luni, 19 iulie 2010

Şi-a pierdut viaţa pentru un semnal de telefon (viaţa bate ficţiunea)




La 18 ani, Mihai R. din Iaşi pleacă în lume în căutarea unei vieţi mai bune. Magia capitalei îl atrage ca un magnet. Şi pentru că este un băiat muncitor, găseşte repede de lucru pe şantier. Are un simţ al umorului deosebit, ştie o mulţime de glume şi asta îl ajută ca , în scurtă vreme, să fie iubit de toţi. După două luni de lucru, reuşeşte să închirieze o garsonieră şi scapă de baraca în care îl cazaseră angajatorii. Camera îi dă sentimentul că este protejat. Aici, poate sa fie el însuşi .Poate chiar să viseze, pentru că asta nu costă nimic. Şi dacă a reuşit să-şi închirieze o casă, de ce n-ar putea să cumpere una, într-o zi? Apoi o să întâlnească o fată, alături de care o să trăiască o mare iubire. Iar dacă-şi va întemeia o familie, ce fericit va fi! Va avea 2 copii frumoşi, cei mai frumoşi care se vor naște vreodată: un băiat şi o fată. De fapt, asta e tot ce-şi doreşte. Citise el undeva că, dacă poţi să visezi cu ochii deschişi , Universul va prelua acele vise şi le va materializa. Este nebun?! Este incredibil ceea ce visează?! Şi ce dacă? La urma urmei, ce-l costă să creadă? Visarea în stare de trezie ar putea să fie cel mai mare secret al unei vieţi fericite.

“Simt că a venit clipa să plec ”

Trecuseră patru ani de când lucra la firma de construcţii. În timpul acesta, Mihai nu reuşise să înainteze prea mult din punct de vedere financiar. Toate erau scumpe, chiria se mărise, iar salariul... Visele de început parcă se estompaseră, lovite de o realitate crudă care ,uneori, îl durea. Ca o amprentă de neşters, dezamăgirea îşi făcuse loc pe chipul lui frumos. Părea din ce în ce mai îngândurat...
Dimineaţa de 25 ianuarie îl prinde pe şantier, lucrând la etajul patru al unui imobil cu apartamente de lux. La un moment dat, se apropie de un coleg şi începe să i se plângă: “Nea Vasile, eu nu mai stau la firma asta, plec! Este multă muncă şi salariul foarte mic. Aşa n-o să înaintez niciodată! Înţelegi matale, sunt tânăr şi vreau să-mi fac un viitor.Am împlinit de curând 22 de ani, timpul zboară şi nu se vede nimic în urmă. Nu ştiu ce va fi cu viaţa mea, nu ştiu la ce firmă voi găsi de lucru, dar simt că a venit clipa să plec”... Ţârâitul telefonului îi frânge cuvintele. Îl scoate din buzunar cu un gest aproape maşinal. Îşi dă seama că semnalul nu e bun şi se trage înapoi, sperând într-o convorbire acceptabilă. Numai că ,al naibii semnal, nu vrea să vină. Face câţiva paşi înapoi, se apropie periculos de marginea blocului. Într-o clipă de neatenţie, alunecă pe o bucată de lemn, sprijinită de un balcon, îşi pierde echilibrul şi apoi dispare în gol...

“Cine te-a sunat, copile?”

Este dus de urgenţă la spital, unde primeşte îngrijirile atente ale medicilor.Din când în când, câte o asistentă exclamă: “păcat de tinereţea lui!” Nea Vasile stă lângă patul tânărului şi plânge, reprosându-şi că nu l-a putut salva. Pentru câteva clipe, băiatul deschide ochii şi pare că are un moment de luciditate. “Cine te-a sunat copile, atunci la telefon ?” “Moartea, nene. Uite-o, a venit în clipa asta să mă ia şi, sub rochia de mireasă, i se vede coasa ascuţită şi duşmănoasă. Mi-e frică de ea!”
După aceste cuvinte lumina din ochi i se stinge încet. Nea Vasile ,plângând, îi închide pleoapele şi, neputincios ,se depărtează ca şi cum s-ar strădui să nu facă vreun zgomot care să-l deranjeze…

Ce este moartea?

Ce gând o fi virusat visele frumoase ale lui Mihai? Ce idee străină s-o fi strecurat în sufletul lui şi i-a transformat fericirea în cenuşă? Ce este moartea? Or fi având dreptate cei care spun că este o naştere într-o altă viaţă? Acum, după ce Mihai a plecat prea devreme din acestă lume, ne-am putea consola cu vorbele lui Socrate? - “ Ce înseamnă, de fapt, stimaţi judecători, a ne fi teamă de moarte, dacă nu a ne atribui o cunoaştere pe care nu o avem? Nu înseamnă a ne închipui ceea ce ignorăm? Pentru că, de fapt, nimeni nu ştie ce este moartea, nici dacă nu cumva s-ar întâmpla ca ea să fie pentru om cel mai mare bine. Şi totuşi, ne temem de ea, ca şi cum am şti că este cel mai mare rău. Cum n-ar fi asta dovada acelei ignoranţe cu totul condamnabile , care constă în a crede că ştim ceea ce nu ştim?”


Georgeta Istrate

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu