Sindromul Down, un alt mod de viaţă (2)

Între normalitate şi stagnare

   La un an şi patru luni, Teodor începe să descopere lumea cu propriile picioare. Uneori căderea este inevitabilă. Lucrând cu copilul zi de zi, Elena descoperă că inteligenţa lui este mai slabă şi că saltul se face treptat, uneori stagnează sau chiar regresează.Copilul ei are nevoie de mai mult timp ca să proceseze informaţia, percepe mai greu, priveşte mai mult  un obiect până să dea un răspuns.În schimb, baia îl distrează teribil. Datorită acestei descoperiri, Elena hotărăşte să îmbine utilul cu plăcutul adăugând şi gimnastica în apă.Băiatul aleargă singur spre satisfacţia familiei.Cu toate acestea el are  un mers mai greoi faţă de ceilalţi copii şi cade mai uşor. Din experienţa de zi cu zi, Elena îşi dă seama că este mai sensibil la răceală şi că febra, ochii sticloşi şi respiraţia greoaie îi modifică activitatea.Uneori, din cauza durerii în gât, nu poate mânca.Sunt momente când progresul devine prea lent. Dezvoltarea lui oscilează între normalitate şi stagnare. Boala se manifestă diferit de la o persoană la alta, cu un ritm propriu de dezvoltare, păstrând totuşi caracteristicile de bază.Alimentaţia trebuie să fie una raţională pentru că unul din inconvenientele acestei boli este predispoziţia la obezitate.Pe lângă medicamentele care îi susţin celula nervoasă, copilul urmează un program de gimnastică bine stabilit. Plimbările zilnice în parc devin obligatorii, este ajutat să mănânce, să prindă jucăriile cu mânuţa sau să pedaleze ca să-şi întărească musculatura picioarelor. Este prietenos cu ceilalţi copii, zâmbeşte tuturor, iar alergarea după câinii şi pisicile din parc devine o distracţie.

Terapie prin joc

   Teodor are platfus la tălpi iar mersul  legănat, uşor nesigur, o determină pe Elena să ceară  ajutorul unui profesor de sport specializat în afecţiuni motorii. În acelaşi timp, socializarea copilului nu este neglijată. În afara plimbărilor în parc sau mersul cu mama la magazin, este dus la munte şi la mare. ”Fiul meu se dezvoltă armonios, nu are malformaţii sau alte deficienţe.Auzul îi este fin iar strabismul de la ochi este corectat cu ajutorul ochelarilor.Are probleme de pronunţie şi vorbeşte uneori prea repede”. Elena începe să facă terapie prin joc folosindu-se de imagini colorate, cartonaşe cu simboluri (plante, animale),  jucării care se îmbină în diverse forme. Repetă cu el zilnic anumite propoziţii, îi spune poveşti, desenează împreună sau se joacă cu mingea.Lecţiile durează între 30 de minute şi o oră.Uneori copilul se plictiseşte prea repede. Pentru el,  forma permanentă a procesului de recuperare este jocul. Lecţiile zilnice, exerciţiile sunt privite ca un joc.Înainte de începerea lecţiilor, Teodor îşi antrenează toate jucăriile începând cu păpuşile, ursuleţii, căţeluşii , le aşează în semicerc şi astfel începe “joaca”. Când copilul se supără pe neaşteptate, are o atitudine de renunţare la lecţii şi atunci Elena inventează pe loc o modalitate de a-l face să râdă sau îi dă o recompensă. Acestea două au darul de a-l înveseli şi a-l umple de energie. Uneori nu vrea să colaboreze deloc şi dacă Elena insistă, devine nervos. Alteori oboseşte prea repede şi atunci mama întrerupe acivitatea temporar.”oricât de mult lucrez cu el, nu poate pe moment ră reproducă tot, însă le înmagazinează în memorie şi, când mă aştept mai puţin, le spune.” În unele dăţi  copilul se face greu înţeles.El are o idee a ceea ce vrea să spună, dar nu-şi găseşte cuvintele potrivite.Pronunţia este adesea precară şi telegrafică.Din cauza sindromului, răspunde mai greu la întrebări.Un rol important în dezvoltarea lui o au semnele în timpul vorbirii ce conduc la o creştere semnificativă a vocabularului.

Georgeta Istrate

-va urma- 

Sindromul Down, un alt mod de viaţă (1)

   Povestea de astăzi este una concretă, se întinde pe o perioadă de 20 de ani şi urmăreşte principalele etape de creştere şi dezvoltare într-un caz special. Personajele care-i dau viaţă sunt Elena Tănase şi fiul ei, Teodor, născut cu maladia Longdon Down (Trisomia 21), formă mozaicism.

Răbdare și dragoste pentru o provocare majoră

    După ce trece peste şocul naşterii unui copil cu probleme de sănătate, Elena se înarmează cu răbdare şi dragoste şi se hotărăşte să facă totul pentru copilul ei.Citeşte toate cărţile genului devenind cu timpul “specialistă” în domeniu. Află astfel că “vinovat de acest sindrom este apariţia unui cromozom în plus la perechea de 21 şi că se mai numeşte “ Trisomia 21” adică 3 cromozomi înloc de 2. Prin urmare, acel cromozom în plus dă viaţa bebeluşului peste cap încă de la naştere. Caracteristicile sunt evidente: faţa are trăsături mongoloide, urechile sunt mici şi joase, abdomenul mare, gâtul scurt, mâinile şi picioarele de asemenea scurte, muşchii sunt  moi ca de cârpă, limba mare . Se nasc de obicei înainte de termen şi creşterea este mai lentă. Sunt leneşi în mişcări, plâng puţin însă dorm mult…

Primul an de viaţă

      Teodor se naşte  prematur ( la 8 luni) având o greutate de 2300 grame  şi o lungime de 47 cm. Este ţinut o zi la incubator,însă  destul de vioi şi foarte mâncăcios. Una din probleme este hipotonia musculară care trebuie învinsă prin vitamine, calciu gluconic, un sirop special, dar şi gimnastică medicală. Ajutat de mamă, la o lună şi jumătate Teodor deja îşi răsuceşte capul spre stânga şi spre dreapta, ridicându-l cu uşurinţă la 45 de grade, atunci când este aşezat pe burtă, iar pe la două luni şi jumătate începe să gângurească şi să scoată primele silabe. La 3 luni copilul se răsuceşte singur pe o parte şi pe alta, mănâncă supă de zarzavat, portocale, morcovi, pepene galben, bea suc de mere şi, desigur, lapte de mamă. La 5 luni copilul cântăreşte 7600 grame şi deja este familiarizat cu carnea de pui, brânză cu calciu lactic şi mere rase.La 6 luni are 8000 de grame, întoarce capul după zgomote, muzică şi, ajutat puțin, stă pe propriile picioare. Îşi recunoaşte numele când este strigat, plânge când este certat sau râde în hohote când este gâdilat.Teodor progresează gradat şi reacţionează  bine la stimulii exteriori. La 9 luni deja zice mamă, chiuie şi face paşi ţinut de mânuţe, iar la un an dă senzaţia că  încearcă să lupte alături de familie. Micuţul pare un copil normal...


Georgeta Istrate 

 - va urma -

Reflexoterapia elimină toxinele din organism


   Masajul tălpilor este pe cât de simplu, pe atât de extraordinar, deoarece fărâmiţează toxinele din organism, pe care le elimină apoi  prin transpiraţie sau urină.


Sănătate fizică şi psihică

   Oricât de grave ar fi,  bolile nu pot rezista sută la sută în faţa acestui tip de tratament, căci pe cele în stare latentă le mătură pur si simplu, pe altele le vindecă, iar pe cele foarte grave le ameliorează. În plus, chiar de la prima şedinţă se observă o îmbunătăţire a memoriei, o schimbare de tonus fizic şi mental, pacientul devine  mai agreabil şi mai tolerant cu cei din jur. Toate aceste schimbări se datorează faptului că, în timpul masajului,  circulaţia sanguină se intensifică.

Talentul ascuns în mâini

   Profesorul pune tălpile presupusei paciente una lângă alta, apoi  explică felul în care organele se reflectă pe ele, după care arată linia ce desparte corpul în două. Din postura de învăţăcel, Florentina Rădulescu îi pune câteva întrebari şi, pentru că e atât de dornică să înveţe, Maestrul o invită să lucreze. În timpul demonstraţiei, ochiul format al profesorului îşi dă seama de talentul ascuns în mâinile elevei sale. Foarte curând, îi dă un pacient adevărat, fără a o mai supraveghea. La început,  în mintea fetei îşi face loc îndoiala : „dacă nu apăs organul care trebuie?”  Gândurile acestea trebuie să dispară!,  îşi spune, apoi încearcă să pună  în practică toate informaţiile acumulate în timpul cursurilor, la care adaugă cunoştinţele de anatomie pe care le are, plus imaginaţia, iar de aici  până a simţi forma organului lucrat nu a fost decât un pas:  “  Unii terapeuţi îşi dau seama că este o problemă de sănătate atunci când, în locul unde au învăţat că este un anumit organ, simt nişte microcristale.  Ei bine, pe lângă acele mici proeminenţe, eu simt organul”.  

„Am venit să-mi ghiciţi în talpă!”

  Niciun profesor nu îi spusese că forma organelor în miniatură se simte în timpul masajului, însă experimentele ei erau mai mult decât evidente. Nevoia de confirmare a făcut-o să i se destăinuie unei colege, care a acceptat să-i fie pacientă. Aceasta a fost plăcut impresionată când, în timp ce Florentina îi masa o anumită zonă din talpă, a putut să spună singură că organul pe care se lucra era unul dintre rinichi. Prin urmare, nu numai terapeutul poate să simtă, ci şi pacientul, dacă se concentrează în timpul terapiei. După un timp, percepţiile Florentinei s-au amplificat atât de mult încât,  în timpul unui tratament , pe locul din talpă care indică zona stomacului, a spus un lucru impresionant:  “Azi aţi mâncat numai mere?!” Pacienta, care venise la terapie pentru prima oară, a stat puţin şi s-a gândit, apoi i-a răspuns: “ sunteţi extraordinară! Să ştiţi că toată ziua am mâncat doar o jumătate de măr!” Bineînţeles că la şedinţa următoare pacienta a ştiut ce să ceară: “am venit să-mi ghiciţi în talpă...”


 Georgeta Istrate

 Acest articol mi-a fost publicat și de Revista Felicia, în anul 2010. Întrucât informațiile  sunt mereu  valabile, am ales să îl public și pe blogul meu.

Congresul de la Viena



         « Europa este un sistem de state care au nevoie să trăiască între ele într-un raport de echilibru. Dar aceste state sunt organisme vii. Echilibrul între aceste organisme vii nu poate fi impus din afară, prin forţa unui stat sau a unui grup de state mai puternice, după voinţa lor arbitrară ; trebuie să se răspundă necesităţilor vitale ale tuturor statelor. Pentru a nu se înşela asupra acestor necesităţi vitale, trebuie să concure întreaga Europă în stabilirea noului sistem »
(Talleyrand – Scrisoare către Ludovic al XVIII-lea, Viena,  25 noiembrie 1814)

      Congresul de la Viena s-a desfăşurat între septembrie 1814 - iunie 1815, la sfârşitul războaielor napoleoniene.Scopurile Congresului de la Viena au fost de a izola politic Franţa şi de a împiedica răspândirea ideilor revoluţiei franceze. Toate statele, mari şi mici, au fost convocate, pentru a li se hotărî soarta pe harta Europei. Din acest punct de vedere,  Congresul de la Viena poate fi considerat un punct de plecare pentru viitoarele războaie cu caracter naţional.  Deciziile importante şi munca de revizuire, pe care trebuiau să o facă cei de la Congres, presupunea o pregătire potrivită şi câteva luni de discuţii.
    Au participat delegaţi din aproape toate statele europene, însă deciziile cele mai importante s-au luat, în final, de către cele opt mari puteri: Austria, Anglia, Rusia, Prusia, Franţa, Suedia, Portugalia şi Spania. În realitate, doar cinci personae reprezentante a cinci puteri - Austria, Franţa, Rusia, Prusia şi Marea Britanie-, au luat cele mai importante decizii.


Lucrările Congresului şi principalii lideri:Talleyrand, Castlereagh şi Metternich 

Ce voiau aliaţii
  
   Micile puteri invitate la Congres nu au  dreptul să participe la dezbateri. Soarta Europei este hotărâtă de delegaţii marilor puteri
  Personajele principale care au făcut jocurile au fost cei trei : Metternich, Castlereagh şi Alexandru I. Ceilalţi delegaţi au roluri secundare, de exemplu, regele Prusiei , Frederic Wilhelm al III-lea şi ministrul său, Hardenberg pot fi consideraţi de partea ţarului în schimbul promisiunii unor teritorii.
    Aşadar, fiecare aliat a propus Congresului propriul său plan de reorganizare a Europei. Care erau pretenţiile principalilor pioni?  Anglia cerea garantarea supremaţiei sale maritime, fără vreo ambiţie continentală. Ministrul englez, Viscount  Castlereagh,  dorea  refacerea echilibrului european, care fusese pus în pericol de ambiţiile hegemonice ale lui Napoleon Bonaparte:”Rolul principal îl are britanicul Castlereagh, spirit flexi­bil şi subtil sub o aparenţă glacială, temperament practic care nu se împiedică deloc de rigiditatea protocolară a diplomaţilor de modă veche. Trebuie spus că el are toată libertatea de acţiune necesară pentru a face auzită vocea Angliei, care, preocupată în principal de avantajele comerciale şi coloniale, nu aşteaptă de la congres nici o mărire teritorială, ci numai refacerea echili­brului european”.
     Metternich, cancelarul Austriei, dorea să facă din Germania şi Italia ţări de dominaţie austriacă şi să împingă Prusia spre Est.  Deşi este de acord cu principiul echilibrului, şeful delegaţiei austriece, Metternich, are o altă metodă de a-l obţine. Ideea lui este că că echilibrul se poate realiza doar într-o Europă conservatoare, în care schimbarea produsă de revoluţii ( care ar trebui reprimate de la cele mai mici semne)  nu-şi are locul.Prin urmare, în viziunea cancelarului austriac, echilibrul poate fi realizat doar dacă edificiul european , restaurat de puterile coalizate, este garantat de conservatoarea Austrie.

    Metternich şi Castlereagh „au amîndoi acelaşi adversar: ţarul Alexandru I, care, de cele mai multe ori, conduce personal delegaţia rusă,  aflată doar cu numele sub autoritatea ministrului afacerilor străine, Nesselrode. Alexandru se consideră, şi nu chiar fără motiv, drept principal autor al coaliţiei care a dărîmat puterea napoleoniană. Numai că îşi însuşeşte în întregime ambiţiile europene ale învinsului. Într-adevăr, visul său este să realizeze prin Congresul de la Viena o federaţie a statelor europene pe care să o conducă el. Acest proiect al unei Europe unite provoacă îngrijorarea austriecilor şi a englezilor, cu toate că motivul neliniştii lor este diferit. Dacă se adaugă faptul că ţarul este foarte interesat de acel „bolnav al Europei", cum este pe cale să devină Imperiul Otoman, în scopul de a plasa sub protectoratul său popoarele ortodoxe din Balcani (ceea ce îl transformă în concurentul Austriei, care consideră peninsula balcanică drept domeniul său rezervat de expansiune), dar şi în scopul de a pune mîna pe Strîmtori, care i-ar permite accesul în Mediterana orientală (spre marea spaimă a englezilor, a căror hegemonie în această zonă este exclusivă), se va înţelege fără mare greutate că dezbinarea învingătorilor a distrus destul de repede solidaritatea iluzorie din timpul luptelor”.

     Charles Maurice de Talleyrand  Perigord (1754-1838) a fost unul din cei mai mari diplomaţi ai Franţei, având un rol  important în conturarea şi adoptarea hotărârilor Congresului de la Viena. Trimis de regele Ludovic al XVIII-lea, abilul Talleyrand are şi el un rol secundar în cadrul congresului. Totuşi, reuşeşte să se facă purtătorul de cuvânt al statelor mici şi să facă uitat faptul că Franţa era o putere învinsă. În concluzie, Talleyrand voia să negocieze pe picior de egalitate şi să stăvilească ambiţiile Rusiei şi Prusiei. El se opunea sistemului împărţirii în scopul echilibrului afirmând că  „suveranitatea nu poate fi obţinută doar prin simpla cucerire şi nici nu poate fi transmisă cuceritorului dacă suveranul nu i-o cedează".

   Dar lucrurile au luat o altă întorsătură. Reprezentanţii celor patru puteri principale: Austria, Marea Britanie, Rusia şi Prusia şi-au început întrunirile preparatoare abia către mijlocul lunii septembrie. În final, pro­iectele britanice şi austriece au fost cele care au învins, iar Congresul de la Viena trece la noua împărţire a Europei pe baza principiului echilibrului: „   Dominată de grija de a asigura echilibrul european, „opera" teritorială a Congresului de la Viena găseşte un pretext oferit de pretenţiile lui Talleyrand: restaurarea dinastiilor legiti­me. Imprudentă asimilare! Dinastiile legitime vor deveni în ochii multor europeni complicele tratatelor care calcă în picioa­re aspiraţiile naţionale ale popoarelor. Într-adevăr, echilibrul se potriveşte cu foamea de putere a învingătorilor.


Principiul legitimităţii dinastice

   Problema poloneză a dominat prima parte a congresului, aceasta  fiind împărţită între Austria, Prusia şi Rusia. Castlereagh , partizan al unei Polonii independente, aprecia proiectul împărţirii ca un pericol pentru securitatea Europei Centrale, un pas înapoi pentru Europa. Acesta propune încheierea unui tratat, semnat la 1 martie 1814 la Chaumont, care practic, anticipa condiţiile prevăzute în Actul final al Congresului de la Viena.Tratatul de la Chaumont prevedea ca membrii coaliţiei antinapoleoniene să nu încheie tratate de pace separate cu Franţa, să continue lupta până la capitularea inamicului, iar Franţa învinsă să fie readusă la graniţele anului 1792.
     Profitând de disensiunile dintre aliaţi, abilul şi experimentatul Talleyrand urmărea să destrame alianţa de la Chaumont, iar prin susţinerea principiului legitimităţii, să oprească expansiunea teritorială a Rusiei, Prusiei şi Austriei. Talleyrand, care ştia că atât Metternich, cât şi Castlereagh nu doreau ca cea mai mare parte a Poloniei să revină Rusiei, iar Saxonia, Prusiei, reuşeşte să determine ca în ianuarie 1815 să se încheie un acord secret între Anglia, Austria şi Franţa, îndreptat împotriva Rusiei şi Prusiei. Ţarul Alexandru I a aflat de trădarea aliaţilor săi (Austria, Anglia), dar totuşi  a ales colaborarea cu Austria. Îi era teamă de Napoleon, care, între timp, revenise de pe insula Elba. Coaliţia l-a înfrânt din nou pe Bonaparte, Burbonii fiind pentru a doua oară aduşi în Franţa. La Viena, celor patru mari state învingătoare li se adaugă şi noua Franţă a Bourbonilor restauraţi, reprezentată de Talleyrand, preocupat să-şi scoată ţara din izolarea politică, şi a-i conferi astfel un rol cât mai important în cadrul noii ordini politice europene  care se prefigura.
    Principiul ideologic prin care cele patru mari puteri şi-au argumentat deciziile , era cel al legitimităţii dinastice.Noua organizare a Europei lua în calcul în primul rând drepturile suveranilor asupra ţărilor lor , care au la origine graţia divină , consolidate prin tradiţie istorică. Pe lângă legitimitatea dinastică şi tendinţele expansioniste manifestate de marile puteri , s-a ţinut cont şi de principiul echilibrului european , nevoia de menţinere a păcii , necesară într-o Europă măcinată de războaie. S-au luat hotărâri care vizau reorganizarea teritorială a continentului , fixându-se deci noi frontiere.
   
Noua organizare a continentului european

    Marea învinsă în războiul pe care ea însăşi 1-a pornit împotriva Europei, a fost Franţa. După prima abdicare a lui Napoleon , semnează primul Tratat de pace de la Paris, la data de 30 mai  1814, prin care este redusă la frontierele sale din1789. De asemenea, este nevoită să plătească importante despăgubiri de război şi să suporte trupe de ocupaţie. Puterile învingătoare –Rusia, Austria, Anglia şi Prusia nu se mulţumesc doar cu pedepsirea Franţei, ci reorganizează întreaga Europă căutând fiecare să-şi extindă teritoriile. De asemenea, puterile învingătoare încearcă să impună un nou sistem al relaţiilor internaţionale , menit a garanta pacea continetului european şi să prevină acţiuni de factură revoluţionară. Suspiciunea persistă în privinţa intenţiilor Franţei , şi o cen­tură de state-tampon se constituie în jurul ei pentru a bloca în viitor o eventuală expansiune.

   Cu toate că Rusia nu a obţinut tot ce voia ( poate o Europă unită sub autoritatea sa? ), dar este foarte bine recompensată:  „Două treimi din Polonia, incluzînd Varşovia, măresc penetrarea sa în direcţia Europei Centrale. Obţinerea Finlandei în nord şi a Basarabiei , luată sultanului,  la sud, o fac să înainteze spre cele două spaţii maritime care mărginesc acest continent european pe care visează să-1 domine”.

    Prusia- deşi pierde o parte din teritoriile sale poloneze rămâne totuşi cu Poznania. De asemenea, se extinde în Germania în toate direcţiile , primind o parte a Saxoniei , Westfalia şi o mare parte din Renania. Teritoriile din este şi cele din vest ale Prusiei rămân decupate în două tronsoane fără legătură între ele.


      Austria pierduse, în urma războaielor cu Franţa,  Ţările de Jos belgiene. Primeşte drept compensaţie regatul Lombardo-Veneţian, situat în nordul Italiei. De asemenea, pe coasta Adriaticii , obţine şi fostele posesiuni veneţiene.

   Marea Britanie primeşte unele puncte strategice de importanţă majoră, cum ar fi insula Malta şi insulele Ioniene, în Marea Mediterană, Colonia Capului , în sudul Africii şi Insula Ceylon  aflată în Oceanul Indian.Suveranul Marii britanii reprimeşte posesiunea sa ereditară – Principatul Hanovrei, aflat în Nord-Vestul Germaniei şi îşi consolidează imperiul maritim şi colonial.


     Regiunea Germaniei  rămâne divizată. În locul Sfântului Imperiu Romano-German , cu cele 350 de state ale sale  (desfiinţat în anul 1806) se constituie Confederaţia Germană,  recunoscută la 8 iulie 1815, cu doar 38 de state. Este menţinută astfel pentru a împiedica expansiunea Franţei spre răsărit,  şi trece sub hegemonia Austriei.  Deşi grupează toate statele de limbă germană, reprezintă un organism fără mare autoritate , subminat de rivalităţile dintre Austria şi Prusia. În fruntea Confederaţiei se afla o Dietă federativă , ca for legislativ, ( cu sediul la Frankfurt)  şi Consiliul intern ca organ executiv.


    Peninsula Italică rămâne şi ea divizată , statul rămânând regatul independent al Piemontului , condus de Casa de Savoia , cu capitala la Torino, care stăpâneşte Nord-Vestul Italiei şi Sardinia. Ducatele Toscanei, Parmei şi Modenei au în fruntea lor prinţi austrieci. În centrul peninsulei se mai adaugă Statul Papal, precum şi Regatul Neapolelui  în Sud şi în Sicilia , independent şi el, având în fruntea sa o ramură a dinastiei de Bourbon.


   În Nord-Estul Franţei, Olanda este reunită cu teritoriile belgiene , formându-se astfel Regatul Ţărilor de Jos , condus de dinastia olandeză de Orania-Nassau. Ţările de Jos, Regatul Piemontului şi Elveţia (republică formată prin unirea cantoanelor alpine) aveau rolul de a stăvili tendinţele expansioniste ale Franţei.
  De asemenea, Nordul continentului european suferă o modificare şi anume: Suedia , care pierduse Finlanda în favoarea Rusiei, primeşte în schimb Norvegia  ( teritoriu stăpânit până atunci de Danemarca). 
  Polonia  îşi pierde independenţa. Cea mai mare parte a ei intră sub controlul Rusiei.   Galiţia este anexată Austriei iar Poznania intră sub stăpânirea Prusiei.

Echilibru, dialog, ordine, stabilitate   
       
    Congresul de la Viena a avut meritul de a instaura pacea pe continentul european , fiind o operă de lungă durată , care a supravieţuit până pe la 1870-1871,  şi chiar până la primul război mondial. A urmărit realizarea unui echilibru al relaţiilor de forţe între state, fără a ţine seama de particularităţile lingvistice, religioase, de tradiţii ale teritoriilor pe care şi le împărţeau; favorizarea autorităţii tradiţionale, adică forţele feudale, conservatoare şi clericale.De asemenea, a inaugurat dialogurile între state  şi a luat mai mult în calcul doleanţele  legitime ale naţiunilor, indiferent de cifra numerică. Pentru prima oară a  stabilit norme precise de funcţionare a personalului diplomatic , aspect ce va uşura activitatea acestora în statele în care erau acreditaţi. În calitate de mari puteri, cele patru state învingătoare (Austria, Anglia, Rusia, Prusia) şi-au satisfăcut în cea mai mare parte pretenţiile teritoriale şi au creat garanţii împotriva unei viitoare agresiuni  din partea Franţei. De asemenea, au impus Europei măsuri de restabilire a ordinii  menţinând trupe de ocupaţie sau chiar vechea ordine feudală.
   Congresul a contribuit la cristalizarea unor forme  stabile şi ale unor reguli demne de o diplomaţie cu două caracteristici: cea deschisă şi cea secretă, în sensul că trimişii diplomatici aveau de transmis mesaje duble: pentru public şi confidenţiale.Figura politică cea mai proeminentă  a Congresului de la Viena  a fost cancelarul Austriei, Metternich,  care a urmărit  construirea unei Europe stabile, în care frontierele sau formele de guvernare să nu se schimbe. 

     Hotărârile Congresului de la Viena au reprezentat ultima răbufnire a feudalităţii în Europa. Luptele ulterioare care au avut loc în statele acestui continent s-au dat între vechiul regim aristocratic şi noul regim democratic. Aceste lupte au impus principiul egalităţii în locul privilegiilor şi vechilor ierarhii, iar dogmatismul clerical şi regal a fost înlocuit cu libertatea de gândire şi de exprimare.De asemenea, imobilismului economic i-a luat locul libera concurenţă.  Revenirea lui Napoleon în fruntea Franţei, în martie 1815, a grăbit încheierea lucrărilor congresului, semnarea Actului final, şi a determinat formarea unei noi coaliţii militare antifranceze (Rusia, Anglia, Austria si Prusia). Prevederile « Actului final » contraveneau aspiraţiilor de libertate şi independenţă împărtăşite de naţiunile europene

Sfânta Alianţă

« Conform cuvintelor din Sfânta Scriptură, care cere tuturor oamenilor să se considere fraţi, cei trei monarhi contractanţi vor rămâne uniţi prin legăturile unei fraternităţi adevărate şi indestructibile şi, considerându-se compatrioţi, îşi vor acorda în orice ocazie şi în orice loc asistenţă, ajutor şi sprijin ; apărând în faţa supuşilor şi armatelor lor ca nişte părinţi, ei vor conduce  sub impulsul aceluiaşi spirit de fraternitate de care sunt animaţi, la protejarea religiei, a păcii şi dreptăţii… »
   ( Tratatul de întemeiere a Sfintei Alianţe, art. 1)


Reprezentanţii Sfintei Alianţe : Ţarul Alexandru I ; Francisc I al Austriei şi Friedrich Wilhelm al III-lea



      Congresul de la Viena a instituit o nouă ordine,  în care Europa era sub controlul unui ansamblu de patru puteri: Austria, Prusia, Rusia şi Anglia. Pentru a păstra vechile regimuri dinastice, neluând în seamă dorinţele şi aspiraţiile naţiunilor care doreau să-şi creeze state proprii, naţionale, monarhii Prusiei, Austriei şi Rusiei creau, în 1815, Sfânta Alianţă -  un pact de asistenţă mutuală între monarhii absoluţi europeni îndreptată împotriva frământărilor revoluţionare, şi care, până în 1823, a permis împiedicarea tuturor mişcărilor liberale sau naţionale europene. Tratatul "Sfintei Alianţe“a fost semnat la 26 septembrie 1815, la originea lui aflându-se ţarul Alexandru I al Rusiei, care i-a reunit şi pe împăratul Francisc I al Austriei şi pe regele Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei. Chiar dacă textul "Sfintei Alianţe“ este ambiguu şi nu aduce precizări practice care să asigure prevenirea unui nou conflict european, fiind doar un îndemn la sprijin reciproc bazat pe dogmele creştine de iubire de oameni şi existenţa unui singur Dumnezeu pentru toate popoarele, însemnătatea acestui tratat este deosebită, deoarece marchează încercarea Marilor Puteri europene de a înceta conflictele majore. Tenta mistică a  tratatului a fost sugerat de ţarul Alexandru I, însă rolul practic, foarte important, l-a avut cancelarul Austriei, Metternich, a cărui operă este „Noua Europă“, care se întemeiază pe marile principii ale legitimităţii, dar este şi o încercare de raţionalizare a hărţii Europei şi de organizare a „concertului european“. Marile puteri victorioase îşi arogă dreptul de a interveni pentru menţinerea pseudo-echilibrului european realizat la Viena şi să pună sub observaţie Franţa. Congresul de la Viena a deschis o nouă eră în istoria continentului european,  prin care s-a pus capăt ultimei încercări a Franţei de a-şi impune hegemonia asupra Europei. Din punct de vedere al securităţii europene, Congresul de la Viena, din 1814-1815, reprezintă o noutate absolută, constituindu-se într-o primă încercare a unui organism politic de securitate. Fără a încheia un tratat formal, prin instituţia Congresului, marile puteri europene au ajuns la un consens, în sensul de a-şi respecta reciproc interesele, fiecare în interiorul propriilor graniţe şi în zonele adiacente de interes, adică a sferelor de influenţă în accepţiunea modernă a sintagmei. Consensul marilor puteri, respectiv, Marea Britanie, Rusia, Austria şi Prusia, avea să fie consemnat de istorie ca fiind „Concertul european“, având rolul de a asigura menţinerea echilibrului de forţe în Europa şi, pe acest fond, asigurarea stabilităţii şi păcii. Independent de criticile pe care unii istorici le aduc Congresului de la Viena, ideile de creare a unui organism internaţional pentru rezolvarea conflictelor au fost reluate cu un secol mai târziu, întâi prin crearea Ligii Naţiunilor, apoi a Organizaţiei Naţiunilor Unite.


Bibliografie :

-Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei, vol. 4, Iaşi, Institutul European, 1998.
-Nicolae Ciachir, Istorie universală modernă, vol II, Bucureşti, Ed. Oscar Print, 1998.
-Cursuri , prof. Gabriel Leahu

 Fotografii Internet :  http://www.artline.ro/files/gItems/image/5/Congresul_de_la_Viena_Jean_Baptiste_Isabey.jpg



Georgeta Istrate

La psiholog. De vorbă cu Florentina: Forța cuvintelor stă în emoția rostirii

  - Cât de importante sunt cuvintele? Care este puterea lor?   -   Cuvintele se formează în interiorul nostru. Limbajul este un rezult...