Tinerii geniali ai României - Alexandra Nae

    Am citit de curând volumul  EUROSTUDII Vol. I. Incursiuni în vârstele Europei,  apărută la Editura Universităţii din Bucureşti. Mi-a plăcut atât de mult, încât  m-am gândit să scriu câteva cuvinte despre fiecare articol şi să dau două-trei citate  care să ilustreze, pe scurt, tema abordată.

     Volumul este  alcătuit dintr-o serie de comunicări ştiinţifice susţinute la colocviile Eurostudii ale Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti. Coordonatorii  sunt Simona Drăgan şi Constantin Emil Bucur.

Autor: Alexandra Nae

Universitatea din București 

Tema: DOAMNE, CARE ȚI-E FĂGĂDUINȚA? 
VIAȚA DE APOI, ETERNITATEA ȘI PARADISUL ÎN IUDAISM ȘI ISLAM

     Articolul Alexandrei Nae este cuprins între paginile 35-45 din volumul 1:”Eurostudii – Incursiuni în vârstele Europei”


Paradisul, un subiect mereu actual


   În acest material, Alexandra Nae  punctează viziunea creştin-medievală a teologului Guillaume d'Auvergne cu privire la Eden în comparaţie cu dogma islamică privitoare la acelaşi subiect. "Cu rădăcini și influențe atestate foarte devreme, începând cu vechii perși și trecând prin civilizația greco-romană, imaginarul paradisiac iudeo creștin se completează în Evul Mediu cu varianta coranică". (pag 35).
    Tema este de departe una incitantă , căci viaţa de după moarte a încins multe spirite de-a lungul istoriei omenirii. Eternitatea este un ideal despre care diversele religii, creştine sau nu, au zugrăvit imagini cât mai atrăgătoare, întreţinând visul omului de a ajunge în rai. A tinde spre absolut, a încerca să-ţi depăşeşti limitele umane visând la o viaţă dincolo de viaţă, iată preocuparea omului dintotdeauna. Făgăduinţa divină despre un paradis dincolo de viaţa pământească reprezintă  acel acasă care-ţi oferă o stare de fericire continuă , fără ameninţarea vreunei umbre. Un loc ce poate fi considerat un  dar divin. Un spaţiu supranatural , încărat cu frumuseţe, veşnicie , un loc în care suferinţa şi moartea nu există.
  Aşa cum spuneam mai devreme, în  această expunere, autoarea îşi bazează argumentele în special , pe studiul lui  Guillaume d'Auvergne. Acesta combate în lucrarea sa viziunea islamică asupra Edenului, ale cărei principii senzoriale bazate pe fericirea carnală vin în contradicţie cu ideea de spiritual ocrotit  de puterea divină. 
   "Creștinismul a funcționat tocmai prin ideea salvării sufletului uman de la dezastrul morții și de la vidul existențial, viața nefiind privită drept altceva decât o anticameră a veșniciei"(pag 43-44).


Viziunea Paradisului, întoarcerea omului spre sine însuşi

     "Viziunea asupra paradisului constituie o formă universală și universalizată a unei viziuni ce denotă întoarcerea omului spre sine însuși, spre propria natură, din dorința de a reveni într-un ultim cămin originar privilegiat. Atestarea în corpul biblic a unui loc ce îi promitea fără de tăgadă omului o existență viitoare a dat un nou suflu umanității în Evul Mediu și a reînviat ideile vechilor popoare ale Antichității " (paginile 35 - 36).


Viziuni paradisiace în iudaism și islam

" În sens cultural și istoric, referințele religioase la paradis nu au luat naștere odată cu apariția monoteismului, ci au existat de-a lungul existenței umane chiar în civilizațiile și culturile antice (...) Ideea unei grădini a plăcerii, a belsugului și a abundenței, a fericirii veșnice și a împlinirii nu este prezentă numai în textul coranic, ci și în Biblia ebraică și Vechiul Testament creștin: El va face pustia lui ca Edenul și pământul lui uscat ca o grădină a Domnului:bucuria și veselia vor fi în mijlocul lui, mulțumiri și glas de cântări (Isaia 51 - 3).Miturile legate de paradis deschid calea interpretării acestuia, atât în iudaism cât și în islam, ca formațiune cu șapte grădini (...). Dacă în religia islamică, imaginea Paradisului este desăvârșită prin existența topazului, a perlelor, a aurului roșu, în cea mozaică sunt predominante rubinele, aurul și argintul (...) Paradisul este scăldat de un fluviu al Edenului, ale cărui ramificații se transformă în râuri extraordinare :cu apă, vin, lapte și untdelemn în reprezentarea iudaică, ultimul fiind consemnat ca râu de miere în islam "ape curgătoare nestricăcioase, râuri de lapte veșnice cu gust nepieritor, râuri de vin, plăcut celui ce-l bea și râuri de miere din cea mai pură. Și acolo se vor bucura de toate fructele și, mai cu seamă de milostivirea Domnului (Coran, 47:15)." (paginile 37- 38-39).

Georgeta Istrate

Tinerii geniali ai României - Marius Ghiţă

        Am citit de curând cartea  EUROSTUDII Vol. I. Incursiuni în vârstele Europei, apărută la Editura Universităţii din Bucureşti. Am fost plăcut impresionată. De aceea am hotărât să scriu câteva cuvinte despre fiecare lucrare şi să dau două-trei citate  care să ilustreze, pe scurt, tema abordată de fiecare  autor în parte. 

     Volumul este  alcătuit dintr-o serie de comunicări ştiinţifice susţinute la colocviile Eurostudii ale Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti. Coordonatorii  sunt Simona Drăgan şi Constantin Emil Bucur.

Autor: Marius Ghiță

Universitatea din București 

Tema: EMULAȚIA FRANCO-PROVENSALĂ CA FACTOR STIMULATOR ÎN APARIȚIA RENAȘTERII. ECOURILE DANTEȘTI 

ARTICOLUL semnat de Marius Ghiță este cuprins între paginile 47 - 59 din volumul :”Eurostudii – Incursiuni în vârstele Europei”

Rolul jucat de artiștii ambulanți provensali în Renaștere

    Poeții ambulanți sunt considerați, pe bună dreptate, părinții poeziei europene. Autorul punctează tema bazându-se, în principal, pe opera lui Dante, pe care acești trubaduri și poeți l-au inspirat. Poate că Dante nu ar mai fi fost Dante fără „ajutorul” acestor artişti ambulnţi  :" lucrarea va încerca să arate că la fel de greu ar trebui să fie și a-l închipui pe Dante fără influența poeților provensali " (pagina 47) 

      Tema   aleasă de Marius Ghiță este una extrem de frumoasă, fascinantă chiar. Ea  atinge, cu siguranță, corzile sensibile ale inimilor cititorilor.

Autorul  abordează  contribuția Franței în apariția renașterii europene, la sfârșit de Ev Mediu. El  afirmă și aduce argumente în sprijinul ideii  că Franța a avut o influență majoră asupra orașelor stat italiene, în sânul cărora, după secole, cultura antică a înflorit.

   Așadar, cultura franceză răspândită de trubadurii  și jonglerii francezi reprezintă cerul pe care se ivesc zorii renașterii.

   Acești artiști ambulanți au avut rol de semănători. Ei au  aruncat primele semințe artistice pe străzile orașelor, făcând inimile să bată mai tare, ochii să plângă sau să râdă și sufletele să vibreze la gândul unei iubiri ca-n povești. În entuziasmul lor, au creat energii creatoare de tradiții în sudul Franței. Evident, tot ei  au răspândit cultura franceză în Italia.

 

Centrul Renașterii

   "În mare, Renașterea a însemnat o întoarcere către antichitate și valorile sale (mai ales în artă), o epocă în care Italia dobândește un loc de frunte, fiind considerată centrul Renașterii, la fel cum Imperiul Roman se considerase cândva centrul lumii (...). În linii mari, conform tradițiilor istoriografice (inevitabil simplificatoare), Renașterea începe cu Giotto di Bondone (cca 1266-1337) în pictură, cu Donato di Betto Bardi, zis Donatello (cca 1386-1466) în sculptură, cu Dante Alighieri (cca 1265-1321) în literatură și cu Filipo Bruneleschi (1377-1446) în arhitectură. Iar ceea ce au în comun toți acești mari artiști este, dincolo de calitatea excepțională a operelor lor, orașul în care s-au născut, Florența "(pag. 48)

Continuități ale liricii trubadurești - o sumă de tradiții

    "Dar ceea ce semnala Walter Pater, este că mișcarea culturală despre care vorbim și pe care o numim Renaștere, nu reprezintă meritul unei singure națiuni, ci ea se naşte mai degrabă dintr-o sumă de tradiții care găsesc un teren fertil pe pământul italian. Ulterior, Renașterea va edifica un tip de cultură tot mai distinctă completată prin contribuțiile non-italiene. Este Interesant de privit urmând logica lui Walter Pater, că în acest puzzle, Franța a contribuit cu multe piese, influența ei fiind foarte importantă "(pag. 48)

Poezia de dragoste

"O artă pe care francezii medievali au cultivat-o, în mod special cei din sudul Franței, a fost poezia de dragoste (curtenească), . Această poezie era scrisă de trubaduri (it. trovatore), care erau în mare parte seniori, de ranguri mai mici sau mai mari, dar și cavaleri sau chiar clerici, aparținând prin urmare putinelor categorii sociale care își permiteau preocupări pur intelectuale, diferite de ocupațiile și posibilitățile populației sărace, majoritară în Evul Mediu "(pagina 49)

Influența poeților provensali asupra poeziei italiene

"Trubadurii și jonglerii mergeau în Italia în căutarea unui trai mai bun pe la curțile nobililor, iar curți din nordul Italiei precum Monferrato sau Malaspina au devenit faimoase pentru ospitalitatea lor  față de poeții provensali (...) Prezența acestor străini destul de influenți pe teritoriul italian a condus la un fenomen relativ previzibil, întrucât se presupune că datorită lor, poeții italieni ai vremii au început să scrie și ei poezii în provensală, într-o încercare disperată de a-și recăpăta faima răpită pe nedrept de provensali. În operele lor, trubadurii făceau deja trimitere  la clasicii latini, în special la autoritatea poetului latin Ovidiu (care, în acord cu tema liricii lor, scrisese o Ars Amandi - Arta de a iubi). Adesea invocat în cântecele lor, s-a putut vorbi ulterior, datorită acestei dese referințe, despre o Renaștere din secolul al XII - lea : poeți, învățați, poeți savanți, trubadurii noștri participă firesc la renașterea clasică a secolului lor"(paginile 50 - 51)

Opera lui Dante

    "În ceea ce îl privește pe marele poet florentin, el însuși reprezentant de seamă al dulcelui stil nou și precursor al Renașterii, influențele franceze din literatura lui Dante sunt foarte vizibile la un studiu mai aprofundat al operei. Dante ar fi scris, de exemplu, și mai puțin cunoscuta “Il Detto d'Amore”, o operă care i-a fost atribută mai târziu și în care face un rezumat al convențiilor iubirii curtenești, fapt ce indică o clară influență a poeziei provensale"(pagina54).

 "Una din caracteristicile trubadurilor provensali, regasită și la Dante, este de a scrie în limba maternă, ca și prezența a ceea ce am numit , deși la Dante ea apare într-o formă mult mai ermetică" (pagina 55)

" Un om între două lumi, Dante este anacronic în acest aspect în raport cu epoca în curs de transformare din care face parte. Biserica blama dragostea curtenească și, prin ea, idolatria pentru femeie, cu excepția cultului pentru Fecioara Maria (care, sublimat, este facilitat, după unii autori, tot de poezia provensală). Femeia era suspectată că ar lucra cu diavolul, cu scopul de a duce mai departe păcatul strămoșesc al Evei. Însă prin idolatrizarea Beatricei, Dante se opune radical acestei concepții teologice care accepta dragostea "doar în căsătorie și având în vedere copiii" (...)O altă caracteristică a trubadurilor provensali pe care o întâlnim în opera lui Dante este concepția referitoare la faptul că numele iubitei trebuie să rămână secret. Raționamentul acestei decizii ținea de dorința de a nu o pierde :divinizand-o în poezii, ea ar fi putut trezi și interesul altor bărbați, cărora nu le fusese cunoscută până atunci "(pagina 56).

   " Secolele XII-XIII italiene au fost marcate de influența franceză, și chiar a fost o vreme în care femeile florentine erau părăsite în așternut pentru dulcea Franță. Într-o evocare a Florenței patriarhale (anterioare dezvoltării ce avea să conducă galopant la modernizarea survenită în Renaștere), Dante a pus în gura unui personaj din Paradisul aceste versuri nostalgice despre vechile soții florentine " (pagina 58) 

Tinerii geniali ai României - Marina Îngustu

     Am citit de curând cartea  EUROSTUDII Vol. I. Incursiuni în vârstele Europei,  apărută la Editura Universităţii din Bucureşti. Mi-a plăcut atât de mult, încât am hotărât să scriu câteva cuvinte despre fiecare articol şi să dau două-trei citate  care să ilustreze, pe scurt, tema abordată.

     Volumul este  alcătuit dintr-o serie de comunicări ştiinţifice susţinute la colocviile Eurostudii ale Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti. Coordonatorii  sunt Simona Drăgan şi Constantin Emil Bucur.

Tinerii geniali ai României:  Marina Îngustu

Universitatea din Bucureşti

TEMA: COPIII EVULUI MEDIU, ADULȚI ÎN MINIATURĂ : O ANALIZĂ CRITICĂ A TEORIEI LUI PHILIPPE ARIES

    Articolul Marinei Îngustu  este cuprins între paginile 23-34 din volumul :”Eurostudii – Incursiuni în vârstele Europei”

    Copilăria - o etapă de tranziţie

     Tema face o incursiune în  perioada medievală, analizând perioada copilăriei. Autoarea aduce  în prim plan ideea că Evul Mediu nu a cunoscut conceptul  de copilărie din cauza condiţiilor vitrege de viaţă. Ea dezvoltă acest subiect folosindu-se de argumente "iconografice, terminologice, paradigme religioase sau practici materne" (pag. 23). Se pare că societatea acelor timpuri vedea perioada copilăriei mai mult ca pe o etapă de tranziţie. Motivul este unul de natură socială, în ideea de scurtare a acestei perioade, pentru ca micul om să devină independent cât mai devreme. Era nevoie de forţă de muncă, iar condiţiile sociale erau  destul de grele. Puţini erau cei privilegiaţi, iar ei veneau din clasele sociale înalte... 

Vârstele inocenţei  şi păcatul originar

   „Evul  Mediu percepea copilăria nu ca pe o stare fixă, ci ca pe un proces de dezvoltare, având totuşi conștiința unei dinamici a creșterii. Literatura de specialitate a vremii – medicală, moralizatoare, didactică – define vag vârstele, utilizând cuvinte cu un sens incert: cuvântul copil indica servilitatea, dependenţa , garcon însemna servitor , iar băiat însemna sclav” (Încercările nereuşite ale Evului Mediu de a defini această etapă a vieţii pun în lumină un interes limitat faţă de copilărie , ce poate fi cauzat de condiţiile sociale sau de obscurantismul promovat de Biserică. Aceasta a pus pe umerii copiilor povara ideii creştine a păcatului originar , care se transmitea din generaţie în generaţie începând de la Adam".
   (EUROSTUDII Vol. I. Incursiuni în vârstele Europei ,paginile 25-26).

Abandonul , compromis social sau practică a indiferenţei?

    „Pentru lumea medievală, un copil cu probleme grave de sănătate , malformaţii sau provenit dintr-un adulter, era incomod. Astfel, părinţii recurgeau în cazuri extreme la infanticid, însă abandonul reprezenta o alternativă facilă , vegheată chiar de Biserica Catolică. (...) Astfel copilul născut cu defecte era privit ca rezultat al păcatelor mamei , un motiv în plus de compromitere socială şi de adoptare a unor alternative care astăzi sunt percepute drept incompatibile cu etica maternă (...) Abandonul era o opţiune mai uşoară pentru femei , ntrucât Europa catolică a dezvoltat încă din Evul Mediu aşezăminte ce permiteau abandonul anonim , scăpând mamele necăsătorite de ruşinea creşterii unui copil ilegitim . Abandonul era realizat fie prin vânzarea copiilor , fie prin părăsirea pe stradă sau în instituţii ale Bisericii , bebeluşii abndonaţi fiind cu precădere de sex feminin (...)

Femeile fără familie erau indezirabile în societatea medievală, fiind în afara statutului lor natural. Oprobriul comunităţii , alături de condiţiile precare de trai , sunt cauze ce pot justifica , dintr-o perspectivă socială , recursul la abandon şi infanticid. Însă dintr-o perspectivă morală, recursul la aceste practici face greu de definit natura iubirii materne în lumea medievală” (EUROSTUDII Vol. I. Incursiuni în vârstele Europei ,paginile 26-27).

Georgeta Istrate