joi, 15 august 2013

Sfântul Maslu, a șaptea taină a bisericii



        În evanghelia sa, Matei povesteşte despre un om   care vine la  Iisus   să-i vindece copilul aflat în stăpânirea unui  demon . Acest demon  îi punea băiatului   viaţa în pericol,   aruncându-l   adesea în foc sau în apă . El precizează  totodată că a cerut ajutorul ucenicilor, dar aceștia  nu au reuşit să-l tămăduiască. Făcându-i-se milă, Mântuitorul ceartă demonul cu o autoritate care aparţine numai lui Dumnezeu.Vorbele Lui  alungă răul  şi redau  sănătatea baiatului. Uimiţi de această putere,  ucenicii vor să ştie de ce n-au reuşit ei să îl  vindece. Răspunsul este clar:”Pentru puţina voastră credinţă…Acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post”(Matei, cap17, vers.20-21).
        Grozav este păcatul şi el pândeşte credinciosul  atâta vreme cât trăieşte pe pământ. El  este în culmea gloriei când dezbină, ucide, incită la ceartă  şi ură pentru lucruri materiale trecătoare sau provoacă războaie aducătoare de moarte. Ucide visuri şi sentimente, iubiri curate şi ,ca un sculptor priceput şi viclean , modelează chipuri după asemănarea sa, făcându-ne să credem că are dreptate. Îmbolnăveşte şi aduce în pragul disperării pe cel fără nădejde, îndemnându-l la sinucidere. Cine poate măsura durerea  sufletului omenesc căzut pradă  păcatului? Am auzit odată pe cineva spunând  că suntem cu toţii într-un tren la cârma căruia se află cel rău, iar noi suntem  adormiţi în credinţă. El rânjetşe triumfător  şi  ne duce direct în prăpastie.Un hău în împărăţia întunericului.
     Și totuși, în  această beznă străluceşte o lumină: lumina salvatoare a Domnului nostru Iisus Hristos. Şi harul Duhului Sfânt se revarsă cu aripi dumnezeieşti peste inima dornică de mântuire. Totul este să nu fim   surzi şi orbi.
                              
“Peste cei bolnavi își vor pune mâinile și se vor face sănătoși”

        Ştim că, la  botez, fiecare creştin este însemnat cu pecetea Duhului Sfânt pentru a fi protejați  de capcanele răului. Însă, noi ieşim deseori din această protecţie fiind ispitiţi şi vrăjiti de păcatul  înşelător. El este ambalat frumos şi se foloseşte mai ales de simţurile noastre , de ambiţii ,dorinţa de mărire. Şi ne dă ceea ce vrem,  deoarece  ne cunoaște punctele slabe. Ca să ne păzim de aceste ispite, care ne îndepărtează de Dumnezeu şi ne transformă în unelte ale răului, ar trebui ca religia noastră, comuniunea cu Dumnezeu, să nu fie doar din când în când, ci ea să devină un mod de viaţă, o permanență.  Miza este mare: veşnicia noastră pe care ori ne-o petrecem cu Iisus ori (alternativa este teribilă!) cu duşmanul   Lui şi al sufletului omenesc.
        Ca şi celelalte taine ale bisericii, Sfântul Maslu are rolul de medicament al trupului şi al sufletului. Ea a fost instituită de Domnul nostru Iisus Hristos , după  înviere, în momentul în care şi-a trimis apostolii să propovăduiască evanghelia zicându-le:”Iar celor ce vor crede, le vor urma aceste semne; în numele meu, demoni vor izgoni, peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi.” Marcu , cap.16, vers.17-18) . Dacă avem vreo îndoială că răul există , putem privi un demonizat  al cărui trup este chinuit. Ne va fi de ajuns!
        Taina Sfântului Maslu se săvârşeşte de către un număr de de trei până la şapte preoţi care sfinţesc untdelemnul, citesc şapte Evanghelii şi Apostole împreună cu şapte rugăciuni pentru vindecarea celui suferind. Apoi, fiecare preot participant la slujbă unge pe cel bolnav cu untdelemn sfinţit,  spunând în acelaşi timp rugăciunea de vindecare a celui în suferinţă. Când este vorba despre exorcizare, preoţii cu har ştiu cât de greu se recuperează un suflet din mâna răului. Ca urmare a săvârşirii acestei taine, credinciosul primeşte vindecarea tuturor bolilor sufleteşti şi trupeşti şi chiar iertarea păcatelor pe care a uitat să le mărturisească preotului la timpul spovedaniei. Şi pentru că este o taină , de asemenea are implicaţii dumnezeieşti. Sunt martori văzuţi, dar şi nevăzuţi care  participă la ea. Energia Duhului Sfânt lucrează într-un fel tainic  făcând astfel o minune. Pentru că, nu-i aşa, ce-ar fi  credinţa noastră fără minuni? Ce-ar fi credinţa noastră şi ce-am fi noi fară puterea lui Dumnezeu?

“Rugăciunea credinței  va mântui pe cel bolnav”

     



       Sfântul Maslu  se face în perioada celor patru posturi de peste an  precum şi în zilele de miercuri şi vineri. Există cazuri speciale în care  suferindul se află în primejdie de moarte. Atunci,  Taina Sfântului  Maslu se săvârşeşte   la domiciliu în fiecare zi sau ori de câte ori este nevoie. Pe vreme de secetă îndelungată  se rânduiesc zile speciale de post,  apoi  credincioşii,  împreună cu preoţii, merg în procesiuni pe câmp  şi se roagă de mai multe ori până ce Dumnezeu dă ploaie. Cel mai solemn Sfânt Maslu se face în Miercurea Mare din Săptămâna Patimilor, în amintirea femeii păcătoase care a uns cu mir picioarele Domnului înainte de patimi. Oamenilor posedaţi de duhuri rele sau cărora li s-au făcut farmece li se citesc suplimentar înainte sau după Sfântul Maslu, moliftele Sfântului Vasile cel Mare şi ale Sfântului Ioan Gură de Aur .
          Iubirea este cea mai puternică forţă din univers. Ea ne-a fost dată în dar şi prin ea ne putem apropia de Dumnezeu.Toate tainele ne-au fost date ca instrumente pe care să le folosim împotriva răului dintr-o iubire atât de mare încât nu o putem inţelege.”Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi  să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui”(Iacov, cap5, vers. 14-15)
      

     Georgeta Istrate


Nunta, a șasea taină a bisericii



  

     

     Biblia spune că,  după ce l-a creat pe Adam, Dumnezeu s-a gândit că omul nu trebuie să fie singur. Astfel,  a făcut-o  pe Eva din coasta bărbatului,  femeia care va sta alături de el la bine şi la rău. Prin urmare,  căsătoria este sfinţirea uniunii bărbatului cu femeia în vederea trăirii unei vieţi  comune. Scopul căsătoriei este naşterea de copii, ferirea de păcate, dar şi susţinerea reciprocă în toate situaţiile pe tot parcursul vieţii  “până  ce moartea ne va despărţi”

“Doamne, Dumnezeul nostru, cu mărire și cu cinste încununează-i pe dânșii ”

       “Cunună-se  robul lui Dumnezeu X cu roaba lui Dumnezeu Y , în numele Tatălui, Al Fiului şi-al Sfântului Duh.Amin”.  Vi se par cunoscute aceste cuvinte? Sigur ca da. De câte ori nu aţi  avut emoţii   participând la o cununie? Dar câţi dintre noi ştim că nunta este o taină  dorită şi binecuvântată de Dumnezeu încă de la prima pereche de oameni?  
    Înainte de căsătorie preotul face slujba logodnei în faţa unei mese pe care se află Sfânta Evanghelie, cununiile, Sfânta Cruce, sfeşnice cu lumânări şi inelele de logodnă. Atât la logodnă cât şi la cununie, tinerii sunt însoţiţi de naşi,  de asemeni  creştini ortodocşi,  care devin astfel părinţii lor spirituali. Aceştia trebuie să  să aibă o viaţă exemplară fiind astfel capabili să sprijine şi să-i sfătuiască pe finii  lor nou căsătoriţi.  În timpul ceremoniei, naşii  ţin mâna pe cununii (coroane care simbolizează cinstea şi răsplata care se aduce curăţiei fecioriei celor doi prin încoronarea ca împăraţi) atunci când sunt puse şi luate de pe capul mirilor. De asemenea, în timpul slujbei păstrează lumânările aprinse , simbol  al  luminii darului de sus .”Doamne, Dumnezeul nostru, cu mărire şi cu cinste încununează-i pe dânşii”…
    După ce preotul vorbește despre minunea transformării apei în vin înfaptuită de Iisus la nunta din Cana Galileii, binecuvântează vinul şi pâinea din care dă mirilor să guste. Apoi, se face înconjurul mesei de trei ori în semn de bucurie.
         Căsătoria trebuie să fie un consimţământ liber din partea amândurora, bazat pe iubire, compatibilitate, înţelegere şi respect reciproc. Este un drum lung şi adesea destul de greu. Susţinerea şi binecuvântarea din partea părinţilor face parte din regulile de bază ale căsătoriei. Ea se oficiază numai în biserică de către preot sau episcop care,  prin rugăciune şi intermedierea Duhului Sfânt, revarsă asupra mirelui şi a miresei harul de binecuvântare a voinţei şi dorinţei lor de a rămâne uniţi pentru toată viaţa.
       Cununia în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor cere o legătură permanentă între soţ şi soţie.Conform învăţăturii creştine, Taina Căsătoriei poate fi dezlegată doar prin moarte sau când unul dintre soţi devine necredincios. Pentru ca legatura căsătoriei să dureze, soţii trebuie să trăiască în credinţa faţă de Dumnezeu şi Biserica Sa. Trei elemente ţin o căsătorie  pe picioare: soţul, soţia şi Dumnezeu. Cum se zice în popor, “funia împletită  în trei nu se rupe”
Dacă unul din aceste elemente lipseşte,  va fi  foarte greu ca acea căsnicie să dureze.


În final, totul se va încheia cu o nuntă

    Căsătoria  simbolizează unirea Lui Dumnezeu cu omenirea,  iar haina de nuntă despre care vorbeşte Iisus în pilda   nunţii fiului de împărat,  reprezintă caracterul pe care trebuie să-l  aibă cei pregătiţi pentru nuntă.  Ei nu pot participa la această sărbătoare fără haina neprihănirii primită chiar de  la  mire. Şi pentru că întreaga biblie este o chemare  plină de iubire a lui Dumnezeu la unirea cu El, deducem că, în final,  totul se va încheia cu o nuntă.  “Şi te voi logodi cu Mine pe vecie şi te voi logodi Mie după dreptate şi bunăcuviinţă întru bunătate şi dragoste; şi te voi logodi Mie întru credincioşie, ca să cunoşti că Eu sunt Domnul”(Osea, cap.2, vers.21-22).
     Faţă de Dumnezeu nu ne putem ascunde sentimentele pentru că El nu acceptă o iubire din interes, ci una din inimă . Să vedem ce zice pilda pe care ne-o spune Însuşi Mântuitorul:un împărat, care făcea nuntă fiului său,  a chemat pe cei poftiţi la  eveniment dar aceştia s-au scuzat pe motiv că au altceva de făcut. Unii chiar au ucis pe trimişii împăratului. După ce îi pedepseşte, împăratul face o altă  chemare , neobişnuită de data aceasta: “mergeţi deci la răspântiile drumurilor şi pe câti veţi găsi, chemaţi-i la nuntă”(Matei ,22:9). Când totul era gata şi nuntaşii la locul lor, împăratul a venit şi a observat printre ei pe unul fără haină de nuntă.( În tălmăcirea pildei  nuntaşul cu pricina îl respinsese pe Iisus şi de aceea nu se putea bucura de ospăţ.) A fost alungat, iar concluzia este că ”mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi”(Matei, 22:14).

 Georgeta Istrate

joi, 8 august 2013

Preoția, a cincea taină a bisericii




    Vine o zi când nu mai reuşim să facem faţă întunericului şi goliciunii din noi, o zi când ne dăm seama că fără Dumnezeu suntem nimic şi că  în lumea asta  nimic nu ne mai poate face fericiţi.Probabil că există în memoria sufletului nostru  un dor  pentru viaţa cerească ce ne îndeamnă să căutăm răspunsuri. Şi acestea vin de la slujitorii lui Dumnezeu. Dar cine sunt ei şi care le este misiunea pe acest pământ? Cum se hotărăşte un adolescent să devină preot?

Vise, idealuri, hotărâre

    Până ce vine  momentul care te duce la o răscruce  cerându-ţi să alegi , s-ar putea să fii un copil sau un tânăr jucăuş, fără griji iar ochii şi visele tale să caute frumuseţea exterioară sau zgomotul asurzitor al discotecilor…S-ar putea ca idealurile tale să fie legate de verbul a avea , ce ştiu eu, vile, maşini, o soţie frumoasă şi deşteaptă, vreun post de unde să fii apreciat şi lumea să se plece înaintea ta cu respect…Şi s-ar mai putea ca  nimeni din familia ta să  nu fie un căutătaor fervent al împărăţiei lui Dumnezeu şi de aceea nici tu să nu ştii prea multe despre existenţa Lui…în afara faptului că simţi în propria inimă că există o forţă superioară care supraveghează şi ocroteşte fiinţele omeneşti atât de slabe. A cere de la viaţă totul este normal şi omenesc. Dar ce faci când , într-o zi, în cămara inimii tale sună telefonul? La celălalt capăt Însuşi Împăratul Cerului care face prezenţa şi vrea să te angajeze? Normal, vrei să ştii care e salariul. Ei bine, plata pentru munca pe care o vei face este mai mare decât toate de pe pământ.Visele tale legate de verbul a avea, deja rămân în urmă,  deoarece  pentru serviciul care ţi se oferă nu s-a inventat încă vreun verb. Pentru că răsplata este obţinerea unui paşaport pentru împărăţia veşnică a lui Dumnezeu. Şi dacă El te-a ales, înseamnă că poţi. Şi dacă-ţi dai seama de importanţa slujbei, realizând că Dumnezeu te cheamă să fii deosebit,  te cheamă să trăieşti pe pământ dar să nu mai fii de pe pământ , să   nu mai trăieşti pentru tine, ci pentru ceilalţi, accepţi. Cu surprindere vei afla că altele-ţi sunt visele, că Duhul Sfânt a aprins în inima ta un foc ce nu te arde şi că pe faţa ta  porţi amprenta paradisului, ca o carte de vizită a cerului deschisă pentru căutătorii de mântuire. Îţi găseşti plăcerea în rugăciune şi simţi o nevoie imperioasă de a-i îndruma pe ceilalţi către cărarea cea strâmtă dar mântuitoare. Şi vei putea spune asemeni apostolului Pavel “M-am răstignit împreună cu Hristos, şi eu nu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa mea de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine”(Galateni, cap2:20)
   
Succesiunea apostolică

                 “Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi; luaţi Duh sfânt;cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”(Ioan cap.20, vers 21,22,23)
Corul cântă încetişor şi dulce “Doamne miluieşte” în timp ce candidatul la preoţie stă îngenuncheat înlăuntrul altarului, în faţa Sfintei Mese .Episcopul hirotonisitor , în timp ce-şi pune mâinile deasupra viitorului  preot, rosteşte rugăciunea prin care invocă pogorârea Sfântului Duh  : “Tu însuţi, stăpâne al tuturor, pe acesta pe care ai binevoit să pui mâinile prin mine, binevoieşte să primească acest mare har al Duhului Sfânt, ca să aibă viaţa vrednică de această mare cinste de preot, dăruită lui prin providenţa Ta atotputernică”. Apoi, în faţa uşilor împărăteşti , episcopul dă celui hirotonit veşmintele treptei în timp ce le arată spre cei prezenţi rostind cuvintele:”vrednic este” la care corul şi credincioşii repetă de trei ori  aceleaşi cuvinte.
            Preoţia sau hirotonia este o continuare a misiunii apostolilor lui Iisus Hristos. Ea este un har care nu se bazează neapărat  pe vocaţia pesonală,  ci mai ales pe chemarea bisericii. O taină care depăşeşte persoana celui hirotonit, deoarece ea reprezintă chiar preoţia lui Hristos.Prin urmare,originea  preoţiei  este divină. Fiecare creştin are nevoie de un duhovnic  care să-l ajute cu sfaturi şi îndrumări. Preotul  este învăţătorul prin care vorbeşte Hristos , el este acela care ni-l  arată pe Dumnezeu dincolo de realitatea vazută. Pentru că o religie care nu atinge inima omului şi nu-l pune în legatură directă cu creatorul  său este nulă. Sunt oameni care merg de ani de zile la biserică, ştiu învăţăurile Bibliei  pe dinafară, dar au o credinţă moartă. Misiunea preotului este dificilă nu atât prin faptul că   trebuie să aducă în actualitate jertfa lui Iisus, învierea şi implicit mântuirea omului,  cât activarea credinţei , înţelegerea celor spuse aşa încât omul să audă şi să creadă cu toata fiinţa lui. Odată activată, această credinţă  îl face pe om să renască în Dumnezeu şi îl strămută în lumea divină prin puterea Duhului Sfânt  care îl impinge irezistibil  spre bine.
    Atribuţiile preotului în biserică  ţin de predicarea evangheliei sau slujirea cuvântului . Aceasta presupune citirea şi interpretarea sfintei scripturi, dar şi propovăduirea concepţiilor religioase referitoare la soarta finală a lumii  şi a omului. Apoi, săvârşirea sfintelor taine,  în primul rând a euharistiei.Validitatea tainelor nu depinde de vrednicia preotului, ci de Darul Sfântului Duh pe care îl primeşte atunci când este hirotonit. Slujirea pastorală este o altă îndatorire a preotului care nu înseamnă numai a oficia şi a conduce,  ci mai ales a păstori. El  reactualizează  pentru fiecare generaţie actul în care Isus s-a dat pe sine pentru viaţa lumii şi  explică semnificaţia acestui act în procesul de mântuire.

   Georgeta Istrate


Povestea destinului nostru





   Sătul de atâtea intrigi şi răutăţi, polemici şi războaie, răzbunări şi frici, omul de bine nu înţelege de ce s-a născut într-o lume în care nu se regăseşte, o lume care nu seamănă deloc cu dorinţa lui de a trăi într-o patrie a iubirii, a surâsului, a bunătăţii şi a fericirii.



   Orice ar face şi oricât de bune i-ar fi intenţiile, rezultatul este mereu acelaşi. Îşi dă seama că nu poate schimba lumea, dar nu acceptă ideea de a fi obligat să trăiască într-o lume atât de contrastantă cu idealurile sale. El a uitat, desigur, că singur şi-a ales destinul. De multe ori plânge neputincios şi, din lacrimile lui, sufletul naşte întrebări pe care le strigă din răsputeri, sperând că cineva o să-i răspundă. Uneori o face fără speranţă, fără să ştie că el este Copilul Universului:

De ce?

     Nu-mi amintesc să fi cerut să mă nasc pe  pământ. De ce sufletul meu respinge orice gând care-i intră  neinvitat în casă şi începe să distrugă ? De ce este îngrozit când în exterior vede visul perpetuu al dramei născută din curiozitatea Evei şi gelozia lui Cain, dramă care biciuieşte până la sânge orice vis de fericire ? De ce lacrimile ustură obrazul rănit de suferinţă? Si de ce roşul se preface întotdeauna într-un cenuşiu murdar ? De ce îmi simt existenţa ca o metastază dureroasă ce-mi ucide fiecare fibră? Doamne, cum înving  acea vrajă care mă îmbată şi mă îndrăgosteşte de magia morţii ? Este o condamnare?!  Să fie pământul captat în globul unui vrăjitor teribil de posesiv care nu se hrăneşte decât cu lumina din om  pusă acolo de Dumnezeu ? Şi dacă da, există alternativă ?

 Există alternativă ???? 

Lumina eliberatoare


    Da, vine răspunsul Universului, există alternativă ! Vrăjitorul nu a luat în calcul faptul că omul are un Destin pe care nu poate să-l biruiască. Acel Destin este mai presus de vraja lui odioasă. Există în globul Vrăjitorului o Lumină căreia nu i-a fost teamă să intre acolo de bunăvoie. Vrăjitorul ar vrea să o alunge , dar nu poate. De când a pătruns în globul său, este în război cu ea. Are multe nelegiuiri de ascuns, mai ales faţa hidoasă în cutele căreia se ascund instrumentele celor mai nebănuite orori. Şi-a creat un imperiu în care stăpâneşte groaza. Prin simpla ei prezenţă Lumina poate să destrame acest imperiu şi să elibereze sufletele inocente căzute sub jugul întunericului. Lumina aceea este  Dragoste şi, dacă eşti în stare să o vezi şi să te apropii de ea, Vrăjitorul nu va mai avea nicio putere asupra ta.Vei trăi într-o veşnicie cu acea  lumină, te vei uni cu ea  şi nici nu-ţi închipui ce fericire te aşteaptă.  Numele luminii este Iisus, Creatorul Planetei Pământ.

Povestea Lui este cea mai dureroasă din câte ai auzit vreodată. Ascultă!

    Cea mai frumoasă poveste de iubire din Univers

     El era îndrăgostit de creaţia Sa. Sentimentul avea reciprocitate. Era cea mai frumoasa poveste de iubire din întreg Universul. El era puternic, fiind soţul, iar ea, ca toate femeile , avea nevoie permanentă de dragostea Lui, de ocrotire. Nu putea trăi fără El, fără lumina ce-i dădea puterea să strălucească. Într-o zi, gelos pe aceasta iubire curată, Vrăjitorul cel negru a descoperit o modalitate prin care a reuşit să-i despartă, răpind fata cu ochii în care se oglindea cerul. Din acel moment,  Planeta Pământ a început să cunoască  suferinţa, boala, moartea . Într-o zi, s-a uitat în oglindă şi a văzut că seamănă tot mai mult cu acela care o răpise. Albastrul ochilor dispăruse, acum avea moarte în privire …din adâncul oceanului din suflet scânceau dureros Frumuseţea şi Iubirea despre care, acum , sub biciul sângeros al celui rău, răzbătea doar o amintire vagă a ceea ce fusese odată. Speranţa, leşinată şi apăsată de prăpastia nimicirii, părea doar un spectru mic, atât de mic încât putea fi confundată cu un fir de nisip. Pământul era pierdut, iar  singur nu se putea salva. Pe câmpii, sângele luptătorilor năştea petale de maci; în palate, regii huzureau şi nici nu voiau să audă despre sărăcia şi suferinţa în care se zbăteau supuşii; plânsetele pruncilor îi determinau pe mai marii pământului să se creadă dumnezei şi să-i sacrifice ca pe nişte miei;vecinii se vindeau unii pe alţii pentru un blid de mâncare… 

Nu plânge, am să-ţi dau o veste bună !  

Iubirea merită orice sacrificiu

  Creatorul simţea durerea Pământului ca pe o rană în suflet, ca pe un gol imens. Auzea din cerul Lui plânsetele iubitei, Îi era milă de suferinţele ei şi ştia că El Însuşi nu va putea fi fericit decât în momentul în care o s-o  salveze. Nu-l consolau palatul şi slava în care trăia, şi…la ce bun, dacă alături nu avea fiinţa iubită? Încerca să-i vorbească, însă ea nu-l auzea. Erau despărţiţi de o prăpastie. Topit de dor, s-a gândit să ia trup muritor şi să vină s-o salveze.  Era cam riscant , dar iubirea merită orice sacrificiu. Şi, într-o seară de decembrie, în cântece de îngeri, ca un vis senin de iarnă, dintr-o Fecioară se naşte un prunc...
      În acea noapte binecuvântată, întunericul pământului fusese străbătut de o stea luminoasă care trezise speranţa. Şi aceasta crescuse aşa de mare încât vârfurile ei străpungeau inima Pământului, care simţea o căldură, ca o adiere primăvăratică…În oglindă, moartea din privire era învinsă de fâşii luminoase; în păr răsăreau curcubeie;  în gând speranţa începuse să strige…Se întâmplă ceva!, şi-a spus Pământul.

Da, se întâmpla ceva unic şi irepetabil!

Ce frumoasă este regăsirea!

  Îl vezi ? Aici primeşte botezul prin care se identifică cu Pământul. Apoi, trece prin cele mai viclene ispite cu care Vrăjitorul încearcă să-l elimine. Şi chiar dacă acesta îl urmăreşte cu gândul lui Cain, Iisus deschide inima Pământului şi intră. Odată intrat, începe să repare şi să refacă chipul iubitei de dinainte de a fi răpită. El plânge, suferă, îi mânâgie obrajii, vindecă părţile cuprinse de lepră, de orbire, de paralizie, îi spală sufletul murdărit de minciună şi îi vorbeşte despre iubire cu atâta blândeţe încât Pământul obosit îi sărută picioarele, i le unge cu mir şi cu lacrimi. Ce frumoasă este regăsirea ! Cât de vindecătoare sunt vorbele Lui ! Câtă forţă emană din privirea Lui atât de blândă! Pe cărarea întunecoasă cresc lumini. Cuvintele Lui sunt ca o sămânţă în stare să răsară chiar şi în deşert. El ia greutăţile de pe umerii iubitei cu care o împovărase Vrăjitorul. Nu voia să fie strivită sub ele, pentru că atunci viaţa Lui nu ar mai fi avut rost.

Şansa de a alege

    Pierzându-şi răbdarea, Adversarul îl prinde şi îl condamnă la moarte pe cruce. Inventează acuzaţii, îşi găseşte complici şi ,undeva pe un deal, Iisus moare de dragul Planetei Albastre. Este o moarte dulce şi amară, care trage cortina peste o iubire neîmplinită… Planeta plânge, nu ştie ce-o aşteaptă, este dezorientată gândindu-se că, de data asta, nu va mai fi nicio speranţă… Îngerii din cer şi-au acoperit ochii,  pentru că nu mai puteau să vadă agonia Lui pe cruce. Atunci au crezut că  iubirea a murit pentru veşnicie. Lacrimile cerului au umplut văile, supărarea lui a născut fulgere...

Numai că  Lumina nu poate fi ucisă.

     Priveşte!  Din cele patru zări, din mijlocul Cerului şi al Pământului, cu toată iubirea Universului se creează forţa care învinge moartea. Este nevoie de un asemenea efort pentru că altfel inima iubitei cu ochi de azur, ar înceta să mai bată. Trebuie să învingă cu orice preţ! Şi o face. A treia zi , calcă peste moarte ca peste un spin putred pentru a da o nouă şi indestructibilă speranţă Planetei Albastre. Iisus revine la viaţă pe altarul vieţii veşnice , acolo unde, într-o zi, va ridica Pământul eliberat de otrava Vrăjitorului.
Pleacă, nu înainte de a-i spune iubitei ca îi lasă şansa să aleagă între El şi cel care o răpise Şi dacă va fi El, ce fericit ar fi !…

Să nu plângi în seara asta ! Bucură-te, pentru că destinul tău este chiar Împăratul Universului !


   Georgeta Istrate