vineri, 31 mai 2013

Conflicte V



De la criză la război


     În acest caz statul cel mai puternic nu se teme de escaladare şi nici de război. Instabilitatea internă a unuia sau mai multor state poate conduce spre război. Conducătorii statelor instabile pot devia atenţia populaţiei spre un pericol exterior de unde ar veni tot răul[1]. Numai că vulnerabilitatea acestor state poate  fi   motivul pentru care alte state pot să profite, în sensul că nu se vor teme de escaladarea conflictului. Aşadar, două state instabile, în situaţie de criză,  sunt chemate să recurgă la război. Când un stat se consideră ameninţat de ceea ce consideră esenţial  pentru existenţa sa. Cu cât un stat consideră fundamentale valorile puse în discuţie de criză[2] cu atât acest stat este tentat să-şi asume riscuri susceptibile a conduce la război. Poziţia geografică are un rol esnţial în acest caz, căci cu cât actorii crizei sunt fizic mai apropiaţi unii de alţii, cu atât armatele lor aflate la mici distanţe sunt gata să se înfrunte, cu atât criza este mai instabilă şi deznodământul ei mai periculos[3]. Dacă oamenii de stat cunosc factorii agravanţi, pot evita riscurile degenerării unei crize, aşa încât o escaladare necontrolată să nu conducă la un conflict armat. „ Stăpânirea acestui diferend constă în împiedicarea escaladării, acţionând în aşa fel încât să se păstreze controlul situaţiei şi, în final, să se treacă de la criză la destindere fără a fi recurs la război[4]”. Destinderea este a treia fază în structura unei crize şi reprezintă descreşterea raporturilor conflictuale între cele două părţi, care ajung la negocieri. În general, actorii implicaţi în criză fac eforturi pentru a se ajunge la un aranjament, în urma căruia să se stabilească un echilibru. Riscurile unor confruntări armate se reduc considerabil, interesele fundamentale ale statului  nu mai sunt critc ameninţate, timpul nu mai presează aşa rău, iar războiul redevine potenţial. Faza de destindere poate fi pe o durată mai scurtă sau mai lungă de timp. „ Cauzele favorabile destinderii sunt aproape inverse faţă de cele ce exacerbează criza în timpul escaladării sale: diferendul este recent şi puţine sunt statele ce sunt implicate; aceste state cu forţe comparabile şi ale căror regimuri sunt mai curând de esenţă democratică au obiceiul de a înclina spre utilizarea de mijloace nonviolente în stăpânirea crizelor[5]”. Impactul este ultima componentă a unei crize şi reprezintă urma lăsată de aceasta.
     Deşi modificate, raporturile dintre actorii ce s-au confruntat se reiau, constatându-se întoarcerea la o situaţie de necriză. Chiar dacă diferendele s-au rezolvat, criza a transformat raporturile dintre state. Dacă aceste probleme au fost rezolvate într-un mod armonios, stabilitatea va dura vreme îndelungată, iar cele două părţi vor fi relativ mulţumite. Dar dacă acea criză se încheie cu succesul unei părţi şi eşecul alteia, vorbim despre un compromis ambiguu sau de un impas. La un moment dat, este posibil să reapară o situaţie tensionată sau instabilitate. În general, crizele cu un efect destabilizator sunt cele care au avut mai mulţi protagonişti, de cele mai multe ori diferiţi, în timpul căreia  s-au încrucişat mai multe revendicări şi dispute, s-a ajuns la violenţă şi acţiuni de forţă. În concluzie, noţiunea de criză pune accentul pe două idei: pericolul şi oportunitatea. În restabilirea păcii, pericolul este de evitat, iar oportunitatea este de folosit. Negocierea, integrarea economică și politică,  crearea de organizații internaționale, dar şi de război pot fi folosite în gestionarea unei crize. Sistemele de apărare colectivă sunt necesare pentru un control mai bun al situaţiilor de criză. Criza nu este niciodată neutră. Din punctul de vedere al omului de stat raţional, ea este mai degrabă primejdioasă decât oportună. Poate fi dificil de stăpânit, iar consecinţele nu pot fi evaluate de la început. După experienţa unei crize, actorii şi opinia publică realizează consecinţele acesteia. Negativ, se conştientizează inutilitatea războiaelor, nu numai din evenimentul care tocmai s-a încheiat, dar şi din trecut. Pierderile materiale, umane, traumele fizice şi psihice, uriaşele emoţii provocate de incertitudini nu pot da satisfacţie nimănui. Pozitiv, după o astfel de „furtună”, oamenii politici devin mai responsabili;  se conturează posibilitatea creşterii încrederii între adversari; se pot stabili relaţii mai mult sau mai puţin benefice între adversari şi, în sfârşit, se reiau discuţiile cu privire la situaţiile sau relaţiile existente. 

Conflictele non-clasice sau asimetrice
       
    Conflictul/războiul asimetric a existat de milenii, numai în aparență el se prezintă ca fiind ceva nou, ca o descoperire a zilelor noastre. Definindu-l în termeni cât se poate de simpli, conflictul asimetric este, în esență, un mijloc prin care o parte (o armată) inferioară caută să obțină avantaje față de un adversar mai puternic sau acela prin care o armată superioară caută să obțină rapid victoria fără pierderi sau cu pierderi cât mai mici. Cu alte cuvinte,  războiul asimetric înseamnă conflictul prin care se caută evitarea impactului cu forța adversarului, contracararea sau compensarea superiorității de orice natură a acestuia și se axează pe avantajele sau slăbiciunile uneia dintre părțile aflate în conflict.
Sfârsitul Razboiului Rece si, în general, al confruntării directe, de aproximativ o jumătate de veac, între cele două sisteme sociale antagonice, reține atenția asupra unei „noi” dar totuși „vechi” amenințări: conflictul sau războiul asimetric. Din ce în ce mai mult, conflictele prezentului și mai ales cele ale viitorului vor fi asimetrice. Deși natura creează simetrii, există, chiar și în mediul înconjurator numeroase spații asimetrice, caracterizate de evoluții nelineare, surprinzătoare, aleatorii.
Una din cele mai cuprinzătoare definitii ale asimetriei a formulat-o generalul de brigada dr. Vasile Paul, într-un studiu publicat în ziarul „Observatorul militar“, astfel: „Asimetria în domeniul problemelor militare și al securității naționale reprezintă acțiunea, organizarea și gândirea (concepția) diferită de cea a adversarului, în scopul maximizării propriilor avantaje, al exploatării slabiciunilor adversarilor, al obținerii inițiativei sau câstigării libertății de acțiune. Ea poate fi: politico-strategică, militaro- strategică, operațională sau o combinație a acestora.“
    Conflictele, prin excelență, sunt asimetrice. Din punct de vedere științific, se poate pune chiar un semn de egalitate (sau, în orice caz, de condiționare reciprocă) între conflict și asimetrie. Simetrie, înseamnă, în general, încremenire, forme perfecte, sau măcar un rezultat al încercării de a le realiza, pe când asimetrie înseamnă dezechilibru, dezorganizare în vederea unei noi organizări, acțiune, mișcare.
      Din acest motiv, studiul asimetriilor – inclusiv al conflictelor asimetrice – devine fascinant. Se pot găsi numeroase răspunsuri unor probleme cu soluții multiple, în timp ce alte probleme care se cer grabnic rezolvate se vor înmulți, se pot sesiza sensuri noi ale unei atât de vechi și de controversate dialectici strategice. Iar acest lucru este foarte important pentru definirea corectă atât a conflictului care, nolens, volens, împinge lumea înainte, cât și a războiului care se consideră ca o trage totdeauna înapoi. Dacă este vorba de conflict, se impune să avem imaginea, în primul rând, a unei stări nonviolente de neînțelegere, dezacord sau ciocniri de interese antagonice între părți adverse, care pot degenera, în anumite condiții, în diferende și acțiuni violente și chiar în război. Dacă acceptăm în fapt că apariția și dezvoltarea conflictelor este determinată de trecerea (voluntară sau nu) peste anumite limite, în general cunoscute, și de incapacitatea celor în cauză de a face față unor presiuni de stare, intrarea în noua eră a cunoașterii echivalează cu un spor semnificativ al potențialului de anticipare și răspuns la situațiile-limită și al capacității de control asupra disfuncțiilor.   În mod logic, deci, aceste se ar trebui să conducă la diminuarea sau chiar eliminarea tensiunilor, a disfuncțiilor și dezechilibrelor critice și îndeosebi a celor explozive. Toate acestea ar urma să se producă înainte de agravarea situațiilor ce pot deveni conflictuale, mai ales în fazele primare, de deosebiri, de opoziție, de contradicții rezolvabile încă la masa tratativelor. Conflictul ca stare, ca moment de dezechilibru, ca limită, în evoluția și manifestarea diverselor tipuri de relații (când există pericolul ruperii echilibrului), ramâne inevitabil un proces obiectiv, dar modalitățile de soluționare nu trebuie să devină violente sau preponderent violente, ci dimpotrivă. Asimetria există și în lupta evolutivă, la nivelul speciilor, al vieții, în general. Ea nu este o invenție a omului. Există în natură de milioane de ani. Așa cum există lupta. Așa cum există agresivitatea, unul din cele mai controversate concepte în teoriile evoluționismului
      Războiul, fie el și asimetric, ca formă extremă de soluționare a conflictului, ar trebui să fie depășit, încetând să reprezinte o necesitate sau o prioritate. Cu siguranță însă, războiul nu va dispărea ca posibilitate și nici ca fenomen social. Vor exista și se vor manifesta încă forme ale războiului clasic (militar) în variante modernizate, înalt tehnologizate, în contrast cu altele inedite, improvizate, ciudate chiar, neîncadrate în tiparele tradiționale. Cum va arăta cu exactitate războiul viitorului este aproape imposibil de anticipat și, mai ales, de încadrat într-o imagine model, virtuală, unică și atotcuprinzătoare. În «războiul asimetric», fiecare dintre adversari apelează la mijloace diferite, la nivelul său, fără să caute să rivalizeze cu celălalt și, la urma urmei, evitând confruntarea față în față
„Întreaga artă a razboiului se bazează pe înșelătorie. De aceea, dacă ești capabil, simulează incapacitatea; dacă ești activ, simulează pasivitatea. Dacă ești aproape, fă să se creadă ca esti departe și dacă ești departe, fă să se creadă că ești aproape. Momește inamicul pentru a-l prinde în capcană; simulează neorânduiala și lovește-l; evită-l acolo unde este puternic. Fă să i se pară ca ești în situație de inferioritate și încurajează-l la înfumurare. Nu-l slăbi nici o clipă, hărțuiește-l. Atacă-l când și acolo unde nu este pregătit; acționează când el nu se așteaptă la așa ceva[6]”. Această artă a războiului, prefigurată cu doua milenii și jumătate în urmă,  de Sun Tzî, este deosebit de actuală și în prezent.  Cu alte cuvinte, cea mai înțeleaptă strategie este să cunoști adversarul,  să-i eviți punctele tari și să-i exploatezi slăbiciunile. Altfel spus, trebuie să găsești cele mai potrivite modalități de contracarare a superiorității, indiferent de natura acesteia, recurgând la stratageme care uneori par a fi perimate.

Eliminarea conflictelor
    
   Pentru a elimina conflictele din viaţa internaţională este obligatorie  o foarte bună cunoaştere a lor. În societatea modernă, conflictul este privit de unii teoreticieni ca  raţional, constructiv şi chiar benefic pentru autoreglarea socială, în timp ce alţi  teroreticieni privesc conflictul  ca pe ceva negativ, cu urmări nedorite pentru evoluţia societăţii. Deşi preocupările pentru pace au existat întotdeauna în proiectele oamenilor de ştiinţă, abia în anii 50 ai secolului al XX-lea cercetarea în domeniul păcii şi al conflictelor a apărut ca o disciplină ştiinţifică autonomă. Aceasta avea scopul de a a analiza diversele aspecte ale conflictelor şi ale războiului precum şi  condiţiile necesare păcii[7]. De-abia după primul război mondial, când lumea a devenit conştientă de crimele  şi distrugerile în masă , pe lângă Societatea Naţiunilor şi Curtea Internaţională de Justiţie , au apărut instituţii pentru relaţiile  internaţionale în SUA şi Marea Britanie, care aveau ca scop cercetarea  conflictelor şi războaielor internaţionale, a revoluţiilor şi războaielor civile, precum şi a condiţiilor de instaurare  a unei păci mondiale de durată. În anii '20 însă, puţini au mai fost aceia care  doreau să încorporeze războiul  şi pacea în cadrul relaţiilor  internaţionale. Noua disciplină  a devenit rapid un factor  de legitimare care servea politicilor externe naţionale şi intereselor militare şi de putere a diferitelor state. Acumulările de tensiuni  în relaţiile internaţionale, crizele care n-au putut fi rezolvate în cadrul instituţiilor de securitate, fondate pe noul concept de pace şi război, au condus la apariţia celei de-a doua  conflagraţii mondiale  care a afectat sistemul de state , precum şi la  crimele puse la punct de politica  stalinistă şi fascistă. Dar cea mai teribilă a fost  perspectiva unui război atomic ce ar fi putut să ucidă popoare  întregi. Acest lucru  a făcut ca cercetarea din domeniul păcii să se impună  la sfârşitul anilor 50 ca o reacţie la ideologia impusă de Războiul  Rece[8]. Scopul cercetărilor din domeniul păcii, nu a constat numai în monitorizarea, delimitarea şi restrângerea fenomenului războiului, ci în eliminarea acestuia ca tip de relaţie socială şi interstatală. Se urmărea astfel ca cercetarea în domeniul păcii să reia ideile considerate anterior utopice cu privire la instaurarea păcii
mondiale. Acest curent care se concentra mai degrabă pe monitorizarea războaielor şi pe ţinerea sub control a conflictelor a funcţionat mai întâi în paralel cu cercetarea în domeniul păcii , în cadrul studiului războaielor şi mai ales pe teritoriul SUA[9]. Ideea de Europă unită a devenit o temă majoră  şi fundamentală care a însufleţit  eforturile ce au dus la materializarea şi devenirea construcţiei  europene, cunoscută astăzi ca Uniunea Europeană. Iniţial, ea a fost  abordată din perspectiva găsirii unei soluţii  pentru evitarea conflictelor dintre statele bătrânului continent şi implicit pentru o viaţă mai bună şi mai sigură a populaţiei. Aceste deziderate s-au păstrat pe parcursul vremii până în ziua de azi şi sunt principalele forţe motrice ale integrării europene[10].
           Secolul XX a însemnat pentru comunitatea internaţională o evoluţie din punct de vedere a viziunii asupra conflictelor internaţionale, precum şi o schimbare majoră a modului de reacţie faţă de acestea. Construcţia şi menţinerea păcii a devenit o preocupare principală a liderilor actuali şi a organismelor de influenţă pe plan internaţional. În acest context, medierea, ca metodă alternativă de soluţionare a litigiilor internaţionale, reprezintă un fenomen din ce în ce mai răspândit, fiind folosită cu un real succes în sfera relaţiilor internaţionale. Umanitatea a trăit şi va mai trăi experienţe din care poate să extragă lecţii pentru evoluţie. Îmi place să cred că liderii statelor vor fi destul de inteligenţi să ia măsurile cele mai puţin dureroase pentru oameni şi planeta pământ. Trecutele experienţe traumatizante ar trebui să fie un izvor de informaţii, care să ne ajute să luăm deciziile corecte pentru binele tuturor. Pentru aceasta, cei ce conduc destinele omenirii ar trebui să cunoască foarte bine istoria, căci superficialitatea nu are voie să ne fie călăuză.








BIBLIOGRAFIE ( pentru cele 5 parti)

A.  Autori români şi străini:

* Antonescu Olimpiodor, Jandarmii în operaţiuni de menţinere a păcii, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti 2007.

* Stoica Marcela Monica, Uniunea Europeană, o abordare instituţională, ediţia a II-a, Editura Pro-Universitaria, Bucureşti 2010.

* Crizele internaţionale, suport de curs Lector univ.Băncilă Andi Mihail, Bucureşti 2012.

* Preda Gavriil, curs universitar, Bucureşti 2012.

* Curs, Crize şi relaţii internaţionale, Bucureşti, 2011.

*C.F.Hermann, Crisis in Foreign Policy, Indianapolis, Bobs Merril Co, 1969

*Dr. Paul Vasile, Conflictele secolului XXI, Editura Militară, București, 1999.
* Sun Tzî, Arta războiului, Editura Militară, București, 1976.
*Iosif Armaș, Cornel Purcarea, Paul Danut Duta, Actiunea militară la granița dintre milenii, Editura Militară, București, 2001.


B. Infografie


http://www.scrigroup.com/istorie-politica/istorie/Conflictele-si-crizele-din-sis32554.php
http://www.actrus.ro/reviste/1_2001/g_2.html



[1] Aceasta este o tendinţă obişnuită  pentru un guvern autocratic, aflat în situaţia de a recurge la violenţă, pentru a nu-şi asuma un risc de natură militară
[2] De exemplu, integritatea teritorială, securitatea naţională, existenţa ţării, etc.
[3] Dacă un stat provoacă o criză uzând de violenţă, este de presupus că victima acestei agresiuni va fi tentată de a replica în acelaşi mod, chiar dovedindu-se mai violentă. Fiecare etapă este mai gravă şi mai grea în consecinţe decât precedenta
[4] Crize şi relaţii internaţionale, p.31
[5] Ibidem, p. 32
[6]  Sun Tzî, Arta războiului, Editura Militară, București, 1976, p.24,33.
[7] Antonescu Olimpiodor, Jandarmii în operaţiuni de menţinere a păcii, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti 2007, p.16
[8] Ibidem, p.16.
[9] Ibidem, p.17.
[10] Stoica Marcela Monica, Uniunea Europeană, o abordare instituţională, ediţia a II-a, Editura Pro-Universitaria, Bucureşti 2010, p.13

Conflicte IV



Conflicte clasice - criza
    
     Criza este un moment de ruptură în interiorul unui sistem organizat, ce implică obligaţia factorilor decizionali  de a-şi defini o poziţie fie în favoarea conservării, fie pentru transformarea sistemului dat, în perspectiva întoarcerii sale la un echilibru.
   Sunt calificate drept crize, momentele de tensiune dintre state[1]. În esenţa lui, cuvântul criză implică noţiunea de decizie, căci fără necesitatea luării unei decizii şi, prin urmare, fără o judecată prealabilă, criza nu există. Charles Hermann[2] spunea că o criză este o situaţie care ameninţă obiective net prioritare ale unităţii de decizie; reduce timpul de răspuns în timp util înainte ca decizia să poată fi transformată în acţiune; surprinde pe membrii unităţii de decizie prin apariţia sa[3]. De asemenea,  generalul Beaufre consideră criza: „o stare de tensiune în cursul căreia există riscul maxim al escaladării spre un conflict armat, în care adversarul să fie împiedicat să dobândească un anumit avantaj politic sau militar”, iar Generalul Poirier susține faptul că o criză reprezintă: „o deteriorare bruscă sau graduală a factorilor de echilibru ce asigură în mod obișnuit raporturile de coexistență între state”. Toate aceste definiţii comportă diverse puncte de vedere comune, cum ar fi: ruptura cu un statu quo şi amânarea stării de echilibru; perceperea crizei de către actori ca un ansamblu de ameninţări, pericole, riscuri; posibilitatea confruntării militare; aspectul relativ şi niciodată absolut al crizei; existenţa unor decizii importante de luat , în timp ce nimeni nu are acces la ansamblul informaţiilor, de altfel indispensabile în luarea oricărei decizii corecte , şi operarea într-o atmosferă marcată de îngrijorare, timpul fiind întotdeauna limitat , iar tensiunea mai mult sau mai puţin ridicată[4].
   Ce-i drept, istoria oferă puţine exemple de oameni, societăţi sau state, care trăind o anumită vreme alături unii de alţii, să reziste fără a manifesta divergenţe de vederi sau interese. Adâncite, aceste divergenţe au riscat să se transforme în război. Cu toate acestea, tot istoria ne-a arătat că o criză nu înseamnă obligatoriu un război. Odată declanşată, o  criză naşte o ruptură de statu-quo şi amână crearea stării de echilibru; cei implicaţi o percep ca pe un ansamblu de ameninţări, pericole şi riscuri; se creează posibilitatea unei confruntări militare; determină o stare relativă, niciodată absolută; impune adoptarea unor decizii importante fără a avea acces la întreg ansamblul informaţional. În gestionarea unei crize au fost identificate mai multe faze:  precriza, escaladarea[5], criza, destinderea, impactul. Precriza este faza în care se văd simptomele, iar acest lucru alarmează, deoarece criza poate să apară oricând. Raporturile internaţionale se înăspresc, deciziile neplăcute trebuie luate mai des. În plus, apar incidente în diverse locuri, ca un preludiu a ceea ce va urma. Sistemele de apărare se agită, se fac diferite manevre, iar între state se înregistrează divergenţe de ordin ideologic, religios, teritorial, etc.
Primele măsuri pentru evitarea „bolii” pot consta în boicot[6] şi embargo[7]. Cu toate acestea, nu putem vorbi de o criză în adevăratul sens al cuvântului, căci raporturile dintre actori nu sunt marcate de urgenţă. Se poate vorbi însă  de un timp pentru reflecţie şi consultări. De asemenea, se informează, se documentează şi fac ipoteze. În acest răstimp, nimeni nu doreşte  războiul. Statele şi persoanele care le reprezintă, care nu au intenţii agresive sau ostile speră la o rezolvare pe cale diplomatică, iar intenţiile lor sunt de regulă paşnice.   În concluzie, precriza înseamnă o interacţiune la nivel scăzut a doi sau mai mulţi actori. Tensiunea este anormală, dar totuşi limitată. Însă nu se întâmplă în toate cazurile la fel. Dacă precriza scapă de sub control, în sensul că nu este reglată, poate degenera neaşteptat, din cauza unui incident care aprinde spiritele. Dacă se întâmplă aşa, vorbim de ruptură, iar aceasta poate spulbera chiar şi cele mai bune intenţii. O ruptură poate avea mai multe aspecte, şi anume: o acţiune ostilă, spre exemplu preluarea unui teritoriu drept gaj de către un stat în detrimentul altui stat; un eveniment destabilizator, de exemplu asasinarea unui şef de stat; o modificare a mediului internaţional, ca urmare a unei declaraţii unilaterale de anexare.
      Escaladarea are loc atunci când echilibrul sistemului internaţional sau al unui subsistem regional până atunci păstrat pare grav compromis. Toate evenimentele se succed în direcţia agravării situaţiei. Tot mai multe segmente ale societăţii interne sau internaţionale se implică: declaraţii ale oamenilor de stat aşteptate de opinia publică, implicarea mass-media, manifestări naţionaliste, demonstraţii militare sau chiar conceperea unui ultimatum faţă de un act considerat inadmisibil. Aceste reacţii sau comportamente observabile la un actor X, induc adversarului său Y, atitudini asemănătoare, poate chiar mai violente, după caz. Acesta este un punct periculos în drumul spre restabilirea păcii: „ Factorii pasionali, psihologici sau iraţionali riscă să influenţeze deciziile conducătorilor. Spaima, nervozitatea, enervarea înlocuiesc reflecţia în condiţii calme. Îşi face apariţia surescitarea. Opinia publică, manipulată sau reacţionând în mod spontan la evenimente, joacă un rol singular, şi anume, se manifestă,pe rând, favorabilă sau ostilă domolirii[8]”.   Este un moment riscant, căci războiul poate izbucni în orice moment. Motivele care ar putea duce la un eventual război trebuie căutate în interiorul sistemului internaţional în cauză, la statele –actori, dar şi în natura crizei declanşate. După aceste  date, se poate constata, după caz, că un  sistem internaţional  în care există diferende  profunde între state, ori de-a lungul istoriei conflictele mai vechi nu s-au stins,  ar putea favoriza  un război. În cele mai multe cazuri, aceste resentimente, în aparenţă reprimate sau aflate în stare latentă, sunt prezente în memoria colectivă. Avem deci o forţă uriaşă[9] ale cărei reacţii sunt foarte greu de estimat. Prin urmare, motivele unei crize bruşte se asociază cu un conflict trecut[10], făcând rezolvarea şi mai grea.


[1]  De exemplu, perioada de intensă activitate diplomatică din vara anului 1914, aşa numita criză de la Sarajevo sau criza rachetelor din Cuba, 1962
[2] C.F.Hermann, Crisis in Foreign Policy, Indianapolis, Bobs Merril Co, 1969.
[3]  Crize şi relaţii internaţionale, p.14
[4] Ibidem, p. 15
[5]  conflictul poate duce  la război
[6] Interdicţie declarată împotriva unui individ, al unui grup social , a unui stat, etc., prin care se stabileşte refuzul de a cumpăra, a vinde sau a întreţine orice fel de relaţii cu cei supuşi acestui procedeu. Mijloc de constrângere constând în întreruperea organizată a relaţiilor economice, politice, etc, cu o ţară, cu o întreprindere etc., în semn de protest.
[7] Interzicere de către un stat a exportului sau importului de mărfuri într-o sau dintr-o țară, ca sancțiune pentru încălcarea unor reguli sau principii de drept internațional sau ca mijloc de presiune politică./Reținere de către un stat a navelor comerciale sau de mărfuri altui stat aflate pe teritoriul sau (în condițiile în care a survenit un conflict între statele respective)
[8] Crize şi relaţii internationale,  p.29
[9] Blocada Berlinului , în anul, 1948, a arătat lumii cât de agresive erau intenţiile URSS
[10] Dacă în evenimentele din trecut s-a folosit violenţa, precedentul creat este şi mai grav. O eventuală confruntare favorizează utilizarea armelor, metodă considerată ca o ieşire normală  din criză. Dacă mai sunt şi amintiri trecuteîn care s-a folosit violenţa, criza poate degenera ăn război, de asemenea.

Conflicte III




Tipologia conflictelor militare actuale si a celor viitoare:

    Cele mai multe dintre conflictele militare actuale nu diferă, ca tipologie, de cele care însoțesc lumea de la apariția ei. Omenirea se bate în continuare pentru putere, frontiere, resurse, piețe și influență. Fiecare dorește să aibă cât mai mult și, de cele mai multe ori, în detrimentul sau pe seama celuilalt. Așadar, cele mai multe dintre conflictele actuale se înscriu în urmatoarea tipologie:
- conflicte militare frontaliere sau teritoriale;
- conflicte militare pe suport religios;
- conflicte militare inter-etnice;
- conflicte militare pe suport economic;
-razboaie de gherilă;
- terorism și acțiuni militare împotriva terorismului.
    Toate aceste tipuri de conflicte militare au un suport tehnologic diversificat, de la primitivismul atacurilor cu arme albe la folosirea mașinilor-capcană și a încărcăturilor explozive plastice, de la amenințarea NRBC și chiar la folosirea unor componente ale acesteia la întrebuințarea sistemelor de arme de mare precizie și a rețelelor de comandă, control, comunicații, computere, intelligence, informații, supraveghere și recunoaștere și a altor elemente virtuale adiacente acestor sisteme.

Conflicte militare, conflicte non-militare
      
    Conflictele militare nu dispar. Mai exact, nu dispare caracterul armat al conflictelor. În aceste conflicte pot fi sau nu pot fi angajate forțe militare, paramilitare sau militarizate. Perioada de început de secol XXI, se caracterizează, între altele, pe de o parte, prin profesionalizarea armatelor, perfecționarea sistemelor de arme, apariția și dezvoltarea rețelelor reale și virtuale și, pe de altă parte, prin diversificarea conflictelor, prin estomparea diferenței între conflictele militare și non-militare, prin intensificarea acțiunilor teroriste și a celor din ciberspațiu. Războiul își extinde aria de manifestare și, în aceste condiții, este foarte greu de făcut o distincție clară între pace și război, între o situație conflictuală și una nonconflictuală, între conflicte militare și non-militare.
   Este adevărat, conflictele militare sunt cele care se caracterizează prin angajarea armatelor, dar, azi, în lume, există, în afara unităților militare și sistemelor militare, atâta armament și atâtea mijloace de distrugere – inclusiv de distrugere în masă – care pot fi folosite, practic, de oricine dorește. Lumea este plină de bande de rebeli, de structuri înarmate – altele decât armatele –, care mențin aproape o stare continuă și în mozaic de conflicte armate. De aceea, atât conflictele militare, cât și cele non-militare se modelează, practic, din punct de vedere al gestionării și dezamorsării, după aceeași filosofie și după aceeași metodologie.
      Ambele tipuri de conflicte se declanșează datorită conflictualității intereselor și urmează unor decizii politice mai mult sau mai puțin responsabile. Dacă, în ceea ce privește conflictele militare, avem de a face, în principiu, cu simetrii sau  nonsimetrii, întrucât este vorba de armate sau structuri militare care se confruntă, în conflictele non-militare predomină asimetriile. Simetria presupune o anumită proporționalitate, de unde și posibilitatea calculării și folosirii raportului de forțe și folosirea unor tipuri de strategii convenționale, în general, tipice. Non-simetria înseamnă disproporționalitate și chiar incompatibilitate. Acesteia îi corespunde războiul disproporționat (de exemplu, războiul dintre coaliția de forțe condusă de Statele Unite și armata irakiană a lui Saddam Hussein din 1991 și cel din 2003) și presupune strategii și stratageme diferite. Fiecare dintre părțile aflate în conflict acționează după cum s-a instruit și cu mijloacele pe care le are la dispoziție.Între beligeranți există un front, iar filosofiile lor sunt limitate la forțe, mijloace, strategii. Asimetria înseamnă un fel de adaptare la situația concretă pornind de la condițiile inițiale și conjugându-le cu cele prezente și exploatând, în mod direct sau indirect, vulnerabilitățile celuilalt. Aceasta înseamnă căutarea acestor vulnerabilități, stimularea sau chiar producerea lor, realizarea unor diversiuni de toate felurile și menținerea unui spațiu confuz, imposibil de cuantificat și gestionat, care să permită fiecareia dintre părți, după condițiile pe care și le creează, lovirea punctelor sensibile, a punctelor tari sau a altor elemente ale celuilalt, cu mijloacele pe care le are la dispoziție sau pe care și le poate procura în timp util. În aceste condiții, frontul este pretutindeni, filosofia face-to-face dispare, în timp ce stratagemele se înmulțesc și se diversifică. Acest tip de conflict, în care se folosesc strategiile asimetrice, nu poate fi nici localizat, nici identificat cu precizie. El nu are o etapă preconflictuală și  una post-conflict, întrucât face parte dintr-un război continuu, care îmbracă, practic, toate formele, de la cele clasice la cele ale confruntării în spațiul geofizic și în cel cibernetic. În această idee, noțiunea de arme și, respectiv, de conflict armat se extinde, întrucât, între timp, au apărut numeroase alte arme – letale sau non-letale –, de la substanțele halucinogene la armele laser, de la armele geofizice (prin care se modifică clima sau se produc variații catastrofale în spațiul fizic) la armele bazate pe informație sau pe amplificare de milioane de ori a undelor.

Structura intersectiei celor două tipuri de conflicte se definește pe o mulțime din care cele mai importante elemente sunt:

- cunoașterea profundă a realității;
- predominanta informației în timp real;
- bazele de date;
- dominanta strategică;
-rețeaua;
- adaptabilitatea și flexibilitatea structurilor și acțiunilor;
-acțiunea (reacția) rapidă (adecvată);
-finalitatea.
     În aceste condiții trec în prim-plan operațiile bazate pe efecte, de unde rezultă că nu natura conflictelor este importantă, nici mijloacele care se folosesc, ci efectele. Se revine astfel la o metodologie cunoscută de multă vreme și aplicată cu succes, dar secvențial (de exemplu, în calculul marșului), potrivit căreia calculul începe de la punctul final. Forțele, mijloacele, strategiile și modul de angajare depind de efectele pe care dorim să le obținem în final sau în diferite etape. Teoretic, a fost posibilă dintotdeauna o astfel de metodologie; practic, doar conceptul RBR permite valorificarea ei cu adevarat  (desigur, încă în anumite condiții).

Conflicte II




Cauzele conflictelor


1) Comunicarea defectuoasă – oferirea de informaţii insuficiente sau incomplete, folosirea de mijloace sau canale de comunicare inadecvate, folosirea unui limbaj neadecvat interlocutorului (fie el ca formă ori conţinut), sunt exemple de potenţiale cauze de conflict. Dacă cei antrenaţi într-un asemenea conflict doresc să coopereze pentru găsirea unei soluţii, ei pot începe prin a schimba în mod deschis şi corect, informaţii relevante.

2) Sistemele de valori – dezacordurile pot viza aspecte etice, limitele şi modalităţile în care trebuie exercitată puterea, etc. Una dintre soluţii este ca părţile implicate să ajungă să recunoască şi să accepte diferenţele, adoptând soluţii de acţiune în care să se evite “punctele nevralgice”.

3) Existenţa unor scopuri diferite – nu întotdeauna indivizii sau grupurile cad de acord asupra a ceea ce trebuie făcut. Uneori problemele apar la alcătuirea listei de priorităţi, alteori scopurile pot fi total diferite. Devine periculos atunci când indivizi sau grupuri au o “agendă ascunsă”, scopuri nedeclarate, de multe ori diferite de cele ale organizaţiei, pe care le urmăresc în detrimentul acesteia.

4) Stilurile manageriale şi ambiguităţile organizaţionale – unii manageri alimentează conflicte inter-personale tocmai pentru a-şi întări poziţia (dezbină şi conduce!). Managerii autoritari care îşi simt poziţiile ameninţate ştiu că dacă grupul pe care îl conduc este fragmentat va deveni mai uşor de condus. Incoerenţa sistemului managerial, inconsecvenţa măsurilor luate, necunoaşterea şi nerespectarea ierarhiei, neparticiparea tuturor nivelelor la luarea deciziilor (delegarea absolută şi necontrolată), inexistenţa unui sistem coerent de apreciere a performanţei şi de motivare sunt toate posibile cauze de conflict.

5) Resurse limitate – limitarea oricărei resurse poate da naştere la conflict: timpul, banii, resursele materiale, cele umane şi informaţia. Problema nu este ca resursele să fie nelimitate şi la dispoziţia tuturor, ci să ajungă pentru atingerea obiectivelor şi îndeplinirea sarcinilor. Limitarea resurselor nu face altceva decât să stimuleze concurenţa neloială, superficialitatea, suspiciunea etc. De cele mai multe ori, problema nu este lipsa de resurse, ci planificarea defectuoasă: fie că au fost stabilite obiective prea ambiţioase, fie că nu au fost prevăzute anumite situaţii.

6) Dependenţă departamentală reciprocă – atunci când două sau mai multe departamente, colective, compartimente sau proiecte depind unele de altele, conflictul structural este de neevitat. Relaţiile dintre departamentele unei organizaţii sunt determinate de reacţiile unora la necesităţile celorlalte, de corectitudinea schimbului de informaţii, de corecta evaluarea a performanţelor şi eforturile fiecăruia, de atitudinea membrilor unui departament faţă de alte departamente şi membrii acestora. Acest gen de situaţii este cu atât mai dificil cu cât departamente diferite au şi scopuri, obiective şi metode de lucru diferite.

7) Diferenţe intergrup de statut social – faptul că membrii unui grup au un statut profesional considerat în exterior mai bun faţă de cel al membrilor (de acelaşi nivel socio-profesional) din alt grup, constituie o importantă cauză de conflict.

Evoluţia conflictelor inter-grupuri

   Starea tensională – în care condiţiile de declanşare a conflictului există, însă nu sunt încă sesizate.
 Recunoaşterea stării conflictuale – de către cei aflaţi în conflict sau de persoane/grupuri din afară. Conflictul înţeles reprezintă o fază incipientă, în care părţile nu au reacţionat încă afectiv. Ameninţările sunt percepute, însă încă nu li se dă o atenţie foarte mare. Conflictul înţeles nu devine întotdeauna conflict resimţit.
Accentuarea stării conflictuale – în această fază conflictul, încă nedeclanşat, devine inevitabil.
Declanşarea conflictului – conflictul devine vizibil chiar şi pentru cei neimplicaţi direct.
Sfârşitul conflictului – se caracterizează prin schimbarea condiţiilor iniţiale, în care s-a declanşat conflictul. Apar condiţiile în care devine posibilă cooperarea sau declanşarea unui nou conflict.

Efectele conflictelor inter-grupuri


Asupra grupurilor competitive:
1- creşte coeziunea şi loialitatea. Diferendele interne tind să se estompeze.
2- climatul grupului tinde să piardă din informalism, grupul devenind din ce în ce mai organizat, mai orientat către atingerea obiectivelor.
3- grupul este dispus să tolereze o conducere mai autoritară.
4- creşte intoleranţa faţă de membrii care nu răspund nevoilor grupului sau care nu trec satisfacerea nevoilor individuale pe planul doi.
Asupra relaţiilor dintre grupurile aflate în conflict:
1- fiecare grup percepe celălalt grup ca fiind inamic
2- membrii grupului au distorsiuni de percepţie: sesizează numai părţile bune din propriul grup şi numai pe cele negative ale celuilalt grup. Slăbiciunile grupului propriu şi forţa grupului opus sunt ignorate.
3- scade interacţiunea şi comunicarea între grupuri proporţional cu creşterea ostilităţii. Cu cât comunicarea este mai redusă, cu atât probabilitatea corectării percepţiilor distorsionate scade. Cu cât grupul advers pare mai puţin demn de respect, cu atât atitudinea ostilă este mai uşor de menţinut şi şansele de reconciliere mai reduse.

Asupra grupului învingător:

1. îşi menţine (sau chiar întăreşte) coeziunea.
2. devine mai neorganizat
3. îi creşte disponibilitatea de cooperare cu alte grupuri.
4. tinde să se supraevalueze şi acest lucru îl poate face vulnerabil
5. din cauza automulţumirii, are tendinţa de a se “arunca” în întreprinderi riscante.

Asupra grupului învins:

1. va găsi “evadări”: scuze, explicaţii, motive externe (ghinionul, juriu părtinitor, “jocul murdar” al oponentului etc.), care să-l absolve de responsabilitatea înfrângerii.
2. se va dezorganiza. Conflictele latente se vor acutiza şi vor fi căutaţi “ţapi ispăşitori” în interiorul grupului.
3. în principiu, capul conducătorului este primul care se clatină.
4. tinde să încerce să redeschidă lupta pierdută.
5. devine necooperant, închis, faţă de alte grupuri.


Procedee de abordare a conflictelor fără luptă şi fără a ceda

Negocierile
Constau în discuţii nemijlocite, purtate în scopul de a ajunge la o înţelegere, la încheierea unei tranzacţii sau la rezolvarea unei probleme. Înţelegerea se stabileşte atunci când este acceptată de toate părţile: ea trebuie deci să satisfacă nevoile tuturor părţilor implicate.
Medierea
Uneori, mai ales atunci când părţile sunt numeroase sau problema foarte complexă, se întâmpină greutăţi în stabilirea şi respectarea regulilor şi procedurilor. În acest caz există riscul ca negocierile să devină haotice şi să se termine într-un eşec. O soluţie este folosirea unuia sau mai multor facilitatori, persoane imparţiale şi neutre care au în sarcină modul de desfăşurare a discuţiilor.
Arbitrajul
    Atunci când părţile nu reuşesc să găsească o cale de a elabora împreună soluţia unei probleme, se pot adresa arbitrajului. Acest lucru se întâmplă de obicei când părţile nu se simt competente să judece situaţia, când între ele există diferenţe ireconciliabile sau când comunicarea este profund alterată. Părţile trebuie să se oblige să respecte decizia arbitrajului, indiferent care va fi ea. Arbitrul este un expert independent care analizează şi interpretează aspectele diferendului şi propune o soluţie. Participanţii au influenţă numai în alegerea arbitrului.
Judecata
    Oamenii preferă adesea procedurile juridice deoarece accepţiunea generală este că ele sunt cele mai legitime şi definitive. Ele judecă litigiile conform unui sistem de legi în vigoare, care nu sunt altceva decât un sistem de norme oficial. Demersul juridic constituie un procedeu care nu necesită acordul celeilalte părţi.

Strategii de rezolvare a conflictelor:

Abandonul
    Retragerea fizică sau emoţională din conflict, în general de teama confruntării directe. În general, adoptarea acestei atitudini implică renunţarea la dreptul de a avea un cuvânt de spus. Este acceptabil să te retragi atunci când un conflict nu te priveşte, sau atunci când retragerea nu afectează cursul evenimentelor. Retragerea poate acutiza şi mai mult un conflict. Uneori, prin retragere puteţi dăuna cuiva sau puteţi “da apă la moară” adversarilor. Câteodată ne retragem din dorinţa ca ceilalţi să ne roage să revenim… Uneori putem fi dezamăgiţi să constatăm că nu suntem atât de indispensabili!
Reprimarea
    Refuzul de a accepta existenţa unui conflict este un comportament la care recurgem din dorinţa de a avea linişte cu orice preţ. Este bine să nu supradimensionăm un conflict minor şi să nu ne lăsăm “duşi de val”, însă atunci când conflictul este real singura soluţie este să avem curajul să-i recunoaştem existenţa: mai devreme sau mai târziu el va ieşi oricum la iveală!
Victorie/înfrângere
    Acest stil este adeseori rezultatul tendinţei inconştiente de a vă proteja de durerea eşecului. În strategia victorie/înfrângere se produce o etalare de forţe din care obligatoriu o parte iese înfrântă. Această strategie poate avea efecte întârziate: învinsul poate să nu suporte eşecul, revenind “în forţă” după un timp. În plus, relaţiile dintre părţile implicate vor fi cu siguranţă iremediabil afectate. Învinsul de astăzi poate refuza să coopereze mâine…
Compromisul
    Este o strategie care reclamă anumite capacităţi de negociator pentru ca fiecare să câştige câte ceva. El dă impresia de corectitudine, dar asta poate să nu fie suficient deoarece fiecare parte luptă pentru ceva mai mult. Dezavantajul compromisului este că în general una dintre părţi va părea mai “mărinimoasă” dând celeilalte părţi un sentiment de înfrângere.
Victorie/victorie
    Este strategia ideală, care nu presupune un învingător şi un învins. Procesul de găsire a soluţiei poate fi mai lung şi mai anevoios, însă cu siguranţă relaţiile se vor consolida, iar soluţia va fi mai durabilă. Când ambele părţi câştigă, ambele vor susţine soluţia , iar probabilitatea declanşării unor conflicte ulterioare va fi foarte mică.

Etape

Formularea problemei
Identificarea părţilor implicate (direct sau indirect)
Cunoaşterea nevoilor reale / de bază / din spatele celor declarate, afişate. (Este utilă întocmirea “Hărţii conflictului”, cuprinzând nevoile şi temerile pentru fiecare parte implicată).
Găsirea punctelor de întâlnire a nevoilor.
Generarea de soluţii posibile (prin metode de stimulare a producţiei de idei, de genul brainstorming-ului).
Cooperarea, transformarea adversarului în partener pentru alegerea unei soluţii acceptate de ambele părţi ca permanentă.

Conflicte I



   Secolul al XX-lea a fost unul dintre cele mai active din istoria omenirii. Dacă ar fi să-l  împărţim din punct de vedere al ideologiilor, acest secol  a reprezentat confruntarea dintre două tipuri de regim: democratic[1] şi dictatorial[2]. Perioada Războiului Rece a fost percepută, pe scena internaţională, ca o perioadă de stabilitate. Dar nu o stabilitate absolută, ci una relativă, căci nici pe departe nu se poate spune că a fost o perioadă de pace. Vreau să spun că, deşi au existat pe planetă confruntări armate, războaiele au fost ţinute sub control de cele două superputeri[3] , de teama de a nu provoca un conflict direct care să genereze un război nuclear[4].

Ce este conflictul?


    Conflict înseamnă opoziție, dezacord sau incompatibilitate între două sau mai multe părți. El poate fi sau nu violent. Conflictul armat dintre state poate evolua în război. Cel dinamic introduce în discuție dinamica socială. Aceasta are ca și caracteristică principală instabilitatea rezultată din schimbările neprevăzute. Din acest motiv preziceri certe în sistemele sociale sunt greu de realizat chiar dacă, în principiu, se poate prezice cu exactitate starea sistemului în viitor. Conflictul mai poate fi definit și ca rezultat al manifestării diferenţelor. Ca urmare, recunoaşterea unei stări conflictuale şi intervenţia în soluţionarea sa implică acceptarea diferenţelor.

Clasificări ale conflictului

Din punct de vedere al nivelului de apariţie:
    Conflict individual interior – apare atunci când individului nu îi este clară direcţia în care trebuie să se îndrepte, primeşte sarcini contradictorii sau atunci când ceea ce trebuie să facă contravine posibilităţilor, intereselor sau valorilor sale. În general o astfel de stare conflictuală interioară potenţează cu timpul toate celelalte tipuri de conflict. Conflictul dintre indivizi (aparţinând aceluiaşi grup, unor grupuri diferite sau chiar organizaţii diferite) – acestea apar, de regulă, din cauza diferenţelor de personalitate.
     Conflictul dintre indivizi şi grupuri – poate fi un efect al presiunii pe care grupul îl exercită asupra individului. Uneori individul este pus în situaţia să suporte consecinţele unor acţiuni ale grupului de care el se delimitează. De multe ori, la baza acestor conflicte stau relaţii interpersonale tensionate sau conflicte individuale interioare puternice. În principiu, acestea sunt conflicte care apar în grupuri tinere sau cu cultură slabă.
Conflictul inter-grupuri – este principalul tip de conflict inclus în categoria conflictelor organizaţionale. “Stingerea” acestui tip de conflict intră deja în competenţa managerilor superiori. Adeseori asemenea conflicte apar între compartimente, sectoare cu profiluri foarte diferite.
Conflictul între organizaţii – în mod frecvent acest tip de conflict se manifestă sub forma competiţiei pentru lansarea unui produs, serviciu etc. Un asemenea tip de conflict se poate naşte în urma competiţiei pentru surse de finanţare.


Din punct de vedere al efectelor pe care le generează:


    Conflicte distructive – sunt conflictele  în care resursele personale şi organizaţionale se consumă în condiţii de ostilitate, fără beneficii mari, existând o permanentă stare de nemulţumire. Asemenea conflicte se pot solda cu destrămarea organizaţiilor, pierderea unor membri, acte de violenţă etc. Capacitatea fiecărei părţi de a ţine cont de argumentele celeilalte este serios afectată. Comunicarea dintre competitori dispare.
Conflicte benefice – atunci când conflictele sunt recunoscute de timpuriu şi corect abordate, ele pot face ca indivizii, grupurile, organizaţiile să câştige în creativitate şi eficienţă. Conflictul, atunci când este benefic, stă la baza procesului schimbării. În orice organizaţie, un anumit grad de conflict este absolut necesar, pentru ca dinamica dezvoltării organizaţiei să fie bună. Conflictul benefic este acela care poate avea o soluţie acceptabilă pentru toate părţile implicate. În cadrul unui asemenea conflict, părţile sunt capabile să comunice corect şi să stea la masa tratativelor.


Din punct de vedere al esenţei lor


     Conflictele esenţiale / de substanţă – determinate de existenţa unor obiective diferite (fie că individul are obiective diferite de ale grupului din care face parte, fie că diferenţele apar între obiectivele a 2 sau mai mulţi indivizi/grupuri). Acest tip de conflicte se manifestă cel mai puternic în cazul în care indivizii tind să îşi satisfacă nevoile individuale folosindu-se de grup. Cu cât obiectivele sunt mai clar definite, cu atât şansele soluţionării unui asemenea conflict cresc. O situaţie fericită este aceea în care realizarea obiectivelor presupune competiţie bazată pe standarde de performanţă – caz în care conflictul este o sursă de progres.
Conflictele afective – sunt cele generate de stări emoţionale şi apar în cadrul relaţiilor interindividuale.
Conflictele de manipulare (pseudoconflictele) sunt în general efectul comportamentelor duplicitare şi lipsei de comunicare şi transparenţă. Ele apar în general între grupuri şi sunt rezultatul practicilor politicianiste. Spre exemplu, un pseudoconflict poate fi “lansat” atunci când două grupuri între care există interese comune ar aduce prejudicii grupului dominant în relaţia sa cu alte grupuri, dacă ar continua coabitarea. Pentru reuşita acestei strategii, de regulă conflictele sunt mediatizate puternic.

Din punct de vedere al intensităţii:

Criza – se manifestă în general prin reacţii violente, hotărâri nenegociate (şi uneori nenegociabile). În timpul crizei, oamenii se lasă de obicei dominaţi de sentimente.
Tensiunea – tensiunea interioară distorsionează imaginea realităţii sau imaginea altei persoane şi acţiunile sale. Relaţia este afectată de atitudini negative şi idei preconcepute şi fixe. Tensiunea creşte atunci când părţile refuză să recunoască faptul că există un conflict.
Neînţelegerea – provine din faptul că oamenii uită foarte des să-şi verifice percepţiile şi se înţeleg greşit unii cu alţii, trăgând concluzii eronate. Cauza este comunicarea defectuoasă.
Incidentul – este acea mică problemă, care, deşi de obicei perfect rezolvabilă pe loc prin comunicare, atunci când este neglijată şi evitată duce în mod frecvent la neînţelegere.
Disconfortul – este sentimentul intuitiv că “ceva nu este în ordine”. .
Din punct de vedere al nivelelor cauzelor declanşatoare de conflict:
Conflicte de nivel informaţional – declanşate de lipsa unor informaţii, transmiterea unor informaţii greşite sau distorsionate etc. Sunt cel mai simplu de rezolvat, din moment ce informaţiile lipsă pot fi completate, iar cele greşite, corectate.
Conflicte la nivelul strategiilor – apar atunci când există diferenţe de opinie în ceea ce priveşte modul în care trebuie făcut ceva.
Conflicte la nivelul scopurilor – apar atunci când există diferenţe în privinţa rezultatului ce trebuie obţinut.
Conflicte la nivelul normelor – apar atunci când comportamentele manifestate nu sunt cele aşteptate – nu sunt conforme cu normele acceptate sau impuse.
Conflicte la nivel de valori – dacă primele 4 nivele de conflict pot fi soluţionate prin obţinere/oferire de informaţii, comunicare şi negocierea unei soluţii, acest tip de conflict este mai dificil de abordat. Oamenii reacţionează de obicei violent atunci când le sunt “călcate în picioare” valorile.



[1] Având ca principali piloni următoarele state: Marea Britanie, Franţa, SUA, Canada, Australia, ţările nordice.
[2] De orientare comunistă, fascistă, nazistă, dictaturi personale.
[3] SUA şi URSS
[4] de regulă, războaiele au avut loc la periferia celor două blocuri militare, de cele mai multe ori în lumea  a treia, între aliaţii celor două superputeri sau una dintre acestea şi o ţară din lumea  atreia.