duminică, 6 ianuarie 2013

Minunea din Ajunul Crăciunului



    




       Ieşise pe poarta Tribunalului după o zi de lucru încărcată…
  
   În ajunul acelui Crăciun, Laura avea senzaţia că respiră o bucurie ascunsă chiar în oxigen. Această stare a condus-o în florărie şi a ajutat-o să ia cel mai frumos aranjament,  apoi a mers să-l dăruiască  aceleia care i-a îndrumat paşii în avocatură. După ce s-a despărţit de această fiinţă atât de dragă, şi-a adus aminte că este aşteptată la masă,  la o  verişoară ce locuia tocmai  în cartierul Sălaj.

      Când a ieşit, înserarea se aşeza tot mai dens pe oraş, ca o stăpână. Luminile multicolore începuseră să se aprindă, creând atmosfera de sărbătoare. Ornamentele şi vitrinele  îmbietoare îi activau o dorinţă nebună  de fericire  Fulgii de nea goneau prin aer şi, mânaţi  de gravitaţie, se aşezau pe oraş, schimbând decorul de la o secundă la alta. Gândul Laurei era să cumpere un brad. Doar că vânzătorii care erau peste tot când ieşise de la serviciu, acum parcă intraseră în pământ. O apucă o stare de  panică. Voia măcar o coroniţă sau cel puţin  câteva crenguţe,  să-i parfumeze apartamentul. A căutat în toată Piaţa Unirii, la  Universitate, în pieţele din jurul locuinţei, dar nici urmă de brazi. I se păru că Universul conspiră împotriva ei. Ca o ironie a sorţii, toţi oamenii care treceau grăbiţi spre case, aveau în mâini brazi sau rămurele. Preţ de  câteva secunde, avu un sentiment de  invidie. De ce i se refuza un lucru atât de simplu?  

       Întunericul nopţii era tot mai dens, în timp ce străzile deveneau pustii.  Se hotărî să meargă acasă. Mama împodobise brăduţul de plastic din anii trecuţi. Îl privi  câteva clipe, fără a avea vreun sentiment... 

      Intră în camera ei şi, după ce-şi aruncă geanta într-un fotoliu, dădu drumul la casetofon,  să asculte colinde. Scoase globurile din dulap, apoi îşi aminti că îi luase un cadou unei prietene care locuia pe aceeaşi scară. Îi duse cadoul, apoi se întoarse în cameră. În timp ce asculta  muzica de pe casetofon, se privi în luciul unui glob auriu. Era atât de tristă...

     La un moment dat, căţeluşa începu să latre, obligând-o să deschidă uşa intrării în apartament. Crezu că sunt colindători, dar se înşela. Din păcate nu era nicio lumină pe casa scării, aşa că pipăi locul să tragă căţeluşa în casă. Simţi înţepături la mână şi tresări. Ramuri  de brad?! Doamne, erau atât de multe, încât a cuprins-o plânsul.

    Intrigată, bătu la uşa prietenei căreia îi dăduse cadoul , acuzând-o că i-a pus crenguţele în faţa casei. Femeia îi dădu cuvântul de onoare că nu este  autoarea... După ce se convinse că prietena nu are niciun amestec, Laura consideră apariţia crenguţelor o minune. Nu a contat că mama a râs: “ei, tu şi fanteziile tale!...”

       Mirosul de brad înundă toată casa. De-abia acum colindele îşi aveau rostul.

       Laura trăia unul din cele mai frumoase momente ale vieţii sale. O bucurie de nedescris creştea în interiorul ei, ca un brad ce aducea cu el veşnicia...  


Georgeta Istrate

sâmbătă, 5 ianuarie 2013

Trebuie neapărat să-l cunoşti pe părintele Ion Buga !



Credincioşii,  juriu exigent pentru preoţi
    
   Prima dată am auzit despre părintele Ion Buga  într-un pelerinaj. În acea excursie, mi-am făcut câteva prietene şi am început să vorbim despre monumente religioase şi preoţi ortodocşi. N-o să vă vină să credeţi, dar credincioşii ierarhizează destul de exigent capacitatea de a predica şi gradul de vocaţie pe care îl au slujitorii bisericii. Există preoţi pentru care oamenii sunt în stare să treacă prin apă şi  foc să ajungă la ei. De ce ?! Pentru că au acel har  preţios pe care ei îl simt. E ca şi cu profesorii. Chiar dacă nimeni nu dau doi bani pe părerea lor, copiii ştiu şi  simt un profesor bun, care nu le distruge personalitatea, ci le-o ocroteşte. Aceşti oameni, fie ei preoţi, învăţători, profesori sau medici, prin calitatea lor excepţională,  vor rămâne ca o alinare pentru cei pe care i-au ajutat.

Trebuie să-l cunoşti !
  
 
   Lucram de câteva luni la revista « Felicia » şi aveam nevoie de subiecte religioase. Cum nu eram o fiinţă prea îndrăzneaţă, îmi făceam greu relaţii care să-mi dea informaţii pentru  anumite teme. Tocmai le povesteam interlocutoarelor mele despre ermetismul unor preoţi faţă de jurnalişti şi cum  am fost « beneficiara » acestui tip de comportament. La un moment dat, o doamnă mi-a spus : « trebuie neapărat să-l cunoşti pe părintele  Ion Buga ! »
     Era pentru prima dată când auzeam acest nume. Peste timp, mi-au rămas în minte toate cuvintele bune pe care le-am auzit atunci despre domnia sa. Am fost uimită să constat, spre ruşinea mea, că toţi pelerinii din autocar îl cunoşteau, în afară de mine.  La vremea aceea,  nimeni nu mi-a spus că părintele Buga, din cauza unor probleme cu BOR, nu avea voie să mai predice. Am cerut un număr de telefon însă,  din păcate, nimeni nu avea. 

 Surpriza de la târg

   Timpul a trecut, eu am uitat povestea din pelerinaj. Într-o zi, şefa  m-a trimis la Târgul de Obiecte Bisericeşti, care se desfăşura la Romexpo. Avea şi « Felicia » un stand acolo - nu vindea revista, o oferea gratis. La acel târg  am văzut sute de preoţi, călugări şi călugăriţe, dar din toţi eu am intrat în vorbă numai cu unul.  Lângă standul nostru era un altul cu vinuri pentru împărtăşanie. Un preot vorbea cu acei vânzători şi, în momentul în care i s-a dat să guste licoarea, mi-a venit o idee. Am luat repede o revistă şi i-am oferit-o, spunându-i : părinte, vinul acesta nu merge decât cu o Felicie! Poate nu a fost inspirat modul meu de abordare, dar părintele nu m-a ignorat, chiar a zâmbit. Am vorbit  preţ de vreo 40 de minute... Pe măsură ce conversaţia lua amploare, mi-am dat seama că am în faţă  un om deosebit. Felul în care răspundea dilemelor mele în ceea ce priveşte divinitatea, mi-a produs o mare încântare. La final, când i-am cerut o carte de vizită, am fost şocată să constat că vorbisem chiar cu părintele… Ion Buga!

Georgeta Istrate

Ion Buga, predica de Bobotează: "Duhul Sfânt pătrunde în noi prin aghiazmă"



BOTEZUL DOMNULUI (Boboteaza)



Lucruri mai presus de noi

   “În ultimele două săptămâni am fost cuprinşi  în iureşul unor evenimente care au întâlnit cerul cu pământul  şi care au ridicat pământul la cer: suntem din nou împreună, noi, oamenii. Crăciunul, Anul Nou şi celelalte sărbători adună oamenii la sânul părintesc al caselor lor, în jurul vetrei, aşa cum se cântă în colinde: sânul Tatălui , de unde vine Fiul- căci El este născut din iubirea Lui. Dumnezeu ni l-a trimis pe Fiul Său din inimă, cu toată iubirea.
  Suntem cuprinşi în aceste evenimente care ne depăşesc; vom înţelege noi vreodată ce înseamnă să se nască Dumnezeu dintr-un om, din Fecioară? S-a născut în chip minunat, de la Duhul Sfânt, din inima ei curată, din sângele ei curat. Iubim aceste lucruri , chiar dacă nu le înţelegem, ele vin de dincolo  de noi, sunt mai presus de noi. Noi înşine ne-am născut de acolo, nici noi nu ştim de unde venim. Nu vom înţelege vreodată cum ne-a creat pe noi Dumnezeu, alături de întreaga lume, cerul şi pământul, îngerii...
    Şi totuşi, înainte de a şti care , înainte de a putea citi poveştile noastre, noi auzim, de prunci, toate acestea .ne bucurăm de ele. Nu  înţelegeam aproape nimic atunci când venea Paştele sau Crăciunul în vremea copilăriei, dar ne bucuram, căci  există în noi lucruri care ne depăşesc înţelegerea, dar care ne umplu inima de bucurie sfântă.


   Pământul sfinţit şi primul rod 

    În slujba care urmează veţi asculta cum se rostesc cuvine despre sfinţirea firii apelor ; nu se sfinţeşte doar apa aceea pe care o ducem acasă; astăzi toată apa pământului se sfinţeşte în firea ei. De Crăciun s-a sfinţit firea pământului pentru că în inima lui , în peşteră, a intrat Dumnezeu ; de atunci pământul nu mai este străin de firea lui, de rostul lui. Dumnezeu face totul cu un rost precis ; sensul pentru care Dumnezeu a făcut pământul este acela că primul rod  al lui a fost omul însuşi (« Adam » se traduce astfel : « cel luat din pământ »), iar noi dispreţuim pământul deşi ne facem casele din el...iată că şi omul, nu numai Dumnezeu trăieşte în inima pământului – acolo unde S-a născut , căci inima pământului este făcută întâi de El. Şi pământul L-a iubit : i-a oferit nu numai leagănul de naştere , ci şi mormântul de adormire, de odihnă : mormântul nou al lui Iosif din Arimateea.
   Lucrurile se întâlnesc unele cu altele, dar noi nu le pricepem firea şi rostul, le dispreţuim... Din fericire, sunt destui oameni  care-şi înţeleg bine pământul pe care calcă : îl iubesc.

Duhul Sfânt  sfinţeşte apa

      Vreau să vă vorbesc despre marile întâlniri : astăzi Duhul Sfânt ( o altă Persoană din Sfânta Treime) se întâlneşte cu apa. A venit Fiul şi a sfinţit firea  pământului ; acum vine Duhul şi sfinţeşte apa, intrând în firea ei. Hristos S-a născut în firea pământului, producând cel mai important rod - Învierea ; şi noi, din pământ vom învia. Nu este blestem mai mare decât să nu te primească pământul... Să nu mai privim pământul  decât cu ochiul cu care îl privesc Dumnezeu şi Hristos.
   Acum se împacă apele cu Dumnezeu, cu Duhul Sfânt, revenind la firea lor. Rostul apei era acela de a da viaţă , căci fără apă nu există viaţă. Pentru că noi, prin păcat şi lăcomie, nu i-am mai respectat  firea şi am  folosit-o nepotrivit ( părintele se referă la  faptul că oamenii au transformat apa în apă grea, din care se face bomba atomică), apa se poate întoarce  împotriva firii ei : poate ucide. Iisus Hristos ne-a împăcat  cu pământul şi ni l-a redat  în toată frumuseţea lui, în toată firea lui cea bună( din care iese pâinea,  în care Dumnezeu-Hristos  Se întrupează în fiecare Liturghie, pe Sfânta Masă) : iată până unde urcă pământul dacă i se binecuvântează iarăşi firea de către Dumnezeu, Care a venit în el !Şi apa are acelaşi drum : « aghiazma » înseamnă « apă plină de Duh bun, al binecuvântării », din care Dumnezeu alungă duhurile pe care noi le-am chemat, cu păcatele noastre.
   Cu ajutorul Lui Dumnezeu, cu venirea Duhului Sfânt, vom dobândi din nou în ape prietenia, iubirea, rostul dumnezeiesc al apelor fără de care nu putem trăi. Cel ce va gândi, cel ce va sărbători cum se cuvine ziua aceasta  în care vine Duhul Sfânt în lume, pântecele lui ( adică interiorul omului, inima, adâncul, sentimentele şi simţirea lui) se va transforma în izvor de apă vie, spune Mântuitorul.

Rolul aghiazmei

   Să avem, de acum înainte, numai simţiri duhovniceşti, să nu-l mai  privim pe celălalt  cu sentimente josnice, să nu îl mai cântărim  după ceea ce vedem , după ceea ce am putea să-i luăm ; acestea sunt relaţii anormale, nefireşti. Dar dacă Duhul Sfânt pătrunde în noi, astăzi, prin aghiazmă, Se întrupează în noi , aşa cum Fiul a avut nevoie de un trup să se întrupeze , să se manifeste, să lucreze. Fiul se întrupează în pământ, Duhul Se întrupează  în apă şi aer (şi în untdelemn) ; iată, avem toată Treimea , toată Dumnezeirea cu noi ! Fiul se întrupează în pâine, Duhul Sfânt în apă, în untdelemn şi în aer, iar Tatăl este al nostru, al tuturor ! Iată ce ne-au dat sărbătorile ; ce vrem mai mult ?!
   Să fiţi fericiţi că avem atâta bogăţie : trebuie doar să pricepem şi să iubim bogăţia lui Dumnezeu, după Dumnezeu, nu împotriva Lui. Amin ».

( Ion Buga, Predică din 17 iunie 2007, Botezul Domnului, din volumul « Nimeni nu a grăit vreodată ca OMUL ACESTA », predici din exil, Editura Sf. Gheorghe-Vechi, Bucureşti, 2009.




joi, 3 ianuarie 2013

Sergiu Nicolaescu. Stelele s-au stins



    

    Dragii mei, azi a plecat în eternitate cel mai mare regizor pe care l-a dat pământul acesta, un om care a lăsat românilor o moştenire uriaşă . Fără Sergiu Nicolaescu am fi fost îngrozitor de săraci. Nu am vrut să scriu o biografie, o vor face alţii, i-am dedicat câteva versuri. Dumnezeu să-l odihnească în pace !


Stelele s-au stins


Doarme o lume-ntreagă, iar stelele s-au stins
Pe viaţa ta, azi-dimineaţă-a nins,
Cu flori de crini şi de nu mă uita,
Tu ai plecat spre lumi străine  şi nu ne-om revedea
Curând.


E iarnă pe pământ, iar lupii sunt flămânzi
Şi-ar vinde sufletul pentru câţiva arginţi,
Ţi-ar vinde viaţa fără să clipească
Dar fiindcă tu AI FOST, nu or să reuşească
Nicicând.


Credeam c-o să mai stai, de mulţi erai iubit,
Prin ceea ce-ai creat,  lor le-ai aparţinut...
Acum, drumul spre stele, de îngeri luminat,
Să-ţi fie cu iubire şi pace presărat,
Iar tu să pleci
Iubind.


 
Georgeta Istrate

miercuri, 2 ianuarie 2013

Remember Anca Parghel



   Dragii mei, am scris acest material cu puţin timp înaintea plecării în eternitate a Ancăi Parghel. După interviu, am fost sigură că va supravieţui, atât de plină de viaţă era. Vestea tristă a fost un şoc pentru mine, iar părerea de rău că o fiinţă extraordinară a plecat mult prea devreme,  îmi  revine mereu. Era un izvor nesecat de creaţie.
   M-am gândit să postez şi pe blogul meu materialul, deşi la vremea respectivă a fost publicat şi în revistă...



     Să o auzi pe Anca Parghel cântând, e  ca şi cum ai deschide o sticlă de şampanie, a cărei spumă minunată cuprinde tot ce mişcă, o spumă care îmbată, transformă, colorează…


  Nu e de ajuns doar să o auzi, ci trebuie să o şi vezi, să-i observi  unduirile trupului sub vraja muzicii, strălucirea din privire şi zâmbetul vindecător, să înveţi de la ea a simţi  bucuria dansului, a vieţii, a faptului de a trăi. Să asculţi vocea  Ancăi, este ca şi cum ai asculta triluri de păsări sub influenţa cărora primăvara s-ar revărsa peste lume, mugurii ar plesni de viaţă în copaci, înnebunind universul de atâta culoare. Privind-o, nu poţi să nu strigi:  Doamne, ce fericit ai fost când ai creat această făptură! Ai făcut-o atât de mică , dar câtă bucurie ai ascuns în ea, câtă culoare, cât ritm şi   mister!

Boala, un semn al cerului


  
    Este o fiinţă fără vârstă , cu tinereţea în privire şi atitudine. Iubeşte oamenii, se înconjoară de ei, cântă, compune, scrie, este profesoară, mamă şi bunică. Când degetele ei ating cu delicateţe clapele pianului, ai senzaţia că mângâie chiar fiinţa iubită , iar cântecele sunt poeme de dragoste pentru o lume întreagă.  Pare sigură pe ea, puternică şi învingătoare, dar este de ajuns să-i observi privirea şi felul în care îşi prinde cei doi băieţi de mâini, ca să-ţi dai seama câtă iubire are de dăruit şi, mai ales, de câtă iubire are nevoie. Între cei doi fii, Ciprian şi Tudor, pare o fetiţă alintată ce caută ocrotire şi siguranţă. Zâmbetul are aceeaşi valoare ca şi aerul pe care-l respiră şi... nu poţi fi trist în prezenţa ei! Să umbli posomorât şi supărat din cauza neajunsurilor atunci când eşti lângă ea, este aproape o jignire. Te ruşinezi de propriile probleme, în momentul în care afli că Anca se luptă cu cancerul pentru a doua oară în viaţă. Chiar, fiinţa aceasta o fi plâns vreodată, o fi strigat revoltată către Dumnezeu că a nedreptăţit-o, dându-i o boală atât de necruţătoare? “Cancer ovarian?! Habar n-am, nici nu mă interesează!” Dacă n-ar fi analizele care să confirme boala, ai crede-o pe cuvânt... “ nu vreau să ştiu nici unde este, nu vreau să-i dau importanţă! Boala asta este un semn al cerului.Şi cine sunt eu în faţa aranjamentului dumnezeiesc? Ceea ce se întâmplă este o regie pe care noi, oamenii, nu o înţelegem. Noi trebuie doar să nu ne ne mai facem gânduri negre, să încercăm să scăpăm de resentimente, să ne împăcăm cu viii şi, mai ales, cu morţii.Când am avut cancer la sân, m-am vindecat printr-o gândire pozitivă asociată cu tratament , rugăciune şi credinţă. Atenţie, o credinţă fără urmă de îndoială , pentru că frica de nereuşită  amplifică, paralizează şi atunci eşti pierdut!”.
    După cele şase cure efectuate într-un spital oncologic din Cluj, Anca Parghel va suferi operaţia finală într-o clinică din străinătate. Conform analizelor, artista reacţionează bine la tratament şi, după cum se comportă, “ prin voinţa cerului, în mod cert şi sigur se doreşte curăţarea mea totală şi poate că, după tratamentul de la Cluj, nu va mai rămâne nimic de operat”. În plus, are un motiv întemeiat să se facă bine : “îi ador pe români, nu suport niciun cuvânt rău despre naţia mea, eu sunt o celulă din acest trup, puţin bolnăvioară, ce-i drept, dar celulele sănătoase mi-au sărit în ajutor. Am datoria să mă fac bine de dragul românilor mei”:

Împăcarea cu trecutul

      

    Mă întreb cum de s-o fi atins boala de Anca, dacă ea este o fiinţă atât de pozitivă, atât de plină de viaţă?  Îţi vine să crezi că s-a lipit de ea special, devenind  o provocare  şi , de ce nu, o lecţie de viaţă pentru noi . Cu toate acestea, viaţa  artistei nu a fost deloc uşoară. Şi poate că nici n-ar fi fost astăzi ceea ce este, dacă n-ar fi avut probleme! A suferit nu  numai la nivel sufletesc , ci şi organic. Căci suferinţa îmbolnăveşte, tristeţea, nostalgia, depărtarea, toate acestea fură bucuria de a trăi. Să lupţi cu şocul unui divorţ, care a dus-o la graniţa dintre viaţă şi moarte, să ai înţelepciunea de a alege viaţa pentru cel mai frumos motiv din lume:copiii;  să lupţi cu dorul de ţară, cu sentimentul de a fi dezrădăcinat printre străini şi de a alege din nou să supravieţuieşti de dragul întoarcetii acasă…În faţa provocărilor vieţii, ai doar două alternative :  să lupţi sau să te laşi învins. A lupta cu partea întunecată a vieţii, a căuta o cale pentru evadarea în lumină, a căuta refugiul în Dumnezeu înseamnă să mergi în trecut să cauţi cauza , să deschizi uşa unor amintiri dureroase în locul secret din suflet , să îmbrăţişezi spinul născut de un deşert al unei copilării triste şi mângâierea ta să îl transforme într-un trandafir. Este o alchimie pe care Anca a învăţat-o sângerând, dar a reuşit. A ajuns chiar să mulţumească pentru boală pentru că asta o smereşte, o face să nu se creadă mai deşteaptă decât este. Ştie că boala este o sămânţă pe care ea însăşi a sădit-o,  că universul are legi nescrise care un iartă pe nimeni : “am avut o relaţie proastă cu tata, am vorbit public despre copilăria mea şi  m-am îmbolnăvit. A trebuit să cer iertare . După ce am primit-o, am simţit că mi s-a luat un văl de moarte de pe faţă, m-am simţit alt om. A fost o împăcare cu trecutul…”

“Lăsaţi-mă să cânt!”


  

   În septembrie 1957, în oraşul Câmpulung Moldovenesc se năştea Anca Parghel. O sămânţă răsărită în mijlocul unei vieţi  culturale dezvoltate - cu radio, orchestră proprie, spectacole de teatru şi de muzică. Fetiţa avea cântecul în sânge, moştenire probabil de la părinţi, pentru că mama avea o voce “cristalină şi cânta ca un înger, ca o pasăre”. Ei bine, din ziua în care a început să cânte, nimeni nu a mai îndrăznit s-o oprească. La vârsta de trei ani, cânta la postul de radio local, uimind un oraş întreg. Uşurinţa cu care  reproducea cântecele, felul în care improviza, maniera în care transmitea bucuria prin cântec,  i-au determinat pe mulţi să exclame:  “ ceva este cu copilul acesta!” Învăţătorii şi profesorii o puneau cap de afiş la toate serbările din oraş. Vocea ei  atât de deosebită, flexibilă şi caldă promitea de pe atunci performanţă la cel mai înalt nivel. Pe la vârsta de 11 ani, mama i-a dăruit un acordeon. A început să cânte singură şi, pentru că fascinaţia era aşa de mare, a primit şi un profesor. După  20 de ore  de studiu, acesta a recunoscut că nu are ce s-o mai înveţe. Primele compoziţii le-a făcut cu ajutorul acestui instrument, pe care îl purta pe la toate recitalurile, iar din repertoriu un lipseau piesele “Crai nou” şi “Lăsaţi-mă să cânt”. Într-o generaţie romantică, în care toată lumea scria poezie , Anca s-a simţit fericită. Primea şi dăruia sensibilitate, sufletul nu putea să moară în aşa abundenţă de cultură şi iubire. În timpul liber o găseai la bibliotecă citind cărţi de aventuri,  ştiinţă, medicină, ori clasicii români şi străini “am fost o generaţie de tineri prietenoşi şi romantici!” Când a trebuit să se decidă în privinţa unei profesii, a rostit : medic cirurg!  Profesorul de muzică a făcut o mică corecţie  “da, dar vei face chirurgie pe suflete!” Era ceea ce i se potrivea. A urmat Liceul de Muzică din Iaşi, apoi Conservatorul , unde a studiat canto clasic. S-a îndrăgostit de jazz ascultând melodii la radio şi improvizând împreună cu colegii …Aşa avea să se nască una din cele mai valoroase voci ale jazzului din România, confirmată în atâtea festivaluri, concerte şi apariţii internaţionale.

Ce seară romantică…

    
   Avea doar paisprezece ani când l-a cunoscut pe Virgil Parghel. El, student la arte plastice, un băiat înalt şi frumos cu ochii albaştri, o fire retrasă, pasivă,  o roagă pe Anca să-i fie model. Fata este imprevizibilă, spontană, molipsitor de optimistă, iar tânărul pictor este atras iremediabil de  frumuseţea interioară şi exterioară a ei ,de  energia  incredibilă pe care o emană, de  talentul ieşit din comun. Povestea lor de dragoste este presărată cu versuri compuse de Virgil, dar  nici Anca un se lasă mai prejos. Doar este o trubadură! Îşi lua acordeonul şi începea să-i cânte, lăsându-şi iubitul în adoraţie “ce seară romantică şi fără de sfârşit/ iubirea noastră abia a înflorit…”. Virgil a crezut în Anca , în talentul ei neobişnuit. Cererea în căsătorie a venit ca ceva firesc şi tot firesc au venit pe lume cei doi băieţi.  Plecarea Ancăi şi a celor doi băieţi în Belgia, unde ea avea să fie profesoară de canto la Conservatorul Regal din Bruxelles, a însemnat ruperea căsniciei. Virgil un a vrut să-i urmeze…

“Vino să auzi ce n-ai mai auzit!”

     
  Anca ştie că poţi să fii genial , dar dacă nu ai norocul să întâlneşti persoanele  potrivite care să te pună în valoare, te poţi pierde. Circumstanţele trecutului, marcat de neşansa de a trăi cea mai mare parte a vieţii sub regimul comunist, neşansa de a fi cunoscută marelui public şi faptul de a trăi ultimii zece ani departe de inima românilor, toate acestea  o nemulţumeau. Fructul artistic trebuia să se coacă,  apoi   dăruit lumii. Şi când gândurile tale coincid cu ale universului , acesta se reaşează pentru îndeplinirea lor.
   Era în mijlocul unui concert de jazz, dar nu ştia că o bună prietenă îl convinsese pe Tom Boxer  s-o vadă: “vino să auzi ce n-ai mai auzit!”. Şi nu mai auzise un glas ca al Ancăi! Întâlnirea celor doi a fost una de destin. Diamantul avea să strălucească mai mult ca altădată.  Ce-i drept, a fost un an de muncă sfărâmătoare de sănătate, s-a lucrat cu motoarele la turaţie maximă. Aşa s-a născut albumul “Zamorena”, un mare succes internaţional. Colaborarea cu Tom Boxer şi Fly Project nu se termină aici, pentru că urmează un nou album…Inspiraţia?! Nimic mai simplu : “ când am nevoie de o piesă, îmi iese pe loc. Totul se întâmplă în afara înţelegerii mele”.


   
     De-a lungul carierei sale artistice , Anca Parghel a cântat la marile festivaluri de jazz din lume , alături de alţi muzicieni români şi străini. În străinătate, pe lângă activitatea la catedră, ca profesor la Conservatorul Regal, şi-a continuat cariera muzicală pe scenele de jazz din Belgia , Germania şi Olanda în formule de trio, cvartet sau cvintet , a căror componenţă îi cuprinde pe Ciprian Parghel, bass; Tudor Parghel, percuţie; Kurt Bulteel, pian şi Paolo Radoni la chitară.



    Georgeta Istrate









Dă-mi din nou viaţă!




    
   Departe de el, se simţea prizonieră, stingheră, fără rost. Îi era atât de dor, încât simţea că se sufocă. Era pentru prima dată când el nu se afla lângă ea, măcar cu un mesaj telefonic. Când toată lumea părea fericită, ei nu-i rămânea decât să se refugieze în amintiri. Amintirile, altădată clipe trăite la maximum, erau locul în care  se simţea frumoasă, liberă, fericită. Îşi dădea seama  că, pentru ea,  el a fost, este şi va fi TOTUL. Cea mai importantă persoană din Univers! 

Când îi era alături, locurile în care se simţeau minunat erau hipermarketurile. Şi multe altele...

     Dar în aceste magazine uriaşe,  printre rafturi, puteau să se privească cât voiau, culorile din jur ţeseau o stare de ireal, creau o lume de basm. Iar când,  ţinându-se de mână,  ajungeau la standul „casă şi grădină”, îşi făceau planuri concrete  pentru viitor. El avea grijă ca, în tabloul pe care-l crea, să pună obligatoriu  şi un leagăn, căci ea iubea la nebunie acest obiect.  

    Acum, în prag de sărbători, ea se plimba singură printre şirurile nesfârşite cu mărfuri. Privirea îi era pierdută, căci, aici, ca un ecou, îi părea că aude cea mai frumoasă voce din Univers. În gând, ca o rugăciune, luau naştere cuvintele: „dă-mi din nou viaţă!”
   Dintr-o dată, la amplificatoare,  se auzi un colind care-i activă amintiri dureroase, dar atât de mângâietoare. Părea că iubitul îi cântă în faţa întregului univers:  
 „Leru-i ler, a fost odată, o fetiţă minunată...Moş-Ajun să-ţi îndeplinească toate visele şi, dacă ai uitat să visezi fericirea Paradisului,  îl rog să ţi-o dăruiască pe cea la care visez eu, de când te-am cunoscut. Te iubesc, dulcea şi nepreţuita mea Dragoste...
Cine esti tu, misterioasă entitate, care poţi transforma un biet muritor într-un zeu atotputernic?
Sărut ochişorii tăi frumoşi, care mă fac să zbor spre tărâmul fericirii absolute...”


    Mirosea puternic a brad, a cozonaci şi a vanilie. Ea se plimba în două lumi în acelaşi timp. Se opri în faţa unui raft pe care se afla expus un şemineu cu flacără artificială. Îşi aminti că, în serile geroase de iarnă, visase să stea lângă foc alături de el... Iar el, cu glasul său unic şi privind-o cu adoraţie aşa cum numai el ştia s-o facă, să-i citească poveşti.  Da, poveşti, căci acest gen literar o fascina şi acum...Doamne, de ce dor amintirile?

   La difuzoarele aflate în imaginaţia ei, iubitul îi repeta cuvinte pe care le spusese şi aievea:
   
   „Îţi privesc fotografiile şi îmi  pari o zână coborâtă din poveşti. Inima o ia razna, iar trupul îmi freamătă de dorinţa de a te îmbrăţişa şi a te acoperi de sărutări. Cine eşti tu Minune, de te doresc mai mult decât viaţa? Nu vezi? Te iubesc, aşa cum n-a mai fost iubită o altă femeie pe Pământ! Sărbători fericite şi la mulţi, mulţi ani, alături de cel ce te iubeşte mai mult decât propria-i viaţă!...
 Iubito, în acest moment ascult Ave Maria  cu sufletul plin de tine,  cu speranţa că şi tu îl asculţi şi că trăirea acestor sentimente deosebite ne uneşte undeva într-o altă lume a acestui infinit şi misterios univers”.

   La un moment dat, fata se izbi atât de tare de un cărucior uitat pe alee, încât se trezi total din visare. Oamenii se uitau curioşi la ea, ca la o arătare. În acel moment, oarecum penibil, se simţi îmbrăţişată de spiritul lui. Doamne, era atât de bine! În momentele critice, la cursuri, când lucra sau când punea capul pe pernă să adoarmă, simţea cum el o ţine în braţe. Să se fi transformat în îngerul ei păzitor?! Nu ştia, dar avea răspunsul, pe care tot el i-l dăduse cândva: „ Ce dureros este timpul care trece atunci când tu nu eşti lângă mine! Vântul disperării îmi răscoleşte sufletul, mi-l sfâşie şi mi-l aruncă în  abisul întunecat al universului. Atunci, cu ultimele puteri, cu ochii înlăcrimaţi şi cu buzele tremurânde, te implor să-mi aduni sufletul din cele patru zări şi să mi-l aşezi pe buze, cu buzele tale...”


Georgeta Istrate