marți, 29 august 2017

Cultura Cucuteni - Ceramica, tehnică şi artă




Pictura -  formă de comunicare

  Încă de la descoperirea ei, cultura Cucuteni a fascinat lumea, care s-a întrebat cum de a putut să existe oameni a căror creativitate să uimească şi după 6000 de ani. Meşterii olari, prin măiestria lor, au reuşit să dea viaţă lutului. Şi pentru că din acea perioadă nu avem izvoare scrise, aceste vase pot fi considerate o formă de comunicare. Un „alfabet” care să ne ajute să înţelegem şi să ne cunoaştem strămoşii. Privindu-le lucrările putem să ne dăm seama că modelarea lutului este o adevărată poezie, chiar dacă ieşită cu sudoare. Cucutenienii au luat argila de pe înălţimi, au dospit-o, au frământat-o şi au modelat-o cu mâinile lor. Şi în această frământare au imprimat în lut gândurile şi visurile lor cele mai frumoase, pe care le-au ars odată cu vasele în cuptoare încinse dându-le astfel durabilitate. S-or fi gândit, oare, că noi, descoperind aceste lucrări, îi vom fi descoperit pe ei şi, în final, pe noi înşine? Aceste obiecte pot fi considerate, pe bună dreptate, un testament pentru generaţiile de azi. Lumea lor e ca o magie, ca o candelă ce arde încă pe altarul istoriei.

Olăritul,  adevărată profesie 



 În tot eneoliticul, deci şi în cultura Cucuteni[1], olăritul devine un meşteşug, realizat de profesionişti. Dacă în epoca timpurie, se presupunea că vasele erau realizate de femei, căci ele ştiau cel mai bine ce le trebuie în gospodărie, în eneolitic situaţia se schimbă. Aceşti meşteri produc vase în cantităţi mari, fapt ce presupune un efort mult mai mare de obţinere a materiei prime şi chiar de frământare a lutului. Ar mai fi şi aprovizionarea cu material combustibil pentru întreţinerea arderii, la care se adaugă cunoştinţe speciale în folosirea şi reglarea acestor cuptoare. Înalta calitate tehnică a preparării lutului şi a modelării formelor, arderea vaselor în cuptoare oxidante la o temperatură ce ajungea la 900 grade C, ca să nu mai vorbim de ornamentarea pictată, dovedesc, după convingerea noastră, o indiscutabilă specializare, iar aceasta ni se pare că exclude posibilitatea confecţionării olăriei de către orice membru al unei comunităţi cucuteniene.(Dumitrescu, 1979, p. 14).
 În concluzie, după măiestria meşterilor putem concluziona că olăritul era o adevărată meserie, căci acest  meşteşug cere timp, forţă, stăpânirea unei metode de lucru. Tehnica ceramicii pictate cucuteniene este aproape perfectă; în special pentru vasele mai mici, cu pereţi fini, având uneori abia 1-2 mm grosime, lutul era foarte bine preparat, curăţat de impurităţi şi amestecat numai într-o mică măsură cu nisip cu bobul imperceptibil de mic, care constituia degresantul neapărat necesar pentru a împiedica crăparea pereţilor vasului după sau în timpul uscării. Odată vasele modelate, ele erau de cele mai multe ori cufundate într-o zeamă groasă de lut, care le acoperea ca un înveliş uniform extrem de fin, şi apoi uscate în aer liber, mai probabil la umbră decât la soare, tocmai pentru ca uscarea să nu fie prea rapidă şi să provoace contractarea pereţilor şi crăparea lor. Abia după uscare se executa decorarea, cu culori minerale, şi numai în ultimă instanţă vasele se puneau în cuptorul pregătit [2] dinainte.(Dumitrescu, 1979, p. 15).
 Vasele care urmau să primească un decor adânc incizat sau să fie canelate erau decorate încă de când pereţii erau umezi. În urma arderii oxidante pereţii vaselor căpătau o culoare cărămizie brun-roşcată. Uneori, din cauza unei grosimi mai mari a pereţilor vasului, din cauza faptului că nu era bine pătruns, culoarea era ceva mai închisă. Pentru vasele bicrome din primele două etape ale fazei Cucuteni A nu se folosea o ardere perfect oxidantă şi din această pricină miezul pereţilor vaselor nu era ars la roşu, rămânând brun şi uneori chiar negriu-cenuşiu şi de multe ori chiar negru, formând un contrast destul de plăcut cu ornamentarea lor pictată cu alb-benzi, linii, pastile şi succesiuni de puncte, combinate cu caneluri sau cu linii incizate, pe învelişul puternic lustruit, culoarea roşie fiind mult mai rar folosită.(Dumitrescu, 1979, p. 16).


Bibliografie 

·     Dumitrescu, Vladimir, Arta culturii Cucuteni, Editura Meridiane, Bucureşti, 1979.
  

Georgeta Istrate 


[1] Cultura cucuteni face parte din eneoliticul mijlociu
[2] Aceasta se obţinea prin asigurarea pătrunderii aerului în camera de copt a cuptorului

sâmbătă, 26 august 2017

Cultura Cucuteni - Ucenicii care şi-au depăşit maeştrii




Spectacol pentru privitor


 Civilizaţia cucuteniană este considerată una dintre cele mai importante şi avansate culturi neolitice din lume şi leagănul civilizaţiei europene. Prin puterea de abstractizare, atât vasele cât şi statuetele sunt tulburătoare. Ele depăşesc epoca în care au fost create, conducându-ne  parcă spre un viitor nedefinit. Echilibrul formelor şi al culorilor constituie un adevărat spectacol pentru privitor. Diversitatea formelor vaselor uimeşte şi astăzi printr-o eleganţă desăvârşită, dovedind o bună stăpânire a proporţiilor. Atât din punctul de vedere al preparării lutului şi al curăţirii lui de orice impurităţi, cât şi din acela al arderii în cuptor la o temperatură înaltă, care a dat pereţilor vaselor o rezonanţă şi o omogenitate aproape întotdeauna perfecte, olăria pictată cucuteniană se situează în cea mai mare parte la un nivel aproape neegalat în ceramica celorlalte culturi neolitice. Numai ceramica culturii Petreşti poate sta, din acest punct de vedere, alături de ea. Fireşte, nu dintru început ceramica pictată cucuteniană a atins această culme, deşi însăşi trecerea de la ceramica pictată după ardere a culturii Precucuteni la ceramica pictată înainte de arderea în cuptor a vaselor constituie un mare salt calitativ, fără acest mare pas tehnic, progresul nu ar fi fost posibil sau, în niciun caz, nu ar fi avut aceeaşi amploare. Faptul că acest progres se datoreşte, cel puţin iniţial, influenţei probabile a culturii Petreşti şi aceleia sigure a culturii Gumelniţa nu scade întru nimic meritul olarilor cucuteninei, care au ştiut să fructifice învăţămintele dobândite de la maeştrii lor şi să-i depăşească.(Dumitrescu, 1968, p. 26)

Materiale şi metode de modelare 


 Ca să-ţi iasă o operă de artă durabilă, nu poţi lua lutul pur şi simplu, apoi să treci la modelarea lui! Îţi trebuie o adevărată ştiinţă pentru pregătirea materiei prime, ca să nu mai spun de îndemânare şi răbdare. Mai întâi, lutul necesită curăţare, apoi spălare şi strecurare. După toate aceste operaţii pregătitoare, trebuie lăsat să se odihnească vreme de mai multe săptămâni. Când vine momentul modelării, ca să împiedici apariţia crăpăturilor pe vas, în timpul uscării sau al arderii, trebuie să-i adaugi degresanţi. Purtătorii culturii Cucuteni foloseau nisip, praf de piatră, paie tocate, scoici pisate, etc. Amestecau ca pe un aluat argila şi degresanţii până la omogenizare, apoi creau vasele minune. Şi nici acum procesul nu era încheiat, căci urma uscarea la soare, apoi, într-o fază incipientă a evoluţiei acestui meşteşug, aceste vase erau arse pe vetre sau în gropi, iar când s-au mai specializat, procesul arderii avea loc în cuptoare cu reverberaţie. Produsul final ieşit din mâna meşterilor era fantastic, prin frumuseţea şi puritatea elementelor decorative. Nu numai materialul din care erau confecţionate, ci şi formele au evoluat, unele atingând perfecţiunea.
 Nici pentru un specialist din zilele noastre nu este uşor să analizeze şi să studieze ceramica, din orice epocă ar veni ea. Trebuie să cunoşti pasta şi materia primă folosită pentru frământare, metodele de modelare, tipologia formelor ceramice, tehnicile şi ustensilele pentru ornamentare, motivele decorative şi procedeele folosite pentru ardere. Doar aşa poţi întocmi un raport complet. Iar modelarea este o adevărată provocare. Având în vedere că roata olarului apare pe la anul 450 î.e.n, nici nu se pune problema modelării ceramicii cucuteniene cu ajutorul acestui instrument: „ toată ceramica cucuteniană–ca de altfel toată ceramica preistorică din România şi din restul Europei, până la începutul celei d-a doua epoci a fierului, deci aproximativ până la mijlocul mileniului I î.e.n., a fost lucrată cu mâna, fără folosirea roţii olarului. Tocmai de aceea perfecţiunea diferitelor recipiente poate fi socotită remarcabilă. E adevărat că unele detalii observate cu prilejul studierii şi întregirii ceramicii cucuteniene arată că aceşti îndepărtaţi precursori ai ceramiştilor din vremurile noastre foloseau unelte de lemn, de os şi de lut ars pentru modelarea vaselor, interiorul pereţilor multora păstrând urmele vădite ale folosirii unor asemenea unelte, iar netezirea perfectă a pereţilor exteriori (dar de multe ori şi acelora interiori), pe care a fost realizată apoi ornamentarea (pictată sau de alt fel), nu putea fi realizată cu degetele, care ar fi lăsat amprente, ci tot cu unele unelte ajutătoare, de os şi de lut ars.(Dumitrescu, 1979, p. 14)
 Tehnicile de modelare pot fi stabilite la un studiu atent al exteriorului şi interiorului vasului şi explicate prin modul în care a crăpat[1]. De exemplu, pentru vasele miniaturale, se frământa o bucată de lut, apoi se se scobea. O altă tehnică, numită de specialişti „au columbian” avea următoarele etape: se realiza fundul vasului, rotund şi plat, peste care se aşezau colăcei din lut din care se făceau pereţii. Aceştia se netezeau atât în exterior, cât şi în interior. O a treia metodă este construirea vasului era din fâşii, benzi de argilă lipite de fundul vasului. În general, vasele au fundul plat, dar sunt şi situaţii în care au formă plan-concavă, la care probabil s-a folosit un suport uşor curbat, care făcea ca vasul să fie rotit cu uşurinţă. Este posibil ca acest suport să fi fost prima idee sau primul pas spre inventarea roţii olarului. Cert este că suportul respectiv expunea vasul mai puţin la deformări, mai ales în momentul realizării decorului, căci nu mai era rotit vasul, ci suportul.

Bibliografie
·        Dumitrescu, Vladimir, Arta neolitică în România, Editura Meridiane, Bucureşti, 1968.
·        Dumitrescu, Vladimir, Arta culturii Cucuteni, Editura Meridiane, Bucureşti, 1979.

 Georgeta Istrate


[1] De obicei, vasul crapă în locurile vulnerabile, cum ar fi locurile de îmbinare.

Cultura Cucuteni - Formele vaselor ceramice




Unică în Europa


 Ceramica din cultura Cucuteni este cu atât mai valoroasă cu cât în Europa nu s-a mai găsit ceva asemănător. Fineţea executării şi variaţiile de forme fac mai grea alegerea unei similitudini între obiecte, însă o asemănare s-a constatat doar între ceramica Culturii Cucuteni si o ceramică chinezească aparţinând unei culturi tot neolitice. Numai că diferenţa de timp între cele două culturi este destul de mare, ceramica de Cucuteni apărând mai devreme cu aproximativ o mie de ani decât cea chinezească. În ceea ce priveşte mărimea şi întrebuinţarea vaselor s-a constatat o diversitate: pahare, oale de mărimi diferite, amfore foarte mari, etc.
S-a afirmat în nenumărate rânduri[1] că, prin bogăţia de motive, prin genialitatea creaţiei, prin tehnica specială de ornamentare a ceramicii ori modelarea figurinelor din lut şi mulţimea de simboluri pe care le-a lăsat posterităţii, civilizaţia cucuteniană poate rivaliza cu civilizaţiile mari din Orientul Apropiat. Formele obiectelor din lut pot fi considerate mijloace de exprimare, alături de decorul care le înnobilează  Pentru creatorul de frumos, făurirea acestor obiecte poate însemna căutarea sunetului interior, iar totalitatea lor pot însuma un tezaur însemnat cu propria pecete - în cazul unui meşter cucutenian pecetea ar fi sufletul şi căldura mâinilor care au fost frământate odată cu aluatul. Multifuncţională, ceramica Cucuteni avea cele mai diverse forme, adaptate ocupaţiilor din viaţa de zi cu zi. Deosebit de elegante, vasele sunt unicat în Europa. Ei au lăsat cele mai mari vase de lut ale Neoliticului predinastic, adevărate poeme geometrice pictate în culori, care au rezistat timpului. Acest lucru arată că meşterii şi artiştii foloseau o tehnologie superioară în construirea acelor vase mari, o tehnică specială a folosirii materialelor şi a vopselelor.

Ceramica, indiciu despre statutul social


 Vasele ceramice au diverse forme, mai ales rotunjite, sunt bogat şi variat pictate, motivele principale fiind spirala, meandrul, triunghiul. Cel mai important lucru a fost acela că studiul ceramicii a putut da informaţii despre viaţa cotidiană a civilizaţiei cucuteninene: alimentaţie, viaţa religioasă[2], etc. În plus, tot ceramica a fost un punct de plecare pentru departajarea indivizilor ca şi statut social, căci gustul artistic (sau lipsa lui) poate indica deosebiri în privinţa prosperităţii unei comunităţi. Din punct de vedere practic, ceramica a schimbat chiar şi alimentaţia, deoarece vasele au permis prelucrarea alimentelor necomestibile în stare naturală. Pe de altă parte, aceste vase ceramice au permis păstrarea şi conservarea alimentelor mai multă vreme, depozitarea cerealelor, a lichidelor şi a altor produse. În ceea ce priveşte transportul, în condiţiile de atunci, mai ales la vasele mari, este greu de imaginat. Dar asemănarea dintre vase pe o arie de sute de kilometri pătraţi a fost o provocare pentru specialiştii care au căutat explicaţii. 

 Meşterii învăţători 

 Se pare că extinderea ceramicii cucuteniene s-a făcut cu ajutorul unor meşteri-învăţători, care probabil mergeau din loc în loc. Sigur că de preferat erau locurile cu lut bun de prelucrat şi, de ce nu, cu oameni dornici să înveţe. Având în vedere că transportarea unui mare număr de vase (uneori de dimensiuni apreciabile şi foarte grele) la distanţe mari era o operaţie aproape imposibilă în condiţiile epocii respective, când în Europa nu se cunoşteau încă vehicule cu roţi (care se vor folosi abia peste aproape două milenii, în epoca bronzului), nu ne putem gândi nici la un număr redus de centre de producţie, de la care diferitele comunităţi situate pe o anumită rază şi-ar fi putut procura, prin trocul obişnuit, olăria de care aveau nevoie. De aceea, singura explicaţie valabilă care ne rămâne şi care pare să corespundă cel mai bine existenţei acestui număr uriaş de vase lucrate nu numai în tehnică şi în forme identice, dar decorate în acelaşi fel (uneori, practic, aproape identic), este aceea a existenţei unor meşteri itineranţi ce vor fi străbătut distanţe destul de mari, oprindu-se din loc în loc, în diferitele aşezări în apropierea cărora se aflau şi depozitele de argilă necesare, şi trecând în primul rând la construirea cuptoarelor şi apoi la realizarea olăriei necesare acelor comunităţi. Numai aşa credem că poate fi explicată unitatea perfectă a ceramicii culturii Cucuteni pe un teritoriu atât de vast, care însumează sute de mii de kilometri pătraţi.(Dumitrescu, 1979, p. 14.

Arderea lutului  în cuptoare performante 
 
 Experienţa i-a ajutat pe cucutenieni să îşi perfecţioneze mereu tehnicile, prin acumularea a numeroase cunoştinţe tehnologice, mai ales în ceea ce priveşte arderea. Pentru o ardere de cea mai înaltă calitate, cucutenienii aveau nevoie şi de cuptoare performante, care, mai târziu au fost folosite şi în prelucrarea metalelor. Din punct de vedere tehnic, ceramica pictată se menţine la acelaşi nivel ridicat atât în ceea ce priveşte prepararea lutului cât şi în privinţa arderii perfecte în cuptor. Amintim apoi că în timp ce suporturile şi vasele cu picior suport înalt devin forme cu totul secundare, aproape pe cale de dispariţie, alte forme îşi continuă existenţa schimbându-şi treptat linia siluetei; totodată, un rol important îl joacă un fel de cratere castroane larg deschise, precum şi capacele denumite prin analogie „coifuri suedeze”. Alături de acestea, vasul „binoclu” decorat de predilecţie în faza veche(A) cu ornamente incizate,dar  întâlnit de fapt numai în unele din aşezările acelei faze, devine o formă mult mai frecventă.(Dumitrescu, 1968, p. 44).


Bibliografie 

·        Dumitrescu, Vladimir, Arta neolitică în România, Editura Meridiane, Bucureşti, 1968.
·    .     Dumitrescu, Vladimir, Arta culturii Cucuteni, Editura Meridiane, Bucureşti, 1979.
  

Georgeta Istrate




[1] Cultura Cucuteni a fost şi este un subiect preferat pentru mulţi scriitori
[2] O serie de vase au fost folosite exclusiv în oficierea unor ritualuri religioase, de exemplu vasele antropomorfe şi zoomorfe, vase pentru ofrande, etc.

MĂNĂSTIREA CHEIA (II) - ultima





Ca şi viaţa unui om…

Biserica Mănăstirii Cheia, cu hramurile “Sfânta Treime” şi “Adormirea Maicii Domnului”, este construită în stilul  tradiţional , cu pridvor specific arhitecturii româneşti. Are trei turnuri ce îi conferă eleganţă şi măreţie. Picturile în frescă sunt executate de pictorul Naum Zugravul, iar icoanele împărateşti sunt opera renumitului pictor Gheorghe Tăttărăscu. Iconostasul, în stil baroc, din lemn sculptat şi aurit, este opera unor meşteri vienezi şi a fost donat bisericii  de către Episcopul Chesarie din Buzău, care a şi sfinţit biserica , la 20 iulie 1839.
     La început a fost un schit simplu de lemn cu hramul “Sfântul Nicolae”, fondat de câţiva ciobani din Săcele. Acesta a rezistat timp de şapte ani,  până când turcii l-au distrus fără milă. A fost refăcut în anul 1790 cu hramul “Adormirea Maicii Domnului” . Nici de această dată  nu a avut viaţă lungă. În anul 1832, în urma unui incendiu , a ars din temelii . Atunci  au fost salvate  icoanele împărăteşti, stranele sfeşnicele şi alte obiecte de cult. Când totul părea potrivnic, lăcaşul  reînvie  din propria cenuşă. Trei ani mai târziu, ieromonahii Damaschin si Iustin (ale căror morminte se află în  această biserică, la stânga şi la dreapta altarului) , împreună cu cei 33 de călugări şi creştinii din împrejurimi, construiesc impunătoarea biserică de zid care există şi astăzi, chiliile, clopotniţa şi gospodăriile anexe.
       În perioada în care stareţ  a fost ieromonahul Damaschin, mănăstirea a avut  o perioadă înfloritoare din punct de vedere material şi spiritual. Ca şi viaţa unui om, lăcaşul a cunoscut urcuşuri şi coborâşuri, ieşind întotdeauna din toate crizele mai puternic şi mai frumos. Legea secularizării averilor mănăstireşti i-a redus  dramatic veniturile obligând-o , în 1906, să renunţe la viaţa de obşte. Stareţul Grigorie Munteanu Georgescu, fost ucenic la Muntele Athos, readuce la viaţă Cheia şi construieşte paraclisul mănăstirii pentru slujbele de iarnă. Însă, în al ll-le război mondial, germanii au distrus clădirile incintei . La fel şi cutremurul din 1977 nu a trecut neobservat, lăsându-şi amprenta  distrugătoare pe acest loc.

Sunet şi lumină…

            Şi totuşi Mănăstirea Cheia există astăzi mai frumoasă ca oricând. Aşezată într-un peisaj de o rară frumuseţe, este ca o chemare tainică spre veşnicie şi oricât te-ai strădui, nu poţi s-o ocoleşti Cheia a fost şi rămâne aici în timp şi spaţiu, ca o mărturie de credinţă. Istoria, cu război şi pace , a lovit-o şi a mângâiat-o, dar  nu a desfiinţat-o. La intrarea în cimitirul mănăstirii , poarta spre veşnicie a celor ce pleacă dintre noi, există o statuie în continuă rugăciune. Este simbolul credinţei că dincolo de deşertăciunea acestei lumi se află o speranţă. Şi acea speranţă este firul de care se agaţă omul în ascensiunea sa într-o lume lipsită de rău…
     Rănită şi vindecată de atâtea ori Cheia,  împreună cu călugării şi  preoţii ei,  inspiră credinţă , pace, evlavie. Toate aceste virtuţi sunt  născute dintr-un duh al blândeţii remarcabil şi  ne cheamă neîncetat să ne povestească despre răbdare , suferinţă dar si despre dragoste. Despre bucuria sfântă ce se naşte din răni sângerânde, despre acea pace firească şi  despre cuminţenie în priviri şi atitudine. Am plecat de la mănăstire sub cerul unui început de amiază cum nu mai văzusem. Aerul era plin de sunet şi lumină, un sunet clar al clopotelor care chema credincioşii ţinutului la întâlnirea cu Dumnezeu. Autocarul în care mă urcasem alerga spre o altă destinaţie însă  amintirea acestei mănăstiri mi se întipărise în suflet . Simţeam tristeţea despărţirii ca pe o rană nevindecabilă…


Georgeta Istrate