Sfinții Împărați Constantin și Elena - Partea I

sursa foto



La început a fost  dragostea...

      Simplă şi plină este viaţa Elenei în timp ce se străduieşte să facă hanul tatălui ei din Drepane cât mai primitor pentru ca oaspeţii să fie mulţumiţi! Amabilitatea înnăscută şi privirea îi trădează o bunătate a sufletului de excepţie.Frumuseţea fizică accentuată de o faţă ovală şi un nas uşor acvilin, gesturile atât de delicate şi modeste atrag atenţia tuturor călătorilor găzduiţi la han.Viaţa fetei curge lin, într-o seninătate netulburată, până în ziua în care un general roman pe nume Constantinus Chlorus o remarcă. El se află la o masă, discutând cu soldaţii din subordine. Apariţia Elenei frânge firul discuţiei…se îndrăgosteşte la prima vedere de frumoasa hangiţă. Îmbrăcat în hainele  strălucitoare, cu privirea pătrunzătoare , frumuseţea interioară ce parcă luminează totul în jur, curajul de care dă dovadă…toate acestea  au menirea să farmece sufletul modest al fetei. Urmează o căsătorie din dragoste, care pare indestructibilă.

Naşterea lui Constantin şi exilul Elenei

     Din această iubire se naşte, în februarie 285, un băiat căruia îi dau numele de Constantinus Flavius Valerius, pe care îl ştim astăzi sub numele de Constantin cel Mare.,Pentru corectitudinea în îndeplinirea  îndatoririlor, împăratul Maximianus  îi oferă lui Constantinus postul de prefect al pretorienilor, primindu-l astfel la curtea imperială.,La puţin timp, când împăratul Diocleţian (care împărăţeşte împreună cu Maximianus) instituie tetrarhia, îi oferă tatălui lui Constantin titlul de Cezar,  încredinţându-i conducerea Galiei şi a Britaniei.,Din motive politice, Constantinus este sfătuit să-şi repudieze soţia, adică pe Elena, şi să se căsătorească cu Teodora,  fiica vitregă a lui Maximianus.,Cum legea romană nu recunoaşte o căsătorie între două persoane de clase sociale diferite, interesele politice şi funcţia se dovedesc mai puternice decât iubirea.
   Constantin are opt ani în momentul în care  este despărţit de mamă. Umilită, Elena se retrage în casa veche  din Drepane. Îi rămân doar amintirile dureroase ale unei iubiri  scurte şi amărăciunea despărţirii de fiul ei, Constantin.

Constantin fuge  de la curtea lui Galeriu

    Constantin primeşte o educaţie aleasă şi, la şaptesprezece ani, îşi face serviciul militar sub conducerea Cezarului Galeriu. Se remarcă în mai multe rânduri pe câmpul de luptă şi chiar primeşte o decoraţie  ca tribun  de rangul cel mai înalt. Anul 303 este începutul persecuţiilor creştine pornite de Diocleţian, care fac să curgă râuri de sânge. Chiar dacă este păgân, Constantin are sentimente nobile faţă de creştini, este impresionat de atitudinea umilă, iertătoare şi plină de milă a acestora faţă de prigonitorii lor. În anul 305, viaţa politică este profund tulburată de abdicarea celor doi - Diocleţian şi Maximianus. Conform prevederilor legale, cei doi cezari, Constantinus şi Galeriu devin împăraţi. Prin scrisori repetate, Augustul Constantinus îi cere lui Galeriu permisiunea de a-şi revedea fiul, pe Constantin. Tânărul tribun ştie că nu este agreat de Galeriu şi, după ce află de o conspiraţie, într-o noapte, fuge de la curtea acestuia. Ajunge la tatăl său care tocmai plănuia o luptă împotriva scoţienilor şi a picţilor rebeli din Britania,  pe care-l ajută să-i înfrângă.

Împărat la 21 de ani

   La 25 iulie 306, Constantinus Chlorus, măcinat de o boală necruţătoare, moare la reşedinţa imperială din Eboracum (York-ul de astăzi).Înainte de moarte însă, îşi exprimă dorinţa ca fiul său Constantin, în vârstă de 21 de ani, să-i urmeze la tronul imperial al Galiei şi Britaniei. Tânărul împărat dovedeşte maturitate politică iar înzestrările de excepţie ies la iveală pe măsură ce inteligenţa politică îi este solicitată. Calităţile umane deosebite, iubirea sinceră faţă de oameni,  faptul că sub domnia lui creştinii nu sunt persecutaţi, atrag simpatia poporului. În toamna anului 306, îşi aduce mama, la curtea din Trier. Aici, Elena se ocupă de Crispus, primul băiat al lui Constantin, născut dintr-o iubire neoficială. În vârstă de 55 de ani, Elena este o femeie încă frumoasă, pe care  totuși suferinţa necruţătoare îşi pusese amprenta. Sufletul încă îndrăgostit de soţul care o repudiase, plânge acum la mormântul acestuia. Ca să evite neplăcerile în familie, Constantin face un gest necugetat, obligând-o pe Teodora şi cei şase copii să părăsească reşedinţa imperială de la Trier. Îi trimite la Tolosa (azi Tolouse) într-o reşedinţă potrivită rangului şi suitei fostei împărătese care, evident, suferă din cauza acestui exil.  Elena primeşte rangul de nobilissima foemina apoi cel de împărăteasă.

 Georgeta Istrate

Sfinții Împărați Constantin și Elena - partea a II-a




Căsătoria lui Constantin

      După abdicarea lui Diocleţian, situaţia politică în imperiu devine confuză. Războaiele provocate de o sete nestăpânită de putere incită la acţiune şi, din pacea ce trebuia să caracterizeze tetrarhia, se naşte  monstrul dorinţei după puterea absolută. Din camarazi, cezarii şi auguştii devin adversari. Din considerente politice, Constantin se căsătoreşte cu Fausta, fiica fostului împărat Maximianus.Tânăra soţie este însă o copilă de doar zece ani. Se înţelege că,  la acel moment, fetiţa nu avea cum să devină o parteneră matrimonială în adevăratul sens al cuvântului. Până în momentul în care are să-şi poată îndeplini rolul de soţie, rămâne în grija mamei ei,  Eutropia. În cei nouăsprezece ani de căsătorie, Fausta îi dăruieşte lui Constantin cinci copii : trei băieţi şi două fete.

Un socru intrigant

     Haosul din tetrarhie determină organizarea la Carnutum, în noiembrie 308, a unui congres cu scopul de a readuce pacea în imperiu. La întrunire participă şi cei doi ex-auguşti, Diocleţian şi Maximianus. Întâlnirea însă este un eşec. Supărat că nu primise reconfirmarea ca împărat, Maximianus , socrul lui Constantin, intrigant din fire, încearcă un complot împotriva ginerelui. Acesta află şi îl iartă, însă, la câteva zile, socrul său  este găsit spânzurat la reşedinţa din Marsilia. Fiul său, Maxenţiu, se proclamă împărat şi doreşte să răzbune moartea tatălui.Tulburările continuă...  
     În primăvara anului 312, Constantin porneşte să cucerească Italia. În fruntea unei armate de patruzeci de mii de oameni bine organizaţi, obţine victorie după victorie la Segusium,Torino, Milano şi Verona . Multe oraşe din nordul Italiei, asuprite de impozitele exagerate stabilite de Maxenţiu, se predau fără luptă, văzând în Constantin un adevărat eliberator. Oraşele Ravena, Modena şi Aquileea îi deschid porţile  de bunăvoie după un scurt asediu. Modul inteligent în care-şi conduce campaniile militare atrage respectul italienilor. Bătălia decisivă pentru cucerirea Romei  se dă la Podul Milvius. Constantin este îngrijorat pentru că armata sa este în inferioritate faţă de cea a rivalului său.

“Cu acest semn vei învinge”

     În timp ce se roagă Dumnezeului creştinilor,Constantin vede pe cer o cruce luminoasă alcătuită din stele însoţită de cuvintele:”In hoc signes vinces”(cu acest semn vei învinge). Apoi Constantin  îl visează chiar pe  Iisus Hristos , Fiul lui Dumnezeu, arătându-i acelaşi semn şi spunându-i că, dacă îl va reproduce pe scuturi, va învinge. În cealaltă tabără, Maxenţiu pregăteşte o cursă: dărâmă podul de piatră de peste Tibru de la porţile cetăţii şi improvizează un pod din bărci, la trecerea căruia armata rivalului său să fie prinsă ca într-o capcană. Bătălia decisivă are loc în dimineaţa zilei de 28 octombrie 312. Armatele celor doi conducători sunt acum faţă în faţă. Pe scuturile ostaşilor lui Constantin străluceşte semnul divin...Lupta este aprigă. Trupele lui Maxenţiu dau înapoi. Panicate, încearcă să fugă pe podul de bărci care se rupe aruncând în apele Tibrului oastea adversă cu împărat cu tot. Astfel Maxenţiu cade în propria capcană. Constantin intră triumfător în Roma unde este primit cu bucurie. În urma acestei victorii, senatul îi acordă titlul de Maximus ceea ce înseamnă că este August de rangul cel mai înalt. Şi are doar 27 de ani... În inima lui, Constantin ştie că fără ajutorul Dumnezeului creştinilor nu ar fi reuşit să-l învingă pe Maxenţiu. Chiar dacă este păgân, are o afinitate deosebită faţă de acest Dumnezeu ca şi cum ar exercita asupra lui o chemare irezistibilă. Apariţia crucii de stele pe cer, a Mântuitorului în vis şi, mai ales, confirmarea celor spuse  prin victoria pe care o obţinuse, sunt dovada că Dumnezeul adevărat există. Ca să-i mulţumească, oferă palatul din Laterano drept reşedinţă pentru episcopul Romei şi construieşte o biserică închinată lui Hristos.


Georgeta Istrate

Sfinții Împărați Constantin și Elena - Partea a III-a

sursa foto




Împărat al întregului imperiu roman

     În februarie 313, cei doi lideri ai lumii romane, Constantin şi Licinius, publică Edictul de la Milano care prevede libertatea cultelor şi, ca un act reparator, restituie bunurile bisericii creştine. În toamna aceluiaşi an,  Maximinus Daia, al treilea conducător al tetrarhiei, moare în urma unei boli grave. La conducerea imperiului roman rămân doar doi:  Constantin, în Occident, şi Licinius în Orient. Totuşi, pacea absolută este departe de a fi atinsă. Un prim conflict are loc în 316 în urma căruia Constantin îşi extinde imperiul în ţinuturile balcanice şi dunărene cedate de Licinius, care rămâne cu Tracia. Tensiunile dintre cei doi revin atunci când, luptând împotriva goţilor, Constantin  pătrunde  pe teritoriul tracic  fără consimţământul lui Licinius. Înfruntarea finală are loc opt ani mai târziu, mai precis la 18 septembrie 324 când Constantin, ajutat de fiul său Crispus, îl învinge pe Licinius. Din acel moment, fiul Elenei rămâne singurul împărat al imperiului roman. La 20 mai, 325 convoacă un conciliu ecumenic la Niceea în cadrul căruia este condamnată erezia ariană şi proclamată divinitatea lui Iisus, contrar afirmaţiilor eretice ale lui Arius. Cei 300 de episcopi participanţi stabilesc principii de doctrină şi de disciplină valabile pentru întreaga biserică.
     Pe parcursul domniei sale, Constantin se dovedeşte un ocrotitor puternic al creştinilor scutind biserica de taxe şi acordând sume importante pentru construirea unor lăcaşuri de cult creştine. El păstrează totuşi titlul păgân de Pontifex maximus (episcop universal) pentru a proteja mai bine creştinismul şi a evita o eventuală confruntare cu un rival păgân care şi-ar fi impus autoritatea. Intervine şi în dreptul penal, abolind pedeapsa morţii prin răstignire, stigmatizarea sau zdrobirea picioarelor. În luna mai a anului 330, inaugurează Constantinopolul, care devine şi noua capitală a Imperiului Roman, dar şi noua sa reşedinţă. Ridică nenumărate biserici la Roma, Constantinopol şi în Ţara Sfântă. Cu toate acestea, Constantin primeşte botezul de-abia pe patul de moarte, în anul 337. În acel moment el declară:”acum trăiesc într-adevăr cu convingerea că merit viaţa veşnică, odată ce am primit lumina veşnică”. Meritele sale pentru marile servicii aduse creştinismului sunt recunoscute de biserică fiind cinstit asemeni unui apostol şi este trecut în rândul sfinţilor împreună cu mama sa. 

Elena, o creştină activă

    Semnul divin pe care îl primise Constantin înainte de bătălia de la Milvius devine motiv de meditaţie pentru Elena. Ea este atrasă de crucea pe care o vede continuu cu ochii minţii. Semnul îi este familiar. Îl văzuse de-atâtea ori în  gesturile sau pe fruntea martirilor! Crucea aceasta parcă le dă creştinilor putere să înfrunte moartea cu seninătate , naşte în ei o  bucurie fără margini şi luminează chipurile acelea umile şi prigonite. Trebuie să fie o putere minunată aceea care cucerise  bogaţi şi săraci;  ignoranţi şi învăţaţi ; lideri şi ostaşi. Cine eşti tu, Isuse? Până să-şi răspundă, iubirea faţă de Dumnezeul cel Adevărat îi inundă fiinţa şi creşte ca un copac imens ale cărui crengi vor să iasă din interiorul ei. În anul 312, ca o acceptare a acestei iubiri, Elena primeşte botezul. Deşertul credinţelor păgâne în care trăise până acum, începe să fie inundat de apa vie şi înnoitoare a sfântului botez purificându-i sufletul. Ea cunoaşte o fericire de care nu ştiuse până atunci. Liniştea îi este umbrită însă, de tragedia din familie:condamnarea şi uciderea, în anul326, a nepotului său Crispus şi moartea prin sufocare a norei Fausta, în vârstă de treizeci de ani, ca urmare a unui adulter. Durerea şi remuşcările lui Constantin, dar şi propria durere, o apropie şi mai mult de iubirea lui Hristos . Îşi împarte palatul de la Roma cu nevoiaşii cetăţii, înfiinţează case pentru bătrâni şi case de rugăciune, vizitează locurile în care mulţi creştini fuseseră martirizaţi, chiar şi închisoarea în care fusese ţinut Sfântul Petru. Pelerinajul în Ţara Sfântă  o apropie şi mai mult de Mântuitorul ei. Aici construieşte trei biserici: una la Betleem, alta la Golgota şi a treia pe Muntele Măslinilor, de unde Iisus se ridicase la cer. Găseşte lemnul crucii lui Hristos din care duce o parte  cu ea la Roma. Elena moare la vârsta de optzeci de ani, nu înainte de a-şi binecuvânta băiatul, pe Constantin...Împăraţii Constantin şi Elena sunt prăznuiţi de Biserica Ortodoxă la data de 21 mai , ziua morţii lui Constantin.


  Georgeta Istrate


Balada iubirii



El a promis că va trăi atâta timp cât ea îl va iubi



Un vis ca o rugăciune...

Când miezul nopții bate
La tine gându-mi zboară
Nu pot trăi, iubite,
Din lumea-ți vino iară!

Ca vântul ce adie
Pe catifeaua nopții
Voiesc a ta iubire
Până în ceasul morții.

Prea greu m-apasă-n noapte
Singurătatea crudă,
Mă strânge lângă tine
Pe frunte mă sărută.

Prințul meu, ca o  Minune,
Vino, vino mai  degrabă,
Fericire fără nume
Căci iubirea mea te cheamă!

 Povestea a-nceput ca un cântec:

Fără să știu, căutam fericirea.
Fără să vreau, am găsit iubirea.
Îl iubesc, îl ador, îl doresc
În fiece clipă, la el mă gândesc.

Într-o zi frumoasă de mai,
Într-o zi, parcă ruptă din Rai,
La poarta inimii mele bătea
O iubire cu aripi de catifea

Fără să știu, eu o așteptam
Fără să vreau, la iubire visam,
Gândul meu căuta printre stele
Un anume ceva ferecat în mistere

Am văzut fața lui în ape
Chipul lui l-am zărit printre flori
Ca năluca ce-apare în noapte
Și dispare-n neanturi în zori

Fără iubirea ta, nu aș avea nume,
Un sloi ori o piatră aș fi fără tine,
Un val izbitor de stânci neclintite,
O perlă pe țărmuri atât de străine!

Te văd printre flori, te văd printre stele
Cum vii din adâncuri, în visele mele
În fulgii de nea, în vii curcubeie
În inima mea, în strop și-n scânteie.


Georgeta Istrate





La psiholog. De vorbă cu Florentina: Forța cuvintelor stă în emoția rostirii

  - Cât de importante sunt cuvintele? Care este puterea lor?   -   Cuvintele se formează în interiorul nostru. Limbajul este un rezult...