Casa este locul în care fericirea se construiește...



    Pentru o femeie, casa este universul în care trăiește. Visul ei este să se simtă stăpâna casei, să și-o mobileze așa cum dorește, să-și crească copiii în condițiile perfecte pentru ea, să facă din acel loc un rai care să-i semene. Astfel că bărbații, dacă doresc să-și vadă soțiile sau iubitele mulțumite, la iubirea pe care le-o oferă din sufletul lor, trebuie adăugată și o casă, în care să fie fericiți.





în viață omul trebuie să facă
trei lucruri să se simtă împlinit:
un pom să-i facă roadă și vara să-l umbrească;
un copilaș să râdă  în soare fericit;
și ca să fie totul o viață de poveste
îi trebuie și casa ce i se potrivește!

în casa ce-ai visat-o, tu însuți poți să fii,
de azi nu ești la mâna nimănui,
de plouă sau de ninge, tu ai un adăpost,
în lumea asta mare tu ți-ai făcut un rost!

la gura sobei, iarna, când vântul viscolește
sau vara când arșița pe-afară pârjolește,
căsuța ta cea dragă protecție-ți va fi
mulți ani de-acum încolo ea te va ocroti!

și e multă lumină în jurul casei tale,
ai piața la doi pași, să faci-aprovizionare,
vreo câțiva metri până la tramvai,
metroul e aproape, e bine, ce mai stai?

te-aștept în fața scării să-ți vezi apartamentul,
am cheile la mine și am să ți-l deschid,
de-ai căutat în alte părți, dar nu a fost momentul,
nici locul ce-ți convine, nici cum e zugrăvit
înseamnă că n-a fost apartamentul potrivit!


poate ai auzit o vorbă care spune:
„casa-și cheamă stăpânul, n-acceptă pe oricine!”
ș-atuncea omul nu e fericit
dacă nu a găsit apartamentul potrivit!


căci casa-n care stai este ca o iubire
de nu e potrivită, îți cere ea divorț,
nu știu de ce, dar am o presimțire
că am la mine cheia ce trebuie s-o porți!


Georgeta Istrate
















Eneoliticul pe teritoriul României


   Eneoliticul este împărţit pe trei etape: eneoliticul timpuriu, căruia i-a aparţinut perioada 5000-4500 î. e. n.; eneoliticul dezvoltat, a cărei periodizare s-a stabilit între 4500-3800/3700 î. e. n; eneoliticul final 3800/3700-3500 î. e. n. În partea târzie a eneoliticului este inclusă şi perioada de tranziţie spre epoca bronzului[1]. Stabilirea momentului de început a eneoliticului a stârnit controverse în rândul istoricilor, deoarece se aplică două criterii deosebite:  eneoliticul începe odată cu utilizarea primelor piese de cupru sau doar atunci când se constată o intensă metalurgie a cuprului, care produce în serie artefacete de mari dimensiuni obţinute prin turnare. Se consideră că primul principiu este mai aproape de principiile evoluţiei istorice, deoarece ţine seama de apariţia noului element (arama) şi nu de apogeul utilizăruii sale; în plus, eneoliticul nu este definit ca etapă istorică numai prin utilizarea aramei, ci şi prin sesizarea altor modificări care se petrec concomitent: apariţia aşezărilor fortificate cu şanţ, val şi palisadă; dispunerea locuinţelor după un plan în interiorul aşezărilor; utilizarea plugului primitiv şi a tracţiunii animale; apariţia unor indicii de ierarhizare socială, etc.(Beldiman, 2008, p. 40).
 Odată cu începutul perioadei eneolitice, ritmul dezvoltării umane s-a accelerat, fiind considerată o epocă a sintezelor. Întrepătrunderea vechilor culturi au dat naştere unor culturi cu un nivel superior din toate punctele de vedere. De exemplu: Vădastra, Boian, Gumelniţa, Sălcuţa şi, în final, cea mai strălucitoare dintre toate, cultura Cucuteni. Pe plan artistic, cultura Vădastra se caracterizează prin realizări de înaltă măiestrie, într-un ton viguros. Decoraţia este făcută cu precizie, motivele uneori sunt dispuse în metope. În cultura Vădastra figura umană de pe vase este reprezentată mai plastic şi mai artistic decât în cultura Starcevo-Criş, unde apăruse pentru prima dată figura umană pe vase de lut. Realizările artistice prezintă analogii cu creaţii similare dintr-o arie mai largă, egeo-anatoliană.
 Eneoliticul este şi o perioadă de realizări importante în plan tehnic şi social. Toporul de piatră, unealtă şi armă specifică neoliticului, dobândise o formă trapezoidală, dreptunghiulară, elipsoidală. Dar momentul esenţial în evoluţia toporului se petrece în cadrul culturii Boian, când toporul de piatră a fost perforat şi i s-a pus o coadă, devenind mult mai uşor de mânuit şi mai eficace.

 Aşezări şi organizare socială 
 Aşezările, de-acum concentrate într-un spaţiu mai restrâns, sunt întărite cu şanţuri adânci, dar şi cu valuri de pământ. Acest lucru ne duce cu gândul la o diferenţiere între cultivator şi crescătorul de vite, între sedentar şi omul rătăcitor, în căutarea unor locuri prielnice pentru hrană şi locuit.
 Omul eneoliticului începe să-şi facă locuinţe mai mari, unele dintre ele cu pereţii pictaţi. Nevoia de a-şi împodobi locuinţele poate fi tradusă în faptul că omul acelei perioade simte nevoia de a căuta noi expresii pe plan spiritual, unele cristalizate în statuetele de lut sau de os, de o mare frumuseţe.
 Dacă în neolitic locuinţele erau mai simple, în eneolitic au predominat locuinţele de suprafaţă, de formă rectangulară, uneori cu mai multe camere sau chiar etajate. Podina se construia din pământ bătătorit sau pe o platformă de trunchiuri despicate de arbori, apoi lutuite. Pentru ridicarea pereţilor se foloseau pari, pe care se urzea o împletitură de nuiele, iar ultima operaţiune era aceea de lutuire a acestora. În cadrul aşezării, locuinţele erau dispuse într-un plan, cu spaţii centrale rezervate construcţiilor comune, de exemplu planurile aşezărilor culturii Cucuteni şi la Hăbăşeşti şi Truşeşti. Casele sunt dispuse în şiruri paralele sau în cerc, având în centru o construcţie mai mare care domină aşezarea. Multele descoperiri au scos la iveală informaţii preţioase din punct de vedere istoric, în special faptul că densitatea demografică era sporită faţă de epocile precedente, de asemenea aşezările sunt mult mai organizate.
 Celula de bază a societăţii acelor vremuri era familia, care asigura perpetuarea speciei, prin protecţia descendenţilor în perioada lor de vulnerabilitate. În această celulă primară există, întotdeauna, o autoritate şi reguli stabilite pe cale empirică şi perpetuate prin tradiţie. Organizarea socială încerca să răspundă nevoilor comunităţii respective, fiind. La rândul ei, influenţată de realităţile economice şi de necesitatea de a asigura relaţii convenabile cu alte comunităţi umane.  În aria culturii Cucuteni s-a remarcat şi un fenomen de ierarhizare a aşezărilor şi semnele apariţiei unor formaţiuni care par să depăşească limitele tribale, fiind considerate de unii cercetători uniuni de triburi. Formaţiuni teritoriale supra-tribale sunt semnalate şi în alte culturi eneolitice din sud-estul Europei, dar şi în eneoliticul târziu, mai puţin dezvoltat, din vestul continentului.(Beldiman, 2008, p. 44-45).
Dacă în perioada de dinaintea eneoliticului oamenii erau împărţiţi în ginţi (familii dezvoltate) şi triburi (a căror organizare presupunea existenţa unei limbi sau dialect comun, probabil credinţe comune, interese economice comune, posibilitatea organizării apărării în comun a teritoriilor proprii, în faţa unor potenţiali agresori), oamenii eneoliticului formează uniuni de triburi. În cadrul triburilor şi a uniunilor de triburi alianţele, relaţiile de schimb, legăturile cu alte comunităţi (în care trebuie inclusă şi exogamia), problemele păcii şi ale războiului erau aspecte reglementate probabil pe baza unor cutume, a căror respectare trebuia supravegheată de conducătorii comunităţii.(Beldiman, 2008. p. 45).

 Ocupaţiile în eneolitic

 În epoca eneolitică se desăvârşeşte împărţirea societăţii în două categorii: crescătorii de vite şi cultivatorii. Comunităţile sunt organizate în triburi şi în uniuni de triburi. În sprijinul acestei ipoteze vin marile arii geografice pe care se desfăşoară un singur tip de cultură, ceea ce presupune legături foarte strânse şi permanente între grupurile de oameni. Acum se pare că pătrund grupuri de păstori în cinci valuri succesive, aducând cu ei calul domesticit. Trecerea spre o agricultură primitivă se va face, în eneolitic, prin utilizarea tracţiunii animale şi a unui brăzdar primitiv (de exemplu, brăzdarele de corn de cerb din unele aşezări eneolitice- Rast, jud. Dolj; Truşeşti, jud. Botoşani, ş. a). Cultivarea terenurilor avea un caracter ciclic, adică o comunitate neolitică se muta periodic pe un anumit teritoriu, revenind la vechile aşezări după refacerea fertilităţii solului. Dovezile practicării cultivării plantelor sunt cele directe (resturi ale plantelor de tipul seminţelor, fragmente de tije, spori şi polen, etc., studiate de paleobotanică, cu ramurile sale palinologia şi carpologia); indirecte (amprente de plante pe obiecte ceramice sau construcţii cu pereţi sau planşeu de lut; unelte destinate cultivării, recoltării plantelor şi prelucrării- plantatoare, săpăligi, cuţite şi seceri, râşniţe, etc).(Beldiman, 2008, p. 42).

Unelte 

 Uneltele litice sunt cele de bază în perioada eneolitică timpurie, urmând a se construi unelte din ce în ce mai performante. În perioada timpurie, în aşezări se întâlneşte un număr sporit de piese faţă de etapa precedentă. Toporul de formă trapezoidală tinde să-l înlocuiască treptat pe cel de tip teslă, ca şi varianta acestuia - tipul calapod. De asemenea, se răspândeşte tehnica perforării topoarelor din roci dure, ceea ce se poate pune în legătură cu necesitatea creşterii randamentului de defrişare în vederea măririi suprafeţelor cultivabile. Acum se înregistrează frecvent folosirea săpăligii din corn de cerb, ceea ce a adus un program în cultivarea plantelor.(Beldiman, 2008, p. 56). Descoperirea primei seceri, la nivelul culturii Criş-Starcevo (ca cea găsită în săpături sistematice, de profesorul Dumitru Berciu la Valea Răii-Râmnicu Vâlcea) demonstrează dezvoltarea căpătată în cultivarea plantelor, după cum descoperirea cozii de topor se leagă de o evoluţie a vieţii sociale, dar şi de sporul de populaţie. În ceea ce priveşte dezvoltarea tehnicii, eneoliticul extinde prelucrarea cuprului de la confecţionarea de podoabe la o exploatare amplificată şi metalurgia cuprului. Din acest metal sunt lucrate securi şi, pentru întâia oară, pumnale de metal, etc.

Ceramica, dublă utilizare

 Apariţia ceramicii a condus la descoperiri importante, cu urmări fericite în efortul de ridicare a gradului de civilizaţie. Ceramica înseamnă, în primul rând, posibilitatea de a pregăti hrana într-un chip mai uşor de asimilat, diferenţiindu-l pe om de animal. Mai înseamnă posibilitatea păstrării şi transportării anumitor produse lichide, iar pe un plan înalt, artistic, ea oferă multiple modalităţi de manifestare a inteligenţei şi talentului. Evoluţia în acest plan a fost neîntreruptă, iar momentul Vădastra şi Cucuteni înfăţişează culmi inegalabile.
 Olăritul, în general, capătă un aspect de înaltă tehnicitate, prin folosirea cuptoarelor cu ardere indirectă, descoperire ce va fi folosită în metalurgia cuprului şi a bronzului.
 În eneolitic, cea mai spectaculoasă cultură este considerată cea de Cucuteni, un complex răspândit în Transilvania, în Moldova şi o parte a Munteniei, întinzându-se spre răsărit până la Nipru. Cucutenienii excelează printr-o ceramică splendid decorată, una dintre cele mai uimitoare realizări ale omului în acest domeniu, atât prin eleganţa motivelor decorative, cât şi prin rafinamentul coloritului. Pe lângă ceramica superbă de Cucuteni, purtătorii acestei culturi făuresc figurine din lut sau din aur şi cupru.
 O dovadă a evoluţiei omului din eneolitic în plan spiritual este altarul de la Truşeşti, care reprezintă figuri umane.
 Dezvoltarea excepţională a culturii Cucuteni a dus la formarea imaginii omului de la Cucuteni.



[1] Unele voci cred că această perioadă ar aparţine deja epocii bronzului. 


 BIBLIOGRAFIE


-Beldiman, Corneliu, Istoria veche a românilor, Datele, Editura Pro Universitaria, București, 2008. 
-Bem, C., 2007, Traian-Dealul Fântânilor. Fenomenul Cucuteni A-B, TârgovişteConstantiniu, -Florin, Matei, Horia et alii, Istoria României în date, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1971


Georgeta Istrate

De dragoste și dor...





   
Soarele

     Te-am numit Soarele meu pentru inima ta bună și pentru statornicia ta într-o relație. Ești frumos și luminos ca un far. Bezna nu-ți poate stinge lumina, căci tu ai cea mai valoroasă calitate din univers: bunătatea.

 Luna

   Înainte să adormi, privește luna de pe cer, căci am scris pe ea următorul mesaj: te iubesc, te simt în respirație, în bătăile inimii, fiecare mișcare pe care o fac  este dragoste pentru tine. Luna din seara asta ne apropie, căci o putem privi în același timp. Te ador, dragul meu!

Mireasmă de poezie

    Dragul meu, toate cuvintele pe care ființa ta mi le inspiră, au mireasmă de poezie. În tăcerea camerei mele, în imobilitatea lucrurilor, singurul care are viață și căldură este gândul la tine. Urma pașilor tăi pe podeaua rece  îmi activează amintiri plăcute. Cât de dor îmi e de tine, dragul meu. Îmi auzi strigătul? 

 Când ai plecat...


     Dragul meu, când ai plecat, ai luat cântecul mierlei cu tine, iar soarele te-a urmat lăsând  în urmă nesfârșite ploi. Fără tine, soarele nu poate străluci, păsările nu mai cântă, florile nu mai au parfum. Te iubesc. Ești în toate visele și dorințele mele.



 Numele tău...


   Fiecare secundă din viața mea, pe care am trăit-o departe de tine, e un timp pierdut. E un vid imens în care am călătorit fără scop. Și în această imensitate care aproape m-a ucis, într-o zi, am căzut în gol. Este cea mai abruptă cădere și se numește viață. E bine că, într-un final, am avut puterea să cad, altfel nu aș fi aflat niciodată ce este iubirea. Și numele acestei vieți este numele tău. 


 Binecuvântare


te iubesc cum nu e iubit altul
cum nicio altă fată nu și-a iubit băiatul,
ca dragostea noastră nu e alta sub soare
tu pentru mine ești o binecuvântare!




Veșnic sărbătoare


să adormim îmbrățișați
de-acum până departe
căci din iubire-am fost creați
și altfel nu se poate
eu, raza ta de lună
tu, raza mea de soare
ținându-ne de mână
e veșnic sărbătoare


Georgeta 
















Dulcegării din cămara iubirii - Când...






când inima mea plouă, născând imense valuri,
trimite-ți soarele să-mi încălzească marea,
când vezi că mă înec și nu ajung la maluri
adu-mi-te pe tine și seacă supărarea,
căci tu, cu-a ta iubire, ești barca de salvare
nu-i altul pentru mine în lumea asta mare!


Georgeta

Dulcegării din cămara iubirii - iubitul meu nu are stare






iubitul meu nu are stare:
de când mi se trezește
își ia rucsacul la spinare
și prin lume el pornește
m-o fi căutând pe mine!?

lasă, lasă, într-o zi,
de pat mi l-oi priponi
și cât e ziua de lungă
l-oi iubi, ca să-i ajungă!

Georgeta

Dulcegării din cămara iubirii - când te văd...





când te văd venind spre mine
inima mai tare-mi bate,
sufletul mi se lumină
și-aș fugi-n a tale brațe.

și te-aș prinde de mânuță
și te-aș săruta într-una,
fiindcă sunt a ta drăguță
și pe lume-s numai una!

Georgeta Istrate

Vorbe multe...






sufletul meu e plin de chipul tău senin
nici nu contează lumea ce vorbește,
de-i noapte sau e zi, de plec sau dacă vin,
inima mea când bate, pe tine te dorește!

vezi tu, afară-i iarnă și frigul stăpânește,
dar când sunt lângă tine, e primăvară plină,
și de vreo lună plouă, și nu se mai oprește
însă iubirea ce ți-o port e-o floare din grădină!

ce dacă o privire-nghețată te țintește,
ce dacă inimi reci fac patinoare sute,
dacă din suflet iubirea izvorăște
și dacă eu te-ador, restul sunt vorbe multe!

Georgeta Istrate

Ce ne pasă nouă, toamnă?





toamna frunzele zburlește într-un dans amețitor,
gândul meu la tine zboară și-ți trimite pe un nor
șoapte dulci, împodobite cu parfum de primăveri,
ca să știi că astăzi te iubesc mai mult ca ieri.

soarele-i plecat departe aiurea prin univers,
luna-n inima-i de gheață își urmează al ei mers,
stelele lucesc pe boltă cu poetice sclipiri,
numa-n sufletele noastre cresc grădini de trandafiri!  

s-a innoptat de ceva vreme și pe lume burnițează,
străzile însingurate la îndrăgostiți visează,
și în respirarea rece, vrei să mergem împreună
pe sub felinare-aprinse să ne ținem iar de mână?

ce ne pasă nouă, toamnă, dacă ești încețoșată,
dacă frunza ai zburat-o și ai dus-o-n patru zări?
îl iubesc și mă iubește, asta e povestea toată
n-ar fi bine, toamnă dragă, s-aduci soare uneori?
............................................................................................
...și-ți spuneam că toamna asta are toane-adeseori
dar în ciuda ei și-a lumii, te iubesc mai mult ca ieri,
și în viața asta dură ca o noapte nesfârșită
doar iubirea noastră crește – o lumină infinită!


Georgeta Istrate

Noiembrie






noiembrie e umed și e rece
tu spui c-avem nevoie de-adăpost,
pe străzi indiferente lumea-n grabă trece
eu spun că te iubesc de nu mai pot!

mânați de vremea neprietenoasă,
de soarele ce nu mai vrea s-apară,
într-un local intrăm, apoi, la masă,
cu dulce vrem amarul să dispară.

și, Doamne, câtă bucurie
e-n noi și reciproc ne-o dăruim,
cum e posibilă atâta armonie
cum de putem atât să ne iubim?


aici, la masa unde pot să te privesc,
în ochii tăi frumoși mă văd pe mine,
înveșmântată-n curcubeu ceresc
acum nu mai exist decât prin tine!

și-o lume se frământă dincolo de porți
noi ne privim cu adorare mută,
legați de o iubire infinită
tu-mi spui că mă iubești de nu mai poți.

Georgeta Istrate

Aș vrea...




 
aș vrea să-ți spun c-afară-i primăvară
că ghioceii-s fericiți în albul lor,
că vin din țări străine păsări călătoare
dar primăvară-i doar în al meu dor

aș vrea să-ți spun că soarele lucește
în ochii mei albaștri ca azurul,
afară însă zarea se-nnegrește
se face noapte și mă cuprinde dorul

și, Doamne, cât aș vrea să-ți mai vorbesc
dar  sufletul ți-e obosit de drum,
doar te sărut, grădini să-ți înfloresc
și pe-a mea mână-n cântec te adorm...


Georgeta Istrate



Copiii astei toamne






copacii grei de toamnă au frunze arămii
prin ele vântul suflă când iute, când timid,
pe zi ce trece străzile-s mai cenușii
și norii tot mai negri amenință cu frig

tu zici să mergi cu mine în locuri păduroase,
pe unde frunza cade în straturi tot mai groase,
pădurea-i tot mai rară și-acum or să răsară
de după crengi uscate, sprintene căprioare...

să mergem dar, iubite, căci e toamna iubirii
pe care-o traversăm ținându-ne de mână,
să-ntindem așternutul luminii și-al culorii
să ne făgăduim că fi-vom împreună

pădurea parfumată-n miresmele din basme
ascultă pașii noștri ca pe o melodie,
îmbrățișați, părem copiii astei toamne
om, frunze colorate, lună printre copaci – totul este magie!


Georgeta Istrate

Monumente demolate - Biserica Enei (IV)



Desființarea unor instituții ce protejau patrimoniul
    
   Fără aprobările organismelor  ce protejau monumentele, fără împlinirea prevederilor legii , din ordin de sus , Biserica Enei (cuprinsă în lista monumentelor istorice, întocmită prin îngrijirea istoricului Nicolae Iorga ) a fost demolată în 15-20 aprilie 1977. Refuzul Comisiei Monumentelor Istorice de a-și da acordul  pentru demolare  și protestele unor oameni  de cultură au atras desființarea  acestei comisii, de astă dată printr-un decret  în toată regula, semnat de președintele Ceaușescu, pe data de 1 decembrie 1977.
   Comisiunea Monumentelor Istorice luase ființă prin Decretul regal nr.3658 din 17 noiembrie 1892 care promulga Legea pentru  conservarea și restaurarea  monumentelor publice, votată de Senat  la 27 martie și de Cameră la 27 mai  a aceluiași an. Era rodul unei strădanii  de decenii ale intelectualității românești de a pune  sub ocrotire patrimoniul național. Acest for, care a format  specialiști și a fost slujit  de multe personalități  ale culturii în activitatea susținută  timp de 85 de ani (1892-1977), a reușit  pe de o parte să realizeze un inventar general al monumentelor țării, iar pe de altă parte s-au făcut numeroase restaurări și acțiuni de salvare (a monumentelor propriu-zise, a cadrului lor arhitectural sau natural, etc.). Decretul de desființare  din 1977 a întrerupt brusc șantierele  ce erau în curs (abandonate fără nicio măsură de protecție) și a deschis drum liber dezastrului  demolărilor ce au urmat  timp de 12 ani, până în 1989 (Lidia Anania, Bisericile osândite de Ceaușescu, 1995, p. 20-21).

Amintirea Bisericii Enei
     
    Biserica Enei, cu un altar vechi  de 366 de ani (1611-1977), monument istoric de la începutul  sec XVII, ce marca prin arhitectura sa  începutul unei epoci de construcție, definită mai târziu ca stil brâncovenesc, ar fi putut îmbogăți și astăzi  zona centrală a orașului, păstrând vie o tradiție arhitectonică  și spirituală.
    În locul ei s-a reconstruit blocul Dunărea, cu o cârciumă și mai mare, la parter. S-a păstrat doar obiceiul locului, de traversare pe scurt între bulevard și strada Academiei, dar nu printr-o grădină și pe lângă un monument al istoriei, arhitecturii și artei, ci printr-un fel de culoar  îngust și accidentat, mai neprimitor  prin activitățile gospodărești  ale restaurantului și gunoaielor blocurilor.
  Referitor la inventarul mobil  de preț al bisericii, părintele  paroh Stan Dimancea spune că mobilierul din biserică, catapeteasma, icoane împărătești, strane, sumedenie de cărți , dintre care unele grecești, s-au transportat  în mare grabă  la mănăstirea Antim, iar ulterior la mănăstirea Căldărușani. O oarecare supraveghere s-a făcut din partea unor lucrători  de la Institutul de Artă. Condițiile în care s-a petrecut totul au dus și la unele pierderi. La Institutul de Artă trebuie  să se afle: piatra  cu numele ctitorilor, pisania de deasupra ușii, poate ușa de la intrare , jețul arhieresc, piesă de mare valoare  artistică, care a fost expus de mai multe ori peste hotare, ca exemplu de artă feudală  românească. (Anania, Bisericile osândite de Ceaușescu, 1995, p. 20-21).

Georgeta Istrate

Monumente demolate - Biserica Enei (III)




 Ultima slujbă de Înviere la Enei
  
 Vineri 4 martie se prăbușește colțul  spre bulevard și Universitate al blocului Dunărea. Se trece rapid, zi și noapte, sub conducere militară, cu soldați în termen, la demolarea lui, în vederea salvării eventualilor supraviețuitori.  La fel s-a procedat  cu toate celelalte blocuri căzute. În acele zile fierbinți, se  trăia tensionat, în atmosfera doliului național, a luptei cu dărâmăturile. În paralel, armata de medici era direct angajată în lupta cu moartea, pentru găsirea  supraviețuitorilor. Ca o dovadă a faptului că biserica nu fusese afectată de cutremur, la câteva zile, o comisie formată din  specialiști ai Institutului  de Construcții și ai Direcției Patrimoniului Cultural Național cercetează biserica  și casa parohială. Aceasta transmite preotului următoarele: "Edificiile  sunt în bună stare, puteți sluji în biserică fără nicio grijă, puteți locui în casa parohială, fără să vă faceți niciun fel de probleme". Înainte de Sărbătoarea Paștelui,  biserica era în curățenie,  căci începea  Săptămâna Patimilor. În noaptea de 10 aprilie 1977 se oficiază – cu o notă de tragism și religiozitate mai puțin obișnuite  după 1944 – ultima Înviere  la Biserica Enei, cu incinta plină de locuitorii cartierului  și muncitorii de la demolări. Această ultimă slujbă de înviere, cu marea de luminițe aprinse  ce se revărsau printre dărâmături pe bulevard, a supărat, se pare, în mod deosebit Puterea. 

O vizită neașteptată și începutul sfârșitului
   
  A doua zi de Paște, preotul paroh  primește vizita  unor înalte persoane oficiale, care, după ce se miră că biserica este nevătămată, cer încetarea slujbelor, sub pretextul pericolului ce-l reprezintă lucrările  de demolare a blocului vecin. În mod ciudat, la câteva nopți după această vizită, brațul unei macarale, ce lucra  la demolarea blocului Dunărea,  lovește printr-o manevră greșită  turla-clopotniță, care însă rezistă. Era noaptea de 13 aprilie 1977. Din acest moment se aglomerează dovezile  asupra ordinului de demolare  a bisericii primit de sus. Departamentul Cultelor și Cabinetul Patriarhal  pun în vedere preotului să părăsească  temporar biserica  și casa parohială. În noaptea de 22 aprilie  1977, biserica este lovită din nou, în peretele de sud, de astă dată făcându-se o spărtură  sub golul ferestrei. La data de 1 mai 1977, biserica era la pământ. Importante sunt documentele  deținute de Direcția Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice  privitoare la acest monument. Din corespondența purtată  între acest for, pe de o parte, și Departamentul Cultelor, Ministerul Turismului, Institutul Proiect București  și Institutul de proiectare  Carpați pe de altă parte, rezultă că încă din anul 1969 exista indicația  de a se acoperi biserica  cu un bloc de nouă  etaje, prin ocuparea spațiului verde  spre strada Biserica Enei. La toate solicitările de avize, Direcția Monumentelor  Istorice se opune proiectului, susținând necesitatea  păstrării spațiului verde  aferent bisericii și intenția  de a se întreprinde o restaurare  științifică care să-l pună mai bine în valoare. Asupra atacării bisericii  în noaptea de 22 aprilie 1977, raportul de expertiză al IGSIC, sub semnătura inspectorului  general de stat, ing. Mircea Georgescu, consemnează: "În ziua de  22 aprilie 1977, orele 2, ca urmare a lucrărilor de demolare  la blocul Dunărea, s-a produs un accident tehnic  prin căderea unui volum  important de elemente  de construcții peste clădirea bisericii. Ca urmare, fațada dinspre sud  a fost în mare parte distrusă. Această parte făcea corp comun cu  bolta de susținere  a turlei dinspre vest. S-a mai constatat că și celelalte bolți  ale turlei principale dinspre est  sunt puternic avariate , fie crăpate, fie fisurate. De asemenea, și fațada dinspre nord  a bisericii prezintă crăpături  între cele două turle. Ținând seama de cele arătate, precum și de faptul că biserica  se află într-o zonă dens locuită, pe o arteră principală de circulație, se impune demolarea acesteia". Și de astă dată , la solicitarea acordului  pentru demolare, cerut de Departamentul Cultelor- Direcția studii, relații externe, protocol ( director Eugen Munteanu, adresa nr.8257 din 25 aprilie 1977), Direcția Patrimoniului Cultural Național (cu adresa 4301 aprilie 1977) răspunde: "Aprobarea solicitată nu intră în atribuțiile directe ale DPCN. Pentru demolarea unui obiectiv-monument istoric, este necesară  întocmirea unei documentații  cât mai complete (relevee și fotografii) ce va fi supusă discuțiilor  Comisiei Centrale de Stat  a Patrimoniului Cultural Național, după care, în cazul avizării, este necesară elaborarea  unui proiect de HCM ce va fi supus aprobării Consiliului de Miniștri, în conformitate cu legislația în vigoare" (HCM 661,  1955).

Georgeta Istrate

La psiholog. De vorbă cu Florentina: Forța cuvintelor stă în emoția rostirii

  - Cât de importante sunt cuvintele? Care este puterea lor?   -   Cuvintele se formează în interiorul nostru. Limbajul este un rezult...