calitate de șef al guvernului, să strângă toate organizațiile și să spună:  măi oameni buni, eu, ca prim ministru, asta pot să fac pentru voi! Veniți cu toate problemele și soluțiile care pot să îmi dea o mână de ajutor să conduc această țară. Ne consultăm în toate problemele, de-s bune sau rele! Dar, nu! Pe ei nu-i interesează ce ne doare pe noi!”

Georgeta Istrate