Tu ești eu, iar eu sunt tu!






Chiar dacă ai plecat spre lumi nebănuite
ești cu mine, în vântul ce adie
ca un murmur de iubire
ca o șoaptă parfumată furișată-n amintire 
ce tainic vine la fereastră și mă cheamă
fără încetare, ca o dulce vrajă...
privirea ta e  în albastrul luminii mele
mai vie, mai frumoasă,
mai nesățioasă, mai dornică de adorare
ca niciodată.

Chiar de-ai ales să pleci în locuri fără nume
Te respir, te trăiesc, te simt
 pe obrajii mei îmbujorați
de atingerea-ți de catifea...
ziua te port cu mine-n lume,
noaptea te iau în vise,
ești cu mine în suferință și bucurie
când răsar sau apun
când mă zbucium ca valuri de mare
sau când, în zori, privighetoarea cântă
ori când luna plină s-așează
taman în nucul din fereastră.


Chiar de-ai ales să pleci departe,
te port mereu cu mine
ca pe o rochie de mătase
țesută-n mii de  curcubeie,
ca pe un diamant în jurul gâtului,
ca pe un trandafir pe râurile inimii.
te port cu mine, căci  ești
și nu te pot ascunde nici de-aș vrea,
suntem  două șoapte de iubire
mângâindu-se continuu
dimineața, la prânz și seara
și tot timpul între ele
te port în lumina ochilor mei
ca pe o zi de sărbătoare
ca pe o mirare, ca pe-un refugiu,
ca pe un dar ceresc!

Chiar de-ai plecat în  lumi străine
Mă ții de mână pe drumul vieții.
Privindu-mă pe mine,
ceilalți simt doi
dar ei nu știu
și se miră ce frumoasă sunt
însă nu le pot spune
că sunt așa fiindcă
iubirea ta mă învăluie
într-o mantie de fericire
ca o minune.
Dacă le-aș spune asta
ar crede că sunt nebună!
Prefer să știu doar eu că
mâinile tale  imprimate pe trupul meu
sunt o amprentă a dragostei infinite,
chipul tău îmi umple mintea, viața.
Prin vene, insinuat în sânge,
curgi ca o lumină,
te respir cu un dor nebănuit
căci tu ești eu, iar eu sunt tu!

Georgeta Istrate







Mihai Eminescu, 164 ani de la naștere, partea a V-a ( ultima)





Cel mai mare poet  ivit de pământul românesc


     În urmă cu câțiva ani, într-o zi ploioasă, mă aflam în biserica Sf. Gheorgehe Nou pentru un reportaj. În timp ce culegeam în tăcere imagini pentru material, un glas feminin îmi întrerupse gândurile: “Știți, aici a avut loc slujba de înmormântare a lui Mihai Eminescu. Ziua aceea a fost una specială, ca un ultim mesaj al poetului, ca o demascare a ipocriziei. Când convoiul mortuar se îndrepta spre cimitirul Bellu, în dreptul Parcului Carol, s-a pornit, din senin, o ploaie torenţială. Mulţimea s-a împrăştiat. Au rămas câţiva apropiaţi, printre care Titu Maiorescu şi Ioan Slavici. Apoi ploaia s-a retras...”. Iată că, fără să-mi propun și fără să caut, găsisem în ziua aceea  urmele nefericitului poet. Până m-am dezmeticit, femeia ieșise din biserică.  În acel moment, inevitabil, mi-au venit în minte câteva versuri  :  “Stelele-n cer/ Deasupra mărilor/ Ard depărtărilor/ Până ce pier... / Floare de crâng, /astfel viețile /Și tinerețile / Trec și se sting” [1] 
 Îmi aduc aminte că, în clasa a IX-a, când  studiam poemul ”Luceafărul”, profesorul de Limba și Literatura română ne-a spus că poetul ar fi murit de sifilis, din cauza prea  multor aventuri amoroase pe care le avusese. În ciuda simpatiei noastre pentru poet, ni se spusese că era un om instabil psihic, neadaptabil și că alcoolul și sifilisul l-au dus în pragul nebuniei și, în cele din urmă, la moarte. Când, după un adevărat calvar, poetul a plecat dintre noi, unii au fost triști, dar alții au răsuflat ușurați. Avea doar 39 de ani...
   George Călinescu consemnează: ”Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie, și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va vesteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale[2]”.
 
Moartea lui Eminescu, o ipoteză halucinantă


     De câțiva ani însă, se fac cercetări pe marginea morții poetului, iar concluzia este de-a dreptul halucinantă. Eminescu ar fi fost ucis de cei pe care-i incomodau articolele sale. El  a fost eliminat pentru o prea mare iubire pe care i-a purtat-o  poporului  acestuia. Cu alte cuvinte, Eminescu ar fi fost victima unui asasinat politic, în contextul în care se semna un tratat cu Austro-Ungaria și Germania, tratat care avea puterea să ne determine să ne luăm adio de la Ardeal. S-au publicat cărți[3], iar  Internetul este plin de astfel de afirmații și dovezi! În zilele trecute, ca și în zilele noastre,  pentru adevăr și pentru siguranța unora,  au existat întotdeauna  două variante: una oficială și alta neoficială. Tot ce pot să spun este că povestea cu sifilisul este una care murdărește  imaginea poetului.  Dacă nu este adevărată, noi cei de astăzi, avem datoria morală să o ștergem. În adolescență, când ni s-a pus în față varianta cu nebunia și sifilisul, ne-ar fi plăcut să nu fim subestimați, ne-ar fi plăcut să știm că, de fapt, Eminescu era un om puternic și mai ales sănătos din punct de vedere mental, ne-ar fi plăcut să aflăm că dincolo de poeziile pe care le studiam în școală, se afla o uriașă operă publicistică. La vârsta aceea aveam nevoie de modele puternice, iar Eminescu ar fi fost exemplul perfect. Probabil că, dacă am fi știut adevărul, regimul comunist s-ar fi simțit în pericol.
    Cei care l-au scos pe Eminescu din scenă au ucis o dată cu el toată opera pe care ar fi scris-o dacă ar mai fi trăit. Lui Eminescu nicicum nu-i puteai închide gura, căci în el conviețuiau două mari iubiri: iubirea față de o femeie și iubirea față de patrie. Cea din urmă a fost atât de deranjantă, încât i-a adus moartea. El, singurul incoruptibil al acelei vremi, singurul care avea curaj să vorbească, nu a primit niciun sprijin. În concertele sale nu avea orchestră, era singur împotriva tuturor. El iubea poporul acesta dincolo de interesele partidelor, dincolo de orice interese. De aceea era considerat cel mai periculos dintre toți. Dacă vrei să distrugi un om care are o imagine fără pată,  cu un renume ca al lui Eminescu, cum faci? Nu poți să-l elimini pur și simplu. Îl demonizezi, altfel îți sare tot poporul în cap. Și ce nevoie ai de o revoltă dacă poți să o eviți?   Primul pas: îi strici imaginea, apoi îi construiești alta de fustangiu și de bețiv. Ce nevoie are țara de un imoral și mai ales un nebun? Un nebun nu poate să-și ajute compatrioții, dimpotrivă.
   Cu adevărat, oricât s-ar strădui un crin să reziste într-o mare de spini, dacă nu are niciun sprijin, dacă nu este nici un grădinar în apropiere să mai taie din iarba rea, în cele din urmă va fi sufocat. Prin însăși persoana sa și activitatea pe care a avut-o în timpul vieții, Eminescu reprezintă un patrimoniu colosal pentru noi ca români. În ceea ce-l privește, adevărul trebuie strigat în gura mare, până ce toți românii vom înțelege ce spirit puternic am avut printre noi. Eminescu a murit pentru o idee, a murit de dragul românilor. Câți dintre noi putem face asta în ziua de astăzi? Partea cea mai rea în toată povestea asta este că, din timp în timp, asasinatul a căpătat o mare aplicabilitate în viața românilor, căci rând pe rând au fost eliminați  toți cei care credeau într-o Românie în care dreptatea și curățenia de caracter ar putea să prindă rădăcini. O Românie în care corupția să nu aibă loc, în care omul, oricum s-ar numi el, să nu pervertească cele mai frumoase principii.
Mihai Eminescu era conștient de reacția oamenilor.  Știa probabil că lumea preferă geniile moarte, căci de cele vii îi este frică. Și cum altfel să închei aceste rânduri, dacă nu cu vorbele poetului, care a prevăzut ce se va întâmpla după dispariția sa?

”Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare,

Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare...

Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,

Nu slăvindu-te pe tine...lustruindu-se pe el

Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te așteaptă.

Ba să vezi...posteritatea este încă și mai dreaptă,

Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?

Ei vor aplauda desigur biografia subțire

Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare ,

C-ai fost om cum sunt și dânșii...Măgulit e fiecare

Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Și prostatecele nări

Și le umflă orișicine în savante adunări

Când de tine se vorbește. S-a-nțeles de mai nainte

C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte.

Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,

Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înțelege...

Dar afară de acestea, vor căta vieții tale

Să-i găsească pete multe, răutăți și mici scandale -

Astea toate te apropie de dânșii...Nu lumina

Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele și vina.

Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt

Într-un mod fatal legate  de o mână de pământ;

Toate micile mizerii unui suflet chinuit

Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit”[4]

Georgeta Istrate




[1] Mihai Eminescu, Poezii –Stelele-n cer (1879),  Ed. Prietenii Cărții, București, 1997, p.264-265.
[2] George  Călinescu, op.cit., p317.
[3] Pentru mai multe amănunte pe această temă, pot fi consultate lucrările autorilor:  Nicolae Georgescu,  Boala și moartea lui Eminescu, apărută în anul 2007 la Editura Criterion; Teodor Codreanu, Dubla sacrificare a lui Eminescu, apărută în 1999, la Editura Serafimus Grup; Ovidiu Vuia, Misterul morții lui Eminescu, Editura Paco, București, 1996.
[4] Mihai Eminescu, Poezii, Scrisoarea I,  p.109-110.

Mihai Eminescu, 164 ani de la naștere, partea a IV-a







Articole în presa vremii

    De-a lungul carierei sale, Mihai Eminescu a lucrat pentru mai multe publicații: Curierul de Iași, Timpul, Fântâna Blanduziei, la revistele: Familia și Convorbiri literare.  În timpul șederii la Iași, îl cunoaște, într-un local vestit la vremea aceea numit ” Trei sarmale”, pe Ion Creangă. Între cei doi se leagă o prietenie sinceră, care scoate la iveală un talent de povestitor remarcabil, căci Ion Creangă își scrie amintirile și poveștile la îndemnul lui Eminescu.
    Spuneam că Mihai Eminescu a abordat în opera sa toate temele importante: viața și moartea; iubirea și natura; începutul și sfârșitul lumii. Incursiunile lui filozofice dau o notă specială scrierilor sale și întotdeauna răzbate chinul său perpetuu: nefericirea omului de geniu într-o lume în care nu se regăsește, într-o lume care îi este străină și ostilă. Mă întreb dacă genialiatea lui l-a ajutat sau l-a împiedicat să fie fericit. Tudor Arghezi spunea despre Mihai Eminescu: ” Într-un fel, Eminescu e sfântul preacurat  al  ghiersului românesc. Din tumultul dramatic  al vieții lui s-a ales un Crucificat. Pentru pietatea noastră  depășită, dimensiunile lui  trec peste noi, sus și peste văzduhuri. Fiind foarte român, Eminescu e universal”[1]. Articolele pe care le-a publicat în ”Timpul” i-au adus simpatia oamenilor de rând, prin înflăcărarea patriotică pe care o transmiteau, dar și ura unor persoane, mai ales din sfera politicului, căci acele cuvinte tăioase  le arătau greșelile.   Lumea pe care noi o considerăm normală, pentru Eminescu a fost una conflictuală, deoarece a încercat întotdeauna să scoată la iveală adevărul, principiu care, atunci și acum, de dragul unor interese,  nu este acceptat de o lume coruptibilă. Cu asta s-a luptat Eminescu toată viața, până ce a fost învins!
     ”Eminescu era un român de tip carpatin, dintre aceia care, trăind în preajma  munților, mai cu seamă în Ardeal și Moldova-de-Sus, sub greaua coroană habsburgică, cresc mai vânjoși  și mai aprigi și  arată pentru încercările  de smulgere a lor din pământul străbun  lungi rădăcini fioroase, asemeni acelora  ce apele curgătoare descoperă  în malurile cu copaci bătrâni. El avea ca atare un suflet etic, simțitor la toate ideile  și sentimentele, care, alcătuind  tradiția unei societăți , sunt ca grinzile afumate  ce susțin acoperișul unei case, nefiind lipsit  totdeodată de viziunea  unui viitor mai drept. Nu nutrea nicio aspirație pentru sine, ci numai pentru poporul  din care făcea parte, fiind prin aceasta mai mult un exponent decât un individ. Deoarece nu urmărea un folos propriu, ci unul social, n-avea însușirea de a alerga repede pe treptele vieții, spre a ieși sus în fruntea scării , dar era cu atât mai îndârjit și mai mușcător în lupta pentru idei. Răzvrătit, cu o lipsă de prefăcătorie ruinătoare pentru om, Eminescu a fost un patriot  înflăcărat și un denunțător al mizeriei muncitorului rural, industrial și intelectual, îndrăzneț în numele ideii, sfios și blazat în numele său”[2].
   Și, ca să vedeți cât de actuale sunt articolele lui în zilele noastre, am să redau mai jos unul dintre ele:

Netrebnicii care ne conduc

    Ce caută aceste elemente nesănatoase în viața publică a statului? Ce caută acești oameni care, pe calea statului, voiesc să câștige avere și onori, pe când statul nu este nicăieri altceva decât organizarea cea mai simplă posibilă a nevoilor omenești? Ce sunt aceste păpuși care doresc a trăi fără muncă, fără știință, fără avere moștenită, cumulând câte trei, patru însărcinări publice, dintre care n-ar putea să împlinească nici pe una în deplină conștiintă? Ce căuta d. X profesor de universitate, care nu știe a scrie un șir de limbă românească, care n-are atâtea cunoștințe pozitive pe câte are un învățător de clase primare din țările vecine și care, cu toate acestea, pretinde a fi mare politic și om de stat?
Ce caută? Vom spune noi ce caută. Legile noastre sunt străine; ele sunt făcute pentru un stadiu de evoluțiune socială care în Franța a fost, la noi n-a fost încă. Am făcut strane în biserica naționalității noastre, neavând destui notabili pentru ele, am durat scaune care trebuiau umplute. Nefiind oameni vrednici, care să constituie clasa de mijloc, le-au umplut caraghioșii și haimanalele, oamenii a căror muncă și inteligență nu plătește un ban roșu, stârpiturile, plebea intelectuală și morală. Arionii de tot soiul, oamenii care riscă tot pentru că n-au ce pierde, tot ce-i mai de rând și mai înjosit în orașele poporului românesc. Căci, din nefericire, poporul nostru stă pe muchia ce desparte trei civilizații deosebite: cea slavă, cea occidentală și cea asiatică și toate lepădăturile Orientului și Occidentului, grecești, jidovești, bulgărești, se grămădesc în orașele noastre, iar copiii acestor lepădături sunt liberalii noștri. Și, când lovești în ei, zic că lovești în tot ce-i românesc și că  ești rău român…
   Dar acum, de ne veți fi iertat sau nu, să stăm de vorbă gospodărește și să vă întrebăm ce poftiți d-voastră? Și, ca să știm că aveți dreptul de a pretinde, să întrebăm ce produceți? Arătați-ne în Adunările d-voastră pe reprezentanții capitaliilor și fabricelor mari, pe reprezentanții clasei de mijloc care să se deosebească de fabrica de mofturi ale „Telegrafului” și ale „Românului” și de fabrica d-voastră de palavre din Dealul Mitropoliei?…
Ciudată țară, într-adevăr! Pe cei mai mulți din acești domni statul i-a crescut, adică i-a hrănit prin internate, ca după aceea să-și câștige, printr-un meștesug cinstit, pâinea de toate zilele. Dar statul a ajuns la un rezultat cu totul contrar. După ce acești domni și-au mântuit așa-numitele studii, vin iar la stat și cer să-i căpătuiască, adică să-i hrănească până la sfârșitul vieții. Dar nu-i numai atâta.
Țărani? Nu sunt. Proprietari nu, învățați nici cât negrul sub unghie, fabricanți – numai de palavre, meseriași nu, breaslă cinstită n-au, ce sunt dar? Uzurpatori, demagogi, capete deșarte, leneși care trăiesc din sudoarea poporului fără a o compensa prin nimic, ciocoi boieroși și fudui, mult mai înfumurați decât coborâtorii din neamurile cele mai vechi ale țării. De acolo pizma cumplită pe care o nutresc aceste nulității pentru orice scânteie de merit adevărat și goana înverșunată asupra elementelor intelectuale sănătoase ale țării, pentru ca, în momentul în care s-ar desmetici din beția lor de cuvinte, s-ar mântui cu domnia demagogilor. Într-adevãr, cum li s-ar deschide oamenilor ochii când unul le-ar zice: „Ia stați, oameni buni! Voi plătiți profesori care nici vă învață copiii, nici carte știu; plătiți judecători nedrepți și administratori care vă fură, căci nici unuia dintr-înșii nu-i ajunge leafa. Și aceștia vă amețesc cu vorbe și vă îmbată cu apă rece. Apoi ei toți poruncesc și nimeni n-ascultă. Nefiind stăpân care să-i ție în frâu, ei își fac mendrele și vă sărăcesc, creându-și locuri și locușoare, deputății, primării, comisii și multe altele pe care voi le plătiți peșin, pe când ei nu vă dau nimic, absolut nimic în schimb, ci din contră vă mai și dezbracă, după ce voi i-ați înțolit. N-ar fi mai bine ca să stapâneascã cei ce n-au nevoie de averile voastre, având pe ale lor proprii? Sau cel puțin oameni care, prin mintea lor bine așezată, vă plătesc ce voi cheltuiți cu dânșii?
    De aceea, alungați turma acestor netrebnici care nu muncesc nimic și n-au nimic și vor să trăiască ca oamenii cei mai bogați, nu știu nimic și vreau să vă învețe copiii, și n-au destulă minte pentru a se economisi pe sine și voiesc să vă economisească pe voi toți[3].

Georgeta Istrate



[1] Colecția Eminesciana, op. cit., p. 158.
[2] George Călinescu, op.cit., p.318-319
[3] Din ciclul „Icoane vechi și icoane nouă”, publicat în ”Timpul”, în anul 1877 . Sursa: http://foaienationala.ro/netrebnicii-care-ne-conduc.html, accesat în 13 ianuarie 2014, ora 13,42.

Mihai Eminescu, 164 ani de la naștere, partea a III-a







Eminescu gazetar

    În 1876, dezgustat de răutatea oamenilor, Eminescu se refugiază  în bojdeuca lui Ion Creangă, prietenul cel mai apropiat.  Însă bunul simț ce-l caracterizează și faptul de a nu fi o povară pentru cineva îl determină să accepte un post de redactor la ziarul ”Curierul” din Iași. Scrie cronici externe și interne cu conotații politice, implicându-se în problemele românilor de pretutindeni. Atinge în scrierile sale problema evreilor,  dar și a celorlalte naționalități. Scrie cronică teatrală, comentează evenimentele cotidiene, dovedește principii politico-economice și filozofice pe care le folosește  în condeiul  său. Totuși nu este fericit. Se zbate în aceeași mizerie și sărăcie, se izolează de lume lucrând până la epuizare, uitând de sine. Din acest motiv este mai tot timpul obosit  și neîngrijit. În urma unui conflict cu directorul   tipografei unde se imprimă ”Curierul”, este constrâns să se retragă. I se oferă tot un post de redactor, dar, de data aceasta, în București la ziarul ”Timpul”. Lipsit de mijloacele  materiale necesare, poetul  îi scrie lui  Ioan Slavici: n-am cu ce veni. Asta m-a făcut să-mi țin gura până acum – 100 de franci am pe lună ; din ce dracu să plec ? Am și bagaje : cărți, manuscripte, cioboate vechi, lăzi cu șoareci și molii, populate la încheieturi cu deosebite naționalități de ploșnițe. Cu ce să transport aceste roiuri  de avere ?[1]  Citatul de mai sus descrie cu lux de amănunte starea materială deplorabilă a lui Eminescu.
Ajuns în  capitală, schimbă diverse locuințe, iar  când i se oferă ceva decent, refuză din mândrie și se întoarce întotdeauna în mizerie. Nu acceptă ajutorul prietenilor  și nu ezită să rupă banii atunci când consideră că este incorect să-i aibă. În ziarul ”Timpul”, scrie articole critice la adresa clasei îmbogățite, folosind cele mai ascuțite metode spre a o  ataca. Combativitatea lui, izvorâtă din dorința de a schimba lumea, îi aduce mulți dușmani. Este atacat la rândul său prin alte gazete, dar aceste critici nu fac decât să-l antreneze și mai mult.
    Nefiind constrâns de datorii familiale,  frecventează birturile și cafenelele, folosindu-le pentru a cugeta la sensul existenței și la relele din societate. Obosit de atâta muncă, stres și sărăcie, se îmbolnăvește. Suferința nu-l sperie, moartea nici atât. Se sacrifică pentru alții . Cunoaște o perioadă de ruină sufletească ce-l cufundă într-un abis. Este permanent revoltat de neputința de a-i neutraliza pe cei sus puși, care învârtesc totul în societate. În cele mai grele momente, ca un balsam pe rană, primește primii lui bani din poezie...
   
Iubiri mai mult imaginare

  Au existat mai multe femei în viața poetului, dar numai una corespundea sensibilității sale: Veronica Micle. Există o ipoteză cum că ar fi cunoscut-o în perioada studiilor la Viena. Ea  devine femeia ideală pentru el,  care i-a inspirat cele mai înflăcărate poeme de dragoste. Atras de frumusețea ei, poetul se stabilește în anul 1874 la Iași. Cât a lucrat în acest oraș, Mihai Eminescu se întâlnea des cu ea în Grădina Copou, sub teiul care există și astăzi. Deși structura lui este una de singuratic, mai târziu nu exclude ideea unei căsătorii cu aceasta, lucru care, după cum se știe, nu se concretizează în timp.
  În general, în dragoste, fondul uman al lui Eminescu este  presărat cu amărăciune, dezamăgire și foarte puține speranțe. De cele mai multe ori iubita nu este alături de el, în aceste cazuri poetul și-o imaginează. Această lipsă îl obligă  să trăiască într-o lume ireală pentru noi ceilalți, dar salvatoare pentru el. Tudor Arghezi spunea la Conferința de la Sorbona din anul 1975 că: ”Decepția continuă în dragoste  influențează toată inspirația  lui de sentiment. Poetul se regăsește intact într-un punct de pornire, opus, în harul sarcasmului  și al lepădării. Poemul grandios, care a fost de fapt și cântecul lebedei, căci dezamăgirea a dat limbii românești  o capodoperă de amărăciune glacială, care se cheamă Luceafărul”[2]
   Iubirea pe care o nutrește poetului, o transformă pe Veronica într-o creatoare de literatură. În versuri, ea îi atrage atenția că nu va fi niciodată permanent cu el, explicând și de ce. Cuvintele sunt mai mult decât grăitoare:

”Vîrful nalt al piramidei ochiul meu abia-l atinge...
Lâng-acest colos de piatră vezi tu cât de mică sunt
Astfel tu-n a cărui minte universul se răsfrânge,
Al tău geniu peste veacuri rămâne-va pe pământ,

Și dorești a mea iubire...Prin iubire pân-la tine
Să ajung și a mea soartă azi de soarta ta s-o leg,
Cum să fac! Când eu micimea îmi cunosc atât de bine,
Când măreața ta ființă poate nici n-o înțeleg.

Geniu tu, planează-n lume! Lasă-mă în prada sorții
Și numai din depărtare când și când să te privesc
Martora măririi tale să fiu pân-la pragul morții
Și ca pe-o minune-n taină să te-ador, să te slăvesc”[3]

    ” În viața afectivă, Eminescu nu se ridică decât prin expresie deasupra norodului, cuprinsul esențial al sufletului său fiind un sentiment de jele, fie că în iubire, departe de orice educație analitică, își chema iubita  în codru verde, fie că gândul morții  i se înfățișa cu toate mângâierile  unei îngropăciuni după datini  și tristețile unei vieți nelumite[4]”.

Georgeta Istrate


[1] George Călinescu, op.cit,  p.262-263.
[2] Colecția Eminesciana, Eminescu după Eminescu, Comunicări prezentate la Colocviul organizat  de Universitatea din Paris-Sorbona (12-15 martie 1975), Editura Junimea, Iași, 1978, p. 159.
[3] George Sanda, Veronica Micle, Editura Cartea Românească, București, 1972, p.104.
[4] George Călinescu, op.cit., p.319.

Mihai Eminescu, 164 ani de la naștere, partea a II-a






Primele iubiri : teatrul și femeile

   Între 1866 și 1869 inima tânărului poet  tresaltă după lucruri noi  și un dor de ducă îl împinge  în brațele artei și ale iubirii.  Spre disperarea  familiei, își urmează visul  și astfel ajunge într-o echipă de teatru. Intră în rândul artiștilor lui Mihai Pascali, făcând  un șir de turnee  în mai toate orașele țării. Este o perioadă prolifică din punct de vedere  literar. La capitolul experiență, împletește foarte bine  știința din cărți cu spiritul său  poetic și vizionar, aplicându-le în practică. Rolul său în echipa lui Pascali  este acela de sufleur,  copist, dar și de actor de ocazie. Inima lui sensibilă tresare  de fiecare dată la farmecele femeilor, căci la ce bun să ai suflet de poet dacă nu ai cui să dedici versurile pe care le scrii ?
Astfel, se îndrăgostește de o actriță  din grup, pe nume Eufrosina Popescu,  pe care o idealizează. Îi compune versuri  ce o pun într-o lumină perfectă, dar când se lovește de realitatea complet diferită  de viziunile lui,  este dezamăgit și rănit.
    Altă dată se îndrăgostește de o tânără spectatoare, pe care o iubește în taină. La vârsta aceasta, izvorul inspirației  și-l soarbe din sentimentele de iubire. Între timp, publică, prin intermediul lui Iosif Vulcan poezii în revista ”Familia”. Într-un moment al acestei perioade  îl cunoaște pe I.L. Caragiale,  căruia îi împărtășește din proiectele și ideile sale de creație.
    Printre piesele de teatru care se joacă, se numără și  ”Idiotul” lui Dostoievski, ”Răzvan și Vidra” de Bogdan Petriceicu Haseu, ”Mihai Viteazul după bătălia de la Călugăreni” a lui Dimitrie Bolintineanu. Între sezoanele de activitate teatrală,  ca să-și câștige existența, lucrează  ca hamal  în port sau grăjdar la hotel. Nu se dă în lături să doarmă în paie  și nu este pretențios la mâncare.  Se mulțumește cu puțin  și nici nu visează la un trai burghez. Este fericit într-o lume de vise,  care-l ajută și-i dau putere să treacă  peste amărăciunile și deșertăciunile vieții.  La cererea lui Pascali, Eminescu face traduceri din limba germană. Nu de puține ori este uimit de frumusețea  limbii române și suferă atunci când cuvintele ei sunt reduse  la o stare mizeră. În sufletul lui curat se naște  un patriotism fierbinte și pare că  se identifică cu durerile țării. Din lipsă de actori, este solicitat să joace  din când în când  roluri mici, în diverse piese de teatru. Se angajează la Teatrul Național, unde  lucrează cu pasiune. Până într-o zi când tatăl său,  Gheorghe Eminovici, îl smulge din acest mediu  și îi deschide ușa spre un alt stil de viață.

Student la Viena

    ” Unul din scrupulele lui Eminescu  - devenit aproape idee fixă – pare să fi fost întotdeauna acela  de a nu împovăra pe ai săi  cu întreținerea lui, scrupul naiv, care-l făcea să sufere mizeria  rătăcirilor în chip inutil, căci bătrânul a avut totuși mijloace  de a-și susține familia  și nu s-a ruinat nicicând  din această pricină”[1].
    Dar Gheorghe Eminovici nu agreează ideea ca Mihai să fie toată viața un actor hoinar, așa că intervine. Ca urmare, între anii 1870-1874, Eminescu studiază la Viena și Berlin.
Viața poetului se transformă radical din toate punctele de vedere. Schimbă țara și implicit mediul, intrând într-o altă etapă de evoluție. Mai întâi merge la Viena unde, timp de trei ani,  își dezvoltă capacitățile native  și își lărgește orizonturile în toate zonele  de interes. Întâlnește foarte mulți români  trimiși la studii de părinții lor, tineri nu neapărat cu vocație  dar cu aspirații pentru o viață materială  mai bună sau măcar o diplomă pentru etichetă. El se apropie mai mult de moldoveni sau de alți români care, cel puțin prin sufletul lor,  au afinități cu poetul. Se înscrie la diverse cursuri  cu caracter filozofic, istoric, științific. Dovedește o curiozitate  exacerbată față de cauzele lucrurilor, iar enigma vieții și a morții îl fascinează și îl atrage în aceeași măsură. Aceste pasiuni îl entuziasmează, dar în același timp îl și consumă.  Și pentru că această muncă istovitoare  îi alimentează curiozitățile, o face cu o pasiune de nedescris. La Viena,  îl întâlnește pe Ioan Slavici, reîntâlnește câteva cunoștințe de la Blaj, foști colegi, dar și pe Iacob Negruzzi,  cel care îl recunoaște ca pe un poet  de talent și îl sprijină în acest sens. Citește cu efervescență  Schopenchauer, Spinoza, Leibnitz, Kant, dar și publicațiile  sanscrite de origine indiană Ramayana și Mahabharata. Se retrage deseori din mulțime,  studiind misterele Egiptului și principiile biblice. Deși starea materială nu este tocmai roz,  nu-și refuză spectacolele de teatru, muzeele, galeriile de artă, operă și tot ce înseamnă cultură a momentului. Își strânge, ca un adevărat adunător de comori,  idei și concepte pe care  intenționează, mai târziu, să le transpună  în opere. Îi plac oamenii care au cu adevărat ceva de spus, pentru că este însetat de a cunoaște și de a trăi.  Viața sentimentală a lui Eminescu este multicoloră. Iubirile vin și pleacă, așa cum trenurile se perindă prin gări și scriu pe inima lui Eminescu  exaltare, dezamăgire, ideal, tristețe, suferință. Și din această alchimie de sete de cunoaștere și iubire, se înalță un Eminescu unic. În el iau ființă puternice trăiri de patriotism, dorință de implicare în viața României, acest lucru se vede în  discursurile sale critice la adresa parveniților. Se conturează un Eminescu strălucitor care începe încă de la acea vârstă să-și ia zborul asemeni unui fluture  ieșit din crisalidă. Tot în acea perioadă concepe un dicționar de rime. Mintea poetului este invadată de imaginație, provocată de  studierea faraonilor  egipteni și de reîncarnare. Astfel  metempsihoza începe să prindă contur și câștigă tot mai mult teren în sufletul lui. Acest concept îl regăsim mai ales în lucrarea  ”Sărmanul Dionis”.
   Publică în ”Convorbiri literare”, la 15 aprilie 1870, poezia ”Venere și Madonă” , poemul atrăgând atenția în mod deosebit lui Titu Maiorescu. Dar  Eminescu nu este atras numai de cultură. Îi plac, în special, economia și științele sociale.

Georgeta Istrate



[1] George Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, Editura Eminescu, București, 1975,p. 124.

Mihai Eminescu, 164 ani de la naștere , partea I



    ”Era frumos – de-o frumusețe demonică. Asupra feței sale palide, musculoase, expresive, se ridica o frunte senină  și rece ca și  cugetarea unui filozof. Iar asupra frunții se zburlea cu o genialitate sălbatică părul său negru-strălucit, ce cădea pe niște umeri compacți  și bine făcuți. Ochii săi mari căprui ardeau  ca un foc negru  sub niște mari sprâncene  stufoase și îmbinate, iar buzele strâns lipite, vinete, erau de-o asprime rară[1]





O moștenire unică în cultura românească

    Mihai Eminescu a fost, este și va rămâne ceea ce înseamnă adâncimea trăirilor omenești exprimate în cuvinte, sensibilitatea și frumusețea interioară și exterioară și, în același timp, tăișul sabiei cuvântului, căci el a avut curajul să spună lucrurilor pe nume, fără a se teme de consecințe. Oricum ar fi folosit cuvântul, Eminescu l-a umplut cu viață și i-a dat un farmec pe care nu-l găsești la alți autori. Toți folosim cuvintele, dar el le-a dat valoare de comori. Eminescu a încercat să facă față celor două planuri în care trăia: cel terestru, în mijlocul unei lumi corupte, percepută ca o penitență, în care din când în când mai licărea o geană de fericire, probabil menită să țină speranța vie;  și planul superior, artistic, un domeniu la care nu toți avem acces,  care reprezenta un  loc de salvare, în care adevărul său, nealterat de compromis, poate să ofere o lume ideală, o lume în care omul are acces la fericire de câte ori dorește. Cu ajutorul cuvintelor, Eminescu a creat imagini artistice de o frumusețe tulburătoare. Iar rețeta pe care a folosit-o îmbină armonios sentimentele umane cu natura. O natură care  pare tristă când omul este trist, și fericită când omul trăiește această stare de grație: ”Vino-n codru la izvorul  / care tremură pe prund, / unde prispa cea de brazde, / crengi plecate o  ascund. /..Vom visa un vis ferice, / îngâna-ne-vor c-un cânt, / singuratece izvoare, /blânda batere de vânt... / Adormind de armonia/ codrului bătut de gânduri/ Flori de tei deasupra noastră / or să cadă rânduri-rânduri[2]
    În mai toate poeziile de dragoste, fericirea este acceptată de natură, astfel că ea devine absolută și copleșitoare. Dacă veți citi sau reciti poeziile lui Eminescu, veți experimenta importanța ideii că omul este parte din Univers. Că omul nu este izolat în exteriorul Universului, nu este nici inferior, nici superior elementelor care îl compun, de aceea orice acțiune ar face are nevoie de aprobarea și implicarea acestuia.
    Ca să aducă la viață o asemenea operă, Eminescu s-a folosit de toate instrumentele de care dispunea: imaginație bogată; fantezie creatoare; viziune filozofică, în care împletește mitologia  cu imaginea cosmică ; forță de sinteză a izvoarelor autohtone și universale, toate acestea trecute prin filtrul propriei ființe. Și din tot acest cumul de calități  a rezultat o moștenire unică în cultura românească. 

În căutarea unui ideal

    Mihai Eminescu s-a născut la Ipotești,  Botoşani, la 15 ianuarie 1850. Este al şaptelea din cei 11 copii ai căminarului Gheorge și ai Ralucăi Eminovici.
   Îşi petrece copilăria în casa părintească şi prin împrejurimi, într-o totală libertate de mişcare, în contact cu oamenii şi  natura.
     În 1866, Eminescu pornește către Blaj, la studii. Ajuns la seminar, se bucură  de o oarecare popularitate, căci i se publicaseră câteva poezii. Acest lucru, în ciuda sărăciei  atât de evidentă, îi conferă o noblețe specială.
Colegii sunt curioși și iscoditori. Dar prea tânărul poet nu se amestecă întotdeauna cu ideile lor  banale și, de cele mai multe ori,  se retrage în singurătate, citind. Iubește natura, dar și oamenii inteligenți care se apropie cât de cât de pretențiile lui. Poartă cu sine un carnet în care-și ia notițe permanent. Ascultă poveștile pe care le spun cei mai în vârstă, prețuiește prietenia celor cu care are ce discuta. Își face un amic,  Filimon Ilia , un personaj cu care se simte pe aceeași lungime de undă. Când colegii de cameră se pierd în discuții aprinse, el știe să se retragă elegant, evitând astfel conversațiile în contradictoriu.  Apreciază poeții români, în special pe  Vasile Alecsandri. Vocația sa de scriitor îi este trădată de  preocupările spirituale, notițele pe care și le ia permanent, preocupări străine pentru colegii săi, interesați mai mult de viciile la modă și de lucrurile fără aripi. În ciuda sărăciei, nu se abate de la drumul său, chiar dacă uneori primește și pomană de la ceilalți, iar hainele, la un moment dat, nici nu mai sunt capabile să-i acopere trupul.
 Aș putea spune că entuziasmul lui naște o anumită inconștiență, benefică de altfel, care îl propulsează spre un ideal. Se spune că idealurile sunt prea înalte  pentru oameni, și de aceea cei mai mulți abandonează urcușul. Dar ce scânteie ascunsă  alimentează motorul acestui tânăr?

Georgeta Istrate


[1] Mihai Eminescu, Geniu Pustiu, Editura Prietenii Cărții, București, 1998, p.87.
[2] Versurile fac parte din poezia Dorința, scrisă la 1 septembrie 1876.

O fată naivă - partea a V-a (ultima)




Așa mai merge...




-          Și ce făcea acea persoană atât de special, încât ai fost capabilă să răspunzi cu da la întrebarea mea? Știi de ce sunt atât de curios? Nu vreau să plec din lumea asta fără a încerca să fac cel puțin o persoană fericită. Nu vreau să copiez exemplul tău, dar poate că m-ar inspira cumva...
-          Să mă gândesc: mai întâi este vorba de un bărbat. El m-a iubit într-un fel care ar trebui să fie un model pentru toți cei care vor să fie fericiți sau să facă pe alții fericiți.
-          Adică?
-          Încă de la începutul relației noastre, m-a făcut să mă simt importantă. Pe vremea aceea nu aveam încredere în mine,  nici nu credeam că merit ceva bun pe lumea asta. M-a încurajat să-mi continui școala; îl interesa ce-mi place și , în măsura posibilităților sau a circumstanțelor, el îmi oferea exact ceea ce-mi doream;  mi-a arătat lumea așa cum  o cunoștea el - avea într-adevăr o mașină,  pe care o botezase cu numele meu. Îmi spunea că acea mașină mă iubește, fiindcă merge ca unsă când sunt eu înăuntru. Se pare că mașina aceea nu voia să poarte pe oricine. Dacă nu-i plăcea o persoană, nu pornea, și gata. E cam ciudat, dar așa-mi povestea el.
-          Ce interesant. Foarte interesant. Și totuși, ceea ce mi-ai spus fac multe persoane, cred că mai e ceva, ceva foarte important...
-          Așa este. În prezența lui eram foarte fericită. Nu știu dacă asta venea numai de la mine sau între noi avea loc  un fel de chimie, tot ceea ce știu e că ceva ne învăluia pe amândoi. Fiecare clipă petrecută lângă el era specială. El îmi mărturisea că simte la fel. Nu de puține ori spunea că ar fi în stare să moară pentru mine. Eu îi ceream să trăiască pentru mine...
-          De ce te-ai oprit?
-          Pentru că el chiar a murit pentru mine...
-          Te-ai întristat, micuțo...
-          Da, puțin, recunoscu fata ștergându-și lacrimile care răsăriseră pe obrajii ei de-acum îmbujorați. Apoi continuă. Nu știu misterul care ne lega, dar era ceva așa de frumos încât, chiar și de ieșeam la o cafea cu el, simțeam o fericire fără margini. Și cel mai mult la el iubeam... mâinile.
-          Mâinile???
-          Da. Le priveam minute în șir, le sărutam pe o parte și pe cealaltă, i le puneam pe obrajii mei și le țineam acolo, ca și cum m-ar fi vindecat. Cu mâinile acelea îmi scria mesajele de dragoste pe telefon sau pe Internet, cu mâinile acelea îmi mângâia părul, mă ținea în brațele lui atât de calde. Doamne, ce bine era! Când plecam în vreo excursie, îl priveam cu conduce. Avea cele mai grațioase mâini pe care le-am văzut. Avea o delicatețe deosebită când ținea mâinile pe volan.Îi iubeam mâinile la nebunie.
-          Numai mâinile ți-au produs atâta încântare?
-          Nu. Tot ceea ce însemna ființa lui îmi provoca încântare. Avea niște ochi de o nuanță nemaivăzută, ca și cum toate culorile universului ar fi fost amestecate în ei. Dar cel mai mult îmi plăcea felul în care acei ochi unici mă priveau. Niciodată nu m-a privit cineva cu atâta pasiune. Mă simțeam cea mai frumoasă femeie de pe pământ! Pentru el, chiar eram. Când eu zâmbeam, se citea fericirea pe chipul lui. Se spune că atunci când vrei să fii fericit, trebuie mai întâi să oferi tu fericire...  
-          Foarte interesantă mărturisirea ta, micuțo. Ai venit la mine în speranța că te voi ajuta să-ți rezolvi problemele, însă le-ai rezolvat pe ale mele.
-          Cum așa?
-          Mi-ai dat un motiv real să vreau să ies de aici, și o voi face; mi-ai dezvăluit secretul fericirii. Ți se pare puțin? ...
Cei doi fuseră întrerupți de  pașii gardianului care venea s-o conducă spre ieșire. S-au privit mirați, fata s-a uitat la ceas, apoi a spus:
-          La revedere, domnule Irimia.
-          La revedere, și mulțumesc pentru vizită. Îți rămân îndatorat. Nu ai idee câtă putere mi-ai dat să pot birui armata asta de proști care mă înconjoară. Acum știu ce voi face cu viața mea.

Pașii femeii și ai gardianului se auzeau tot mai încet. Întemnițatul se așeză din nou în patul său de fier, își aținti privirea spre tavan, dar de data aceasta nu mai avea figura aceea scârbită și acră, ci un surâs de așeză pe buzele sale. Murmură: oare....

Georgeta Istrate

La psiholog. De vorbă cu Florentina: Forța cuvintelor stă în emoția rostirii

  - Cât de importante sunt cuvintele? Care este puterea lor?   -   Cuvintele se formează în interiorul nostru. Limbajul este un rezult...