Zâmbetul ca terapie

   Cred că cei care au inventat filmele comice au ştiut că râsul este bun pentru sănătate. Unde  strică tristeţea, vine veselia şi repară.

      Râsul alungă depresia,  prelungeşte considerabil viaţa, este cea mai eficientă  metodă de comunicare. Mai mult, tradiţia spune că, dacă răul este luat în râs, îşi pierde maleficitatea. Ei, şi dacă uneori te gândeşti că viaţa poate fi un joc, nicio boală nu te va mai atinge. Jocul provoacă zâmbete care te fac mai optimist, obstacolele par mai uşor de trecut şi astfel emoţiile negative dispar. Acestea fiind spuse, putem concluziona că râsul este şi o metodă de igienă emoţională.

Miracolul de pe DVD

     Eram la nunta unor prieteni.  Într-un moment al petrecerii, am fost invitată la dans de un personaj cunoscut, dar  lângă care mi se face mereu rău. Unul dintre noi, cu siguranţă, are mai multă energie negativă!Nu am avut încotro, a trebuit să accept, căci nuntaşii o cereau. În timpul „supliciului” un băieţandru s-a apropiat cu aparatul de filmat şi m-a rugat să zâmbesc. Am făcut-o, dar inima-mi plângea, căci mă durea triumful partenerului. Şi asta se vedea pe faţa mea, dar eu nu conştientizam atunci.  
    La vreo două săptămâni, prietenii la a căror nuntă participasem, mi-au dat  DVD-ul cu petrecerea înregistrată. Eram curioasă, căci nu mai fusesem filmată până atunci. Am ajuns şi la  momentul în care executam dansul „comandat”. M-am privit şi aproape că nu m-am recunoscut. Eram foarte supărată, mâinile încercau parcă să ţină la o distanţă cât mai mare  partenerul respectiv. Nu observasem până atunci că supărarea mă urâţeşte la propriu. Apoi, am putut să văd  momentul în care puştiul mă atenţiona că sunt filmată şi mă ruga să zâmbesc. Am afişat un surâs, apoi, când am realizat  că mulţi dintre invitaţi erau cu ochii pe mine,  am râs de-a binelea. Pesemne  momentul mi s-a părut comic.  Am pus pauză filmului, căci ceea ce observam era de-a dreptul un miracol. Acel zâmbet larg îmi luminase chipul şi mă făcea  mai frumoasă decât mă ştiam eu...


Râsul întinereşte şi înfrumuseţează

     Din ziua aceea, indiferent cât de mult sau puţin agreez un personaj, zâmbesc. Nu numai că mă simt bine, nu numai că-mi atenuează reacţiile negative, dar îmi induce şi o stare de fericire. De ce?!  Am căutat răspunsul la  persoane care au analizat râsul  de-a lungul anilor:

-        surâsul şi râsul relaxează, eliminând astfel  unele tensiuni mai vechi
-        protejează organismul de boli
-        încetineşte procesul de îmbătrânire
-        măreşte secreţia de endorfine ( hormonul fericirii)
-        întăreşte sistemul imunitar al organismului
-        reduce tensiunile musculare şi arteriale
-        are efect tonic asupra plămânilor şi a circulaţiei sanguine
-        stimulează memoria, dezvoltă imaginaţia şi creativitatea
-        elimină durerea, fizică şi psihică
-        vindecă inima
-        îmbunătăţeşte capacitatea sexuală, etc.

Râdeţi, fraţilor, râdeţi!

      Simţul umorului diminuează orgoliile, apropie oamenii, micşorează imaginaţia pesimistă, disperarea, mânia, plictiseala, cinismul, evită lezările sufleteşti. Umorul sincer, lipsit de răutate şi prefăcătorie,  face viaţa mai frumoasă,  descoperă dorinţa de joacă a sufletului. Trebuie să simţi comicul din fiecare lucru, căci dacă vezi numai partea goală a paharului, intri într-un con cenuşiu din care cu greu mai poţi ieşi. Vizionează cât de des comedii, priveşte din nou desenele animate care te făceau să râzi în copilărie, ţine aproape  o carte cu glume sau bancuri. Dacă nu ai altceva la îndemână, pune pe cineva să te gâdile, chiar dacă nu îţi place. Întoarce-te la starea de copil, chiar dacă ai o vârstă...respectabilă! Sunt contraindicate glumele proaste, bufoneriile sadice ori masochiste, sarcasmul cinic ori râsul forţat, căci acestea mai mult te fac să plângi. Râsul din inimă ajută persoanele lipsite  de voinţă sau complexate.  Dacă ai inima  „zdrobită”,  ar trebui să stai pe lângă persoane altruiste, vesele, cu simţul umorului.     
   Iată ce spune unul dintre susţinătorii terapiei prin râs, Lenny Ravich: “Sfatul meu pentru toată lumea este să găsească umor şi bună dispoziţie în fiecare zi. Nu încetăm să mai râdem pentru că îmbătrânim. Îmbătrânim pentru că am încetat să mai râdem”.
Cu atâtea beneficii, nu pot decât să spun: râdeţi, fraţilor, râdeţi!

Georgeta Istrate

Suflet otrăvit




Spuneai lumii că eşti prietena mea…

Dintre făpturile toate
Te-ai dovedit a fi cea mai rea,  
Tu  judeci pe nedrept viaţa mea
Te lauzi c-ai soluţii  şi dreptate

Ştii bine  să te foloseşti de oameni
Ca de nişte proprietăţi,
Apoi, fără să le iei în seamă sufletele,
Îi răneşti cu otrăvite săgeţi.

Într-o zi, zâmbind, mi-ai deschis o uşă
Şi eu, naivă, crezând că te-ai schimbat
Şi că a dat norocul peste mine
Am cedat ispitei şi,  iată,  am intrat!

Tu ai zâmbit din nou, răutăcioasă,
De parca raiul era la mâna ta,
Mi-ai spus să ies, vezi doamne, diplomat
Şi după mine, uşa ai blocat.

Ai vrea îngenuncheată să mă vezi
Şi lacrimile-n valuri să curgă peste tot,
Să te implor, ca sclavul ce plânge pentru-o pâine
Şi tu, de sus, să-mi spui că”dragă, nu mai pot!”

Aştepţi, poate, şi-acum să vin umilă,
Al tău cherem să fie mulţumit,
De tine vreau să uit, nu-mi trebuieşte milă
Căci masca ce o porţi e-un suflet  otrăvit.

Georgeta Istrate

Remember Maica Tereza (ultima parte)


« Cristos strălucitor »

    Una  din rugăciunile pe care Maica Tereza ne invită s-o rostim este cea a cardinalului Newman: « Dragă Iisuse, ajută-mă să răspândesc parfumul tău oriunde merg. Inundă sufletul meu cu spiritul Tău şi cu viaţa Ta. Pătrunde întreaga mea fiinţă, atât de adânc încât întreaga mea viaţă să poată fi numai o strălucire a vieţii Tale. Străluceşte prin mine şi fii prezent în mine în aşa măsură, încât fiecare suflet pe care  îl întâlnesc să poată simţi prezenţa Ta în sufletul meu. Fă aşa încât ceilalţi să mă privească, şi să nu mă vadă pe mine ci numai pe Iisus. Rămâi cu mine, căci atunci voi începe să strălucesc aşa cum străluceşti Tu ; să strălucesc într-atât încât să fiu o lumină pentru ceilalţi ;lumina, o Iisuse, vei fi tu strălucind asupra celorlalţi prin mine. Fă să te propovăduiesc fără predici, nu prin cuvinte, ci prin prezenţa mea şi prin forţa pe care faptele mele o exercită, pentru ca să transpară în chip văzut plinătatea iubirii pe care ţi-o port.Amin ».
    
      Pentru ea,  nu contează apartenenţa religioasă atâta vreme cât vrei să ajuţi. În capela fiecărei case înfiinţate de Maica Tereza, lângă Iisus pe cruce, stau scrise cuvintele : « Mi-e sete ».Regulile Misionarelor Carităţii  fac zidurile să vorbească : « Mai mult decât orice altă congregaţie, noi avem nevoie de sărăcie adevărată. Ea ne oferă detaşarea şi libertatea necesare pentru a înţelege lumea în care lucrăm.Avem nevoie de tăcere pentru a atinge sufletele şi avem nevoie de zâmbet pentru că nu vreau să faceţi minuni cu obrăznicie.Prefer să faceţi greşeli cu gingăşie. Zâmbiţi, zâmbiţi mereu »

O viaţă ca o rugăciune

    

    Agnes Ganxhe Bojaxhiu,de origine albaneză, se naşte la Skopje (Macedonia) într-o familie înstărită cu trei copii. La 18 ani este acceptată în rândul Surorilor Misionare de Loreto, la Rathfarham, Irlanda. La 1 decembrie 1928, cu numele de Maria Tereza a Pruncului Iisus, pleacă în India, unde-şi începe noviciatul la Darjeeling, la poalele Himalayei. La 24 mai 1937 îşi depune cele trei voturi :de sărăcie, castitate şi ascultare. Până la 18 august 1948 predă religia, engleza şi geografia la Colegiul Sf.Fecioară Maria, cartierul Entally, Calcutta unde ajunge directoare.În anul 1948,primeşte  aprobarea Papei Pius al XII-lea, de a părăsi  ordinul  de Loreto şi de a se ocupa de indienii cei mai săraci, rămânând totuşi călugăriţă. Pe lângă cele trei voturi, Maica depune şi pe cel al carităţii. Ca să se familiarizeze cu bolnavii şi să capete cunoştinţe medicale, merge la Patna unde urmează cursuri de infirmerie timp de trei luni, cursuri  obligatorii în cariera unică pe care şi-o alesese. Pentru început, deschide o mică şcoală în cel mai mizerabil cartier din Calcutta: Moti Jheel, unde îi învaţă pe copiii indienilor literele alfabetului şi le citeşte primele poveşti. La 7 octombrie1950,  obţine aprobarea pentru înfiinţarea la Calcutta a Congregaţiei Misionarelor Carităţii. Ordinul are la bază două realităţi vizibile: Iisus întrupat în euharistie şi Iisus întrupat în săraci. Era primul pas spre a-şi împlini visul de a oferi celor mai săraci dintre săraci o viaţă sau o moarte demne de o fiinţă umană. Astfel iau naştere Casa muribunzilor, Casa copiilor, Oraşul leproşilor. Nici o boală nu o sperie chiar dacă este vorba de SIDA , lepră iar cele mai urâte plăgi n-o fac decât să se implice mai mult. Ea nu judecă şi nu caută vreo vină cuiva. Pur şi simplu face tot ce-i stă în putere să elimine sau să atenueze suferinţa. Iniţiativa sa atrage mii de tinere a căror vocaţie este compatibilă cu a ei. La 1 februarie 1965, Congregaţia Misionarelor Carităţii devine o instituţie de drept pontifical astfel că maica are permisiunea de a deschide case pentru dezmoşteniţii soartei în toată lumea. De-a lungul vieţii  a primit sute de premii şi distincţii, titluri academice honoris causa, dar cel mai prestigios dintre ele este premiul Nobel pentru pace, la Oslo, în 10 decembrie 1979.A trecut în nefiinţă la 5 septembrie 1997, în urma unui stop cardiac, lăsând în urmă 450 de case răspândite în diferite ţări de pe glob, printre care şi România. La 19 octombrie 2003, Maica Tereza este beatificată de către Papa Ioan al II-lea, fiind sărbătorită la data de 5 septembrie a fiecărui an.

     Viaţa Maicii Tereza poate fi un indicator pentru aceia dintre noi pentru care nici un model nu ni se potriveşte, nu ne găsim vocaţia sau nimic nu ne mai motivează. Acolo, în cămările timpului se ascund caractere demne de luat în seamă care, pe deasupra, deschid perspectiva unei veşnicii alături de Dumnezeu. Şi dacă îl ai pe El, ai totul! Pentru că numai El dă valoare fiinţei noastre.

Georgeta Istrate

Remember Maica Tereza (partea a II - a)


«Dumnezeu mă cheamă» 

     Chemarea lui Dumnezeu este ca o putere extraordinară care o însufleţeşte şi, cu fiecare zi care trece,  este tot mai entuziasmată,  mai nerăbdătoare să-şi înceapă noua misiune.Scrie o scrisoare Vaticanului, în care îşi destăinuie dorinţa de a-L sluji pe Iisus,  precum şi cererea de a părăsi ordinul Loreto pentru a împărtăşi soarta săracilor:”…doresc cu umilinţă să încep o viaţă foarte diferită  de cea pe care am trăit-o până acum în mănăstire, pentru a-mi oferi viaţa săracilor, în slujire totală, pe urmele Sfântului Francisc de Assisi. Din septembrie 1946, Dumnezeu mă cheamă astfel. Pentru a desfăşura această muncă, în rugăciune şi jertfă, este necesar să mă apropii de săracii de pe stradă şi să devin săracă  asemenea lor, pentru a vedea în fiecare sărac pe Hristos…” După ce primeşte aprobarea Papei Pius al XII-lea, în vara lui 1948, părăseşte siguranţa mănăstirii doar cu câteva rupii în buzunar, Rozariul şi două sari-uri albe cu dungi albastre ca seninul  cerului din pânza cea mai ieftină. Apoi, pleacă în stradă acolo unde-şi aflase vocaţia. Poartă cu ea  o nesfârşită dorinţă de a dărui iubire şi compasiune, de a se dărui pe sine. Ştie sigur că darul,  odată plecat de la ea, se întoarce însutit. Acest dar nepreţuit care te goleşte, dar care te şi sporeşte în acelaşi timp este iubirea de aproape. Ea nu aşteaptă ca bolnavii să-i ceară ajutorul. Pleacă în căutarea lor, îi culege de pe străzi. Mai întâi înfiinţează “Casa muribunzilor”, un loc lângă templul zeiţei Kali, unde aerul greu poartă în el mirosurile antisepticelor şi ale rugurilor întreţinute de arderea trupurilor moarte, amestecate cu parfumul florilor de la picioarele zeiţei. Peste toate, moartea insensibilă la durere se luptă cu această fiinţă micuţă care mai crede că omul poate să moară cu demnitate, nişte mâini pot să-i mângâie fruntea rece sau ai cărei ochi îl pot privi cu blândeţea de care poate că nu a avut parte toată viaţa lui. Câteva clipe de alinare ca plecarea să-i fie mai uşoară ! Pasiunea ei pentru săraci a atras sufletele în ale căror inimi dormea neactivată cariera iubirii lui Dumnezeu. Mâinile Maicii Tereza s-au înmulţit, căci probabil,  mulţi erau în căutarea unui scop nobil în viaţă, iar acum îl găsiseră. În plus, săracii lumii pot fi consideraţi  materializarea predicii de pe munte a lui Iisus. Sărăcia şi boala te obligă să dechizi ochii sau să-i închizi, răscolesc şi răstoarnă parametrii logici umani, transformă şi înalţă sufletul făcându-l să atingă cerul.
 
O atitudine şocantă

    Cred că cele mai frumoase mâini  ce s-au născut vreodată sunt ale sfinţilor, din rândul cărora face parte şi Maica Tereza.  Mâinile acestei făpturi micuţe nu s-au dat la o parte şi nu li s-a părut prea greu sau prea umilitor şi degradant    cureţe trupuri mâncate de viermi, furnici sau şoareci ;  să spele şi să hrănească guri îmbăloşate ;  să îngrijească trupuri chinuite de boală sau să mângâie frunţi ce se zbat în agonie. Nu poţi despărţi sărăcia de fiinţa ei. Ele sunt una şi  aceeaşi, se confundă, se contopesc.Ruptă din contextul sărăciei şi al mizeriei unde ştie întotdeauna ce are de făcut adaptându-se oricărei situaţii, este parcă o fiinţă incompletă.  Scriitoarea Franca Zambonini în cartea sa despre viaţa  Maicii Tereza spunea:”La Universitatea din San Francisco din California, în biroul administratorului Gjon Sinishta, totul este confortabil, răcoarea aerului condiţionat, mochetă moale, mobilă masivă, secretară discretă care ne serveşte cafeaua şi dispare.Pare a fi un loc nepotrivit pentru a vorbi aici despre Maica Tereza, profetă neînţeleasă, mai mult decât oriunde altundeva, în această parte bogată a lumii. În India, când Maica Tereza spune  « cei mai săraci dintre săraci », înţelegi în profunzime ce vrea să spună.În California, unde sănătatea este o obligaţie şi frumuseţea un cult, iar bogăţia un semn calvinist de bunăvoinţă divină, Maica Tereza poate părea o bătrână excentrică, îmbrăcată exotic în stil hippy, care umblă cu geanta ca acele bag ladies, vagaboandele. Aşa au considerat-o într-o zi catolicii din San Francisco; persoane bine, care au considerat că atitudinea ei este şocantă dacă nu chiar ofensatoare.”
      Într-adevăr, Maica Tereza este incompatibilă cu bogăţia şi aroganţa pentru că alesul ei este Isus.Şi Lui îi este sete, îi este rău, este bolnav şi fiecare fibră a trupului Lui este o agonie în ghearele morţii. El îi cere ajutorul prin ochii atâtor oameni. Şi nu a găsit o altă fiinţă decât pe a ei, cea mai slabă şi neputincioasă dintre toate. De ce ?! Pentru că puterea lui Dumnezeu s-a arătat întotdeauna în cei slabi şi umili în cei care I s-au abandonat total în ascultare. Cine ar fi crezut că acţiunea Maicii Tereza  va căpăta dimensiuni planetare şi că ea va revoluţiona lumea? Cine ar fi crezut că atâtea fiinţe, în inimile cărora stătea adormită  vocaţia milei şi a iubirii de aproape, se vor înrola în această armată al cărei lider este ea, aleasă de Providenţă să-I facă lucrarea? Cine ar fi crezut că autorităţi şi oameni bogaţi laolaltă îşi vor deschide visteriile pentru a-i sprijini opera ? Pentru că aceasta, cu siguranţă, este opera lui Dumnezeu :”Nu eu atrag ajutorul oamenilor, ci săracii. Eu sunt doar un creion de care se serveşte Dumnezeu pentru a scrie ce vrea”. 

Georgeta Istrate

Remember Maica Tereza (partea I)

   “ După sânge şi origine sunt albaneză. Am cetăţenie indiană. Sunt călugăriţă catolică.În inimă, aparţin cu totul inimii lui Isus.Miracolul cel mai mare este că Dumnezeu se serveşte de lucruri mici ca noi.Ne foloseşte pentru a realiza opera Sa”.

Formula fericirii

    Într-o lume în care sărăcia şi bogăţia nici măcar nu se mai urăsc,  ci pur şi simplu se ignoră, o lume în care viaţa şi moartea dansează împreună  valsul suferinţei atât de dureroase ai putea sa zici că nu mai este nimic de făcut să schimbi situaţia.Chiar dacă nu-ţi place, spui că nu ai încotro şi te afunzi în ignorare,  consolându-te cu ideea că singur nu poţi schimba lumea şi că oricum nu este treaba ta s-o faci. Totuşi, în acest haos descurajator şi resemnant, o făptură mică şi slabă deţine cheia care poate schimba totul: iubirea. Dacă i-ai fi ştiut intenţiile încă de când îi încolţiseră în minte, cu siguranţă ai fi sfătuit-o să stea cuminte în banca ei pentru că va fi înghiţită de “ocean”.Greşit. Intenţiile ei sunt astăzi certitudini, ca nişte izvoare dătătoare de viaţă întinse pe suprafaţa pământului, ca venele ce poartă sângele într-un trup.  Pentru Maica Tereza găsirea fericirii nu a fost o misiune imposibilă. Ea a reuşit ca nimeni altcineva să dea clipei un scop, nelăsând-o să plece în sanctuarul timpului aşa goală şi tristă, aşa de săracă. A împodobit-o cu frumuseţea unei fapte, a încoronat-o ca pe o regină. Acolo, în sarcofagul timpului, clipele Maicii Tereza strălucesc în întunericul uitării, luminând cărări întortocheate şi ne cheamă la acţiune.

Vino, fii lumina Mea!

     Timp de douăzeci de ani, Maica Tereza a dus o viaţă monahală liniştită în mănăstirea Loreto din Calcutta predând catehismul,engleza şi geografia la colegiul din Entally.Avea o înfăţişare luminoasă iar zâmbetul nu-i lipsea niciodată de pe buze. Liniştea paradisiacă a mănăstirii, grădinile de flori, arborii şi lacul, slujbele şi rugăciunile îi asigurau o viaţă simplă, curată, aproape de Dumnezeu. Şi, într-o zi,  a părăsit siguranţa confortului de la Entally, adierea ventilatoarelor, statutul de profesoară şi veselia elevelor, deoarece că visul ei era altul…Un vis unic, care trebuia adus la viaţă pentru că numai astfel strălucirea lui va putea fi  o lumină şi un scop pentru ceilalţi. Cunoştea viaţa săracilor Indiei de la distanţă, protejată fiind de zidurile mănăstirii. De la fereastra ei văzuse trupurile acelea muribunde şi bolnave înşirate pe trotuare, copiii goi, murdari şi flămânzi, poate chiar a fost supărată când vreun bogat, îmbrăcat în haine luxoase, îşi făcea cărare printre ei, fără măcar să-i privească. Ca şi cum, dacă i-ar fi privit sau inima i s-ar fi înmuiat la vederea suferinţei, ar fi fot pierdut. Mizeria şi orgoliul preferau să se ignore. Însă totul avea să se schimbe după un scenariu al cărei protagonistă nu putea să fie decât ea, Maica Tereza. Ziua revelaţiei avea să fie aceea în care, bolnavă de tuberculoză fiind, călătorea spre Darjeelig, la mănăstirea Loreto de la poalele Himalayei pentru a-şi vindeca plămânii în aerul puternic parfumat al câmpurilor de ceai şi înălţimile albe ale piscurilor de zăpadă. Poate că Dumnezeu are nevoie să ştie dacă lumea îl mai iubeşte, dacă nu cumva inima lumii a fost cucerită în totalitate de rău şi poate că mai vrea să ştie dacă El mai are loc, dacă pentru El s-ar mai vărsa o lacrimă sau ar mai ieşi la iveală puţină milă…Astfel inima Maicii Tereza este încercată în acel tren care purta în el oameni şchiopi, orbi, leproşi, săraci ai căror priviri erau pierdute şi de pe care zdrenţele murdare atârnau acoperind schelete mutilate de foame şi boală. În acel moment, măicuţa vede uluită în fiecare făptură chipul lui Iisus care plânge şi cere ajutor. Îi priveşte cu uimire ca şi cum acum ar vedea pentru prima oară. Transfigurată astfel, Maica Tereza  aude glasul celui pe care îl iubea atât de mult şi căruia îi închinase viaţa: Iisus. Acele cuvinte divine au avut puterea să facă din ea ceea ce nici ea însăşi nu credea că poate face:”Vino, fii lumina Mea!”

Georgeta Istrate

Cum să fac?



Cum să traieşti fără să fii rănit?
Cum să trăieşti fără să răneşti?
Când,oricât te-ai strădui,
Este mereu cineva care te huiduie,
Aruncă în tine cu pietre
Fiindcă nu-i place părul tău
Nu-i place culoarea ochilor
Sau cine ştie ce motiv o avea...


De ce este mereu cineva care te pedepseşte
Pentru că l-ai ajutat când era în suferinţă?
De ce te suspectează
Că, prin fapta ta,
Ai vrut să-ţi faci...imagine ? 

Cine să-i mai înţeleagă
Pe cei care cer fără să dea,
Pe cei care au şi tot ar mai vrea
Pe cei ce-şi fac loc
Cu coatele, cu banii, cu tonul,
Câlcandu-te pe tine în picioare
Chiar dacă înainte cu un minut
Probabil le-ai salvat viaţa?
Cum să te fereşti de vorbele lor
Ca focul, ca veninul ucigaş
Născute din limbile lor ascuţite?


De ce sunt vinovată  pentru că sunt ?
De ce mă răstigneşti doar pentru că respir ?
Cine te crezi ?

Cum să trăiesc, Doamne, fără să fiu rănită ?
Cum să fac să  nu rănesc pe alţii?

Georgeta Istrate

Dorinţă în ziua de Dragobete


Să am  căldura unei mărinimoase inimi,
O mângâiere să simtă ar vrea obrazul,
Privire  blândă şi plină de iubire
Şi două mâini să mă cuprindă cu ocrotire.

Şi gândul lui să fie doar la mine
Să-mi dea din bunătatea lui divină
Şi să visăm ţinându-ne de mână
Că aripi ne-au crescut ş-atingem altă lume.

O, bunătate! Ia chip de om şi vino către mine
Să te iubesc, să mă iubeşti, cum n-a făcut-o nimeni,
Să unim fericirea cu pacea şi speranţa
Pe-o astfel de iubire mi-aş da până şi viaţa!

Georgeta Istrate

La psiholog. De vorbă cu Florentina: Forța cuvintelor stă în emoția rostirii

  - Cât de importante sunt cuvintele? Care este puterea lor?   -   Cuvintele se formează în interiorul nostru. Limbajul este un rezult...