miercuri, 30 iunie 2010

Prăjituri şi cântece din suflet de la Mariana şi Gheorghe Busuioc









Iei un strop de imaginaţie, o felie de suflet, răbdare cât cuprinde şi ai obţinut reţeta succesului...

Dintre toate pasiunile, gătitul mi se pare cea mai efemeră. Astăzi faci o operă de artă pe care toţi o apreciază, dar mâine nu mai este.Trebuie să faci alta nou nouţă şi, ca să nu plictiseşti, îţi pui imaginaţia la bătaie, faci combinaţii şi aranjamente cât mai ispititoare. Apoi priveşti mesenii. E ca la întrecerile sportive, căci după ce ţi-ai făcut numărul, ţi se face inima cât un purice până ce tabela de marcaj afişează nota. Pentru pasionaţii de gătit însă, acest joc este adrenalină curată, iar satisfacţiile răsplătesc toate eforturile.

“Preparatul prăjiturilor mă face fericită”

Vizita mea în Rucăr avea să ia sfârşit a doua zi. Prietenii care mă însoţiseră mi-au spus că nu pot pleca fără să gust prăjiturile doamnei Mariana Busuioc.Nu o cunoşteam pe această doamnă şi nici nu mă ispitea invitaţia, ba chiar propunerea prietenilor mi s-a părut de-a dreptul un un atac la siluetă. Am acceptat însă din politeţe. Şi tot din politeţe m-am încumetat să gust. Spre surprinderea mea şi satisfacţia celor din jur, în următoarea secundă gura a început să vorbească singură : ce plăcere! În viaţa mea nu am mâncat ceva mai bun! Culmea, nu spusesem asta din politeţe, ci din convingere. Aş fi pierdut dacă nu aş fi acceptat invitaţia, căci atât Mariana cât şi prăjiturile ei sunt divine. Am aflat că pasiunea pentru gătit i s-a activat pe la 10 ani, când mama, sora şi bunica se împiedicau de curiozitatea ei. Ca să scape de insistenţele copilei, i-au dat de lucru: « eram bucuroasă de rezultat, chiar dacă ştiam că efortul nu era doar al meu. Apoi am încercat să fac singură, fără niciun ajutor. Cu timpul m-am perfecţionat. Mai târziu, când am avut familia mea, musafirii erau încântaţi de mâncarea pe care le-o preparam, dar mai ales de prăjituri. Recunosc, gătesc bine orice mâncare, dar preparatul prăjiturilor mă face fericită”. Vestea că are pasiune în mâini s-a dus repede în toată comuna şi, dacă are loc vreo aniversare, o nuntă sau vreun botez, oamenii o roagă să prepare dulciurile.
Prăjiturile Marianei au denumiri din cele mai diverse. De exemplu: Regina Maria, Spumoasa, Ziua şi Noaptea, Televizor, Alcazar, Budapest, Fructa, Bomboane Fondante, etc. Unele reţete şi denumiri sunt inventate şi botezate chiar de ea, iar altele modificate în funcţie de gust şi inspiraţie.Cert este că pasiunea de a face prăjituri cere o informare continuă, de aceea Mariana urmăreşte toate revistele de profil, le probează, le îmbunătăţeşte, le recreează. Toate ingredientele sunt naturale şi de cea mai bună calitate, nu foloseşte aditivi sau alte chimicale căci : “dacă este un produs făcut în casă, nu are rost să-l stric. În plus, nu mai are gustul aşteptat”.

« Spumoasa »

Pentru pasionati, Mariana oferă câteva reţete: “sunt necesare 3 etape pentru a realiza această prăjitură. Mai întâi blatul, pentru care este nevoie de 8 ouă, 10 linguri de zahăr şi 10 linguri de făină.Separaţi gălbenuşurile şi frecaţi-le cu o jumătate de linguriţă de sare, iar albuşurile le veţi bate cu zahărul până ce se formează ca o bezea tare. Amestecaţi apoi gălbenuşurile cu albuşurile, adăugaţi făina neapărat cernută, puneţi acest aluat în tava unsă în prealabil şi introduceţi-l la cuptor la foc potrivit. După ce se răceşte, se taie pe jumătate. Pasul 2: faceţi crema dintre blaturi din 1,4 l lapte, 4 ouă, 14 linguri de făină şi 16 linguri de zahăr. Amestecaţi făina cu zahărul, treptat adăugaţi o parte din lapte, cele 4 gălbenuşuri, un praf de sare şi, la final, restul laptelui. Compoziţia o puneţi pe foc într-un vas ( eu folosesc un tuci pentru mămăligă fiindcă are avantajul că nu se prinde) şi amestecaţi tot timpul până când se îngroaşă (amestecul trebuie să fiarbă cam 5 minute).După ce compoziţia se răceşte, adăugaţi 1 pachet de margarină (eu folosesc rama) şi o bateţi cu mixerul până se încorporează pentru a deveni mai pufoasă. Puteţi adăuga, dacă aveţi, câteva linguri de frişcă şi 2 fiole de esenţă de vanilie. În etapa a 3-a faceţi crema de deasupra din : cele 4 albuşuri care v-au rămas de la crema de mijloc, 18 linguri de zahăr, 2 linguriţe de ness, 50 g de miez de nucă pralinat. Bateţi la mixer albuşurile cu 9 linguri de zahăr până ce zahărul nu se mai simte deloc, iar într-un alt vas topiţi celelalte 9 linguri de zahăr amestecând continuu (mare grijă să nu se ardă , deoarece crema va deveni amară). Zahărul astfel topit se adaugă peste albuşurile bătute cu zahăr şi se amestecă.După ce aţi aşezat crema deasupra blatului, presăraţi pe suprafaţa ei ness-ul şi miezul de nucă. Aceasta este reţeta pentru prăjitura pe care am numit-o Spumoasa”.

“Tortul diplomat”

“Este o prăjitură uşoară, din fructe şi frişcă a cărui blat se face la fel ca pentru prăjitura Spumoasa. După ce s-a copt şi s-a răcit , se împarte în două şi se siropează cu sucul dintr-un compot de ananas. Dacă nu este suficient sirop, puteţi completa cu un alt suc pe care-l faceţi din apă caldă şi zahăr în care adăugaţi 100 g de stafide. Pentru cremă este nevoie de un amestec din 3 gălbenuşuri, o cană de zahăr şi una de lapte pe care-l fierbeţi la foc mic până dă câteva clocote , bineînţeles amestecând continuu. Când amestecul începe să clocotească, dizolvaţi un plic de 10 g de gelatină în 5 linguri de apă călduţă şi când se îngroaşă suficient , puneţi-o peste amestecul care fierbe.Îl mai lăsaţi preţ de un clocot sau două, ridicaţi cratiţa de pe foc şi lăsaţi să se răcească. Apoi luaţi 1litru de frişcă pe care o bateţi bine. 300 ml păstraţi pentru ornarea de final, iar în cei 700 ml rămaşi, treptat, încorporaţi crema răcită şi fructele (puţin presate). În primul rând puneţi fructele din compotul de ananas pe care le tăiaţi cubuleţe, stafidele care v-au rămas de la sirop, şi alte fructe de sezon. Crema aceasta se aşază între cele 2 blaturi, iar deasupra ornaţi cu cei 300 ml de frişcă şi fructe după imaginaţie”.

Dedicaţie pentru o dulce soţie


Sunt curioasă să aflu cum se simte un soţ cu o soţie aşa pricepută. Gheorghe Busuioc, zis şi Gicu, îşi drege glasul şi, cu un aer solemn, răspunde : « nu pot să spun ce mândru sunt ! Nevasta mea nu e pricepută numai la prăjituri , ci la toate mâncărurile. Şi pentru că am o soţie aşa de dulce, daţi-mi voie să-i fac o dedicaţie muzicală, compoziţia maestrului meu, Gabriel Prunoiu: Ce te culci aşa devreme, măi Ileană/Când vecinii taie lemne, măi Ileană/ Si nu ieşi la poartă afară, of, măi Ileană/Ca să-mi dai o gurişoară, măi Ileană...”
Când primul cântec s-a terminat, se putea vedea uimirea pe feţele tuturor.Gicu cântase dumnezeieşte.Nu ştiam niciunul ce să spunem, când, din camera alăturată, unul din cei doi puşti ai familiei vine cu o foaie de hârtie şi un pix şi i le pune tatălui în faţă. Acesta întreabă: “ce să fac cu astea?!” “Cum ce, spune băiatul foarte serios, să-mi dai un autograf!” În următoarea secundă, toată asistenţa a început să râdă.

Reţetele lui Gicu

Toată seara , Gicu a cântat şi a spus reţete.Iată două dintre ele: Piept de pui la grătar: “puneţi într-un castron zeama de la două lămâi, adăugaţi 2 linguri de miere, puţină boia de ardei iute , mujdei de usturoi şi peste toate acestea puneţi pesmet până când se face ca un rântaş. Tăvăliţi bucăţile de piept de pui prin acest amestec şi puneţi-l pe grătar”. Unul dintre meseni îl roagă pe Gicu să mai repete o dată reţeta, dar se alege cu un răspuns pe măsură : “Măi băieţi, dacă vreţi, eu mă reped la Bucureşti şi v-o prepar personal!” Şi pentru că toată lumea s-a distrat, Gicu a mai făcut o cântare şi a mai spus o reţetă, pe care a aflat-o într-un concediu. Pensiunea la care era cazat avea nişte gazde care făceau o mâncare specială. Ceea ce povesteşte sună a pui la ceaun: “au proporţionat puiul şi l-au pus într-un tuci mare, au făcut focul sub el, după aceea au adăugat ouă bătute cu delikat, au mai pus mujdei de usturoi, nişte ulei şi au pus capacul.Când a fost gata, au lins ăia farfuriile cât ai clipi din ochi!”


Georgeta Istrate

O fiinţă îndrăgostită de meserie: Romaniţa Gogan




Are înfăţişarea unui înger blond, cu ochi de culoarea cerului şi zâmbet primăvăratec.Timbrul vocii cald, dar ferm, îţi insuflă încredere şi curaj.

Cabinetul Romaniţei Gogan este mai luminos ca altele. Nu ştiu dacă soarele îşi trimite mai multe raze la fereastra ei sau farmecul şi frumuseţea cu care a fost înzestrată sunt de vină. Cert este că, în prezenţa ei, frica de stomatolog dispare.În ciuda tinereţii , are o răbdare ieşită din comun, iar pasiunea pe care o pune în ceea ce face, te duce cu gândul la opera unui artist.

Emoţii deprimante în sala de examen

S-a născut la Buzău, în urmă cu 28 de ani. De când se ştie a vrut să fie doctoriţă. I se părea cel mai frumos lucru de pe lume să poţi vindeca oameni, să salvezi vieţi.Chiar dacă pe atunci nu ştia ce implică această meserie, se simţea atrasă de ea.Cea mai interesantă i se părea chirurgia. Atunci a avut o discuţie cu mama, care i-a vorbit şi despre cealaltă faţă a monedei. Despre riscuri şi despre tristeţea provocată de un eşec, neputinţa de a salva un pacient, chiar dacă ar face totul ca la carte. Atunci ar interveni o durere de conştiinţă pe care niciun tratament nu ar ameliora-o. În plus, mama a mai avertizat-o că ar trebui să facă faţă unui sters imens.Mai bine să lase asta în seama bărbaţilor şi să-şi caute alt domeniu! O întreb dacă sângele nu a fost o piedică în alegerea profesiei: “Nu, nu m-a speriat niciodată.Pot să văd orice accident, oricât de mult sânge, mâini, picioare rănite...însă nu suport să văd pe cineva că-şi pierde cunoştinţa.Mi se pare cea mai înspăimântătoare imagine!” Când a venit timpul să treacă la fapte, a ales medicina generală, cu gând să urmeze chirurgia. Însă ziua examenului a fost un mister chiar şi pentru ea. Nu avusese niciodată emoţii la examene, dar atunci destinul îi pregătise o surpriză de proporţii.A intrat în sală... Nu era o încăpere obişnuită de examen, ci un laborator foarte mare unde se făceau de obicei disecţii. Era aşa multă lume încât...nici acum nu-şi explică de ce peisajul i s-a părut atât de deprimant! O prăbuşire psihică a făcut-o să iasă din sală. În momentul acela nu voia să mai facă nicio medicină.Totul părea definitiv. La câteva zile a dat examen la Facultatea de Chimie însă medicina revenea obsesiv, o chema şi ea nu putea să-i reziste. După 10 zile a plecat la Craiova pentru examenul la Facultatea de Stomatologie. A intrat printre primii. După doi ani, s-a transferat la Bucureşti...

O muncă istovitoare, dar frumoasă

Făcuse practică în facultate, lucrase cu un medic experimentat, dar tot a avut emoţii când a trebuit să lucreze singură! Dintr-o dată s-a simţit descurajată, şi-a amintit că este o mare responsabilitate să lucrezi cu omul şi parcă ceva o trăgea înapoi: dinţii i se păreau prea mici şi nu ştia dacă o să reuşească să umble pe canale, cum o să vadă, cum o să-şi dea seama că e bine ceea ce face.În plus, plombele acelea, care trebuiau adaptate aşa încât reconstituirea dinţilor să fie perfectă...Nu, gândurile acestea negative sunt prea prăpăstioase! La ce bun atâta medicină, atâta practică şi pasiune, dacă-i lipseşte curajul? Şi cum un drum lung începe cu primul pas, iat-o în faţa primului pacient.Apoi al doilea...Ah, oboseala asta! De-abia acum realizează că munca de stomatolog este cu adevărat grea. Îşi aduce aminte că, la începutul facultăţii, când prietenii îi spuneau lucrul acesta, ea zâmbea şi îi apostrofa cu expresia “Măi, ce poate să fie atât de greu?!” Uneori nici nu mănâncă, iar noţiunea timpului se pierde undeva în plăcerea de a lucra. Se informează, se perfecţionează continuu, este la curent cu metodele sau tratamentele care apar. Şi cum să nu fie, dacă munca ei seamănă cu a unui sculptor? În plus, dacă greşeşte, pacientul nu iartă!

“N-aş putea să fac ceva care nu-mi place!

Sunt nopţi în care nu poate să doarmă gândindu-se cum ar fi mai bine pentru nu ştiu care pacient. Uneori visează că se află în cabinet şi lucrează. Alteori, în cazurile mai complicate, cere părerea prietenului ei, tot stomatolog. Meseria o ţine într-o efervescenţă creatoare continuă însă îi fură liniştea. Culmea este că îi place. Chiar dacă pune preţ pe estetică, ştie că în primul rând contează funcţionalitatea şi sănătatea dinţilor. Până când pacientul poate să admire şi să se bucure de lucrarea finală este un drum lung. Dedesubtul acelei lucrări se află nişte dinţi care trebuiesc mai întâi supuşi unui tratament special ,şlefuiţi corespunzător, altfel intervin durerile şi atunci toată frumuseţea aceea de lucrare trebuie tăiată. “ ce fac, dacă omul spune că-l doare? Cum să-i spun că nu am scos nervul şi nu l-am tratat corect? Cum să-i spun că durerile vor continua, iar soluiţia ar fi să tai lucrarea respectivă? Unde mai pui că omul poate a făcut împrumut la bancă să-şi refacă dantura…” Cele mai multe nemulţumiri le are cu programările: “Apar urgenţele şi nu pot să dau omul de pe scaun că uite a venit cutare la ora fixată.Şi bat din picior, nervoşi .Uneori sunt zile în care nu apuc săm beau nici apă.Astfel de gesturi mă irită, mă neliniştesc şi mă bulversează pur şi simplu. Problema cu mine este că mă implic sufleteşte foarte mult...” Au fost zile stresante în care ar fi vrut să reprogrameze pacienţii şi să plece pur şi simplu.Doar temporar, nu de tot. Într-un astfel de moment a primit oferta unui post de preparator la facultate... A pus totul în balanţă şi a ajuns la concluzia că nu-i place ideea de a preda studenţilor atât de mult încât să abandoneze cabinetul, oamenii. Nu, nu are inimă să-i lase. Dacă e vorba de predat, preferă să le explice pacienţilor ce se întâmplă, de ce face una sau alta şi la ce e bună freza sau ciocănelul: “N-aş putea să fac ceva care nu-mi place! N-aş putea!!!” Niciodată nu s-a gândit că o să aibă atâta răbdare. A descoperit curând că stomatologia seamănă atât de mult cu arta încât fiecare reuşită o face fericită.Şi, de dragul acestei clipe de fericire : “ m-am educat să fiu calmă. În plus, dacă-mi intră pe uşă un pacient căruia îi este frică şi eu îi vorbesc pe un ton dur, sigur o ia la fugă”. Romaniţa spune că pacientul ideal este acela căruia nu-i este teamă.Şi nici nu are de ce. Tristeţea vine din faptul că unii o judecă după tinereţea ei, asociată cu lipsa de experienţă.Unii îi spun în faţă că preferă un medic în vârstă. Dar de cealaltă parte sunt cei care-şi dau seama că un medic tânăr are şi mai multe idei, că pune bază în egală măsură pe funcţionalitate şi pe partea estetică.

Familia, refugiu şi protecţie


Romaniţa este o familistă convinsă. Spune că întotdeauna familia i-a dat echilibru. În plus, numai aşa poate fi satisfăcută nevoia să protejeze şi să fie protejată. De la o vreme îi este din ce în ce mai dor de părinţi , de protecţia şi siguranţa pe care i le dau. Mărturiseşte că nu ar putea trăi fără iubire: “ Dacă mă cert cu prietenul meu, prefer să las de la mine, chiar dacă eu am dreptate. Dacă nu fac asta, ziua este compromisă, toate treburile îmi merg prost. Chiar şi la serviciu nu mă pot concentra cu toată puterea pe ceea ce am de făcut. În ziua aceea, nu sunt bună de nimic”.Temerile Romaniţei ?! « Sunt cele obişnuite , mi-e teamă de viitor, de ce se poate întâmpla în anumite condiţii însă, de multe ori, mă iau cu munca şi nu mă mai gândesc ». Speranţe şi vise ?! Să aibă un copil, băiat dacă se poate , să aibă o casă a ei şi... un cabinet propriu de stomatologie . În copilărie visa că se va mărita şi că va avea mulţi copii însă acum crede că nu ar suporta o viaţă de întreţinută : « familia este importantă, desigur, dar nu aş renunţa niciodată la meseria mea. Nu-mi sună deloc bine să stau acasă să cresc copilul…probabil că, atunci când va veni momentul, va trebui să întrerup pentru o perioadă de timp lucrul.Totuşi, mi-e frică să mă îndepărtez prea mult. Am senzaţia că mi s-ar tăia ziua de la capăt , parcă aş rupe o continuitate, un fir pe care ar trebui după aceea să-l refac ».
Am simţit nevoia să-i spun că are un glas ca un cântec de leagăn şi toate ingredientele pentru a fi o mamă bună. În plus, am adăugat, un copil schimbă priorităţile…


Georgeta Istrate

O carte neobişnuită: « Treziţi-vă români! »





Se declară un mesager al Divinităţii, a cărui misiune este de a înştiinţa poporul român despre un plan ce aduce reformă atât la nivel material cât şi la nivel spiritual.

Dumitru Branc spune că a fost pregătit pentru această lucrare timp de câteva vieţi. Acum este Învăţător al Noii Energii, fiind însoţit în permanenţă de un alai de îngeri, care-l ajută în lucrările sale. Comunică uşor cu personalităţi istorice ale României şi, din mesajele pe care le primeşte, reiese faptul că noua istorie a României este pe cale să se scrie. Domnia sa afirmă că entităţile înalte ale acestei ţări au decis să se implice într-o lume în care prăpăstiile sunt tot mai mari, iar dorinţa de a domina a creat deopotrivă monştri şi victime. Din a doua categorie fac parte exact oamenii valoroşi, îngenuncheaţi sub o putere dictată de acest dumnezeu al zilelor noastre, banul: “Mă numesc Decebal, am fost ultimul rege iniţiat al dacilor...Am fost trădat( ...) dar niciodată nu am avut intenţia să-mi las poporul în mâinile şi batjocura duşmanului”. În mesajele sale din cartea lui Mitruţ, conducătorul dac spune că va ajuta la instaurarea adevărului, a onestităţii, a demnităţii şi a libertăţii, principii pe care le aplica în vremea în care conducea Dacia.Adevărul atrage după sine libertatea şi “ voia divină pentru voi, care sunteţi urmaşii poporului meu, este să deveniţi un exemplu demn de urmat pentru toate naţiunile lumii...” Iată ce spune Decebal prin mesagerul său : “De câtă mizerie şi de câtă umilinţă, trădare, sărăcie, şi manipulare mai aveţi nevoie ca să vă treziţi? Unde sunt valorile voastre? Unde sunt împlinirile voastre, unde sunteţi voi? Când veţi elimina din vieţile voastre nepăsarea, ignoranţa şi lipsa de responsabilitate?”

“Io Ştefan, Domnul Moldovei...”

Şi în toată această degradare, nici Ştefan cel Mare nu poate să tacă: “Io Ştefan, Domnul Moldovei, strig la voi acum: Ajunge!!! Tot ce se întâmplă cu voi acum este cu susul în jos, schimbările trebuie să fie radicale, nonvalorile trebuie să plece, iar valorile să-şi ia locul lor acolo unde se cuvine.Când am condus Moldova, adevărul era adevăr, onoarea era onoare, responsabilitatea era responsabilitate.Cei care conduceţi acum România , lăsaţi-i liberi pe români, nu-i mai asupriţi, nu-i mai terorizaţi, nu-i mai agresaţi! Pur şi simplu, plecaţi! Până când o să mai scoateţi prin universităţile voastre analfabeţi cu studii superioare?!...” Mesajele primite de Dumitru Branc de la domnitorul moldovean avertizează că Divinitatea va interveni şi îi va obliga pe cei care au abuzat de putere şi bani să restituie tot ce şi-au însuşit.Atât Decebal cât şi Ştefan reproşează celor ce au ţinut şi ţin cârma ţării că au condus-o spre dezastru, că prin atitudinea şi nepăsarea de care au dat dovadă, au transformat poporul român într-un “popor de slugi, care şi-au pierdut demnitatea, fiind umilii Europei şi nu numai”.Conducătorii spun că sărăcia, lipsurile şi condiţiile mizerabile de viaţă create de mai marii poporului au alungat pe români din casele lor . Că România a ajuns o ruină din toate punctele de vedere, în condiţiile în care totul este de vânzare începând cu funcţiile şi terminând cu conştiinţa. Pentru aceştia “Eu, Decebal, v-aş trimite fără un ban să lucraţi prin ţări străine ilegal, cu frica în spate, că veţi fi depistaţi , pedepsiţi şi aruncaţi în România, unde nu veţi avea decât şansa sărăciei, a dispreţului şi a disperării”.

Un plan de salvare şi un conducător spiritual

Dumitru Branc spune că prima etapă a reformei are un rol pregătitor şi se bazează strict pe informare.A doua etapă se referă la aplicarea propriu zisă a planului şi va fi făcută de oameni pregătiţi special de către entităţi din Astral. Ei sunt incoruptibili, nu trăiesc pentru interese proprii ori ambiţii personale. În plus, reforma morală va scoate la iveală un nou tip de conducător care se supune doar Divinităţii. Va fi o etapă dureroasă pentru cei cu conştiinţele pătate. De altfel, Divinitatea transmite că schimbarea, fără precedent în România, va fi un miracol .Aceasta presupune o intervenţie divină ce dăruieşte energia de sus, purtătoare de iubire necondiţionată.Aceasta va transforma România într-o gură de rai, iar popoarele din jur vor copia modelul de la noi. Prin urmare, după cum afirmă Învăţătorul, Divinitatea face ordine şi curăţenie morală în România instaurând Adevărul la el acasă : “Nimeni nu se poate abate de la această Voie Divină. Dorinţa cerului este de a aduce armonie între oameni, demnitate, onoare, abundenţă, responsabilitate,înţelepciune.Totuşi, cei care nu vor să accepte schimbarea, nu vor fi obligaţi să o facă.Dar mizeria , haosul, minciuna, chinul şi suferinţa îi vor determina să-şi dea singuri seama că schimbarea este benefică şi, într-un final, o vor accepta”.

“Adevărul vă va face liberi”

Învăţătorul spune că nu întâmplător a fost aleasă România pentru o asemenea lucrare. Nu degeaba românii vor fi eroii acestui plan incredibil. Şi planul acesta presupune o iminentă transformare a conştiinţei, prin scoaterea la iveală a adevărurilor până acum ascunse după ziduri de minciună.Încercarea de a lega acest popor la ochi, ca într-un joc real şi dureros de-a baba oarba, se va termina cu triumful celor năpăstuiţi. Mesajul sună ferm ca o dezlegare la Adevăr, ca o trâmbiţă ce anunţă eliberarea : “Treziţi-vă români! Vremea voastră a venit , acum Cerul vine pe pământ şi face Justiţie Divină.Pământul românesc şi poporul român au cerut ieşirea din haos, din mizerie, din trudă, din lipsuri. Acum şi aici se va împlini miracolul. Aceste schimbări vor avea loc indiferent de părerile unora. Treziţi-vă români! Vremea voastră a venit, să faceţi din ţara voastră o ţară în care totul străluceşte , aşa cum străluceşte astrul zilei.Treziţi-vă! Fiţi autentici, nu mai copiaţi pe nimeni, ca să nu riscaţi să ajungeţi voi înşivă nişte copii palide; fiţi suverani, având parte de o libertate totală; fiţi creatori şi fiţi mândri de voi şi de ţara voastră! Români, lepădaţi tot ce vă opreşte să vă trăiţi viaţa în adevăr, căci adevărul vă va face liberi...Voi, cei care conduceţi această ţară, asumaţi-vă responsabilitatea pentru tot ceea ce aţi făcut fraţilor voştri, cereţi-le scuze, rugaţi-i să vă ierte, să vă uite şi... plecaţi! Retrageţi-vă! Este cel mai demn lucru pe care puteţi să-l faceţi! Divinitatea face acest apel la voi, aţi crezut că voi sunteţi totul, că nu veţi răspunde niciodată pentru faptele voastre , acum v-a venit vremea.Cereţi iertare şi lăsaţi acest popor român liber pentru totdeauna!Atenţie!!! Ori cu acordul vostru , ori fără acordul vostru, conducători de ieri şi de azi, acest plan va funcţiona în România şi va fi exact aşa cum s-a scris şi cum se va mai scrie. Dacă nu faceţi ascultare de Voia Divină, este doar problema voastră, rolul acestor mesaje este acela de a vă înştiinţa despre ce va urma.Decizia însă vă aparţine”.

Vremea restituirilor

Dumitru Branc atrage atenţia în cartea sa că unii nu vor crede oferta cerului şi că vor lua aceste mesaje drept nişte plăsmuiri ştiinţifico-fantastice. El spune că vremea restituirilor a venit şi că demascarea celor răi se va face prin unii oameni de presă, capabili să primească mesaje de sus. Cum se va face restituirea?! Învăţătorul Noii Energii afirmă că Ştefan şi Decebal l-au înştiinţat despre deschiderea unor conturi în bancă, ce vor servi ca modalitate în care sumele necuvenite să fie restituite de persoanele necinstite. Pentru reuşita acestei măsuri, se face un apel general la conştiinţă. Altfel, din astral vor fi indicate numele şi fărădelegile comise .Prin urmare, dacă nu se vor supune, vor fi ajutaţi s-o facă, doar astfel adevărul va fi scos la lumină.”
Dumitru Branc a scris aceste mesaje în volumul “Treziţi-vă români” chiar dacă ştia că, poate, va fi considerat nebun. Oare acest mesager neobişnuit al zilelor noastre, se va asemăna cu profetul care strigă în pustie? Şi dacă da, cine va fi Irodul? Putem să credem că tot ce spune sunt aberaţii... Dar dacă nu sunt?!


Georgeta Istrate

Nevoia de a fi mamă- o chemare căreia nu i te poţi opune






M-am născut să experimentez iubirea, să alerg odată cu timpul, să respir odată cu vântul, să răsar odată cu soarele, să zâmbesc odată cu fluturii ,cu mugurii, cu ploaia...


Dar mai ales m-am născut să-mi trec degetele prin părul castaniu al mamei, să-i ating obrajii şi să-i surprind duioşia din privire.M-am născut să experimentez copilăria... Aventura conceperii unei vieţi, a fericirii şi împlinirii pe care ţi-o dă maternitatea, a bucuriei pe care o simţi cânt mânuţa fragilă îţi atinge obrazul are valenţe diferite pentru fiecare femeie în parte...

Un dar minunat de la Dumnezeu

Daniela Cismaru- Inescu este general-manager şi aşteaptă primul ei copil. Este mândră de burtica ei. Sarcina o face fericită, fapt care se vede şi în exterior. Parcă ar fi înconjurată de o aură misterioasă, care-i pune în valoare frumuseţea şi căldura sufletească: “cred că instinctul matern apare încă din copilărie, când îngrijim păpuşile, imitându-ne propriile mame.Cu trecerea timpului, instinctul matern se dezvoltă şi , la vârsta optimă, se materializează prin dorinţa de a avea un copil. În perioada sarcinii prietenii mi-au spus că m-am schimbat, că sunt mai prevăzătoare şi mai grijulie. Cum mă percep eu?! Sunt mai relaxată şi am decis că munca trebuie pusă pe locul doi, căci sâmburele de viaţă din burtică este un dar minunat de la Dumnezeu”. (Între timp, Daniela a adus pe lume o fetiţă. Am scris acest articol în 2009).

O meserie pe viaţă
Prof. univ.dr.Maria Despina Baghiu este mamă a trei copii, dar şi pediatru, într-o clinică de oncologie din Târgu Mureş. Este de părere că trebuie să doreşti să ai copii din motive altruiste, nu egoiste, că pruncul pe care îl aduci pe lume este o minune pe care o mamă o poate modela spre a finaliza o operă de artă. Recunoaşte că fără suportul soţului, care a ştiut de fiecare dată să găsească o cale de ieşire din impas, nu ar fi reuşit : “meseria de mamă este cea mai grea, este nenormată şi durează toată viaţa.Când decizi să aduci pe lume un copil, trebuie să ai suficientă maturitate aşa încât să oferi copilului tău sentimentul de acasă, acest sentiment care să devină un simbol al binelui şi al ocrotirii, pentru că niciun loc din lume nu este ca acasă. Deşi creşterea unui copil pare un sacrificiu, pentru o mamă adevărată nu este. Am întâlnit mame îndrăgostite de această “meserie”care îşi cresc şi iubesc copiii necondiţionat. Naşterea unui copil împlineşte femeia şi o defineşte”.

Momente de aur

Mihaela Irimia este consultant de marketing la o firmă din Bucureşti. Am cunoscut-o în postura de pacientă a unui cabinet de medicină alternativă, însă pasiunea cu care mi-a vorbit despre cei doi copii- un băieţel de 10 ani şi o fetiţă de doar câteva luni-, mi-a dat ideea acestui articol. Mihaela crede că relaţiile proaste între mame şi copii sunt generate de lipsa de comunicare, de faptul că se pune cariera înaintea făpturii care are nevoie de toată atenţia: “o femeie devine femeie atunci când sentimentul maternal se poate manifesta. Un copil îţi schimbă reperele, te determină să-ţi reconsideri atitudinea faţă de viaţă şi eşti uluită când vezi ce deşteaptă este acea mogâldeaţă: ştie când să mănânce, când să se trezească - un copil şi sentimentul matern nu pot fi înlocuite cu nimic din lumea aceasta. N-aş da pe tot aurul din lume momentul în care băiatul meu îmi strânge faţa în mânuţele lui. Este ceva divin”.

“Sunt mândră de băiatul meu!”
Adina Barac este contabil şi a avut o surpriză atunci când micul “intrus” a venit în viaţa ei. Nu şi-a mai permis confortul de altădată, tabieturile au fost eliminate, în schimb a avut parte de nopţi albe, nelinişti, regim special pentru alăptat şi oboseală cât cuprinde. O vreme a dorit libertatea de altă dată, momente în care învinovăţea copilul de problemele ei . Devenise din ce în ce mai nervoasă, iar reacţiile copilului nu au întârziat să apară, căci se îmbolnăvea tot mai des. Într-o zi, Adina a avut o revelaţie: dacă cea care îmbolnăveşte micul înger este ea însăşi ? : “Cu ce a greşit mica fiinţă faţă de mine? Cum de mi-a dat Dumnezeu un copil aşa frumos, ca un înger, pentru care toată lumea mă felicită, şi singura nemulţumită sunt eu? Din acel moment parcă mintea a început să se elibereze. Mi-am schimbat punctul de vedere şi am început să mă gândesc că orice plâns, orice refuz de a mânca sunt de fapt lucruri de care îmi voi aminti mai târziu zâmbind. Îmbolnăvirile s-au rărit, băiatul meu are acum cinci ani , este şahist la un club din Bucureşti, citeşte, scrie, socoteşte , este curios şi tare ambiţios. Sunt mândră de el şi nu aş întoarce nici pentru o secundă vremurile vechi. Să fii mamă este o experienţă în care trebuie să înveţi din mers cum să îi oferi copilului, după personalitatea şi pasiunile lui, ajutorul de a se manifesta”. Cu toate acestea Adina spune că o mamă trebuie să păstreze echilibrul pentru că “ dacă te dedici total, sacrificându-te pe tine fără un scop, doar de dragul copilului, este o mare greşală. Poţi deveni frustrată, neînţelegătoare cu cei din jur şi rişti să faci rău celor din jur”.

O fericire fără egal

Elena Tănase are doi băieţi şi este asistentă medicală într-un spital din Alexandria.Ea este una din acele mame care a făcut eforturi supraomeneşti pentru a-şi creşte băieţii, mai ales că cel mic trăieşte într-o alt fel de normalitate.A fost debusolată, respinsă de unii, sfătuită să-şi abandoneze copilul de alţii, însă iubirea a învins. Elena spune că naşterea unui copil este o experienţă unică, iar a fi mamă este rolul cel mai important din viaţă. Căci dacă-ţi joci bine rolul, la final vei fi răsplătită cu aplauze şi flori. Maternitatea schimbă radical o femeie, o face mai responsabilă, o maturizează: “în timpul actului naşterii, când durerea îţi stoarce lacrimi şi broboane de sudoare, nu-ţi doreşti decât ca acea stare să înceteze.Dar uiţi de tot chinul când auzi primul strigăt al fiinţei de-abia venită pe lume. Este un moment de fericire fără egal. Un moment care echilibrează totul. Am adus pe lume doi copii: unul sănătos, iar cel mic, Doruleţ, are sindromul Down. Consider că destinul mi-a testat puterea şi dragostea , însă am găsit resurse în inima mea să lupt , să-l iubesc şi să-l ajut să ducă o viaţă normală.Între mamă şi copil există o legătură indestructibilă, o experienţă unică ce trebuie trăită. Fără experienţa maternităţii o femeie nu se simte împlinită”.

A dori cu fiecare fibră să devii mamă

Mirela Goldic este redactor în T.V.R. Spune că meseria de mămică este cea mai frumoasă dintre toate şi că un copil te schimbă radical: nu mai este loc de orgolii, neînţelegerile din cuplu nu-şi mai au rostul, conflictele cu tine însăţi dispar. Copilul este o motivaţie puternică pentru a trăi şi trebuie să ai abilitatea de a găsi cele mai bune variante în construirea unei vieţi reuşite.Isabela Maria are doar şase luni şi, pentru Mirela, reprezintă un întreg univers: “Mi-am dorit cu fiecare fibră a sufletului meu să devin mamă cu mai bine de doi ani înainte să se întâmple.Dorinţa era atât de arzătoare, încât întârzierea împlinirii ei m-a aruncat într-o depresie adâncă. Nevoia de a fi mamă este o chemare căreia nu i te poţi opune.Un copil face dintr-un om un alt copil, care de-abia acum descoperă lumea cu adevărat , se minunează în faţa miracolului creşterii şi formării acestei fiinţe atât de complexe- fiinţa omenească.Sentimentul este că până acum nu ai ştiut nimic, nu ai înţeles nimic, ţi-ai irosit viaţa crezând că ştii , că înţelegi, că trăieşti.Anii fără un copil sunt irosiţi , trişti, goi, seci, un timp închis într-o capsulă cu iluzii pe care, din fericire, acum am lăsat-o în urmă. Marea surpriză este că un copil poate schimba şi un bărbat atât de mult încât îl poate face de nerecunoscut. Bărbaţii cu sufletele graţioase, aşa ca soţul meu, sunt metamorfozaţi de propriul copil până acolo încât ei înşişi redevin copii , capătă o puritate strălucitoare prin inocenţa cu care se bucură şi trăiesc experienţa paternităţii.Viaţa mea este mai frumoasă decât a fost în toţi cei 30 de ani la un loc şi nu există bucurie mai mare decât aceea de a forma un omuleţ, de a-l face mare, de a investi totul –atât financiar cât şi afectiv – în el. Beneficiileşi profitul acestei investiţii sunt necuantificabile”.

Georgeta Istrate

marți, 29 iunie 2010

O femeie norocoasă: Andreea Stan




Este o fiinţă hotărâtă, dinamică, perseverentă, încrezătoare , ştie întotdeauna ce vrea şi priveşte viaţa ca pe un joc ale cărui piese se dezvăluie una câte una.Frică de necunoscut?! Nici vorbă! Doar emoţia neprevăzului…


Destinul ştia că nu-i place să trăiască în Bucureşti, de aceea probabil nici nu a întrebat-o. I-a privit chipul, i-a citit personalitatea şi a început să scrie o piesă unică. Eroina principală? Andreea Stan. Rolul care i se potriveşte? Absolut pozitiv. Instrumente? Nu se plânge de nimic, indiferent de loviturile vieţii; zâmbeşte tot timpul; îşi găseşte fericirea în ceea ce face; iubeşte copiii; ştie că cineva acolo sus o veghează; lângă ea te simţi în siguranţă chiar dacă hăul se ridică în faţă…Prietenii spun despre ea că este “un spirit bătrân într-un trup tânăr”.Cu alte cuvinte, este înţeleaptă şi echilibrată.

O copilărie ca-n Amintirile lui Creangă

S-a născut într-o localitate din judeţul Prahova, în urmă cu 26 de ani.Spune că cea mai frumoasă perioadă a vieţii este, incontestabil, copilăria. Copilul din ea se întoarce şi acum acolo, pe strada unde paşii ei alergau în căutarea unei ascunzători sau juca şotronul, unde râsetele şi veselia domneau nestingherite, unde o julitură i se părea distractivă, unde a găsit adevărata libertate, adevărata fericire, adevărata viaţă, adevărata bucurie : “am prins zilele acelea ale copilăiei fericite, în care ne jucam pe stradă, nu stăteam nemişcaţi în faţa calculatorului”. Zâmbeşte satisfăcută când îşi aduce aminte despre cei doi vecini ursuzi, care îi făcea mereu scandal.O doamnă căreia nu-i plăceau copiii, poate că de aceea viaţa nici nu i-a dat, mereu deranjată de jocurile lor, pare un personaj desprins din Amintirile lui Creangă. Era mereu la poarta părinţilor pentru că a prins-o pe neastâmpărată, împreună cu ceilalţi complici, la furat de cireşe sau a fost implicată în nu ştiu ce năzdrăvănii.De cealaltă parte, un fost medic pensionar se plângea prin toate părţile şi ocăra pe la porţi că împieliţaţii şi-au găsit de joacă şi de cântec tocmai când voia să-şi facă siesta.Şi cum fructul interzis e mai tentant, jocurile şi scandalurile mergeau mână în mână.Pedeapsa cea mai mare pentru Andreea era ca părinţii să nu o mai lase pe stradă, la copii.Din curte le auzeau glasurile, râsetele, jocurile, bucuria şi atunci suferinţa ei era maximă.Cu lacrimi pe obraz, se consola în rolul de învăţătoare a păpuşilor.Altă dată, pentru că voia să se facă doctoriţă, atâtea injecţii i-a făcut dormezei - bolnavă de gripă-, că, atunci când s-a aşezat tata pe pat, s-a trezit ud leoarcă. Timpul a trecut şi a venit vremea jocurilor serioase, poate prea serioase, în care fiecare a început să se îndrepte spre un domeniu preferat.Frumuseţea acelor timpuri se mai găseşte doar în cămăruţa amintirilor. Acolo intră atunci când caută libertatea şi fericirea absolute.

Sorţii au căzut la Iaşi…

Jocurile copilăriei nu au împiedicat-o pe Andreea să ia mereu premiul întâi sau să participle la olimpiade. Mai mult, după ce tatăl dădea stingerea, avea mereu la îndemână o lanternă cu ajutorul căreia citea sub pătură.Când a venit vremea să-şi aleagă un drum în viaţă, părinţii au propus Bucureştiul.I-a implorat, i-a rugat să o trimită oriunde, numai în Bucureşti, nu. Totuşi ca să împace şi capra, şi varza, pentru că era talentată la desen, a dat examen de admitere la Facultatea de Arhitectură din Bucureşti, unde a şi intrat. Pentru sufletul ei a lăsat sorţii să aleagă. A luat cartea în care erau prezentate facultăţile din ţară şi a deschis la…Iaşi. Apoi, a pus mâna pe telefon, a cerut toate datele despre ce înseamnă specialitatea de fizică-medicală la care deschisese. Răspunsul i s-a părut destul de interesant, s-a urcat în tren şi... dusă a fost! Nici nu se mai pune problema dacă a luat admiterea.Părinţii s-au cam supărat, dar, cu timpul, au iertat-o. Practica prin spitalele de copiii a pus-o faţă în faţă cu suferinţa şi mărturiseşte că nu i-a plăcut deloc. După absolvire, nu şi-a găsit un loc de muncă, având în vedere că în România sunt doar trei posturi pe specialitatea ei. Astfel că şi-a îndreptat atenţia spre medicina alternativă, masaj şi tratamente de înfrumuseţare “Voiam ceva care are legătură cu medicina, cu oamenii , cu sufletul şi comunicarea.Am început cu saloanele de înfrumuseţare apoi m-am calificat în domeniul microdermabraziunii şi a tratamentelor naturiste. Meseria pe care o fac îmi oferă satisfacţii sufleteşti la care nu aş renunţa pentru nimic în lume”.

O chimie care n-ar fi fost posibilă pe messenger

Andreea se consideră o femeie fericită şi spune că viaţa i-a oferit mai mult decât a visat. Pe Sorin l-a cunoscut dintr-o glumă. Era studentă în anul IV, în plină sesiune... În cameră erau mai multe fete care-şi căutau parteneri de comunicare. S-au gândit să facă un mesaj standard şi să-l trimită pe un site de întâlniri pe Internet: “Sunt o fire prietenoasă, vreau să vorbim, indiferent dacă eşti urât, frumos, bogat sau sărac.Mă interesează doar să stăm de vorbă”. Pe acelaşi site, i-a atras atenţia anunţul unui băiat care suna revoltător de simplu: “Tânăr, 25 de ani, doresc cunoştinţă cu o fată de vârstă apropiată, pentru prietenie”.
Ea, în Iaşi, el, în Bucureşti....Au început să vorbească pe messenger şi convorbirea a durat din octombrie până în martie când, mai în glumă, mai în serios, Sorin i-a spus: “N-ai curaj să vii în Bucureşti să mă vezi!” După o oră de discuţii în contradictoriu, Andreea a plecat direct la gară. Şi era miezul nopţii...L-a sunat şi i-a spus că vine când deja era în drum spre el. I se părea că trenul nu merge destul de repede, gândul se derula înainte de vreme, voia să vadă cum arată, să-i vadă privirea, atitudinea, gesturile, voia să ştie mai repede ce o aşteaptă, o intriga neprevăzutul, necunoscutul şi...Aurora cu petale trandafirii deschidea porţile cerului capitalei, anunţând ivirea zorilor. Pe peronul Gării de Nord se afla un tânăr nerăbdător ca şi ea. Trandafirul îi tremura mâinile de emoţie. Când privirile li s-au întâlnit, s-a produs o chimie care n-ar fi fost posibilă pe messenger: “am simţit că el este ceea ce caut, că este exact ceea ce vreau de la viaţă!”

Inelul de sub tastatura calculatorului

Sentimentele erau împărtăşite.O iubire atât de mare nu putea fi lăsată să moară din cauza distanţei. Prin urmare, învăţatul pentru licenţă a decurs în Intercity : un week-end pleca el la Iaşi, următorul venea ea la Bucureşti. Pentru că n-aveau întotdeauna bani de tren, câteodată recurgeau şi la metoda “naşul”.Sigur că, după terminarea facultăţii, Andreea avea un motiv întemeiat să se stabilească în Bucureşti. Se mutaseră împreună de doar două săptămâni, timp destul ca o cerere în căsătorie să fie formulată. Ca să facă o atmosferă potrivită evenimentului, Sorin a aranjat florile în cameră , lumânările parfumaseră aerul, cina şi sticla de şampanie aşteptau doar să fie savurate.Ceva frumos plutea în aer. Apoi propunerea de a viziona un film de dragoste pe calculator i-a apropiat şi mai mult: “La un moment dat, el voia să închidă calculatorul. Eu nu înţelegeam de ce vrea s-o facă, tocmai în momentul în care filmul era într-o secvenţă romantică...”Andreei i-a trecut repede supărarea când a văzut că Sorin se îndreaptă fix spre calculator, scoate de sub tastatură un inel, apoi, uşor emoţionat, îi adresează întrebarea decisivă: “Vrei să fii soţia mea?” Răspunsul a fost unul fericit, care s-a pecetluit cu un certificat la Starea Civilă şi o nuntă la biserică. Visele Andreei? “Sunt o persoană norocoasă şi am aproape tot ce-mi trebuie. Îmi place să am un loc de muncă stabil şi recunoaşterea lucrului bine făcut. Pe mine mă face fericită şi un telefon al unei paciente, de exemplu, care mă sună şi-mi spune “la mulţi ani” sau “ “mulţumesc”. La prima vedere pare un lucru minor, dar pentru mine înseamnă enorm. Pe de altă parte, fericirea pe care o am alături de soţul meu nu se poate compara cu vreun lucru material sau nu ştiu ce bogăţii. Dacă e să-mi mai doresc ceva de la viaţă, acela este un copil”.

Georgeta Istrate

Femeia, motorul lumii








   Se spune că femeia este o vioară ce poartă în ea o muzică divină, dar care nu poate fi pusă în valoare decât de violonist...


   Ne-am obişnuit să-i vedem aruncaţi la marginea societăţii, cerşind sau drămuindu-şi bănuţii să le ajungă şi a doua zi, dar nu ne imaginăm ce comori ascund în ei, comori care vor să fie descoperite şi folosite. La prima vedere, o petrecere organizată de pensionari pare o invitaţie plictisitoare pentru un tânăr din ziua de azi. Dacă nu e discotecă, băutură sau zgomot, nu e nimic. Pătrunzând în cercul lor am avut senzaţia că am intrat într-un loc în care timpul prezent poartă în el un trecut neasemuit de frumos...

“Ridic paharul şi toastez pentru sănătatea femeii!”

Bărbaţii din Asociaţia Pensionarilor din România spun că nu-ţi trebuie motive ca să sărbătoreşti femeia! Ea este atât de importantă încât poate fi numită motorul lumii.Ca să aducă la nivel material această preţuire, şi-au invitat doamnele în Sala NATO a Cercului Militar Naţional, într-un decor absolut fantastic. Surpriza este totală căci ele, care toată viaţa au muncit , au crescut copii şi nepoţi şi poate că nimeni nu le-a spus un mulţumesc, ele care au dat totul fără a cere răsplată, iată că acum păşesc cu sfială în locul stabilit, ca şi cum ar spune: sunteţi siguri că pentru noi sunt toate acestea?! Ştefan Dumitrescu, Preşedintele Asociaţiei, spune că a ales special un loc istoric pentru a sărbători femeia,căci aici, de-a lungul timpului, au avut loc întâlniri importante în cadrul cărora s-au luat decizii cruciale pentru ţară. Nu a fost uşor să o obţină, dar nici imposibil.Totul a meritat pentru că “ pe acest pământ nu se poate realiza nimic fără sprijunul femeii.Ele ne sunt soţii, mame, surori, iubite, prietene, colege, vecine, ele sunt sarea şi piperul vieţilor noastre, motorul lumii . Aşadar, avem femeia bunică, femeia soţie, femeia profesor universitar,femeia cercetător, femeia comandant de navă militară, femeia cosmonaut... Ridic paharul şi toastez pentru sănătatea, fericirea, împlinirea şi realizarea tuturor dorinţelor şi aspiraţiilor femeii!”


O iubire pe care o laşi să moară este un păcat

   Atmosfera e parcă ruptă dintr-un timp ireal, un timp fericit care te determină să visezi la o lume ideală fără diferenţe, fără lacrimi, boală, indiferenţă, sărăcie .O lume care vorbeşte despre arhitecţi vizionari ce au urât uniformitatea şi lipsa talentului artistic şi au îndrăznit să creeze proiecte care, dacă nu ar fi acum palpabile, am crede că aparţin tărâmului visurlor. La masa artiştilor pensionari se află Costel Ursu, are 80 de ani dar arată de 50 pentru că “am trăit bine. N-am ţinut la bani, mi-am crescut cei patru copii aşa încât să nu ducă lipsă de nimic”. Omul e tot numai un zâmbet şi nu se desparte de acordeon niciodată. Aflu că a cântat în ansamblul Doina al Armatei, a lucrat cu nume mari ale muzicii româneşti, a cutreierat ţara şi lumea cântând la acordeon şi pian. A cântat pentru regi, dar şi pentru cerşetori. Deodată, muzica lui Fuego din fundal se opreşte şi chitara mânuită de domnul Didi Carpovici te ridică de pe scaun. Acordeonistul prinde momentul şi i se alătură, în timp ce Cornelia Mihai improvizează un microfon dintr-un pahar şi se încinge o Chitara Romana de toată frumuseţea. Văzând încântarea de pe chipul meu, preşedintele asociaţiei se apropie şi-mi şopteşte: “Cornelia Mihai este fostă actriţă a Teatrului Naţional din Piteşti. Deşi are vârsta de 80 de ani, este o plăcere să o vezi şi să o asculţi. Am vrut să aduc artiştii pensionari în asociaţia noastră tocmai în ideea de a nu-i lăsa să moară. Căci într-adevăr, dacă un artist nu se mai poate exprima, moare încetul cu încetul. Dorim să protejăm aceste valori, indiferent de vârsta pe care o au!  Dacă tot trăim într-o societate care promovează consumul, noi de ce n-am promova adevăratele valori? Îi scoatem la pensie, îi includem într-o zonă de inactivitate şi ei sunt nefericiţi.  Vocaţia se cere demonstrată. Talentul este iubirea divină manifestată în om. O iubire pe care o laşi să moară este un păcat. Uită-te în jur şi vezi că fiecare din aceşti oameni poate fi un învăţător, un îndrumător pentru generaţia tânără”.

Muzică şi impresii

  Merg printre mese şi mă opresc la Paula Irescu, o violonistă de excepţie a oraşului Ploieşti, de profesie biolog, pe chipul căreia se vede bucuria. Prezentarea pe care i-o face Didi Carpovici atrage atenţia : “o violonistă de mare acurateţe, de mare înălţare sufletească, o maestră a virtuozităţii care are un tremolo deosebit va cânta Balada lui Ciprian Porumbescu...” Aflu că iubirea pentru vioară a fost activată la vârsta de cinci ani, când a rămas uimită în faţa unui ţigan care făcea vioara să plângă. Mai târziu, a îmbinat arta cu biologia şi a ieşit o simfonie de viaţă fără egal,  pentru că: “meseria de biolog este viaţa însăşi....cam scurtă, din păcate!” În timp ce Tatiana Costea încântă publicul şi din sala vecină cu muzică de petrecere, mă apropii de o doamnă care îmi spune că se numeşte Florica Dumitru. Îmi mărturiseşte că este fericită pentru că “totuşi se mai gândeşte şi cineva la noi”.
Bărbaţii cântă cu foc “Iubesc femeia”, iar eu mă apropii de Mihaela Tămăşdan, inspector aeronautic, fiică de aviator.Îmi spune că este impresionată de iniţiativa bărbaţilor, dar că : “ am peste 50 de ani şi îmi pare rău că cei mai tineri ne marginalizează pe noi cei mai în vârstă pentru că ... părerile noastre sunt depăşite. Chiar aşa să fie?!”

Zborul sinonim cu fericirea

   Petru Tămăşdan, tatăl Mihaelei, se apropie de noi.Aflu că a fost comandant de aeronavă şi instructor de piloţi.Mi se pare o ocazie bună să-l întreb despre senzaţiile pe care le avea în timpul zborului şi mai ales cum se vedea lumea de sus: “ De dincolo de nori, lumea se vede mică.Senzaţiile sunt înălţătoare. Sincer să fiu, mă simţeam mai în siguranţă sus decât pe pământ. Avionul aproape reprezintă perfecţiunea şi este singurul mijloc de transport care uneşte lumea”. Apoi, domnul aviator îmi povesteşte că nu de puţine ori a fost pus în situaţia de a rezolva o  criză: “ În faţa unei catastrofe, nu aveam sentimente de frică. La bord eram foarte lucid şi asta m-a ajutat să iau decizii care să salveze aeronava, viaţa mea şi vieţile pasagerilor.Emoţiile mele nu trebuiau percepute de ceilalţi, ca să nu intre în panică.De-abia după ce trecea momentul critic realizam că am stat faţă în faţă cu moartea”. În discuţie intervine un fost coleg care adaugă : “experienţa, dăruirea şi priceperea domnului comandant au dus la un sfârşit fericit de fiecare dată”. Mă gândesc dacă zborul are vreo legătură cu fericirea, iar domnul Tămăşdan pare că-mi citeşte gândurile: “ zborul este sinonim cu fericirea. Mi-a adus ceva ce mulţi dintre oameni nu pot înţelege”. Câteva momente se lasă tăcerea. Aviatorul deviază discuţia către evenimentul în desfăşurare “ iubesc femeia  fizic, dar mai ales spiritual. În plus, să nu uităm că fără ea, omenirea n-ar fi existat”.

Un strop de politică...

  Petrecerea este pe sfârşite. Pe fondul bunei dispoziţii fuseseră dezbătute o grămadă de teme şi nu putea lipsi politica, mai ales că printre cei prezenţi se află foşti comandanţi de unitate, cercetători, profesori, aviatori, medici, biologi, muzicieni, artişti. Pe oamenii mai în vârstă nu-i întreabă nimeni, dar ei au propriile opinii în ceea ce priveşte mersul lucrurilor în ţara aceasta.Un subiect arzător este integrarea europeană care “este bună până la un punct”, dar, adaugă Ştefan Dumitrescu : “ eu consider că această Europă ar trebui să fie una a naţiunilor. Problemele legate de apărare, organizare a muncii, cultură, cercetare, tradiţie sunt ale noastre. Tocmai acestea ne individualizează, aceste diferenţe reprezintă sarea şi piperul lumii. Căluşarii noştri, de exemplu, sunt altceva decât un dans unguresc. Unitatea în diversitate este foarte importantă pentru că noi, românii, nu trebuie să ne pierdem identitatea. Este corect să ne păstrăm calităţile pe care le avem şi care sunt inconfundabile, nu să devenim o populaţie uniformizată, care nu ştie de unde vine şi încotro se îndreaptă »...
Femeia fusese pretextul şi sufletul acestei petreceri organizate de pensionari. Dar cât vom fi pierdut, atunci când îi vom pierde?!

Georgeta Istrate

luni, 28 iunie 2010

Cerşetoarea





Pactul cu viaţa

   -Domnule, spune cerşetoarea cu plete castanii si mâini murdare, vă rog, fie-vă milă…mi-e foame!
Străinul întoarce privirea spre acel glas aproape îngeresc.Un glas ce-i provoacă fiori în tot corpul.Se uită fix la cerşetoare, apoi se caută prin buzunare.Scoate din portmoneu o bancnotă de cincizeci de lei şi, când i-o întinde, îi surprinde privirea  albastră, atât de nevinovată şi de limpede. Este  ceva straniu şi nedefinit.O stare pe care nu o mai simţise vreodată.Dă să plece,dar ceva parcă îl opreşte.Se întoarce din nou spre ea şi-i caută privirea atât de rugătoare...
-Tu nu ai casă?
-Nu, domnule.
-Dar unde dormi?
-În Gara de Nord, domnule…în sala de aşteptare de la clasa a doua.
-Din câte ştiu eu, nu ai voie să dormi acolo…Vreau să zic, poliţia nu dă voie vagabonzilor să doarmă acolo… sau mă înşel ?
-Aşa este, dar pe mine ma lasă…
-De ce te-ar lăsa tocmai pe tine, de ce  ar încălca regulamentul?
-Vă pare rău că ma lasă, domnule?
-Nu,cum să-mi pară rău ?…întrebam doar…
-Cred că le e milă de mine şi mă simpatizează, asta-i tot.
-Aha , şi ţie îţi place să le fie milă oamenilor de tine?
-Da!
-De ce?
-Pentru că, dacă situaţia mea stârneşte milă în ei , înseamnă că sunt nişte oameni buni. Mila este tot un fel de a iubi. Însuşi Mântuitorul a zis ca nu vrea jertfă, ci milă…Oamenii care-mi dau de pomană mie, de fapt îi dau lui Dumnezeu.
-Crezi tu că Dumnezeu are nevoie de pomana noastră?
-Da, domnule.Nu pentru a trăi El însuşi ,ci pentru ca natura Lui miloasă să se manifeste în noi. Astfel vom fi numiţi copii ai lui Dumnezeu. E ca un fel de examen pentru oameni. Ştiţi de ce David a fost ales rege al evreilor, chiar dacă era încă un copil ? Ştiţi de ce nu a vrut Dumnezeu să aleagă pe unul din fraţii lui mai mari, deşi erau mult mai arătoşi?
-Nu ştiu.Dar văd că cerşetoare , cerşetoare, dar mintea îţi merge.Cum naiba nu ţi-ai găsit un loc de muncă, aşa încât să trăieşti decent? Dar fie ! Sune-mi de ce David a fost ales rege, chiar dacă era doar un copil ?
-Ei bine, David era milos.El iubea oamenii şi animalele.Ştiţi, când o oaie i s-a rătăcit, a pornit în căutarea ei şi a coborât în prăpastie ca s-o salveze…A luat-o pe umerii săi , a adăpat-o şi i-a îngrijit rănile provocate de spinii din prăpastie…Dragostea lui pentru oile pe care le îngrijea, L-a impresionat pe Dumnezeu, care l-a făcut păstor peste oameni.
Ce credincioasă eşti, fată! Ar trebui să fii profesoară de religie! Cu siguranţă elevii tăi nu s-ar plictisi…
-Da, sunt credincioasă .De aceea am făcut un pact cu viaţa…
-Nu mai spune! Şi unde ziceai că te speli?!
-Nu prea mă spăl, fiindcă nu am unde… mi-e cam greu să ma spăl cu apă rece de la cişmelele de pe peronul gării.
-Aşa carevasăzică…Şi n-ai vrea să faci o baie bună?!…în cinstea pactului cu viaţa!!
-N-aţi înteles, domnule. În plus, nu-mi place să fiu luată peste picior.Problema nu se pune dacă vreau, ci dacă am unde.
-Ce-ai zice să vii cu mine acasă, am toate condiţiile…
-La dumneavoastră!?
-Da! Îţi par chiar aşa de fioros?Să nu-mi spui că ţi-e frică de mine!
-Da.Mi-e frică de dumneata.
-De ce? Uite, n-am pistol! spune bărbatul, desfăcându-şi haina.
-Nu de asta,domnule, nu mi-e frică de moarte!
-Da’ de ce ţi-e frică?
-De oameni.
-Dar ce, oamenii muşcă?
-Da, domnule.
-Cum aşa?
-Oamenii muşcă mai rău decât animalele..
-Nu mai spune!
-Domnule, aceasta este părerea mea şi vă rog să n-o luaţi în râs.Eu nu mă consider buricul pământului, nici nu strig în gura mare că aş deţine adevărul absolut , dar am şi eu dreptul la opinie - chiar dacă sunt o persoană atât de neînsemnată şi meseria mea este aceea de cerşetoare!
-Da, da…eu respect părerea celorlalţi...Cred că aş face bine să plec… văd că nu te pot convinge.
Bărbatul se îndepartează şi, curând, se pierde în mulţime.Este impresionat totuşi de inteligenţa şi de principiile cerşetoarei.
    La un moment dat, aude un glas ce străbate distanţa şi ajunge până la el.
-Domnule, domnuleee…nu plecaţi!!!
El îşi întoarce faţa spre direcţia de unde vine glasul.Vede de departe disperarea pe chipul ei fragil şi se hotărăşte să facă drumul înapoi .
- Ce , nu eşti mulţumită de banii pe care ţi i-am dat?
-Nu, domnule, nu de asta v-am chemat.
-Atunci,  ce e?
-Nu ştiu din ce cauză, dar mi-a părut rău că aţi plecat. De când am devenit cerşetoare, oamenii mi-au aruncat un ban ,o vorbă urâtă sau frumoasă…nimeni nu mi-a dat  atenţia pe care mi-aţi dat-o dumneavoastră… vreţi să mai staţi puţin cu mine? Vă rog!!!…
-Ai spus de când ai devenit cerşertoare… ai făcut vreodată şi altceva?
-Da, domnule.
-Daca tot m-ai chemat înapoi, n-ai vrea să–mi spui mai multe despre tine? De pildă, unde ai mai lucrat?
-De ce, domnule?
-Aşa…
-Am fost secretară un an,  apoi ziaristă…
-Doamne! Nu pot să cred. Ai fost ziaristă şi secretară?!!
-Da, domnule.Ce vă miraţi aşa?
-Şi ce dracu ai mai fost, soro?
-Am fost şi soţie, dacă asta contează...
-Ai avut şi copii?
-Da, domnule, am avut şi copii.
-Şi unde sunt ei acum?
-Care ei?
-Bărbatul şi copii, ce naiba, te faci că nu înţelegi? Parcă ziceai că ai fost si ziaristă , deci nu eşti proastă.
-Nu, domnule.
-Atunci, nu mai face pe proasta cu mine, că ai să rămâi aşa…
-De ce mă chinuiţi, domnule?
-Eu te chinuiesc?
-Da.
-De ce naiba m-ai chemat înapoi? Credeam că ai nevoie de ajutor.
-Nu, domnule, nu am nevoie de ajutor.
-Hai, lasă vrăjeala! Spune-mi , te rog, unde-ţi sunt copiii în momentul acesta?
-I-am părăsit.
-Cum adică,  i-ai părăsit?!
-Da, domnule , e aşa cum vă spun.
-Înseamnă ca eşti o persoană rea.De ce i-ai părăsit, mă rog frumos?
-Ca să mă fac cerşetoare.
-Înţeleg din ce în ce mai puţin.Fii mai explicită.Nu accept că ţi-ai lăsat căminul şi o carieră deosebită, ca să te faci cerşetoare.Doar dacă nu esti cumva nebună.
-Da…
-Dar eşti de-a dreptul o proastă!
-De fapt, nu mi-am dorit să fiu chiar cerşetoare…i-am cerut ceva vieţii.
-Ce dracu spui acolo, fiinţo? Ţi-a dat cineva băutură de pomană şi te-ai îmbătat?
-Nu consum alcool, domnule.Dumneavoastră mă copleşiţi cu atâtea întrebări şi nu mă lăsaţi să termin…aveţi o fire cam impulsivă şi o tendinţă de a judeca oamenii după aparenţe , ceea ce nu e voie.Judecata nu aparţine oamenilor.Ei bine, destinul mi s-a schimbat în ziua când i-am spus soţului meu că nu-l mai iubesc.
-Şiiii?
-Păi, nu-l mai iubeam, nu-l mai puteam suporta…nu ne potriveam deloc.Simţeam că prezenţa lui mă ucide…era un om frumos, dar lângă el murea iarba, domnule! Răutatea lui mă sufoca, mă obosea şi-mi lua puterea de a merge mai departe.
-Şi?
-Ce, şi?
-Şi el ce a făcut, ce a urmat după aceea?
-Păi el a zis că iubirea nu are importanţă , că putem trăi şi aşa, dar că, dacă doresc, îmi dă divorţul…
-Aşa, pur şi simplu?
-Da, domnule. Uimirea dumneavoastră mă face să mă simt o criminală.Poate ca am murit şi nu-mi dau seama că sunt la judecata de apoi…Ştiţi dumneavoastră ce înseamnă să trăieşti cu cineva pe care nu-l mai iubeşti?
-Habar n-am.
-Este un chin, domnule.Simţi că viaţa ta nu mai are sens… că te ofileşti ca o floare ce nu apucă să înflorească din lipsă de apă şi soare, simţi că mori puţin câte puţin, fără ca cineva să-ţi fi descoperit parfumul şi să-l poată pune în valoare.N-am cuvinte… de altfel nici el nu mă iubea.
-Şi?
-Ce, şi?
-Ce ai făcut mai departe? Am impresia că ori eşti proastă, ori faci pe proasta cu mine!
-Domnule…
-Bine, bine, îmi retrag cuvintele.Partea proastă este că nu am răbdare şi nici regulile de politeţe nu le-am învăţat, m-au enervat şi am chiulit de la ele.Obisnuieşte-te cu mine şi aminteste-ţi că tu m-ai chemat înapoi să vorbim.Apropo, trebuie să stai neapărat pe scările metroului? N-ar fi mai comod să mergem la cafeneaua de peste drum?
-Nu, domnule.
-De ce?
-Uitaţi-vă la mine, apoi la dumneavoastră, şi veti ghici.
-Ce vrei să zici?
-Vreau să spun că eu nu sunt îmbrăcată cum se cuvine, sunt desculţă şi murdară, iar lumea…
-Fugi de-aici.Nu mă poţi compromite! Niciodată nu am judecat oamenii după haine.
-Cum aşa?
-Tu crezi că-mi pasă de lume? Ha!
-Domnule, poate aveţi o familie acasă. Dacă  vă recunoaşte cineva?
-Haide, nu mai căuta nod în papură, că n-ai să găseşti.Mergem?
-Bine, dar n-aş vrea să vă pară rău…

 O rază de speranţă 

   Cei doi intră în cafenea.Localul este mic şi mobilat cu mese rotunde, înconjurate de tamburele îmbrăcate în piele neagră. Atmosfera este plăcută, chiar cu un uşor iz de intelectualitate.Cerşetoarea cunoaşte locul...
-Domnule, aici pot fi şi eu recunoscută!
-Cum aşa?
-În locul ăsta am venit frecvent cu prietenele sau colegele de serviciu.
-Te referi la colegele cerşetoare?
-Mă refer la colegele ziariste.
-Erau doar colege şi prietene?!
-Erau şi bărbaţi, dacă asta vreţi să ştiţi.Aici vin frecvent scriitori şi ziarişti…oameni citiţi, oameni de litere…pe chelner îl cheamă Corneliu şi mă cunoaşte…Ah, mi-e ruşine. domnule! Băieţii aceia cu părul lung de la masa de lângă fereastră au fost colegii mei…Vai, domnule, nu credeam că, văzându-i, am să mă simt atât de rău.
-Haide, nu mai face pe umilita acum.În fond, tu ţi-ai ales ocupaţia de cerşetoare.Da’ de ce cerşetoare şi nu prostituată?
-Domnule, mă luaţi peste picior! Am eu faţă de prostituată?
-...dar nici de cerşetoare.Ştii ceva? Ai avut mare curaj să-ţi părăseşti familia, mă refer în special la copii.
-De ce, domnule?
-Cum, de ce? Acolo, bănuiesc, te simţeai în siguranţă, aveai un loc numai al tău, un loc de muncă. Apropo, de ce ţi-ai lăsat serviciul? Puteai foarte bine să lucrezi în continuare, să-ţi închiriezi o locuinţă…
-Nu, domnule, nu puteam deloc.Salariile ziariştilor sunt foarte mici, iar chiriile foarte mari…Şi dac-ar fi numai atât!
-Şi ţie ţi se pare că a fi cerşetoare, a dormi la gura metroului sau în sala de aşteptare a nu ştiu cărei gări este o soluţie?
-Nu, domnule, dar ziaristica nu este pentru mine.
-Mă uimeşti din ce în ce mai mult.Încerc să te înţeleg, să aflu care raţionament te-a împins undeva la marginea societăţii, pentru că aici te afli, şi tu scoţi nişte perle care mă fac să cred că nu eşti în toate minţile.
-Am divorţat de meserie, aşa cum am divorţat de un soţ de care nu mă lega nimic, a cărui prezenţă mă secătuia de puteri, care mă înşela şi mă bătea. Am vrut să fiu liberă, asta-i tot.
-Mie asta îmi sună a lene, nu te supăra pe mine!
-Poate ca da, poate că nu.Ştiţi, într-o zi, am să scriu o carte…
-Despre persoanele libere ce dorm pe străzi!?
-De ce nu, domnule?
-Măi fată, tu nu te uiţi in jurul tău? Chiar nu-ţi dai seama în ce lume trăim?Acum, tu te afli în postura unui peştişor neajutorat, care, într-o bună zi, va fi înghiţit de un rechin.Şi când o va face, nici nu va apuca să-ţi simtă gustul.Fată naivă, inconştientă.Nu vezi că lumea se împarte în vânatori şi vânaţi? Chiar nu-ţi dai seama?
-Ba da, văd mai bine ca dumneavoastră.
-Nu s-ar părea!
-Da, domnule.Sunt convinsă de asta.
-Bine, s-o luăm pe rând.Să admitem că de soţul tău ai divorţat pentru că nu-l mai puteai suporta.Bun.Dar copiii? Şi de ei ai divorţat?
-Nu, domnule, n-am vrut să-mi părăsesc copiii.
-Povesteşte, de ce te-ai oprit?
-Când i-am cerut soţului meu divorţul, a acceptat crezând că nu vorbesc serios.Ştia că nu am unde să mă duc şi că voi fi constrânsă să rămân lângă el .Apoi, când şi-a dat seama că nu glumesc, s-a înfuriat atât de tare, încât a aruncat lucruri prin casă, a bătut cu pumnii în pereţi şi m-a ameninţat că, dacă divorţez, n-o să-mi dea nimic din ce am strâns pe parcursul căsniciei noastre. Ba mai mult, azis că  o să mă arunce în stradă ca pe un câine.Aşa a şi  făcut. În privinţa copiilor, a angajat un avocat care să susţină în faţa instanţei că sunt o fiinţă imorală, incapabilă să-i cresc şi de aceea nu sunt acum cu ei.Voia să să mă întorc la el în genunchi,  apoi să trăiesc toată viaţa ca un câine credincios, mereu recunoscatore de mila lui. Prin urmare, a rămas cu tot: casa, copii şi bunuri, inclusiv hainele, carţile şi bijuteriile mele.
-Dar tu nu te-ai luptat deloc?
-Nu, domnule, n-am pus avocat şi nici n-am acceptat unul din oficiu.
-Dar de ce, suflete?
-M-am gândit că, dacă soţul meu nu vrea să-mi dea nimic, nu este frumos din partea mea să-l oblig.Oricum, singurele valori erau copiii. Celelalte lucruri…El nu a crezut până în ultimul moment că am curaj să plec în lume doar cu hainele de pe mine. Cert este că nu i-am făcut plăcerea de a mă întoarce în genunchi la el. Ăsta ar fi fost triumful lui.
-Ai acceptat toate acuzaţiile?
-Da, domnule.Acuzaţiile lui de imoralitate nu erau adevărate, iar el ştia asta.Nu am simţit nevoia să mă apăr.
-Ciudată fiinţă mai eşti.Spune-mi, ţi-e dor de copiii tăi?
-Da, domnule, simt că mi se sfâşie sufletul, dar el nu-mi dă voie să mă apropii de ei. Îmi aminteşte mereu că am ajuns o cerşetoare murdară şi că, fără el, aşa o să rămân.Mai zice că asta merit şi că asta sunt eu cu adevărat.
-Acum, fiind în situaţia în care eşti, nu-ţi pare rău ca ai divorţat?
-Da, domnule. Acum însă este prea târziu.Trebuia să sufăr lângă el, de dragul copiilor, dar n-am făcut-o.A fost o nebunie din partea mea.Acum nu mai pot face nimic.Faptele sunt consumate. În plus, pentru ceilalţi nu mai au nicio importanţă.Numai eu le simt ca pe o rană sângerandă şi dureroasă, ca pe nişte ghimpi în carnea şi sufletul meu.Pe de altă parte,  mă gândesc că, poate, într-o zi ,nu o să mai poată să se descurce şi o să-mi ceară ajutorul.Atunci o să-i iau…
-Unde să-i iei, la cerşit?
-Nu, domnule ! Dacă soţul meu mi-ar da copiii înapoi, nu i-aş cere ajutorul…Aş găsi puterea să mă ridic …
-Te-ai întoarce şi la vechea ta meserie?
-Aş face orice , chiar dacă nu-mi place.Da, m-aş întoarce iar la munca de ziarist.
-Da’ ce nu-ţi place la munca asta, soro?
-Ah, domnule, râdeţi de mine. De umilinţa la care m-am supus fără să fiu obligată…poate că viaţa a vrut să-mi dea o lecţie…
-Iartă-mă, te rog.Problema este că aşa sunt eu. Un pic ironic.Promit să fiu mai serios.De ce ziceai că nu-ţi place munca de ziarist?
-Dumneavoastra vă plac ziariştii?
-Nu.Nu-i suport.
-De ce?
-Pentru ca îţi scormonesc viaţa, fac din tine ce vor, te urmăresc pas cu pas, îţi fac sufletul albie de porci.Sunt ca o boală.Şi nu m-aş supăra dacă ar spune întotdeauna adevărul! Nu, ei caută senzaţionalul, dacă nu-l au, îl inventează… scuză-mă, te rog!
-Vedeti, domnule? Eu nu vreau să fiu instrumentul nimănui, nu vreau să fiu o marionetă în mâinile unui păpuşar nebun!
-Îmi vine să-mi dau palme ! Stăm aici de două ore , vorbim despre vieţile noastre, dar nici măcar nu am făcut cunoştinţă.Nu ţi se pare un pic nefiresc?
-Nu, domnule.
-De ce nu?Şi totuşi, cum te cheamă?
-Angela Taifun, răspunde cerşetoarea întinzându-i mâna.
-Acea Angela Taifun?
-Da, aceea.
-Dar erai o vedetă, fato!
-Da, domnule. Articolele mele erau mai mereu pe prima pagină.Ei, şi ce?
-De-abia acum îmi dau seama. Mi se părea mie că te cunosc de undeva…ochii aceştia…expresia feţei…am rămas mut!
-Ei bine, nu mi-aţi spus numele dumneavoastră…
-Eu sunt…n-are importanţă cine sunt eu, pentru că nu mă cunoaşte nimeni.
-Dar vrea să vă cunoască…
-Dacă insişti…numele meu este Marin Burtăverde.
-Ha, ha, ha.Sper că nu sunteţi la propriu un burtăverde…
-Recunosc, numele meu nu este prea melodios, însă nici cu taifunul tău nu mi-e ruşine!
-Scuzaţi, de data asta ambele nume nu se potrivesc cu caracterele persoanelor…ha, ha, ha!
-Lăsând gluma la o parte, aş vrea să te ajut.Numai dacă mă laşi, desigur .Îţi ofer un loc de muncă la firma mea de calculatoare.Îţi voi găsi o locuinţă şi, în cele din urmă, vom recupera copiii de la soţul tău.
-Incredibil.Cine sunteţi dumneavoastra, domnule?
-Să spunem că sunt îngerul tău păzitor, dar ştii că îngerii păzitori nu-ţi pot face bine cu forţa.Trebuie să cooperezi şi tu.Ce zici? De la tine mă aştept la orice, aşa că îţi sugerez să accepţi ,chiar dacă eşti mândră.Nu ştii dacă viaţa îţi va mai da o şansă.
-Păi, cred că am să mă despart greu de meseria de cerşetoare...Apropo, de ce nu poate fi scrisă în cartea de muncă?
-Esti nebună, soro!
-Bineînţeles.Este mai bine sa fii nebun decât sănătos. Ar fi foarte plictisitor să fie toată lumea întreagă la minte.Nu credeţi?
-Ai dreptate.Sper ca, totuşi, să te gândeşti bine, înainte să refuzi. Eu nu-ţi cer nimic în schimb.La urma urmei, vei lucra pentru mine şi te voi plăti ca pe oricare alt angajat.Vrei?
-Cred că da…Da... sunt sigură că vreau! Mulţumesc, domnule.Aceasta este ziua în care cerul şi-a întors faţa spre mine.
-Înainte să ne ridicăm de la această masă, spune-mi totuşi despre acel pact cu viaţa…Despre ce este vorba?
-După ce m-am despărţit de soţul meu, într-o seară, cand eram foarte amărâtă, am cerut vieţii puţină fericire.Voiam să ştiu ce simte un om când este cu adevărat fericit… Atunci, L-am rugat pe Dumnezeu să citească rugăciunea din inima mea .Ceream o zi, o lună sau un an de fericire, în schimbul restului de ani pe care destinul mi i-a hărăzit.Consideram că o viaţă fără iubire este ca o tonă de balast ce trebuie să-l car...o noapte nesfârşită de suspine...
-Doamne, eu n-am mai întâlnit o fiinţă atât de credincioasă şi de naivă ca tine! Când citeam articolele tale, aveam impresia că eşti o vânătoare iscusită, arma ta fiind stiloul. Şi... iată persoana! - atât de vulnerabilă, atât de neajutorată.Eşti un mister, fato!
-Domnule, vă bateţi joc de mine? Vă permiteţi să râdeţi de ceea ce v-am spus?
-O, nu! Nici gând. Te rog să mă ierţi, dacă vorbele mele te-au lovit…n-am vrut.Eu te ajut fără ca tu să mi-o ceri,  şi nu o fac din milă.Cine ştie, poate vreodată voi avea şi eu nevoie de ajutor….Iartă-mă ! Sunt surprins şi crede-mă că,văzându-te pe tine cum eşti în realitate, mă văd pe mine, îmi văd slăbiciunile - umane de altfel…Vreau să spun că ,uitându-mă la tine, de fapt, îmi văd propriul chip în oglindă .
-Adevărat, domnule?
-Niciodată n-am fost mai adevărat.Niciodată hainele scumpe sau banii n-au făcut pe cineva puternic cu adevărat.Nu. Nici nu ştii câtă bunătate există în naivitatea ta, câtă putere în slăbiciunea ta şi câtă maturitate! Să ceri în schimbul vieţii tale o clipă de iubire...Asta da putere! Să nu-ţi pese că renunţi la o viaţă întreagă, în favoarea unei clipe trecătoare de iubire.O, cât ai crescut în ochii mei! Cerul te-a scos în calea mea.Şi cred tot ce mi-ai spus, simt că mi-ai spus adevărul.Daca ai fost în stare să nu pretinzi nimic de la soţul tău, te cred în stare să-ţi dai viaţa pentru acea clipă de iubire.Ştii, o clipă poate să valoreze mai mult decat o viaţă de cincizeci sau şaizeci de ani.Nu mi-a fost dat să întâlnesc în viaţa mea o asemenea făptură, gata să moară pentru o idee.Acum, eu sunt acela care are nevoie de ajutor.
-Domnule, vă simţiţi bine?
-Niciodată nu m-am simţit mai bine şi, crede-mă, sunt lucid… cât se poate de lucid.
-Bine, o să ne ajutăm reciproc.Sunteţi mulţumit?
-Nu, nu sunt mulţumit, sunt fericit. Acum, dă-mi voie să te conduc la noul tău cămin,să te scot din văgăuna asta. Vreau să te duc undeva la lumină… vreau sa cunoşti soarele!
-Domnule, s-a făcut aproape miezul nopţii, soarele răsare dimineaţa…
-Era doar un fel de a spune, micuţă doamnă.Şi... nu te mai uita la mine cu ochii ăia speriaţi, că n-am înnebunit…sunt doar puţin extaziat, pentru că tu, o făptură aparent neînsemnată, m-ai făcut să văd sensul vieţii.Cât de palpabil este acest sens al vieţii!
-Domnule, mă îngrijoraţi ! … Poate ca mâine, la lumina soarelui ,n-o să mai gânditi astfel.
-O, nu.De acum încolo, voi avea grijă să nu te mai îngrijoreze nimic, niciodată !
-O sa mă omorâti, domnule?
-Crezi că numai morţii nu se mai îngrijorează? Ei bine, mai sunt şi alţii…ce lună plină e afară!

Visul anunţă despărţirea 

   Trecuse aproape un an de zile de când cei doi se întâlniseră.Între timp, Angela îşi recăpătase cei doi copii, lucra bine pentru domnul Burtăverde.Între ei se născuseră, în tăcere, sentimente de dragoste.Era o iubire platonică, o iubire pe care Angela şi-o dorise întotdeauna.El o ceruse în căsătorie.Ea refuzase. Considera că o căsătorie n-ar face altceva decât să-i despartă.Aceasta iubire platonică s-ar fi topit undeva într-o altă dimensiune, pentru a nu mai veni niciodată.Se înşela oare? Cine poate şti?
-Nu credeam c-am să pot iubi vreodată în felul acesta, exclamă Angela.Doamne, ce bine este în braţele tale! Ştii ceva? Azi noapte am avut un vis frumos… se făcea că eram în Paradis…
-În Paradisul lui Dante?
- Îţi place să glumeşti pe seama mea, dar ştiu că vrei să ţi-l povestesc !
-Aşa este.Te-aş asculta toată viaţa şi nu m-aş sătura.Spune-mi!
-Ei bine, mă aflam într-un loc feeric.Totul în jurul meu era colorat şi vibra de iubire…nu pot să descriu în cuvinte…nu seamănă cu nimic de pe pământ. Auzeam o muzică ce parcă mă chema ca o vrajă…Eram fermecată. Acea iubire, atât de caldă, îmi dădea senzaţia că plutesc…voiam să nu mă mai întorc…
- Să zicem că locul acela în care te simţeai atât de bine semăna cu iubirea ce ţi-o port ?
-Eşti dulce… mult prea dulce…ştii ce mi se pare ciudat în ceea ce am visat? Simţeam că acolo este casa mea.
-Acum mă faci gelos.Tot ce este al meu este şi al tău, vreau să fii soţia mea, iar pentru tine mi-aş da viaţa. Nimeni, niciodată, nu m-a făcut atât de fericit. Dacă idealul există, atunci eu l-am atins prin iubire - prin tine, draga mea.
-Ştii, mă simţeam de parcă aş fi privit un tablou nedefinit, foarte colorat în care predomina galbenul… acel tablou mă chema la el, mă absorbea…O, sunt o proastă ! Nu ştiu cum să explic, ştiu doar că era foarte bine.
-S-a întâmplat ceva deosebit în visul tău? Ai întâlnit pe cineva?
-Nu, n-am văzut vreo persoană, dar ceva parcă mă chema…o voce mă anunţa că a sosit timpul…simţeam o suflare caldă pe trupul meu…nu ştiu, ai vreo idee ce-o însemna asta?
-Vise de noapte!
-Am sentimentul că mesajul acela se referea la ceva anume.Am impresia că trebuie să-mi iau rămas bun de la tine şi de la copii.
-Ce tot spui acolo, îngerul meu?
-Da, asta simt.Spune-mi, dacă eu voi pleca , vei avea grija de cei doi copii ai mei?
-Dumnezeule! Unde vrei să pleci? Cum să nu am grijă de copiii tăi, când îţi seamană atât de bine? Îi vom creşte împreună.
-În seara asta se împlineşte un an de când ne-am cunoscut.
-Binecuvântată zi !
-De-ai şti ce bine este când mă ţii în braţe! Câtă fericire îmi oferi! Mă uit în urmă şi nu descopăr nicio umbră de tristeţe, din ziua în care ne-am întâlnit. M-ai cules de pe stradă; mi-ai dat toată afecţiunea ta; mi-ai arătat lumea ; m-ai readus la viaţă; m-ai iubit necondiţionat.Dragostea ta este nepreţuită.Îţi mulţumesc . Doamne, cum poate să existe un om atât de bun pe pământ? Credeam că Pământul este locul unde se nasc doar cei răi, cei care rănesc, cei care au de încheiat afaceri cu viaţa.Credeam că cei buni pleacă şi nu se mai întorc…cum de mi-a dat mie Dumnezeu o astfel de fericire? Stai! Ştiu.Pactul pe care l-am facut cu viaţa O, Doamne, asta este… visul meu…acel vis mă anunţa că înţelegerea…
Fata se opri, privirea îi rămase pe chipul îndrăgostit al iubitului ei.Încercă să mai spună ceva, dar cuvintele îi îngheţaseră instantaneu pe buze.Un fior rece străbătu şira spinării bărbatului. Aproape că înţelegea ce se întâmplă, dar nu voia să creadă...
-Angela, iubito, ce ai? Angela…Angela…îngerul meu…nu, nu muri, nu pleca, iubito! Am atâtea să-ţi spun! De ce eşti atât de rece?!…Stai să te aşez pe pat… o să te încălzesc cu sufletul meu…trezeşte-te iubito, nu vezi lacrimile mele fierbinţi? Nu vezi sufletul meu care moare odată cu tine?!…Am nevoie de dragostea ta, ca să pot supravieţui.DOAMNE, DĂ-MI-O ÎNAPOI!

Georgeta Istrate