joi, 26 decembrie 2013

Îndrăgostiți în Parcul Romanescu, partea a IV-a (ultima)




Castelul Fermecat




    Călătoria cu barca se încheiase. Ei își reluară plimbările prin parc. Ajunseră în fața unui pod suspendat, iar în apropiere, pe un deal,  se afla un castel părăsit. Bărbatul îi spuse că se află în fața Castelului Fermecat , construit la scurt timp după inaugurarea parcului. Se pare că această clădire, acum în paragină, în timpul comunismului ar fi funcționat ca restaurant, iar după 1989 a fost  un fel de bar cu terasă.
- Îmi pare rău că nu putem intra acum, spuse bărbatul, dar îți pot spune că  scările sunt destul de înguste și au o formă circulară. Ignoră, draga mea, tencuiala căzută și lipsa literelor de pe ușa de la intrare. Imaginează-ți că este renovat, mobilat după gustul tău, iar în camera secretă te aștept eu cu brațele deschise.
După o pauză, în care amândoi păstrară tăcerea, el adăugă:
-Iubito, acest castel redă stilul romantic... Îți imaginezi câte povești  ar putea ascunde între pereții lui? Știi, multe mirese vin aici să facă fotografii, cică e o amintire de neuitat. Spun că își imortalizează fericirea în peisajul oferit de acest parc.  Știu ele ce știu... sau măcar intuiesc.

 Și altele...


 - Acest parc are și o Grădină zoologică,  inaugurată în anul 1906. Dacă la început, au fost aduse doar câteva specii de animale, cu timpul a fost îmbunătățită, iar astăzi poți vedea aceste exemplare superbe care-și fac veacul dincolo de plasele de protecție.  În acest loc, cei mai fericiți sunt copiii. Poate, într-o zi, și noi îi vom aduce pe ai noștri... Ce spui?
-Ce să spun? Posibil...
    Fata privi cu atenție: un leu stă tolănit cu spatele la vizitatori, ridicând coada acrobatic; vulpea, mistrețul, tigrul, antilopa, struțul, maimuțe, cămile și dromaderi , căprioare și cerbi, porumbei și alte păsări exotice populează acest loc atât de iubit de cei mici.
  Apoi, cei doi își continuă drumul. Se opresc la vreo 10 metri de trei cățeluși  care se joacă prin iarbă, alergând din când în când la mama lor, aflată cam la un metru depărtare  de ei. Spectacolul este de-a dreptul fascinant.
   Continuându-și drumul pe aleile parcului, le iese în față statuia unei femei îmbrăcată și coafată în stilul roman, care are privirea îndreptată spre dreapta, căutând poate cu privirea vreun iubit furat de timp; trenulețul colorat iese din poveste,  invitându-i parcă la o călătorie de neuitat;  mașinuțe cu cap de personaje de basm învârt roata vieții  printre iluzii și vise, în strigăte de copii. 

   De pe Podul Suspendat ale cărui capete par porți ale sărutului, se văd nuferii pe luciul apei. Ciripitul neobosit al păsărilor pare o muzică din altă lume,  care vine să întregească această operă de artă numită Parcul Romanescu. Totul are iz de romanță, mai ales când ai alături persoana iubită. 

-Iubito, am ajuns în fața unui palat, căci acest parc are și așa ceva:Palatul Bibescu. Deși arată ca o casă părăsită, iar geamurile sparte te pot îndepărta de ea, zic să citim împreună inscripția de deasupra intrării :  „În această clădire, numită Palatul Bibescu, în zilele de 26 şi 27 iunie 1859, a fost găzduit domnitorul Alexandru Ioan Cuza, cu prilejul vizitei pe care a făcut-o la Craiova“. De altfel, acest parc mai este numit și parcul Bibescu, adaugă bărbatul, deoarece, așa cum ți-am mai spus, terenul a aparținut acestei familii. Mai precis, în anul 1853, Primăria Craiovei a cumpărat terenul de la Iancu Bibescu, fratele lui Grigore Bibescu, iar palatul din fața noastră, așa cum probabil ai dedus,  a aparținut familiei domnitoare.

Apusul...

   

    Soarele apune printre copaci, ca un reflector roșiatic peste parc. În apropiere se aud broaștele orăcăind într-un concert de zile mari, iar susurul micii cascade, cu vâltoarea pe care o creează,  accentuează atmosfera de basm. În aer,  parfumul florilor se răspândește cu repeziciune,  mângâind respirația tuturor vietăților din acest loc.  Cu siguranță, cei doi îndrăgostiți nu vor uita această zi, care va pleca în eternitate plină de iubire, ca o provizie pentru zilele mai puțin darnice din punct de vedere sentimental. Aproape de ieșire, își luară rămas bun de la statuia lui Brâncuși. În acea zi, timpul a stat în loc pentru ei, iar oamenii care au vizitat parcul fuseseră diferiți prin atitudine și vestimentație, dând senzația că au aterizat aici taman azi, din epoci și locuri diferite. Și parcă vrând să le spună la revedere, de pe un colț de bancă, un bărbat cânta la vioară Balada lui Ciprian Porumbescu.
-Știi, iubito, la iarnă, te invit din nou în parc. Atunci vei avea ocazia să vezi un loc încremenit în alb, romantic și rece. E ca un tărâm al Crăiesei Zăpezii...

Georgeta Istrate

Îndrăgostiți în Parcul Romanescu, partea a III-a


Începuturile...



  Odată cu ultimul vers, bărbatul își exprimă nemulțumirea, ca și cum o frustrare fusese acolo mereu, iar acum era momentul cel mai potrivit să se manifeste:
- Nu am înțeles niciodată de ce Veronica Micle s-a îndepărtat de Mihai Eminescu! Cred că ar fi fost cea mai fericită femeie de pe pământ, căci dacă poetul iubea la fel cum a scris, iubirea lor nu ar fi avut pereche în univers. Apoi, cam supărat: cred că ea nu l-a iubit suficient...
- Nu pot să explic, dar eu cred că, dacă iubirea dintre Veronica Micle și Mihai Eminescu a fost adevărată, nu contează că s-au despărțit, această iubire le va aparține pentru totdeauna. Și va fi cu ei chiar dacă pe acest pământ se vor reîncarna de mii de ori.Iar de se vor căsători cu alții, sufletele lor vor rămâne unite veșnic.
- Nu înțeleg acest raționament și nici nu vreau să sap mai mult, doar mă bucur că ești cu mine, spre deosebire de poetul rămas cu ochii în soare, pe malul lacului din poezia pe care tocmai ți-am recitat-o. Apropo, nu crezi că peisajul acesta seamănă foarte mult cu cel descris în poezie? ... Și dacă poetul a așteptat în zadar, eu mă pot bucura de tine aievea! Doamne, minunea mea, cum de sunt eu așa norocos?  Cum te-ai îndrăgostit tu de mine?
Fata zâmbi. Încercă să rememoreze momentele de început...
- Vrei să știi?! Într-o zi, am primit un e-mail, pe care inițial l-am șters. Apoi, un fior m-a îndemnat să intru la Recicle bin și să îl deschid. Așa a început totul. Nu am căutat eu iubirea, ea m-a găsit pe mine, într-un mod neașteptat și atipic.
-Șiii? Cum te-ai îndrăgostit?
-Cred că eu însămi l-am chemat pe omul visurilor cu gândul și imaginația. Eram profund nefericită, voiam să mor. Oricum, credeam că viața nu-mi mai poate oferi nicio surpriză...cel puțin plăcută. Se spune că  pentru fiecare lacrimă din ochii cuiva există cineva care să o usuce cu un sărut. Sau se mai spune că universul îți echilibrează trăirile: dacă ai fost nefericit, într-o zi, pe neașteptate, vei primi o mare fericire. Crezi asta? Acum nu am încotro, trebuie să cred, căci după o lungă nefericire, ai venit în viața mea...
Bărbatul continuă să vorbească despre el la persoana a treia, ca și cum ar fi doar martorul, nu personajul principal al acestei povești magice.
- Dar cum sau care a fost momentul în care ai simțit că  te-a cucerit? 
- Aaaa... La un moment dat, străinul a început să-mi vorbească  despre iubire.  Cuvintele lui deveneau tot mai necesare pentru mine. Nu avusesem parte de așa ceva, nimeni niciodată nu mi s-a adresat spunându-mi: iubito! Câteodată,  aveam senzația că mâna lui mă mângâie la propriu, chiar dacă era la mare depărtare.  Mă gândeam că, poate, are capacitatea de a călători în afara corpului și că senzațiile alea sunt reale. Sau poate că gândurile lui erau atât de puternice încât provocau acea atingere. Rațiunea îmi spunea că nu se poate, inima însă controla totul. Sentimente iraționale...Spuneam că nu am dreptul să simt așa ceva, că iubirea adevărată nu există. Apoi mă gândeam la teoria reîncarnării și că el ar fi un personaj pe care trebuia să-l reîntâlnesc în această viață. Cu siguranță, nu a fost o karmă negativă! Dacă ar fi fost așa, ar fi fost unul din călăii sufletului meu...El  semăna mai degrabă cu un prieten al sufletului meu.

Mugurii începuseră să se deschidă...



   Fata continuă mărturisirea...
-  Venise primăvara. La fereastra bucătăriei mele, sub explozia de raze, mugurii începuseră să se deschidă. Era un spectacol unic…Mă gândeam la străinul care spunea că mă iubește. Nu așteptam nimic, nici nu aveam pretenția să-l întâlnesc. Mi-era suficient să-l știu acolo, alergând sau plimbându-se pe role chiar în parcul Romanescu. Nu mă interesa dacă mai iubește și pe altcineva...  Apropo, crezi că o iubire pecetluită printr-o căsnicie poate să supraviețuiască? Eu cred că nu. Din păcate, după ce oamenii obțin ceea ce și-au dorit, li se pare că nu mai au pentru ce să lupte. Li se pare că persoana de lângă ei li se cuvine și, pe nesimțite, se trezesc după câțiva ani că ajung niște străini, că nu mai au nimic în comun și se miră cum de au iubit acea persoană cu atâta pasiune. Nu crezi?  Mă gândesc la iubirea dintre Eminescu și Veronica, fiindcă tot vorbirăm despre ei. Pot să spun că  Veronica Micle însăși se crede, într-una dintre poeziile pe care i le-a dedicat lui Eminescu, inferioară acestuia, ca și cum nu ar avea dreptul la iubirea lui. Cred că e o dovadă de modestie... Știu, vei spune poate că e mai bine să îți pară rău pentru ce ai făcut, nu pentru ce nu ai făcut...
  Iubirea lor, eternizată în literatură, îți dă un gust dulce - amărui.  Iată ce spune ea:

”Vârful nalt al piramidei ochiul meu
abea-l atinge...
Lângă-acest colos de peatră vezi
tu cât de mică sînt
Astfel tu-n a cărui minte universul
se răsfrânge...
Al tău geniu peste veacuri rămânea-va
pe pământ.
Şi doreşti a mea iubire... Prin iubire
pân-la tine
S-ajung şi a mea soartă azi de soarta ta
s-o leg,
Cum să fac ! Când eu micimea
îmi cunosc atât de bine,
Când măreaţa ta fiinţă poate nici n-o
înţeleg.

Geniu tu, planează-n lume ! Lasă-mă
în prada sorţii
Şi numai din depărtare când şi când
să te privesc,
Martora măririi tale să fiu
pân-la pragul morţii
Şi ca pe o minune-n taină să te-ador,
să te slăvesc”.

Pierdut în ochii ei și urmărindu-i fiecare gest, bărbatul simți nevoia de o garanție:
-   Frumoasa mea cu ochi de cer, noi nu vom avea aceeași soartă! Îmi permit să te contrazic. Dacă ai găsit persoana potrivită, nu mai poți experimenta neiubirea. O iubire care moare într-un an sau într-o viață, nu este autentică. Mă uit la tine și pot spune că ești totul. Ești ceea ce am căutat în mii de vieți. Și nu o să te pierd prostește...

Georgeta Istrate

Îndrăgostiți în Parcul Romanescu, partea a II-a




Amintiri care dor

 Bărbatul continuă prezentarea :
- Locul cel mai atractiv din acest parc este lacul, pe luciul căruia se oglindesc sălcii și arbori pe care nu-i întâlnești în alte locuri. Bărcile albastre sunt gata să poarte îndrăgostiții într-o călătorie de neuitat, legați pe veci de acest loc de poveste. Sau cel puțin așa îmi place să cred. Hai să ne așezăm pe o bancă și să ascultăm susurul apei. Vrei ? Apoi, te invit la restaurantul de pe malul lacului ... să-ți creez amintiri de neuitat. Știi, îți dezvălui un secret :   în fiecare zi, mă fac frumos și vin aici așteptându-te. Mi se pare că te văd în tot ce există. Parcă apari în acel foișor de lemn chemându-mă, dar când mă apropii, dispari. Încerc să găsesc în toate femeile pe care le întâlnesc un gest de-al tău, ca să-mi treacă dorul de tine. Iubito, nu vrei să te muți în orașul meu ?
- Sigur că da. Tu ești centrul universului pentru mine, unde ești tu, mă simt acasă...
- Iubito, de ce ai lacrimi în ochi ?
- Mi-am amintit un mesaj dramatic pe care mi l-ai trimis cam pe la începutul relației noastre. Suna cam așa: “Dacă, la un moment dat, nu vei mai primi mesajele mele, să nu crezi că nu te mai iubesc, ci doar, că am plecat, undeva, printre stele ”.
    După ce l-am citit,  lacrimile au început să curgă singure.Simțeam un gol în suflet și sentimentul prăbușirii era tot mai acut. Aveam ceva de lucru, dar nu m-am mai putut concentra. M-am trezit strigând prin casă: de ce-mi faci una ca asta ?! Nu-mi înțeleg sentimentele, n-au nicio logică, nu înțeleg de ce mă afectează atât de mult.Cine ești tu? De ce ai o putere atât de mare asupra mea?
    Apoi, m-am gândit că, dacă aș putea să obțin o audiență în cer, i-aș cere Lui Dumnezeu să-mi spună cât mai am de trăit. Și dacă ar mai fi o lună, șase luni sau șase ani, L-aș ruga să ia jumătate din timpul meu și să  ți-l dea ție. I-aș mai  cere să-mi explice de ce a permis ca, in inima mea, să se nască sentimente atât de puternice încât să-mi facă inima să se cufunde în întunericul suferinței la cea mai mică rănire.
Bărbatul îi mângâie obrazul, ștergându-i lacrimile în același timp. Apoi, adăugă:
-          Cred că în acea atitudine era și ceva egoist. Voiam să știu dacă dispariția mea ar crea în tine vreo reacție. Cu alte cuvinte, voiam să-ți smulg câteva cuvinte de dragoste, compasiune, ce știu eu? Dar să știi că în perioada aceea trăiam periculos, astfel că nu ar fi fost imposibil să plec din această lume...


Lacul codrilor albastru...



Îmbrățișând-o, bărbatul schimbă cursul discuției:
- Să ne plimbăm cu barca!
    O plimbare pe lacul făcut parcă pentru ei ca într-o poezie eminesciană, era tot ce  lipsea în acele momente. Privind-o cu  adorație, cum numi el știa s-o facă, bărbatul începu să recite, la început ușor, apoi din ce în ce mai grav, poezia Lacul, de Mihai Eminescu:


”Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni îl încarcă,
Tresărind în cercuri albe
El cutremură o barcă.

Si eu trec de-a lung de maluri,
Parc-ascult şi parc-aştept
Ea din trestii să răsară
Si să-mi cadă lin pe piept;

Să sărim în luntrea mică,
Îngânaţi de glas de ape,
Si să scap din mână cârma
Si lopeţile să-mi scape;

Să plutim cuprinşi de farmec
Sub lumina blândei lune –
Vântu-n trestii lin foşnească,
Undoioasa apă sune!

Dar nu vine... Singuratic
În zadar suspin şi sufăr
Lângă lacul cel albastru
Încărcat cu flori de nufăr”


Georgeta Istrate

Îndrăgostiți în Parcul Romanescu, partea I



      Îndrăgostiții intră în parc. Niște coloane deschid drumul spre interior, iar dealul  cu foișorul din lemn ce se ridică în față, tronează deasupra aleilor arătând drumul spre Castelul fermecat, aflat  în apropierea unui pod suspendat.  Părăsit, cucerit de pânze de păianjen, uitat în paragină, geamurile sparte , bucăți de tencuială desprinse, castelul pare că așteaptă pe cineva să-l readucă la viață...



A fost odată un primar...

- Astăzi, iubito,  am vrut să te aduc în acest parc.  De primăvara până toamna târziu, vin aici și merg cu rolele, mă plimb pe alei și, desigur, îmi imaginez că sunt cu tine. Voi începe cu povestea acestui loc. Așadar, a fost odată un primar, care voia să lase ceva bun în urma lui.  Îl chema Nicolae Romanescu . El voia să creeze ceva nemaivăzut, iar proiectul acesui parc venea să-i materializeze visurile. A pus la dispoziția unui arhitect peisagist, pe nume Emile Redont, 90 hectare de teren la marginea orașului, teren pe care municipalitatea l-a cumpărat de la prințul Gheorghe Bibescu.  Trebuie să-ți spun că acest proiect, adus la viață de Edouard Redont,  a câștigat medalia de aur la Expoziția Universală de la Paris, în anul 1900. Astfel, la 29 septembrie 1903, parcul a fost inaugurat cu surle și trâmbițe, iar de la acea dată,  a intrat în rândul parcurilor celebre din Europa.  Treaba nu a fost deloc ușoară. Pentru acest proiect, au fost aduse specii rare de arbori și aclimatizate aici, felurite plante ornamentale, au fost ridicate construcții de factură romantică, de pildă castelul medieval, podul suspendat sau poduri de beton care imită scoarța de copac...
La un moment dat, bărbatul se întrerupse, vrăjit de culoarea ochilor iubitei. Nu se putu abține și comentă:
- Iar ți s-a schimbat culoarea ochilor! Cred că soarele acesta oltenesc îi face să fie așa verzi și strălucitori. Spune-mi vrăjitoare mică, cum faci să fii mereu altfel? Ești ca o operă de artă care-și schimbă culorile după vremea de afară...sau după starea sufletească? Spune-mi tu!  
- Ei bine, iubitule, ochii mei au o poveste mult mai complicată, spuse fata încercând să intre în jocul lui.  Să vedem...Ca o vrăjitoare ce sunt, azi noapte, am ieșit afară,  hipnotizată de lumina lunii pline. Nu puteam să prind razele, așa că le-am cântat o melodie.Vrăjite, au venit singure spre mine. Am luat apoi niște praf de stele. În zori, am furat  trandafiriul aurorei și am strâns picăturile de rouă de pe frunzele crude ale copacilor. Soarele întârzia prea mult. Așa că am făcut o incantație și, preț de câteva secunde, a apărut pe cer. Norii alergau mâncând pământul. Cu o îndemânare de prestidigitator, am cules câteva raze, pe care am imprimat culoarea ochilor mei. Am amestecat toate aceste ingrediente și iată ce-a ieșit!
- Doamne, ce creativă ești, iubita mea fără pereche!

Amestec de istorie și iubire

 După câteva clipe de tăcere, fata se opri în fața inscripției care dădea amănunte despre parc.
-  Văd că aici sunt scrise câteva fraze. Să vedem dacă se potrivesc cu ce ai spus până acum...( Citi cu voce tare): ”Parcul Nicolae Romanescu” – Construit în stil romantic, după planurile arhitectului peisagist francez Edouard Redont, pe terenul cumpărat de la prințul Gheorghe Bibescu și inaugurat la 29 septembrie 1903. Proiectul parcului a fost distins, în anul 1900, cu ”Medalia de aur” , la Expoziția Internațională de la Paris. A fost realizat cu fonduri publice, cât și din organizarea de manifestări cultural-artistice, donații și subscripție publică, la inițiativa primarului Craiovei, Nicolae P. Romanescu (1847-1931). Parcul se întinde pe o suprafață de 90  ha și dispune de o mare varietate de specii de arbori, arbuști și plante ornamentale. Adevărata podoabă a Craiovei, Parcul ”Nicolae Romanescu” a fost clasificat între cele mai reprezentative parcuri naturale ale Europei, alături de Versailles (Franța), Pincio (Italia) și cel englezesc din München (Germania).
Primăria Municipiului Craiova. Fundația ”Scrisul Românesc” –Craiova 24 octombrie 2003”
Făcu o pauză și spuse:
 - Foarte interesant istoric, dragule. Acest primar Romanescu nu seamănă deloc cu edilii noștri de azi. Pare un om căruia îi pasă de neamul lui, așa este? 


 - După fapte, așa pare... Spune-mi, draga mea, ce crezi despre iubire?
 - A, iar vrei să schimbi subiectul... Ce cred?! Săă vedem... Cred că iubirea este un panaceu universal. Ea  vindecă la propriu. Când ai găsit persoana potrivită, plictiseala și obișnuința devin istorie, căci oricât de mult timp ai petrece  cu ea, tot ți se pare puțin. Perechea ta îți înțelege sentimentele, râde și plânge împreună cu tine și chiar de ai spune lucruri banale, i se pare că aude ceva magic. Îți spune că arăți minunat și chiar așa te vede, căci ochii ei văd armonia de dincolo de aparențe, se îndrăgostește de gesturile, de vocea, de privirea ta, tot ce faci i se pare un dar și este recunoscător pentru ceea ce primește, pentru că te-a cunoscut și pentru că tocmai tu îl iubești. Ce noroc! Când ești răsfățat de persoana pe care o iubești, când te simți iubit, toate moleculele corpului tău sunt fericite, se transformă.  Aceasta este vindecarea miraculoasă! Acesta este miracolul iubirii! Unirea dintre două persoane de acest fel este nu numai trupească, ci și spirituală. Este ca o magie, este iubire adevărată. Definiția aceasta am dedus-o din ceea ce trăiesc alături de tine.
- Așa este. Nici eu nu am știut ce este iubirea până să te întâlnesc pe tine.
 Bărbatul își luă iubita de mână și împreună străbăteau aleile parcului care dezvăluiau rând pe rând Podul Suspendat, lacul misterios, copaci de vârste, specii și mărimi diferite - toate desprinse parcă din poeziile romantice eminesciene sau din basmele românești.

Georgeta Istrate

duminică, 1 decembrie 2013

1 Decembrie 2013 - Mai cred că...




Sursa foto
 Fie ca generațiile de azi și de mâine să conștientizeze sacrificiile pe care le-au făcut înaintașii noștri  pentru ca această țară să existe. În istoria României, au fost  oameni  care au iubit acest pământ și au plătit această iubire cu viața. La 1 Decembrie 1918, visul cel mai frumos al românilor a devenit realitate. La mulți ani, România!


Mai cred că...


-     România este cel mai frumos nume pe care-l putea avea acest pământ...
-     sunt români care fac cinste României...
-     sunt români care mai știu să plângă de duioșie când aud Imnul României...
-          sunt români care se emoționează în fața unei flori, a unui fulg de nea, a unei picături de rouă, a unei stele...
-          sunt români înfiorați la auzul Baladei lui Ciprian Porumbescu, a unei doine sau a unui poem...
-          românii, în țara lor,  vor avea locuri de muncă ...
-          românii pot munci oricât de greu cântând, ca și cum ar face dragoste...
-          sunt români care pot înflori pământul numai cu ceea ce au în minte și în suflet...
-          într-o zi, țara asta va fi condusă de români care o vor iubi mai presus de interesele proprii...
-        sunt români care nu fac toate lucrurile din interes, ci mai lasă loc și pentru lucrurile făcute din dragoste...
     -      există români care nu se instruiesc  cu scopul de a-i strivi pe ceilalți din locul în care s-au cocoțat, ci se instruiesc  doar pentru a-și pune cunoștințele și creativitatea în slujba semenilor, pentru gloria acestui neam... 
-          sunt români  care nu-și ascund, de rușine, identitatea...
-          indiferent de vremuri și locuri, sunt și vor fi mereu români exemplu de urmat...
-          există români care știu valoarea unei îmbrățișări...
-       sunt români în stare să iubească curat, care știu să facă diferența între dragoste și    perversiunea care dezumanizează, reducând omul la nivelul cel mai de jos al creației...
-          românii au idealuri...
-          și mai cred că toți virușii interni și externi care ne-au înjosit, vor fi șterși cu un program care se află în inimile și conștiințele românilor...
-          LA MULȚI ANI, ROMÂNIE!


Georgeta Istrate