Rătăcind…oare unde voi ajunge?

Rătăceam din clipă-n clipă, ameţită şi obosită de atâta neodihnă şi dezorientare…
Rătăceam ca o albină din floare-n floare şi nici vorbă să găsesc ceea ce căutam…
Nici măcar nu ştiam ce căutam. Când, dintr-o dată…
O altă clipă, care-mi semăna, mi-a prins aripile şi mi le-a imobilizat...
Cum mă prinsese această clipă în mrejele ei, nu ştiu!
Şi totuşi…
Cred că acea clipă minunată m-a recunoscut. Cândva, fusesem o pereche…şi, fiindcă mai aveam niste poliţe de plătit una alteia, m-a reţinut şi m-a înconjurat cu dragoste şi ocrotire. Ar fi făcut-o mereu dacă, nerecunoscatoarea de mine, nu aş fi fugit. M-am smuls şi, asemeni unui condamnat care nu ştie încotro să se îndrepte după evadare, m-am pierdut. Doamne, de ce? Răspunsul este fără esenţă. M-am desprins pentru că nu mai voiam sa depind de lumina ei, oferită cu atâta generozitate, nu mai voiam să depind de nimeni şi de nimic. Nici măcar de singura clipă din Univers căreia îi păsa cu adevarat de mine. Voiam să fiu liberă! Mi se părea că, de la o vreme, clipa ocrotitoare devenise indiferentă. Asta mă durea enorm... Am evitat comunicarea şi am decis să mă desprind, să plec departe, cât mai departe posibil. Cu aroganţă, mi-am spus: dacă într-adevăr îi pasă de mine, mă va căuta şi mă va găsi chiar de mă voi ascunde într-o gaură de şarpe…Sigur că am făcut-o pentru că aveam nevoie de o dovadă de dragoste!
Astfel, m-am întors la suspine şi lacrimi, ca un câine ce se întoarce la acele lanţuri care l-au rănit atâta vreme.Ce prostie! Câtă lipsă de discernământ! Acele lacrimi care, ziceam eu, îmi alină durerea. Durerea?! Poate durerea de a mă fi născut şi de a fi o străfulgerare într-o lume în care nu mă recunosc, o lume monstruoasă, o lume străină...Clipa aceea era singura mea şansă de a vedea soarele. Acum, mă scufund în abisuri de stânci şi lavă fierbinte, într-o deznădejde fără margini. Acum, trăiesc din amintirile pe care clipa mea dragă mi le-a oferit .Mă întreb dacă acea clipă care m-a ocrotit sub aripile sale îşi mai aminteşte de mine...
Poate a fost scris să ne despărţim…poate că ne plătisem datoriile una faţă de cealaltă şi, la o simplă adiere, aripile mi s-au desprins, trezindu-mă într-un ocean de clipe străine.
De când am plecat, rătăcesc pe aripile sorţii în speranţa că, din întâmplare sau nu, voi regăsi dragostea acelei clipe .De ce momentul unic în viaţă durează doar cât străfulgerarea cerului într-o zi ploioasă?
Voi continua să rătăcesc din clipă în clipă, într-un spaţiu care se dilată tot mai mult şi-mi deschide ferestre către o lume din ce în ce mai străină şi ostilă. Oare unde voi ajunge?

Georgeta Istrate