Părintele Ion Buga: "sunteţi obligaţi să înviaţi!"

    

    Astăzi, în ziua Învierii Domnului Iisus Hristos, gândul mă poartă către  preotul care, prin cuvintele sale şi prin vocea sa, mi-a pătruns în suflet. El nu este ca ceilalţi preoţi! Este deschis, cu el poţi dicuta orice subiect, indiferent din ce domeniu ar fi. El este capabil să pună imaginile vieţii de zi cu zi  în concordanţă cu  învăţătura creştină. Cuvintele sale ne arată mai bine legătura dintre pământ şi cer.  Predicile lui nu sunt despre lucruri abstracte, nu sunt despre lucruri îndepărtate de noi şi de viaţa noastră.  Predicile lui arată spre noi, aici şi acum! Ne arată  caracterele, felul în care reacţionăm. Şi dor cumplit! Pentru că ne fac să ne ruşinăm de egoismul nostru.
      Poate vă întrebaţi cine este omul acesta. Vorbesc despre părintele Ion Buga, a cărei predică despre înviere o voi reda în continuare...


DUMINICA ÎNVIERII DOMNULUI 

 (30 aprilie 2000- orele 3)

    "Ne-am întâlnit în biserică, în Săptămâna Mare, şi „am împlinit legea şi proorocii”. Am încercat să realizăm şi răstignirea,  şi îngroparea. Acum ne opintim la înviere. Eu am recunoscut sincer că nu am prea reuşit  cu răstignirea şi cu îngroparea. Am rămas la suprafaţa problemelor. Nu ne-am integrat personal şi real. Cu învierea este şi mai greu. Aparent, s-ar zice: acum e de noi! Ne lăsăm mai greu la cruce, la durere. La înviere, merge! Învierea este bucurie. Este bucurie, dar această bucurie nu este  nimic altceva decât preţul  durerii, dacă acea durere a fost adevărată. Nefiind aceea adevărată, aceasta nu are cum să fie reală.

Un plânset care zguduia pereţii Bucureştilor

      Purtând astăzi în suflet sentimentul  sincer al neputinţelor noastre clar exprimate, Dumnezeu mi-a scos în cale momentul  care să sfâşie inima acestei neputinţe. Veneam prin centrul Bucureştiului .Undeva, pe la cinematograful Luceafărul,   un copil al străzii (nu mai era copil, era deja mare) destul de handicapat, urla cum nu am mai auzit: un plânset cutremurător . Se zguduiau pereţii Bucureştiului . L-am întrebat de ce plânge. Nici el nu ştia de ce plânge. Plângea el pentru neputinţa noastră. Nu a putut să-l domolească nimeni. Era urletul unui mileniu de fals, de neputinţă, de minciună, de cosmetizări, de ceremonii, de politică. Din religie (mai ales din religie) s-a făcut politică şi război.


În numele Lui Hristos, s-a minţit şi s-a ucis

      Aceasta veţi citi în istoria  de o mie şi ceva de ani. În numele lui Hristos s-a minţit şi s-a ucis. Şi astăzi la fel se face. Pe la orele 18-19, şefii partidelor salutau cu „Hristos a înviat!” poporul pe care îl mint în fiecare zi. Vă imaginaţi cum suna religia creştină  în gura acestora? Iar mi-am adus aminte de urletul copilului, singurul glas autentic. Acela nu mai minte. Mi-am mai adus aminte de un alt strigăt, poate chiar mai sinistru decât al acestui tânăr, victima noastră. Exact a celor de aici, începând cu mine. Dacă noi existăm aici, el cum mai este acolo? Noi ce suntem aici? Suntem creştini buni, oameni ai rugăciunii , oameni ai iubirii, ai jertfei.  Rezultatele unde sunt?  De ce în paralel cu noi există aşa ceva? Dacă el există, noi nu suntem. Nu se poate şi una şi alta. Undeva nu există ceva.


„Eu nu cred, eu sunt atee!”

       Mi-am adus aminte de un alt strigăt: undeva pe lângă Geneva,  o tânără liceană franţuzoaică , de o rară frumuseţe,  un chip al civilizaţiei ultramoderne sofisticate, era îmbrăcată frumos, cu îmbrăcămintea normală. M-a surprins aceasta la vârsta ei. Avea o amabilitate extraordinară. Am intrat în dialog câteva minute. Un dialog uluitor care s-a încheiat, printre altele, cam aşa (luni, după Învierea catolică) astăzi, voi nu vă duceţi la biserică? S-a apărat ca de ceva care se prăbuşea peste ea, ceva care o ameninţa cumplit: „nu, nu, eu nu cred, eu sunt atee; eu nu m-am dus niciodată la biserică!”. A rămas icoană creştină fără Hristos, fără biserică.

Cea mai mare sfâşiere

      Aceste două imagini le port. Cu acestea am venit să facem Învierea astăzi. Ameninţările sunt cumplite. Întrebarea este: putem să înviem alături de aceste două strigăte tulburătoare  care sunt rodul nostru? Mai ales al nostru, al preoţilor: NOI SUNTEM RESPONSABILI CU TOATE EŞECURILE LUMII. Dumneavoastră sunteţi de-abia în al doilea rând. Dumneavoastră sunteţi vinovaţi pentru că ne-aţi îngăduit nouă să eşuăm De ce să nu spunem? Poate chiar v-a convenit. Aveţi în noi un „alibi”. Avem dreptul să înviem , să ne înălţăm la Dumnezeu? Căci asta este învierea! Dumnezeu Se vede aici? Este pe chipul nostru? Nu ai cum să-L alungi de la înviere. Dar în acelaşi timp, în clipa aceasta, canalele Bucureştiului sunt pline de aceşti copii. Noi înviem, iar ei stau în canale. Vreţi sfâşiere mai mare? Este mare minciună pe pământ! Până aici a fost partea tristă. O să spuneţi: părinte, nu puteţi ierta măcar în noaptea aceasta! Eu vă iert, şi Dumnezeu ne iartă. Vă spun însă acestea ca să ştiţi că sunteţi obligaţi să înviaţi. Trebuie neapărat să înviem, în ciuda acestor realităţi.; porunca învierii este mai mare decât toate. Nu aş vrea însă să înviem la fel de uşor precum am trăit. Rodul traiului nostru superficial şi amatorist este cel de care am vorbit. Pentru înviere trebuie să găsim ceva în altă parte. Trebuie să scormoniom şi să găsim în noi o anumită putere, o putere pe care nu am folosit-o , pentru a putea învia, în asemenea condiţii. Acum un an a trebuit să înviem printre bombele din Serbia. Anul acesta războiul nu este mai mic: v-am arătat cum este. Este acelaşi dezastru , fie morţii din Serbia , fie copiii străzii de la noi , fie ateii din Franţa ( şi nu numai), în proporţie  de 60 la sută, după un sondaj de ultimă oră. Acesta este marele  război. Noi trebuie să-i înviem exact pe aceştia: pe cei morţi, şi pe cei vii care sunt mai morţi decât cei morţi. Dintre aceşti morţi, cei dintâi suntem noi.

Să ne apucăm de înviat!

    Nu vreau să vă descurajez de la înviere, dar vreau să vă provoc de aşa manieră încât chiar să reuşim să înviem. Şi nu numai noi să înviem; poate reuşim, la Sfânta Liturghie care  urmează, să-L aducem cât mai puternic pe Dumnezeu, să rezolve El ceea ce n-am putut noi. Numai o minune a Lui  ne mai poate salva în situaţia din care ne aflăm.
    Închei, rugându-vă din suflet să nu mai glumim cu învierea. Nu putem glumi cu Duhul Sfânt! Vă rog să ne ajutăm unul pe altul şi chiar să ne apucăm de înviat. A trecut vremea vorbelor. Ce vorbe frumoase s-au spus! Nu mai este loc de ele!  Acum să ne apucăm şi de treabă! Vă rog să luaţi aminte la această Liturghie a Învierii, să vedeţi cât înviaţi. Dacă nu veţi reuşi deloc, să plângeţi! Eu cred că veţi reuşi! Să ne ajute Dumnezeu să înviem în Liturghia vieţii!"

( Evanghelie şi Liturghie, Predici, vol II, Pr. Prof. Ion Buga, Editura Sfântul Gheorghe-Vechi, p. 198-201; fotografia este scanată de pe coperta volumului)



G. I.



Floare albă şi albastră, floare roşie ca focul!

     

  " Dacă cineva iubeşte o floare care nu există decât într-un singur exemplar în milioane de stele, asta e de ajuns pentru ca el să fie fericit cînd le priveşte. El îşi spune: „Floarea mea este acolo undeva… Dar dacă oaia mănîncă floarea, pentru el este ca şi cum, brusc, toate stelele s-ar stinge!"( Micul Prinţ, Antoine de Saint-Exupéry).


Grădinarul a uitat...

Floare albă şi albastră, floare roşie ca focul!
Eşti unică, eşti frumoasă, iar parfumu-ţi este dulce,
Te-am găsit însingurată, într-o  margine de lume,
Floare născută din soare, te-am ales să-mi fii norocul!

Să-ţi fiu veşnic grădinar, să-ţi dau apă, să-ţi vorbesc,
Să-ţi dau soarele din suflet, să-ţi dau dulce-mbrăţişare,
Să-nfloreşti ca nimeni alta, iar din zâmbetul tău tandru,
Să simt viaţa, să simt dorul, să-mi dau seama că trăiesc!

Chiar şi de departe el o ocrotea, cu iubirea lui - şoaptă de Zefir,
Mângâierea lui zilnic o-nflorea, fericirea ei - dulce  trandafir,
Numai că-ntr-o zi cerul s-a-nnorat, grădinarul pare că a şi  uitat
Timpul petrecut lângă floarea sa, de parfumul ei când se bucura!

Georgeta Istrate

    

  P.S. „Nu trebuie niciodată să asculţi florile. Trebuie să le priveşti şi să le miroşi. A mea parfuma planeta, dar eu nu ştiam să mă bucur de asta (...). Nu am ştiut să înţeleg nimic atunci! Ar fi trebuit să o judec după fapte,  nu după cuvinte. Ea mă parfuma şi mă bucura. Nu ar fi trebuit deloc să plec! Ar fi trebuit să ghicesc afecţiunea ei de dincolo de vorbele ei mari, orgolioase. Florile sunt atît de contradictorii! Dar eram prea tînăr ca să ştiu să iubesc.” (Micul prinţ, Antoine de Saint – Exupéry)



Iisus Hristos, Mielul Lui Dumnezeu


Un om cu înfăţişare cerească 


    Din cele patru Evanghelii reiese că guvernatorului  Ponţiu Pilat nu i-a făcut plăcere condamnarea la moarte a lui Iisus Hristos. În raportul său  către Cezarul Tiberiu, îi face Mântuitorului un portret emoţionant. El spune că Iisus avea avea în jur de treizeci de ani, privirea îi era dulce şi senină, iar înfăţişarea cerească. Toate acestea  contrastau cu înfăţişarea întunecată a celor ce-l înconjurau. De asemenea, guvernatorul a fost impresionat şi de cuvintele pe care Mântuitorul  le rostea. Secretarul acestuia spunea  că niciodată nu a citit în cărţi sau în lucrările  filozofilor, ceva ce ar semăna cu acele predici!  Impresionat de înţelepciunea şi blândeţea  lui Iisus , Pilat i-a dat voie să predice în libertate: „ Omul acesta nu era nici tendenţios şi nici  răsculător, şi eu l-am ocrotit cu protecţia mea,  poate necunoscută lui. El avea libertatea să  lucreze, să vorbească,  să facă adunări, să  ţină predici poporului şi să-şi aleagă ucenicii,  neîmpiedicat de niciun mandat pretorian”. Guvernatorul  recunoştea că această libertate a sporit ura evreilor împotriva lui Iisus, mai ales a celor bogaţi.  

„Iată-mă, am sosit!”

      Guvernatorul mai povesteşte în raportul său,  că l-a invitat pe Iisus la el, iar când acesta a venit a simţit „ca şi cum o mână de fier mi-ar  fi legat picioarele de pământ şi tremuram, fără  voia  mea, ca un vinovat, deşi Nazarineanul era calm  şi liniştit. Când a venit la  mine, s-a oprit deodată şi părea că-mi zice: Iată-mă, am  sosit!  Câtva timp  eu am rămas încremenit şi priveam cu admirare,  respect şi frică, asupra acestei figuri de om  supranatural, o formă de om necunoscută  numeroşilor pictori şi sculptori, care au dat  forme şi figuri la tot felul de zei şi  eroi(...) Iisuse din Nazaret,  i-am zis, în timp ce  limba mea  gângăvea,  eu ţi-am dat,  timp de trei ani de zile, o mare libertate de  vorbire şi rău nu-mi pare. Cuvintele tale sunt  ale unui înţelept, ale unui om învăţat. Nu ştiu  dacă tu ai citit Socrate sau Platon, dar un  lucru îţi spun, în predicile tale se află o  simplitate majestuoasă, care te ridică mult mai  sus deasupra acestor filozofi (...).  Dar predicile tale au stârnit mari şi  puternice duşmănii contra ta (...). Socrate şi-a avut duşmanii săi,  şi a căzut victima lor. Ai tăi sunt fără  îndoială aprinşi contra ta, din pricina  libertăţii pe care ţi-o dau. Mă  învinuiesc de a fi în legătură directă şi unire  cu tine, cu scopul de a dezbrăca pe evrei de  mica putere ce o mai au de la romani. Rugămintea  mea deci – nu zic puterea mea – este ca tu să  fii pe viitor mai cu băgare de seamă şi să eviţi  a jigni mândria duşmanilor tăi, ca să nu se  răscoale populaţia stupidă în contra ta, şi să  mă silească pe mine să întrebuinţez mijloacele  justiţiei…”.
Ceea ce este scris trebuie să se împlinească!

       Discuţia dintre cei doi a continuat. Chiar dacă Pilat l-a încredinţat  de respectul şi preţuirea sa, sfătuindu-l totodată să fie mai precaut, Iisus, calm, cu  un zâmbet dumnezeiesc, i-a răspuns: “Când  ziua aceea va fi sosit, nu va fi scăpare pentru  Fiul Omului, nici sub pământ. Sălaşul celui  drept este acolo, zise el arătând spre cer: ceea  ce este scris în cărţile profeţilor, trebuie să  se împlinească”!
    Când Pilat şi-a întărit rugămintea, Iisus i-a răspuns:   “Prinţ al  pământului, nu am venit  să  aduc în lume război, ci pace, iubire şi  bunăvoinţă. Eu m-am născut în  aceeaşi zi în care Cezarul a dat pace lumii  romane. Prigonirea nu este de la mine. Eu o  aştept de la alţii, şi o voi întâmpina în  supunere faţă de voinţa Tatălui meu, care mi-a  arătat calea. De aceea, restrânge-ţi puţin  înţelepciunea ta lumească. Nu este în puterea  ta, de a aresta victima de la picioarele  altarului ce ispăşesc”.
Soarele îmbrăcat în doliu
     Înainte de a fi judecat şi răstignit, soţia guvernatorului a avut o reacţie de-a dreptul şocantă. Îşi implora soţul să nu se atingă de Iisus căci „ este sfânt! Noaptea  trecută eu l-am văzut în vis. El umbla deasupra  apelor. El zbura pe aripile vântului, vorbea  furtunilor şi peştilor mării şi toate erau  supuse voinţei lui. Chiar şi râul de pe muntele  Kidron, curgea plin de sânge. Statuile Cezarului  erau pline de murdăria Golgotei. Catapetesmele  dinlăuntrul templului, s-au dărâmat şi soarele  s-a întunecat ca îmbrăcat în doliu. O! Pilate,  rău mare te aşteaptă, dacă nu vei asculta sfatul  femeii tale. Blestemele Senatului Roman! Teme-te  de puterea Cerului!”

Spiritele infernului în Ierusalim
  
       Este interesant cum descrie Pilat  momentul în care mulţimea striga din răsputeri ca Iisus să fie răstignit. În toată zarva aceea, un singur om era liniştit: Iisus din Nazaret! Atmosfera descrisă de guvernator este una de neînchipuit, căci, în acele momente „toate spiritele rele din ţinutul  infernului s-au strâns în Ierusalim. Mulţimea părea că nu umblă pe  picioare, ci umblă pe sus urlând, precum  valurile unei mări înfuriate. O mare  neastâmpărată se întindea de la porţile  Pretorului până la muntele Sion, cu strigăte, cu  fluierături, cum nu s-a mai auzit niciodată în  istoria Romei”.
Universul se sfârşeşte...
     Nici după moartea Mântuitorului nu a fost linişte căci, mai spune Pilat în raportul său, „deodată se  auzi un mare strigăt, ce venea de pe Golgota,  care părea că este adus de vânt şi care anunţa o  agonie pe care urechea omenească, n-a mai  auzit-o vreodată. Nori mari,  întunecoşi şi negri s-au coborât şi au acoperit  aripa templului, şi aşezându-se asupra oraşului,  l-a  acoperit ca un val, şi un puternic cutremur de  pământ a zguduit totul. Atât de  înfricoşătoare au fost semnele ce  s-au văzut, atât pe ceruri cât şi pe pământ,  încât se zice că Dionisie Acropagul ar fi  exclamat: „sau că autorul naturii suferă, sau că  Universul se sfârşeşte.”
G. I.

Şi spuneai c-a ta iubire este una fără seamăn...



Veşnicia-i pentru tine, cât o aripă de vânt
Te credeam  când îmi spuneai sub cuvânt de jurământ
Că prin viaţa ta măruntă, pe mine mă căutai,
Că-s un dar dumnezeiesc, sunt  biletul tău spre  Rai:

"Îmi eşti atât de dragă, îmi e atât de dor
Eşti o Minune-n lume, tu eşti al meu odor,
Nu vreau să mi te pierd, nici să te aibă altul,
Căci tu eşti, pentru mine, şi dorul, şi oftatul!"

Prin vieţi nenumărate spuneai c-o să mă cauţi
Şi că m-ai recunoaşte  din mii , în  Univers,
Un gest familiar sau ochii îţi vor spune
Că eu sunt cea dorită, Miracol mă numesc.

Spuneai că eu sunt chipul acelei fericiri
Pe care-ai aşteptat-o o viaţă sau mai multe,
Că-n  ochii mei  albaştri vezi albe  străluciri
Jurai  pe veşnicie, pe mare şi pe munte:

"Ce frumoasă eşti, iubito, ca o floare-n câmp uscat
Ca o oază în deşerturi, lună plină pe-nserat,
Ca un vis frumos în noapte, eşti o stea strălucitoare,
Veşniciile or trece, dar iubirea mea nu moare!"

Eu  credeam c-a ta iubire este una fără seamăn!
Că jucai pe-o carte falsă nici prin minte nu-mi trecea,
Până când ţi-ai luat alaiul de minciuni şi vorbe goale
Şi-ai urcat  grăbit în trenul ce ducea  spre-o altă ea...


Georgeta Istrate

Marea fericire


Ce frumos s-aşază luna
Peste codri şi izvoare!
Raza ei mi-atinge mâna
Şi mi-e  dor de desmierdare!

Din odaia mea pustie
Parcă văd în raza lunii
Chipul drag ce îmi aduce
Toată fericirea lumii!

Ne desparte-o lume rece
Drumuri fug în depărtare
Răsar ziduri, clipa trece
Amintiri se pierd în zare

Să doresc a tale braţe...
Ocrotirea din privire...
Şoapta glasului tău tandru...
Iată marea fericire!

Georgeta Istrate

Floriile, ziua intrării Domnului Iisus Hristos în Ierusalim


  “Bucură-te foarte, fiica Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci iată Împăratul tău vine la tine drept şi biruitor; smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei ”(Zaharia,cap.9)




      În acea duminică, în Ierusalim plutea ceva în aer. Ceva bun,ca un parfum  adus de adierea blândă a unui vânt de primăvară. Soarele aurea copacii şi zidurile clădirilor, iar Templul Sfânt era ca o scânteiere provocată de atingerea unui mănunchi de raze.Copacii înfloriţi îmbălsămau aerul cu mireasma lor atât de specială. Fără să ştie, Oraşul Sfânt avea să primească între zidurile sale cea mai importantă Persoană din Univers...

« Binecuvântat cel ce vine în numele Domnului! »

      Mulţimea intră pe străzile Ierusalimului în chiote de bucurie, ca un alai de nuntă. Strigătele scot localnicii din rutina zilnică. Unii se apropie, alţii privesc de la ferestre, şi cei mai mulţi se întreabă :  cine este Acesta care  vine  pe un măgăruş şi căruia I se aştern în faţă covoare de crengi şi veşminte?  Oamenii strigă: ”Osana, Fiului lui David ! Binecuvântat Cel ce vine întru numele Domnului ! Binecuvântată este împărăţia ce vine a  părintelui nostru David !Osana întru cei de sus !(Marcu,cap.11). Strigătele sunt ca o veste de eliberare : pe de o parte apostolii cred că , în sfârşit, învăţătorul lor acceptă să-şi impună părerea şi puterea în faţa mai marilor vremii, cerându-şi dreptul la tron ; pe de altă parte sunt cei care îi ascultaseră predicile atât de duioase  despre iubire  şi fuseseră martorii atâtor minuni, oameni din toate categoriile sociale, dar şi foşti orbi, şchiopi, leproşi, salvaţi din ghearele morţii… Pe măsură ce înaintează , alaiul se îngroaşă. Toţi cei ce auziseră de El, inclusiv femei şi copii, Îl urmează. Este pentru prima oară când Isus permite mulţimii să-L ovaţioneze. Această schimbare provoacă mirare în inimile celor care-i cunosc umilinţa caracterului. În toată această nebunie, numai Unul cunoaşte adevărul. Acela care este Adevărul Însuşi. El ştie că tot acest  alai este un preludiu a ceea ce va urma. Este începutul sfârşitului vieţii Sale pământeşti. Mai ştie că mulţi dintre cei care acum îl aclamă, peste câteva zile or să-i ceară moartea…

“ Dacă vor tăcea aceştia, pietrele vor striga !”

      În mulţime,  se află şi inimi rele  care invidiază popularitatea de care se bucură Iisus. Rolul de Mesia pe care şi-L asumă este evident, în clipele acestea, şi parcă vrea ca autorităţile religioase să ştie…El pare un învingător, care se întoarce din luptă în uralele mulţimii. Dar unde sunt robii pe care viteazul îi capturase ? Robii…care robi ? Poate cei eliberaţi de sub jugul greu al păcatului prin acea învăţătură a Lui care spune că salvarea omului este naşterea din nou! Poate cei eliberaţi de suferinţa bolii sau apăsarea întunericului…Niciodată, nici chiar conducătorii romani nu fuseseră întâmpinaţi cu atâta voioşie, dragoste şi triumf ! Acele priviri rele ale fariseilor vor acum să oprească bucuria poporului şi îi cer lui Iisus să-l facă să tacă. Răspunsul Mântuitorului naşte în inimile lor o ură întunecată ca moartea, ca visul cel vechi al lui Cain. « Zic vouă : dacă vor tăcea aceştia, pietrele vor striga » (Luca, 19). « Au niciodată n-aţi citit că din gura copiilor şi a celor ce sug, Ţi-ai pregătit laudă ? »(Matei, cap.21).
     Apele se tulbură. Aerul începe să capete culori cenuşii, mirosind a război. Poate din cauza gândurilor pline de răutate ale conducătorilor religioşi,  ofensaţi de prezenţa lui Iisus. Chipul acela al milei lui Dumnezeu…cum poate provoca atâta împotrivire?
    De ce oare, atunci când apare un om deosebit, un om care poate aduce lumină, apar şi cei care vor să-i strivească  bunătatea?
   
Isus plânge pentru cetate

     Soarele însoţeşte alaiul de oameni, ale căror glasuri redau bucuria gândului eliberării. Fericirea  lor poartă în ea speranţa unei vieţi mai bune….acum au şi Omul! Privirea lui Iisus însă se umezeşte la vederea cetăţii sfinte .Îi vede decăderea, ostaşii romani la posturile lor şi steagurile Cezarului îi amintesc de durerea copiilor lui Dumnezeu. Cetatea aceasta îi va fi mormântul dar şi învierea…
     Suferinţa Îi sfâşie sufletul,  pentru că vede viitorul sumbru aducător de distrugere. Lacrimile scânteiază în ochii Lui de Dumnezeu, oferind lumii un tablou al durerii de neimaginat. Ce ar fi putut fi cetatea, dar ce a ajuns în realitate! Cum ar putea să o părăsească tocmai în aceste momente! Frumoasă şi neascultătoare cetate care ai ucis pe prooroci şi acum vei ucide Fiu de Dumnezeu ! Este trist, dar ştie că  starea care-l încearcă e temporară. Într-o zi, Ierusalimul are să înseteze  după El. Atâtea suflete care au nevoie de mântuire fără măcar să o ştie…Lacrimile  fierbinţi îi scaldă faţa luminoasă şi plânge cu vorbe,  aşa cum un om  plânge decăderea fiinţei iubite: ”Dacă ai fi cunoscut şi tu, în ziua aceasta, cele ce sunt spre pacea ta! Dar acum,  ascunse sunt de ochii tăi. Căci vor veni zile peste tine, când duşmanii tăi vor săpa şanţ în jurul tău şi te vor împresura şi te vor strâmtora din toate părţile…nu vor lăsa în tine piatră  pe piatră  pentru că nu ai cunoscut vremea cercetării tale”(Luca,cap.19)

“El este Mesia!”

   Ziua este pe sfârşite .Razele roşietice şi nedesluşite acoperă oraşul înfiorat de prezenţa lui Iisus . Fariseii simt că istoria lumii are să se schimbe din temelii, iar cei mai zguduiţi vor fi ei. Întrebarea încă îi obsedează pe toţi:cine este Acesta care nu face diferenţe între clasele sociale, care promite tuturor o viaţă plină de iubire,  dincolo de înţelegerea lor? Cine este Acesta,  care-şi permite să le tulbure liniştea şi să le fure slava de care se bucură când primesc plecăciuni prin pieţe? A, da :un blasfemiator care trebuie să moară !
    Nu!!! răspund cei ce îl recunosc în vechile proorocii şi din minunile pe care le face ! Isaia are răspunsul :« Înger de mare sfat, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie. » ; Ioan Botezătorul şopteşte : « Iată, Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii » ; Cel Prea Înalt mărturiseşte :Acesta este Fiul Meu cel iubit întru care am binevoit » ; Din negura timpurilor, Daniel strigă : « El este Mesia ! »… 
    Ziua fusese înghiţită de o noapte tulbure ca gândurile fariseilor.Dar pentru fiinţele cereşti şi pământeşti  avea să rămână în istorie. Cele dintâi stele răsăreau  pe cerul Ierusalimului trimiţând pulberea frământărilor în inimile tuturor…

     Georgeta Istrate

La psiholog. De vorbă cu Florentina: Forța cuvintelor stă în emoția rostirii

  - Cât de importante sunt cuvintele? Care este puterea lor?   -   Cuvintele se formează în interiorul nostru. Limbajul este un rezult...