marți, 6 iulie 2010

Platon, un destin de excepţie…



Idealul lui Platon era constituirea unui stat…ideal. Regii i-au considerat prezenţa supărătoare, ba chiar l-au suspectat că vrea să le fure puterea. Poate pentru că…nu se ştie niciodată ce poate să facă un geniu ce vorbeşte despre o lume a ideilor în care-şi au izvorul esenţele şi modelele…

Se naşte în Atena anului 427 î.H., într-o familie nobilă care îi oferă posibilitatea unei culturi alese.Îşi petrece copilăria şi tinereţea la picioarele Acropolei, într-un mediu care îi alimentează inspiraţia şi spiritul artistic: munţi şi văi; pini înmiresmaţi, frumuseţea apusului şi a răsăritului în liniştea golfului Eleusis… Pictura, muzica şi poezia sunt instrumentele prin care îşi exprimă trăirile în căutarea frumuseţii ideale în expresii şi forme…

Scene dramatice

Este înconjurat de lux, dar şi ispitit de decadenţa unei societăţi controversate aflată într-o efervescenţă a transformării presărată de conflicte politice, morale şi sociale.Sunt vremuri în care falsitatea demagogiei este ridicată la rang de adevăr.Războaiele pe mare şi pe uscat otrăvesc liniştea cetăţii, vrăjmaşii dansează cinic pe ruinele patriei, totul este contorsionat, pervertit de o intrigă nevăzută a orgoliului. Toate acele sărbători, armatele învinse sau triumfătoare, carele morturae de pe străzi şi tristeţea de pe chipurile îndoliate sunt pentru tânărul Platon un spectacol trist. Ca o revelaţie, el începe să creadă că această lume nu e decât reflectarea palidă a altei lumi perfecte, existentă într-o patrie a ideilor.În mijlocul unei societăţi în fierbere, cărarea destinului i se deschide clar şi luminos exact după structura şi năzuinţele sufletului său.El intuieşte o veşnicie autentică în care se află toate răspunsurile...

Revoluţia sufletului: “renunţ la plăcerile vieţii”

La 27 de ani este pe punctul de a participa la un concurs de tragedie. În una din acele zile destinul face posibilă o întâlnire care-i va marca întreaga existenţă: un bărbat care vorbea tinerilor înflăcăraţi de idealuri, despre Bine, Frumos şi Adevăr...Pentru tânărul poet însetat de autentic, vorbele înţeleptului sunt ca şi deschiderea porţilor raiului. Se apropie de filozof şi, zi după zi, îi soarbe cuvintele .Alchimia se produce, pentru că, fără să-şi dea seama, discursurile Înţeleptului, care nu este altul decât Socrate, provoacă în sufletul său o revoluţie. Dintr-o dată toate concepţiile sale despre lume şi viaţă de până atunci se prăbuşesc. Aspiraţiile sale poetice pline de iluzii se risipesc ca un fum şi un nou scop al vieţii răsare la orizont.Coincidenţă sau nu, destinele celor doi se asemănă izbitor: Socrate, sculptor în tinereţe,avusese puterea să schimbe dalta materială pe cea a cuvântului, pentru că singura sculptură care merită efortul este sufletul omenesc. Dăltuind într-o lume în care sofiştii neagă sufletul şi pe Dumnezeu, înţeleptul reuşeşte subtil şi blând să-i dezarmeze ,determinându-i să-şi nege propriile idei şi, din când în când, răsuceşte cuţitul în rana orgoliului : “a recunoaşte că nu ştii nimic este începutul adevăratei înţelepciuni”. Ne întrebăm poate ce conţineau acele prelegeri aşa încât să aibă puterea de a demola concepţii de viaţă? Sunt principii care vorbesc despre dreptate şi adevăr, ca instrumente pentru reconstruirea unei lumi în cădere. Tânărul poet este vrăjit total de îndemânarea cu care Socrate foloseşte cuvintele şi înţelege acum superioritatea binelui asupra frumosului, pentru că “frumosul nu realizează adevărul decât în amăgirea artei, în timp ce binele se împlineşte în adâncul sufletelor”. Pentru Platon splendorile ameţitoare ale artei vizibile încep să pălească în comparaţie cu strălucirea sufletului în acţiune . Hotărăşte să părăsească tot ce iubise până atunci şi să devină ucenicul lui Socrate. Dă o petrecere în care imnurile iubirii au prioritate. Surpriza serii vine în momentul în care Platon ia cuvântul : “Acest ospăţ este ultimul pe care vi-l dau.Începând de astăzi, renunţ la plăcerile vieţii ca să mă consacru înţelepciunii şi să urmez învăţăturile lui Socrate...” Unul câte unul, invitaţii îl părăsesc, doar doi prieteni îi rămân aproape.Şi...ochii lor varsă lacrimi amare în timp ce Platon îşi arde poemele...

“Nu-l plângeam pe Socrate, pe mine mă plângeam”

Vreme de trei ani, Platon îl însoţeşte pe Socrate în calitate de discipol.Apoi trăieşte drama pierderii învăţătorului iubit, condamnat la moarte de Tribunalul Suprem al Atenei. Capetele de acuzare sunt nedrepte: necredinţa în zei şi corupţia tineretului. În realitate o societate viciată de falsitate, ipocrizie şi nedreptate nu putea să sufere a fi arătată cu degetul de un îndrăzneţ ca Socrate.Ei puteau să tolereze şi să ierte viciile, dar nu erau dispuşi să-i suporte pe cei care le demascau. Niciodată interesul puterii nu a fost să scoată oamenii din ignoranţă, cu atât mai puţin să-şi recunoască înţelepţii... Tabloul ultimelor secunde de viaţă a lui Socrate arată o societate care-şi invită geniul la o cupă cu otravă ...Discipolii plâng neputincioşi, iar Platon descrie mai târziu scena astfel: “...el a dus cupa la buze, a golit-o până la ultima picătură , nestânjenit şi netulburat, cu o stăpânire de sine admirabilă. Până atunci avusesem aproape toţi puterea de a nu izbucni în plâns; dar văzându-l că bea nu ne-am mai putut stăpâni durerea.Eu am încercat, dar nu am reuşit; lacrimile mele curgeau şiroaie , mi-am acoperit capul şi mi-am plâns propria nefericire; nu-l plângeam pe Socrate, pe mine mă plângeam , gândindu-mă la prietenul nepreţuit pe care-l pierdeam”.

Aripi pentru suflet

Pe parcursul vieţii studiază mai multe discipline printre care fizica şi metafizica.Însă orice ar face, nu încetează nicio secundă să fie discipolul lui Socrate. Merge în Egipt, pe drumul iniţierii lui Isis, apoi în Sicilia, pe urmele lucrărilor lui Pitagora. După mulţi ani de peregrinări, întors la Atena, în anul 385 îşi întemeiază propria şcoală de cercetare şi învăţătură –Academia.Terenul pe care alege să-şi desfăşoare activitatea este cel al tinerilor oratori şi sofişti...El reînvie discuţiile la care asistase cândva în prezenţa lui Socrate şi face să curgă din nou izvorul cunoaşterii. Ca şi maestrul său, învinge opoziţia cu propriile ei arme şi se ridică prin cuvânt la adevărurile sublime. Ideile sale despre Bine, Frumos şi Adevăr sunt ca nişte fascicule luminoase asupra lumii care provin din aceeaşi sursă: Dumnezeu.Iată cum explică Platon evoluţia sufletului spre perfecţiune: în momentul în care realizează Binele adică Dreptatea, sufletul se curăţeşte, se purifică.Ajungând în acest stadiu el este pregătit să cunoască Adevărul, principala condiţie a evoluţiei sale. Urmărind şi cultivând ideea de frumos, sufletul poate atinge conceptul de Frumos Spiritual, în lumina inteligenţei din care au apărut toate lucrurile şi s-au animat toate formele.Atunci sufletul omenesc poate simţi că-i cresc aripi...

“Ori filosofii să fie regi, ori regii să devină filosofi”

În opera sa, Platon arată că dualismul, care transformă viaţa omului într-o dramă, se naşte din contradicţia sufletului, de origine divină, şi trupul material în care stă închis. Cea mai importantă parte a operei sale este scrisă în tehnica dialogului şi îl are ca personaj central pe Socrate: dialogurile timpurii - cuprind drumul pentru atingerea unui înalt grad de moralitate şi definire a unor calităţi precum curajul şi evlavia; grupul de mijloc - cuprinde Republica, ce dezbate teoria formelor şi a cunoaşterii; cel de-al treilea grup de scrieri - abordează relaţiile dintre Idei şi Forme .Din acest grup de dialoguri fac parte legile, omul de stat şi Philebos. Motto-ul politic al lui Platon este “ori filosofii ar trebui să fie regi,ori regii să devină filosofi”.
Neînţeles de mai marii momentului, într-un final, filosoful hotărăşte să se ocupe exclusiv de treburile din cadrul Academiei.Pleacă în veşnicie, în anul 347, la vârsta de 80 de ani, lăsând în urmă o operă de o inestimabilă valoare din care erudiţii zilelor noastre încă se mai inspiră.

Georgeta Istrate

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu