luni, 30 aprilie 2018

Într-o clinică de terapii complementare


     
Un timp al inocenţei şi libertăţii

        Are în lucru o mulţime de dispozitive şi aparate pe care le manevrează cu atâta dexteritate, încât ai senzaţia că a făcut asta din pântecele mamei ei.  Îmi vorbeşte din mers, aproape că nici nu priveşte spre mine. Întotdeauna are de reglat un dispozitiv sau este ocupată cu pacienta din acel moment. Îi pun o întrebare care, aparent,  nu are legătură cu prezenţa mea în preajma ei : ce este fericirea ? Răspunsul este atât de profund, că aş putea scrie un roman cu titlul acesta :

 « Adevărata fericire se află închisă într-un timp al inocenţei şi libertăţii, de unde revine, din când în când,   parcă să ne  aducă aminte că există ».

Celulita, bat-o vina!

  Fata  are 25 de ani şi o vioiciune neobişnuită în atitudine şi în priviri. Este terapeut.  Nu stă locului o clipă. Daca vreau să vorbesc cu ea, trebuie s-o urmez pe unde are treabă. În momentul vizitei mele, tocmai terminase o şedinţă de laser pe o cicatrice a unei paciente. Acum intră în cabinetul de endermologie, unde o aşteaptă o altă pacientă. Ca să nu mă simt neglijată, tânăra terapeută  îmi explică ce face :  “Pacienta mea are o celulită superficială pe care vrea să o controleze din timp.Totodată, masajul mecanic pe care i-l fac, îi tonifică şi oxigenează pielea, îi stimultează secreţia de colagen şi elastină, circulaţia sanguină i se îmbunătăţeşte. Datorită sistemului de vacuum, aparatul face un masaj mult mai profund decât cel manual, fiind capabil să prelucreze pielea în trei dimensiuni”.
  
În căutarea sănătăţii pierdute

      Mi se pare că aparatul acela este cam dur şi sunt curioasă dacă nu cumva lasă vânătăi pe corp.Îmi spune că, deşi intensitatea aparatului se măreşte datorită faptului că  lucrează uniform, nu agresează trupul. Aparatul  are calitatea de a mobiliza şi a elibera pielea de toxine, îmbunătăţindu-i structura şi redându-i fermitatea, mai ales în cazurile în care , după o cură drastică de slăbire, pielea rămâne moale şi încreţită. Are rezultate remarcabile pe vergeturi, iar în programul de sănătate poate ajuta la decontracturarea muşchilor, eliminarea durerilor lombare, cicatrici, fracturi musculare de tendoane. Pentru cineva care a făcut sport de performanţă, apoi a întrerupt, inevitabil urmează o creştere în greutate.  Aceasta trebuie controlată printr-un regim alimentar adecvat, şedinţe de endermologie alternate cu gimnastică individuală.

Georgeta Istrate

Vocaţia se face simţită încă din copilărie


       Personajul acestui articol este o fată din Iaşi, Laura. Am cunoscut-o în Bucureşti, într-o clinică în care mersesem să iau un interviu.  De meserie este terapeut. Ea activează  pe mai multe paliere ale terapiilor complementare, dar iubeşte în special kinetoterapia. Rândurile pe care le-am alcătuit au scopul de a scoate în evidenţă faptul că adevăratele înclinaţii ale fiinţei umane, în ceea ce priveşte meseria de urmat, se observă încă din copilărie.

 Kinetoterapie – “Mi-a plăcut cum sună acest cuvânt”

      Poate să spună oricine ce vrea, eu tot cred că înclinaţia către o meserie poate ieşi la iveală la vârste destul de fragede. Laura nu face excepţie de la această regulă. Îmi pare o fiinţă firavă. Îmi confirmă faptul că, încă de la naştere, a avut probleme de sănătate. Periodic, a trebuit să facă analize. Acest lucru a familiarizat-o cumva cu atmosfera spitalelor. Pe la vârsta de 12 ani, a suferit o intervenţie chirurgicală la Iaşi, cauzată de o  obstrucţie pe uretră , ocazie care i-a dat posibilitatea de a fi exact în miezul problemei. Fetiţa de atunci privea cu ochi mari personajele în halate albe, gata mereu să salveze o viaţă. Uneori avea impresia că sunt nişte dumnezei. În prezenţa lor, îi dispăreau toate durerile. Mintea de copil începea să viseze. Toată materia primă pentru vis şi imaginaţie, pentru crearea propriului viitor era la îndemână: pe de o parte, bolnavii şi durerile lor atât de copleşitoare,  pe de altă parte, medicii care făceau tot posibilul să-i ajute. Era o luptă continuă cu boala, cu tristeţea şi moartea. Atunci a fost momentul decisiv al vieţii sale. Avea  12 ani. S-a simţit una  de-a lor, a ştiut că tot ceea ce va face în viaţă va  trebui să fie legat de vindecare. Sentimentul acesta a prins rădăcini în inima ei, învingând chiar şi  dorinţele părinţilor, care voiau s-o vadă inginer chimist sau inginer constructor. Până prin perioada liceului s-a tot interesat, a căutat o ramură a medicinei cu care să fie compatibilă. Pentru că nu suporta să vadă sângele curgând sau să facă injecţii, căutările s-au îndreptat spre medicina complementară, mult mai blândă şi mai uşor de suportat pentru pacienţi. În clasa a unsprezecea, o colegă i-a vorbit pentru prima dată de kinetoterapie: “mi-a plăcut cum sună acest cuvânt pe care nu-l mai auzisem. M-am interesat şi am descoperit că este o ramură a medicinei care se ocupă cu recuperarea medicală , prin asocierea mişcărilor cu sănătatea”. Nu este greu de ghicit că Laura a urmat Facultatea de Kinetoterapie şi că această meserie este vocaţia pe care  Universul i-a dăruit-o.

Georgeta Istrate

Kinetoterapie - echilibrare fizică şi psihică a organismului


   Sportul este   un premergător al sănătăţii, iar mişcarea o constantă a existenţei, la fel ca respiraţia, somnul, apa sau hrana...

   
 Răbdare şi atitudine pozitivă

   La prima vedere , kinetoterapia pare foarte uşoară, o joacă de copil, fară vreo regulă anume. Dacă ar fi aşa, toţi am fi specialişti. Procesul vindecării este îndelungat , pacientul şi specialistul vor fi legaţi unul de celălalt mult timp.  Trebuie să ai în primul rând răbdare şi o atitudine pozitivă, pentru că unii pacienţi au probleme foarte grave şi trebuie să repeţi foarte des unele mişcări.  De cele mai multe ori pacienţii reînvaţă să meargă sau să-şi refolosească mâinile. Apoi, ca specialist în domeniu, trebuie  să ai abilitatea de a şti  să alegi genul de exerciţii compatibile cu bolnavul, în funcţie de diagnostic, vârstă, capacitate de percepţie şi imitare. În cazul copiilor, creativitatea şi inventivitatea specialistului sunt obligatorii. Totul trebuie să pară o joacă, o bucurie , un motiv de a reveni cu plăcere la tratament. Copiii simt  dacă eşti sau nu de-al lor!  

Disponibilitate spre joacă

      Scopul acestor exerciţii este însă unul cât se poate de serios şi se referă la corectarea unor programe motorii greşite, normalizarea tonusului muscular, luxaţii congenitale de şold, şi alte afecţiuni ale aparatului locomotor; afecţiuni metabolice ca rahitismul sau obezitatea, etc. Una dintre preocupările cele mai frecvente ale kinetoterapeutului este corectarea poziţiei coloanei vertebrale. Poziţia greşită în bancă poate genera diagnostice precum scolioza, lordoza, cifoza.  În zona neurologică, kinetoterapia tratează hemiparezele şi paraparezele. Ca să ai rezultate în kinetoterapie îţi trebuie iubire pentru oameni, pasiune, inventivitate şi evident cunoştinţele acumulate în şcoală . În rest, lucruri ajutătoare: o oglindă - pentru ca pacientul să-şi poată controla mişcările mai uşor; o scară fixă; un pat pentru exerciţii pasive, spalier, greutăţi, bastoane, corzi elastice,steper, etc.  Se pot face mai multe feluri de mişcări - active, pasive sau pasivo-active.  Pentru că tratamentul este personalizat, şi deci trebuie atenţie maximă, ideal este ca specialistul să lucreze cu un singur pacient. Cel mai important lucru mi se pare disponibilitatea spre joacă. Deci copilul din tine nu trebuie să moară cu niciun chip –fie că ai 25 sau 55 de ani! 

Metode multiple

       Metodele kinetoterapiei sunt multiple- mişcarea, căldura, masajul, apa, etc.,dar scopul este unul singur: echilibrarea mecanismelor neuromusculare şi articulare,astfel  încât omul să ducă o viaţă normală.Terapia poate fi folosită ca metodă preventivă ; de tip curativ şi de recuperare. Există o paletă largă de afecţiuni în care kinetoterapia poate ajuta: coxartroze, discopatii, scleroză, spondiloză anchilo-poetică, gonartroză, poliartrită reumatoidă cronică, paralizii şi multe altele. Terapia are rezultate benefice şi în cazul refacerii rapide a organismului după suprasolicitările din timpul sarcinii şi naşterii...

Georgeta Istrate

Sfântul Ierarh Grigorie Dascălul


     În dicţionarul ortodox, canonizarea  presupune declararea oficială ca sfânt a unui creştin decedat,  urmare a unor merite deosebite pe timpul cât a trăit, fiind pentru ceilalţi un exemplu de urmat.


Era supranumit Dascălul

   Sfântul Grigorie era supranumit  «  Dascălul »  datorită preocupării sale speciale pentru dezvoltarea  învăţământului din Ţara Românească.A tipărit în limba română « Vieţile sfinţilor » care  « erau folositoare pentru formarea duhovnicească şi luminarea sufletelor credincioşilor ».
    A avut privilegiul să fie ucenicul Sf. Paisie Velicicovschi şi ocazia de a trăi o perioadă la Sf. Munte Athos. În anul 1823, este ales Mitropolit al Ţării Româneşti de însuşi domnitorul Grigorie Dimitrie Ghica. În anul 1829, administraţia rusă, instalată pe atunci în Principate, ca urmare a razboiului ruso-turc, îl exilează timp de trei ani la Chişinău, apoi în lunile aprilie-august  1833,  la Buzău şi Căldaruşani. În timpul exilului, a tradus lucrări bisericeşti din  limba greacă în română . Moare la 22 iunie 1834, la vârsta de 69 de ani.


« Porcii s-au purtat bine cu mine ! »

      Trăia într-o modestie şi o umilinţă demne de un sfânt. Mânca o dată pe zi, legume şi fructe. În chilia lui, se aflau o masă, un scaun, o rogojină întinsă pe o scândură ce-i ţinea loc de pat, o icoană pe perete  şi câteva  cărţi, -  singura şi nepreţuita lui avere. Când a fost chemat la Bucureşti pentru a fi numit Mitropolit, a refuzat să meargă cu trăsura. Luându-şi desagii în spinare, a plecat spre capitală  cale de 30 km, pe jos. Deoarece  l-a prins noaptea pe drum, a cerut găzduire preotului din Tunari. Bănuind că este vreun călugăr hoinar, preotul l-a găzduit  în adăpostul porcilor. Câteva zile mai târziu, când acesta a venit la Bucureşti, recunoscându-l  pe acel călugăr hoinar în persoana Mitropolitului, s-a înfricoşat. Însă noua funcţie nu a schimbat caracterul  nobil al sfântului .Văzând teama preotului, Grigorie l-a liniştit, spunându-i « nu te teme, părinte, că porcii sfinţiei tale s-au purtat bine cu mine ! »   
    Din  funcţia pe care o deţinea , a  reuşit  să reducă datoriile mitropoliei prin toate mijloacele posibile până la lichidare. A  cerut autorităţilor statului de atunci să scutească de dări văduvele şi copiii nevoiaşi, pe care-i ajuta de cate ori avea ocazia.  Mai mult, elevilor le dăruia cărţile tipărite de el. Viaţa curată şi sfântă pe care a trăit-o în slujba lui Hristos şi a celor nevoiaşi este un exemplu de urmat pentru toţi aceia care aspiră la mântuirea sufletului.


Georgeta Istrate

A fi cu un pas înaintea vremurilor: dr. Alexandru Andriţoiu


   Cea mai mare provocare pentru prof. dr. Alexandru Andriţoiu este să aibă un caz extraordinar de rar, umblat prin doctori care nu au avut ce să-i mai facă...


 Un tip care-ţi scapă printre degete 

     Sunt îngrijorată. Fusesem avertizată că  doctorul Andriţoiu, medic internist  la Spitalul Militar de Urgenţă « Dr. Ştefan Odobleja » din Craiova, este « un tip care-ţi scapă printre degete ».  Pe holul spitalului, un ceas îmi aminteşte că în acest loc timpul are o altă dimensiune, că secundele ce cad perpetuu în oceanul uitării sunt mai preţioase decât în oricare altă parte. Din stradă, sirenele unei ambulanţe străpung ritmul tic - tacului amplificând emoţia limitei, din ce în ce mai înguste, dintre viaţă şi moarte…

A pătrunde esenţa lucrurilor…

   Intru în cabinet. Doctorul tocmai consultă un pacient de vreo 45 de ani. Pe măsură ce descoperă rezultatele ecografului, faţa i se întristează, bărbia începe să tremure uşor, iar ochii, care încearcă din răsputeri să rămână fireşti, cedează sub influenţa îngrijorării.În acele câteva minute, în care nu-şi ia ochii de pe ecranul aparatului, pare că depune un efort intelectual fantastic. Aşa şi este. Mintea doctorului derulează informaţii pe care le prelucrează ca şi un computer, face conexiuni rapide. Concluzia finală nu poate fi contestată de niciun alt medic!În faţa unui caz grav poate să spună cu precizie data plecării în eternitate, fapt confirmat de nenumărate ori. Pare că dincolo de toate cunoştinţele medicale pe care le posedă, mai are o calitate - una care nu se învaţă din cărţi, nu se predă în facultăţi şi nici nu se cumpără cu bani. E ca şi cum ar efectua cu mintea un zbor invers, spre esenţă, de unde scoate la lumină informaţia corectă. Acum, tonul său este grav şi vorbeşte despre o  problemă serioasă în zona inferioară abdominală, ceva ce seamănă cu un cancer al vezicii urinare… După ce schimbă câteva cuvinte cu pacientul , doctorul  scrie diagnosticul în fişă. Expresia  feţei impietrite a pacientului dă senzaţia că nu este surprins de constatările specialistului. Nu întreabă, nu se revoltă, nu vociferează. Când medicul îi vorbeşte despre o eventuală internare, nu are nici un fel de reacţie...
   
Luptă, abandon şi renaştere

   Renumele doctorului Andriţoiu se datorează exclusiv metodei „din om în om”.Uneori, pacienţii care vin în cabinetul său sunt şocaţi de felul atipic în care sunt trataţi - nu există anamneză, pacientul este consultat  în câteva minute însă verdictul este incontestabil. Iată ce spune o pacientă: „este un doctor genial. Poţi să mergi la alţi o sută de medici, reţeta lui este cea mai bună. Îţi spune şi câte zile mai ai de trăit. Dacă vociferezi şi spui că o duci pe maică-ta , bolnavă de cancer,  la Fundeni, unde o să i se facă nu ştiu ce transplant, te vei trezi la uşa lui , după multe alte zbateri, şi vei recunoaşte: aţi avut dreptate, domnule doctor!”Meseria de medic este cea mai frumoasă din lume, dar există întotdeauna şi cealaltă parte a monedei. Căci atunci cânt trebuiesc încheiate conturile cu lumea aceasta, realizezi că nu mai poţi face nimic. Când eşti medic, moartea ţi se pare o prezenţă familiară, o forţă căreia trebuie să-i faci faţă zi de zi:  „Atunci când pierzi”, spune doctorul Andriţoiu, „toată filozofia ta de viaţă se prăbuşeşte în neant şi ai senzaţia că eşti doborât, că nu mai poţi şi nici nu mai vrei să lupţi, că ar fi mai bine să-ţi schimbi meseria, dar nu ştii prin ce miracol, a doua zi  renaşti şi o iei de la capăt”.

Suferinţa ne face mai buni

    Pe doctorul Andriţoiu îl găseşti de diminaţa până seara în cabinetul său, căutând soluţii pentru afecţiuni dificile. Cazurile dramatice amintesc despre faptul că viaţa se află  în mâinile unei forţe superioare şi că tu eşti doar un instrument prin care universul îşi îndeplineşte planurile. „Suferinţa, adaugă doctorul, „ are calitatea de a ne face mai buni.Căci dacă lumea s-ar implica mai mult în acea suferinţă, dacă ar şti să se pună în locul celui care suferă şi ar face tot ce-i stă în putinţă s-o diminueze sau să o elimine, pământul ar deveni un loc ideal. Din păcate, suntem indiferenţi la durerea din jurul nostru...” Dar ce te faci dacă la uşa cabinetului îţi vine un soţ nervos care mai şi ameninţă că „dacă-mi moare nevasta, nu ieşi viu de aici!”
   Ce o fi în sufletul unui medic care s-a luptat să ţină în viaţă încă doi ani o fiinţă căreia alţi zece medici îi mai dăduseră doar o lună de trăit, dar în final este învins? „ La un moment dat nu am mai avut puterea să o  ajut ...şi nici nu am mai vrut. Doamna aceea suferea cumplit, iar insistenţa mea de a o ţine în viaţă artificial însemna să-i prelungesc agonia”.

Mai mult decât medicină

    Este convins că ceea ce în termeni populari înseamnă soartă, în termeni ştiinţifici înseamnă genetică, şi „exact câţi ani ai trecuţi în codul genetic, atâţia trăieşti”. Numai că, de exemplu, de la 25 la 55 de ani, omul stabileşte cum vrea să-şi trăiască viaţa, pentru că „ a trăi mai mult sau mai puţin nu este echivalentul expresiei a trăi cu adevărat”.Uneori pune diagnostice extraordinar de reale unor oameni pe care-i vede pentru prima dată , fără analize sau investigaţii. Apoi diagnosticul este confirmat de analize. Profesorul Andriţoiu simte, la prima vedere, dacă un caz este pierdut sau nu, bazându-se pe intuiţie şi pe un simţ inexplicabil. Dar cât de surprinzător este să auzi un medic spunându-ţi, cu siguranţă în glas, că problema pe care o ai nu ţine de doctori, ci eşti victima magiei negre? Surpriza vine din mirarea pacientului „ cum de v-aţi dat seama?” Doctorul explică:  „Totul este un atac asupra câmpului energetic al individului. Am văzut tulburări extrem de violente cu analize absolut normale .Trebuie să ai o minte deschisă, să accepţi că orice există în jurul tău vizibil şi palpabil se cheamă realitate, dar ceea ce nu vezi şi nu atingi, nu înseamă că nu există”.

 Vocaţia, mai importantă ca şcoala

  Se poate spune despre doctorul Andriţoiu că este cu un pas înaintea vremurilor .Nu există diplomă, examen sau competenţă în domeniul medicinei pe care să nu o aibă. Dar, punctează domnia sa , ” dacă n-ai o stea desupra ta, şi dacă te-au dus părinţii la facultate să te faci doctor ca să iei bani şi tu n-ai vocaţie, eşti paralel cu medicina!”
   Prin clasa a XII-a a fost diagnosticat cu leucemie acută, dar s-a vindecat miraculos: ”nu înţeleg nici în ziua de azi cum s-a întâmplat ”. După absolvirea facultăţii, a urmat diverse cursuri post universitare, iar teza de doctorat a avut ca temă: ” Monitorizarea hipertensiunii arteriale la gravidele cu preeclamsie în relaţie cu parametrii eco-Doppler ai evoluţiei fetale”. Este doctor în medicină, a fost director al Spitalului Militar Craiova în perioada 1 martie 2002-1 martie 2008, a avut şi are diverse alte funcţii pe care le onorează cu succes. Domeniile de interes cuprind ultrasonografia Doppler; ecografie intervenţională;monitorizare ambulatorie; puncţia biopsie hepatică; puncţia biopsie mamară...

“Eşti medic, nu Dumnezeu pe pământ!”

   Pentru profesorul Andriţoiu succesele profesionale sunt ca o recompensă a muncii sale. Este plăcut  să afli, de exemplu, că un tânăr neurolog face ecografie cu cartea ta pe masă. La câte activităţi are, ai crede că nu doarme niciodată – îl găseşti la spital; are mereu câte un congres sau simpozion în ţară sau străinătate; un interviu televizat, etc. Citindu-i biografia, în care sunt menţionate o mulţime de cărţi apărute, premii şi decoraţii, ai crede că doctorul Andriţoiu este un om fericit, că toate aceste succese i-ar crea iluzia unui personaj plin de el, dar răspunsul este dezolant: “toate aceste realizări le percep ca pe o lungă suferinţă. Admit că există  o putere deasupra care îţi dă curaj şi reuşită, fără de care nu ai nicio şansă. Ca om simţi nevoia de a mângâia şi încuraja un pacient, de a te ruga pentru viaţa lui. Dar în meseria aceasta cel mai mult înveţi din greşeli. Dacă nu înveţi  din greşelile altora , unde nu eşti implicat emoţional, dacă nu înveţi nici măcar din propriile greşeli care sunt mult mai dureroase, n-ai ce să cauţi aici! Eşti medic, nu Dumnezeu pe pământ. Dacă avem în mână vieţile oamenilor, suntem şi noi oameni şi putem ajunge oricând în postura de pacienţi”.


                Georgeta Istrate