Mihaela Gălăţeanu - o viaţă trăită între agonie şi extaz


    S-a născut sub o stea norocoasă, care îi aducea mereu minunea în viaţă. Până la 18 ani a trăit propriul basm.Şi poate că atâta fericire nu este permisă  muritorilor, pentru că, în momentele cele mai fericite, ceva monstruos o arunca în prăpastie...


     Cu ani în urmă, mi s-ar fi părut un vis dacă cineva mi-ar fi spus că, într-o zi, o să stau faţă în faţă cu Mihaela (pe atunci Istrate) discutând ca două prietene. Îmi aduc aminte cum smulgeam ziarul din mâinile tatălui meu, ca să văd programul în care o să apară ea. Îmi plăcea zâmbetul fermecător, acele rochiţe minunate la care nici măcar nu puteam să visez, dar, mai ales,  felul în care interpreta rolurile. Şi totuşi, după ani de zile, iată-mă - singurul spectator al unei vieţi a cărei realitate face să pălească orice imaginaţie...

Sus în dealul dinspre vie...



   
     A născut-o o mamă romantică, sensibilă şi cu un puternic simţ estetic. De cum a deschis ochii pe lumea asta, Mihaela a fost spectatoarea nebănuită a mamei ei. În timp ce-şi supraveghea micuţa, făcând în acelaşi timp şi treabă prin casă, mama recita poezii, cânta şi gesticula, în concordanţă cu momentele artistice. Nu s-a gândit nicio clipă că fiecare cuvânt sau gest sunt înregistrate de micuţa din pătuţ. Surpriza, care i-a tăiat răsuflarea, a venit într-un moment fericit, în care  mogâldeaţa de numai un an şi opt luni a început să spună: “sus pe dealul dinspre vie, ... ” apoi tăcere.... Mirarea i-a fost şi mai mare când a auzit-o continuând : “o găină cenuşie...” Aşa se face că, la numai patru ani, Mihaela  ştia o mulţime de poezii şi cântece. Devenise minunea familiei, fiinţa care le descreţea frunţile tuturor,  cu bucuria şi veselia ei. Ei bine, familia a hotărât că  fetiţa trebuie să facă...o carieră artistică, pentru ca mai mulţi oameni să se bucure de talentul ei. Dar cum ? Într-o zi, una dintre mătuşi a văzut un anunţ în ziar, care vorbea despre un concurs pentru copii, ce se desfăşura  la Radiodifuziunea Română. Membrii familiei s-au hotărât s-o înscrie şi pe Mihaela. La prima vedere, oamenii aceia n-au vrut s-o primească, deoarece era prea mică. Aşa mică, şi-a pledat singură cauza, spunându-le acelor oameni că ştie muuuuulte poezii, că ei ar pierde, dacă nu ar asculta-o.Pledoaria micuţei i-a convins imediat.

“Păpuşa, merge MGS-ul!”

       
        În ziua concursului,  era îmbrăcată ca un fluturaş: rochiţa de voal roz cu dantelă şi volănaşe, lenjeria intimă din satin, şosetuţe roz, funda nelipsită pe cap şi pantofiorii de lac.Ochii mari, cârlionţii nelipsiţi şi talentul ei  au cucerit auditoriul: “m-au dus într-o cabină şi m-au lăsat singură cu un microfon. De undeva, nişte voci mă întrebau: ce ştii să faci, fetiţo?” Ce întrebare!... “Câţi ca voi”, “La oglindă”... “pe ăsta pot să îl şi cânt!” A început să spună toate poeziile, iar la cântece bătea ritmul cu piciorul, apoi începea să danseze singură. Dintr-o dată,  s-a trezit luată în braţe de directoarea juriului, Carmen Constantinescu. Oamenii aceia au pupat-o şi au lăudat-o,  încât ea se simţea deja artistă. I se părea firesc să fie aşa! Sigur că a luat premiul întâi şi, în câteva zile, a început colaborarea la Radio. După un timp,  a colaborat cu televiziunea, apoi a jucat şi pe scenele teatrului. Mihaela  se simţea în elementul ei, acela era modul ei de a trăi, de a se manifesta, de a respira. A avut şansa să crească printre cei mai mari oameni de cultură ai vremii. Fetiţa era încântătoare, se putea lucra uşor cu ea, interpreta orice fel de rol. Scena devenise viaţa  şi bucuria ei. Niciun loc de pe lumea aceasta nu o făcea atât de fericită ; nici grădiniţa,  nici peisajul de ţară unde încercau ai ei să o ducă. Pentru ea, scena însemna Raiul. Îi plăcea teribil toată armata aceea de maşinişti, regizori, scenografi, iar luminile i se păreau o adevărată încântare.Nu ar mai fi plecat niciodată de acolo.Cele două regizoare, Tatiana Sireteanu şi Erica Petruşa, o adorau pentru uşurinţa cu care învăţa textele şi siguranţa din voce.Cu Mihaela în echipă,  nu exista niciun risc în emisiunile transmise în direct. Căci, dacă se întâmpla să greşească, copilul minune improviza, iar  spectacolul era salvat. Ştia că atunci când Tatiana striga din regie “Păpuşa, merge MGS-ul!” nu are voie să se încurce.Când a început să interpreteze personajele basmelor, se simţea prinţesă cu adevărat. Această lume era firescul vieţii, nu se gândea că vreodată ar putea să facă altceva.Crescuse ţinută de mânuţă de mari personalităţi ale scenei şi a crezut că toată viaţa va străluci. Copiii şi tinerii României o iubeau şi de-abia aşteptau să o revadă în “O familie năzdrăvană”, unde juca alături de Iurie Darie;  “Alice în ţara minunilor”; “Cenuşăreasa”; “Gulliver în Ţara Piticilor”;  “Vrăjitorul din Oz”; “Fecioraşul codrilor” de Victor Eftimiu... La adolescenţă a colaborat în câteva emisiuni cu Alexandru Bocăneţ, care visa să facă din acest talent nativ o vedetă pentru emisiunile sale de varietăţi.

Lumea basmului îşi stinge luminile

          La 17 ani, ca o prevestire  a ceea ce avea să urmeze, apar dureri ce-i seacă puterile, parcă ar vrea să o scoată cu tot dinadinsul din magia unei lumi minunate. În timpul filmărilor pentru Revelion, crizele se îndesiseră, aşa că, după câteva investigaţii medicale, în ianuarie 1977, suferă o intervenţie chirurgicală, în urma căreia piatra de la rinichi este eliminată. Perioada de convalescenţă a durat destul de mult.Şi cum un necaz nu vine nicidată singur, cutremurul din 4 martie l-a ucis pe Alexandru Bocăneţ. Odată cu el au murit  şi speranţele Mihaelei de a începe o colaborare pe termen lung. El era omul care-i ştiuse potenţialul şi care avusese încredere totală în talentul ei. Norii aceştia anunţau începutului sfârşitului carierei de artistă. Presimţise momentul, dar nu a vrut să creadă.  După liceu, unde să dea admiterea în afară de  IATC? I se părea firesc să intre. Dăduse atâtea examene în faţa milioanelor de spectatori şi telespectatori, încât nici nu se putea gândi la altceva. Examenul avea loc pe scena Teatrului Naţional, iar majoritatea membrilor comisiei îi fuseseră mentori. Acea comisie (sau poate destinul?) a hotărât să pună punct miracolului şi basmului în care această fiinţă fermecătoare trăise. Nu-i venea să creadă că destinul poate fi atât de crud, că o ridicase atât de sus pe acel piedestal doar ca să îi dea drumul de acolo, ca prăbuşirea să fie fără drept de apel. S-a simţit aruncată, neputincioasă, răpusă... Îşi pierduse reperele, se simţea învinsă de ceva nevăzut şi neînţeles. Şocul a dus-o în pragul disperării, iar în minte i-a încolţit, ca o sabie,  o dorinţă puternică de a părăsi scena acestei lumi. Din fericire, familia şi prietenii i-au fost alături.Ca un colac de salvare în această răscruce a vieţii o aştepta o mare iubire: el scriitor, ea artistă, el matur şi înţelept, ea femeia-copil...Relaţia a durat 11 luni.

“Cer mâna asta mică a fetei dumneavoastră!”

 
     Şi poate că drama ei mişcase inima crudului Destin, care îi oferă şansa unei angajări la Biblioteca Documentară a UCECOM. Din nou este înconjurată de oameni minunaţi, iar cataloagele de modă, în mijlocul cărora lucra, îi alimentau partea estetică a vieţii, insuflată de mamă.Dar nu avea astâmpăr. Într-o zi îi vine o idee... pentru ca lucrurile să nu prindă virusul monotoniei: înfiinţează o echipă de teatru. Chiar dacă spectacolele se ţin doar în sala de festivităţi,  deci la scară mai mică, Mihaela pune aceeaşi pasiune în ceea ce face. În această perioadă revine o colaborare din trecut care o face fericită, pentru că viaţa îi redă şansa de a juca şi a prezenta alături de Iurie Darie. Şi când fericirea îi acaparase din nou sufletul, o veste dramatică o aduce în pragul nebuniei. Avea 26 de ani şi se afla printre rafturile bibliotecii.Ţârâitul telefonului suna enervant.La celălalt capăt al firului, surioara ei dragă o anunţa  că mama a murit...Atunci i s-au încleştat degetele pe telefon şi sufletul a strigat ca o fiară rănită, de s-au zgâlţâit zidurile UCECOM-ului. Din nou destinul îşi arăta colţii...şi lupta era inegală. 
       După un timp, şocul pierderii celei mai dragi fiinţe este atenuat tot de miracolul iubirii. Vlad este acela care-i provoacă o stare de bine şi fiorul cel mai frumos de pe lume. Bărbatul ideal, înalt şi frumos, ochi pătrunzători, puţin timid şi bine educat. După câţiva ani de prietenie,  într-o seară de august, pe malul lacului Snagov, în care vântul adia uşor aducând cu el parfumul nuferilor, Vlad se ridică  şi, cu o vizibilă fâstâceală în glas şi atitudine, cu noduri în gât, uitându-se mai întâi în stânga şi în dreapta, ia mâna Mihaelei şi  rosteşte solemn: “Domnule Istrate, cer mâna asta mică a fetei dumneavoastră!” Odată cu actul oficial al căsătoriei, Mihaelei îi dăduse viaţa o nouă mamă, aceea  a lui Vlad. A fost o căsnicie fericită care s-a încheiat după 12 ani, pentru că, spune Mihaela, “după 16 ani de la prima întâlnire, iubirea mea pentru Vlad se estompase. Atunci i-am cerut să iasă din viaţa mea”.
  Între timp latura profesională îşi schimbase cursul într-un mod neaşteptat. Când Romaniţa (fostă Iovan) şi-a luat foaia de lichidare de la UCECOM, a privit-o în ochi şi i-a spus: “am un vis, şi când îl voi pune în aplicare, tu ai să lucrezi cu mine!” Aşa a ajuns Mihaela să lucreze ca stilist la casa de modă a Romaniţei. Această meserie îi dă acum satisfacţii maxime, dar şi ea dă totul: intuiţie, fantezie, imaginaţie, spontaneitate:  “A ne îmbrăca frumos este o obligaţie socială, o armă de seducţie ce ne ajută la construirea imaginii noastre în ochii celorlalţi. Stilul vine din noi, ne naştem cu el. Arta de a ne îmbrăca frumos trebuie să reprezinte chiar filosofia noastră de viaţă!”

Iubirea vine printre tarabe şi negustori

      
    Trecuseră doi ani de la divorţ. Mihalea  se afla în Franţa, la sora ei,Cristina. Nu şi-a imaginat vreodată că iubirea poate să vină printre tarabe şi negustori, printre legume şi fructe. În plus, iubirii  nu-i pasă dacă nu ai pe tine o ţinută seducătoare. În timp ce alegea roşiile împreună cu sora ei, tatăl fetelor începuse să comenteze cum că roşiile sunt prea mari, au prea multe chimicale şi nici gustul nu mai e cel de odinioară. În dreapta, o voce aproba pe româneşte : « ziceţi bine, domnule, ziceţi foarte bine ! »  Mihaela înmărmurise în faţa misteriosului domn cu ochi albaştri, îmbrăcat elegant şi atât de drăguţ, neapărat drăguţ ! Un « coup de foudre » care-i adusese în faţa ochilor bărbatul pe care-l visase încă din copilărie. Alexandru era încă un dar pe care viaţa i-l făcea. Iubirea aceasta a adus şase ani de fericire cu multe puncte şi pasiuni comune. El avea acel cumul de putere, tandreţe, forţă, protecţie,mister, calitate umană. Un om  de lângă care n-ai mai vrea să pleci toată viaţa. Parcă Universul se rearanjase ca să facă posibil miracolul iubirii absolute în viaţa ei. Două suflete pereche ce au experimentat o unire extatică în trup şi suflet, o iubire care te învie pur şi simplu. Arătau bine împreună, radiau de o fericire aproape incredibilă: “anul 2004 a fost cel mai frumos din viaţa mea, practic am simţit că sunt ridicată la cer”. Şi din nou Destinul a intervenit, căci cei doi s-au despărţit. Acest fapt  a zdrobit-o pur şi simplu, a scos-o din circulaţie: “În cele mai înălţătoare momente de fericire, ceva monstruos  mă smulge din reveriile iubirii şi mă aduce în pragul disperării, aproape de pierderea identităţii. Dintr-o femeie activă şi admirată, devin un spectator în spectacolul vieţii... Nu ne-am fi plictisit nicicând împreună, pentru că am fi ştiut să ne lăsăm spaţiu, aş fi ştiut să tac şi să visez, să citesc lângă tine o carte ori să-ţi ascult muzica.Şi dacă în sufletul meu era atât de frumos, am sperat să nu pleci nicicând de acolo.  Am sperat să-mi iubeşti lacrimile şi că, într-o zi, le vei stinge cu ale tale. Am crezut că vei pleca în fiecare zi la muncă zâmbind, pentru că-ţi pregăteam micul dejun şi îţi spuneam că te iubesc chiar şi cu părul ciufulit, am crezut că mă iubeşti pentru că nu ţi-am spus niciodată că sunt obosită când ai vrut să facem dragoste...”

Un scenariu de viaţă  fascinant şi dureros
   
   Prietenii îi spun, deseori, că a ars “ca o lumânare la ambele capete”. Acum, are tot mai des sentimentul că fiecare zi îi este furată, iar teama cea mai mare o are în faţa morţii. Ce şi-ar mai dori Mihaela de la viaţă?! « sănătate şi linişte sufletească pentru a mai putea spera.Îl las pe Dumnezeu să hotărască în locul meu, în timp ce  eu am să aştept cu încredere ».

     Se făcuse miezul nopţii. Priveam fascinată femeia veselă din faţa mea, care uneori lăcrima şi imediat se scuza că are probleme cu ochii. O trăda însă glasul. Zâmbea des, bătea din palme în timp ce-mi cânta, retrăia cu pasiune cele mai importante momente ale vieţii. Iar eu, singurul spectator din seara aceea, mă simţeam onorată că pot să fiu acolo. Un destin uluitor, ca un joc periculos care te ridică la cer, apoi un picaj ameţitor te zdrobeşte, te spulberă, îţi râde în nas superior şi tu...tu poţi să rămâi acolo sau să te ridici. Fascinant şi dureros scenariu de viaţă !Şi poate că toate acestea înseamnă un drum al iniţierii care va deschide într-un târziu, neînţeles de oameni, o poartă luminoasă, aşa ca mirajul celebrităţii. Şi poate că atunci fericirea nu se va sfârşi niciodată!

  Georgeta Istrate

6 comentarii:

  1. Povestite de tine, si cele mai banale intamplari devin captivante povesti nemuritoare.

    Bebe

    RăspundețiȘtergere
  2. O ascult in fiecare seara in piesa de teatru ALICE IN TARA MINUNILOR intrebandu-ma ce s-a intamplat cu MINUNEA asta de fetita?!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Eu si acum la 40 de ani ascult Alice in Tara minunilor pe care o stiu aproape pe de rost. Copil fiind ma puneam pe burta in fiecare zi si ascultam la pick up povestea care mi a fascinat copilaria si ma refer la varianta radiofonica. Oameni minunati au facut ca aceasta poveste sa prinda viata intr un sens care pt mine e de neegalat.

      Ștergere
  3. Ce as putea spune despre Mihaela?O urmaream la televizor,doream sa fiu alaturi de ea pe scena , pe platourile de filmare,Doream sa fim prieteni avind aceleasi trairi in ale spectacolului.Am avut sansa asta o data la o emisiune Tv cu Daniela Anencov si Iustin Grad cunoscuti de noi ca Daniela si Aschiuta.A fost o intilnire meteorica, intensa pentru mine, pentru Ea ... Era mai consacrata atunci si probabil asa cum spuneai Destinul....Eu am continuat sa joc teatru, am incercat sa fac si un film dar a fost ales Costel Baloiu apoi nu am dat la IATC dupa liceu.De ce? poate ca am intuit fara sa stiu povestea ca se va intimpla acelasi lucru ca Ei.A fost oare lasitate din partea mea ? Posibil dar am fost scutit de deceptie.Mi- as dori sa o pot revedea si ne povestim minunatele momente ale copilariei La Buna vedere Mihaela si fii tare Noi cei de atunci nu te-am uitat
    Valentin Zaharescu.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Am fost coleg de clasa(I_IV)cu MIHAELA,am admirat-o si inca o am vie in amintiri stand dinineata in banca din fata mea la scoala,iar seara dansand si cintand pe ecran.Nu am uitat-o si nu o voi uita.

      Ștergere
  4. Am avut onoarea sa fiu coleg de clasa(I-IV)cu MIHAELA.Am admirato,am iubito,cum poate iubi un copil de 7-8 ani.Nu am uitat si nu voi uita nici o data acei ani cand asteptam dimineata sa ajung la scoala sa o vad in banca din fata mea si seara sa deschid televizorul sa o vad dansand si cantand pe ecran.Nu am uitato si nu o voi uita nici o data.

    RăspundețiȘtergere

La psiholog. De vorbă cu Florentina: Forța cuvintelor stă în emoția rostirii

  - Cât de importante sunt cuvintele? Care este puterea lor?   -   Cuvintele se formează în interiorul nostru. Limbajul este un rezult...