marți, 27 martie 2012

Biserica Densuş, o minune arhitectonică

       
    Din abisul întunericului se naşte o nouă zi. Somnoros, soarele încearcă să deschidă ochii pe zidurile bisericii Densuş. Strălucirea lui ne conduce  spre cei doi  lei de pe acoperiş, revărsându-se apoi lin pe construcţia  din pietre de râu, marmură şi coloane, vechi ruine ale Sarmizegetusei , ce şi-a schimbat numele,  după cucerirea romană, în Ulpia Traiana. Un monument  misterios  care te vrăjeşte prin frumuseţe  aşteaptă să fie descoperit...
  
Bizară şi fascinantă


          Biserica Densuş  se află acolo de sute de ani,  ca un îndemn la neuitare, la redescoperirea  istoriei.  Nu seamănă cu nici una din bisericile pe care le-am văzut până acum. Este bizară şi fascinantă,  o minune ale cărei taine nu au fost şi poate nici nu vor fi vreodată descoperite. Istoria ei este cu atât mai  interesantă cu cât se spune că, înainte de a deveni biserică ortodoxă, monumentul a fost un templu roman dedicat  zeului Marte, acel zeu  crud al războiului , pe care doar luptele sângeroase îl făceau fericit, spre disperarea tatălui său, Zeus.

Opt altare romane 



       
     Biserica este atestată  documentar înainte de anul 1300  însă , dacă am lua în considerare ipotezele alcătuite pe marginea acestui subiect, aflăm că a fost construită  în secolul al ll-lea d.Hr.,  fiind cea mai veche biserică de pe teritoriul dacic.
      În interior , câteva raze de lumină pătrund îndrăzneţ pe nişte ferestre minuscule , vrând parcă să taie puterea întunericului care tinde să ascundă totul. Senzaţia pe care o ai intrând aici,  este  de pace şi mister, iar preotul care ne întâmpină pare un personaj ce  face parte din acest tablou. Privirea lui cuminte mă duce cu gândul la  un  păzitor de comori sau un  înţelept care aşteaptă să mergi să-l întrebi. Şi răspunde cu amabilitate :”Biserica este una din cele mai vechi din România, fiind declarată  monument istoric. Are  Hramul “Sfântul Nicolae”.Naosul, de formă pătrată, este  suprapus central de un turn sprijinit pe patru stâlpi masivi, în jurul cărora se află un spaţiu îngust acoperit de o boltă semicilindrică. Pictura murală datează din prima jumătate a sec al XV-lea şi aparţine artistului  Ştefan Zugravul. Iconostasul, dar şi scena judecătii de apoi  au fost pictate la 1789,  de Popa Simeon din Piteşti.  În biserică se află opt altare romane ,închinate zeilor ,unele având inscripţii în limba latină…”

Iisus îmbrăcat în costum popular românesc 

         
     În timp ce preotul povesteşte,  ochii mi se opresc pe fragmente de pictură reprezentând sfinţi şi scene biblice. Tulburător este faptul că absolut toate picturile  sunt rănite, mutilate de o mână criminală. Personajelor tăcute le-au fost  scrijeliţi ochii într-un mod crunt, fapt ce dă senzaţia că ai pătruns în biserica străjuită de un alali de sfinţi orbi. Să fi fost turcii sau calvinii? Nu se ştie precis. Cert este că   valoarea acestor lucrări este inestimabilă. Sunt reunite icoane pictate atât în stil bizantin cât şi  romanic.

    Atenţia mi-a fost atrasă de  o coloană ce înfăţişează  Sfânta Treime de la Densuş. Dumnezeu Tatăl arată ca un ţăran bătrân cu cozi împletite , Iisus Hristos este îmbrăcat în costum popular românesc, iar Sfântul Duh, deasupra celor Doi, are chip de porumbel alb.
    Cândva,  un african  spunea că Iisus este negru. Aş putea să spun şi eu, inspirată de costumul naţional ce îmbracă trupul lui Iisus , că Dumnezeu este român. Cu alte cuvinte, Dumnezeu este aşa cum îl percepe fiecare dintre noi.
    Pe cealaltă parte a coloanei, se află Sfântul Bartolomeu,  ducându-şi pielea pe un băţ. Ni se face pielea de găină, în timp ce ne amintim că omul a fost jupuit de viu pentru că nu a vrut să-şi lepede credinţa .Cel puţin aşa spune tradiţia creştină...
    O altă coloană din interior, ca o piedică în calea uitării, poartă o stelă romană,   pe care este scris numele generalului roman Maximus Longinus. Îmi dau seama că aici  lucrurile sunt aşa de amestecate şi se tolerează reciproc, încât, dacă aş încerca să le descâlcesc, n-aş avea sorţi de izbândă.  Faptul că altarul este aşezat spre sud şi  nu spre est, aşa cum au bisericile creştine, confirmă ipoteza că acest lăcaş a fost la origine un  templu păgân. Ciudat, chiar dacă picturile sunt ciobite, atmosfera este unică. Poţi simţi parfumul istoriei care te debarcă pe ţărmul altei lumi, una misterioasă, pe care te chinui în zadar s-o desluşeşti. O lume alcătuită din atâtea altele! Un loc ce pare simplu, dar care , în realitate este atât de complex, tocmai prin împletirile diverselor faţete pe care le-a avut de-a lungul istoriei.
     
Misterul din ulciorul femeii dace

      
    Ieşind în curte, ai aceeaşi senzaţie, căci cimitirul  localităţii Densuş se află în jurul bisericii. Printre crucile creştine , din loc în loc, găseşti  pietre de mormânt ciudate, vechi de secole;  bucăţi de piatră, unele cântărind chiar tone;  fragmente de coloane;  morminte ale Densuşienilor... Vizavi  de biserică , undeva pe un teren părăsit , statuia din piatră a unei femei dace stă parcă să întâmpine vizitatorii. Ea poartă în ulcioru-i de lut…oare ce poartă? Poate că secole de istorie încă necunoscută, poate un strop din apa cunoaşterii misterelor acestor locuri. Cine ştie?  Pentru un ochi de arheolog acest loc poate constitui  un adevărat izvor de inspiraţie şi adevăr.
          Nu pot să închei fără să precizez că, de-a lungul timpului, biserica a suferit mari modificări, peste ea au trecut războaie însă nu au reuşit să o distrugă. Este o minune arhitectonică şi un obiectiv turistic valoros.
      Am plecat de la Densuş mai bogată spiritual , fermecată de acest colţ de rai înconjurat de munţi , pentru că biserica este aşezată într-un peisaj mirific în frumoasa ţară a Haţegului.


        Georgeta Istrate

luni, 26 martie 2012

Antidot pentru depresie



Chestie de percepţie

      Toată viaţa a fost depresivă! În copilărie şi adolescenţă era foarte retrasă, chiar se  ascundea de grup şi nu se implica în activităţile colegilor. Şi nu pentru că era leneşă, ci pentru că principiile ei erau diferite de ale lor. Ce-i drept, structura ei sufletească implică singurătatea. Uneori, se întreba de ce se simte marginalizată... de ce se marginalizează singură...  Erau momente în care privea grupul de copii sau  adolescenţi şi se întreba ce caută  acolo. Chiar aşa, ce caută ea pe pământ?  În acele clipe avea senzaţia că e străină pe această planetă, fiindcă nu se simţea atrasă de nimeni şi de nimic. O fi greşit cumva adresa ?!  Dar,  cine ştie? Poate, la dosarul existenţei , avea nevoie  şi de o diplomă pământească. Dacă-i aşa, de ce nu se putea integra? De ce tot ce discutau ceilalţi i se părea fără sens? De ce subiectele obişnuite nu aveau pentru ea nicio importanţă ? De ce  nu  meritau discutate ? Culmea este că, oricât s-ar fi ascuns, tot ajungea în centrul atenţiei! Dar pe ea nu o afecta nici când cineva o urca pe un piedestal, dar nici când o înjosea peste măsură.  Aceste complimente sau agresări i se păreau  vorbe fără rost, că oricum ea ştie unde se află. Vorbele celorlalţi nu o creşteau cu nimic. Nu că ar fi fost aşa, doar că ea le percepea astfel.

Ce înseamnă acasă?

     Au fost şi cazuri în care cei de vârsta ei o priveau lung şi spuneau că e ciudată. Uneori, îşi dorea  să aibă un obiect misterios, cu ajutorul căruia să meargă într-un loc în care să se simtă ca acasă. Ca acasă?! Dar  ce înseamnă acasă ? Avea cumva vie amintirea locului de unde, spirit fiind, venise? Dacă-i aşa, nu e de mirare că tot ce vedea şi era obligată să trăiască i se părea timp pierdut. În plus, pe pământ, atmosfera neprietenoasă făcea să înflorească răutatea, invidia, asuprirea ( fie şi psihică).  Probabil că sufletul îi tânjea după locul din care venise, după dragostea care emana din fiecare fiinţă din familia ei spirituală, după  aerul pe care-l respirase cândva. Tânjea cumplit după aceasta. Familia pământeană... De ce se născuse în această familie, în care nu puteai învăţa decât violenţa fizică şi verbală? De ce sărăcia era ca o plagă şi un motiv de ceartă continuă între părinţi?  Tatăl, fraţii şi surorile i se păreau atât de străini, doar mama i se potrivea într-un anume fel. Doar cu ea simţea, în unele momente,  acea conexiune extraordinară! Şi chiar dacă această fiinţă care-i dăduse viaţă avea o existenţă mizerabilă , ea intuia frumuseţea spiritului care-i ocupa trupul. Când a căutat răspunsuri, i s-a spus că nu familia este pe potriva spiritului, ci prietenii. Căci familia nu ţi-o alegi, dar prietenii, da.


Înşelăciunea îndrăgostirii

      Când a căutat mai mult, a ajuns la concluzia că, înainte să vină în această şcoală pământească, i s-a dat dreptul de a alege. Că, în funcţie de necesităţile evoluţiei sale, şi-a ales mama, tatăl, fraţii, surorile, partenerul... Că dintre persoanele apropiate  unii s-ar putea să-i fi fost duşmani în altă viaţă. Ce dureros! De ce? Chiar dacă este greu de răspuns la această întrebare, ea explică antipatiile  greu de conciliat din  această viaţă. În general, oamenii sunt puşi între semeni care le-au  făcut rău sau cărora le-au făcut rău în alte existenţe. Ciudat, nu? Asta implică  şi partenerul de viaţă... Cum să-l alegi?
   În jurul ei totul este un haos, soţii se umilesc unii pe alţii, nu e dragoste şi armonie, ci doar o obligaţie la convieţuire dată de copiii pe care i-au conceput. A văzut toate acestea, dar, plină de mândrie, şi-a spus: mie n-o să mi se întâmple aşa ceva! Câţi or fi spus-o înaintea ei? Cum să nu fie depresivă, când această alegere făcută de ea însăşi e o condamnare la suferinţă şi chin? Dar cine e de vină? Şi, într-adevăr, nu învinuieşte pe nimeni, căci ea singură a ales în deplinătatea facultăţilor mentale. Dacă e un vinovat, acela este sentimentul de îndrăgostire, atât de special, dar atât de înşelător. Nu ştia pe atunci că zeul dragostei este orb  sau că uneori mai trage la măsea şi simte nevoia să se distreze pe seama oamenilor neajutoraţi. Cu siguranţă, sentimentul îndrăgostirii te face să vezi realitatea, subiectivă şi distorsionată,  care se formează în mintea ta. Din păcate, acest sentiment are încorporat în el veninul morţii, căci dacă partea roz dispare după un timp, veninul nu mai pleacă niciodată. E ca un virus ce-ţi atacă toate celulele fiinţei, şi chiar dacă găseşti atidotul, rana va rămâne acolo veşnic, ca o amintire urâtă.

Refugiul în somn

     Şi dacă depresia ei nu o poate vindeca nici doctorii, cum să supravieţuiască? Să se drogheze? Să caute plăceri care degradează trupul şi sufletul? Să se refugieze în alcool? În moarte?
   A căutat singură remediul pentru boala ei, o metodă care să nu doară, să nu-i îngrijoreze pe cei din jur, să nu o rănească. Şi l-a găsit în ... somn. Când suferinţa îşi pune greutatea pe fiinţa ei vrând s-o doboare, s-o sufoce, ea îşi induce o stare de somn. Asta e ca un refugiu în faţa unei realităţi zdrobitoare.  Şi  chiar dacă unii sunt tentaţi să spună că este o metodă greşită,  funcţionează, căci, la trezire, fata  are o altă stare. Dacă nu mai bună, cel puţin o ajută să meargă mai departe, oricât de greu ar fi drumul. Ea crede că tot ce trebuie să facă până în momentul în care va ajunge la graniţa ce o va despărţi de suferinţă,  este să supravieţuiască. Acum, are o experienţă mai mare, căci,  în faţa depresiei,  nu mai cedează aşa de uşor. A  găsit şi alte metode: ţine un jurnal, ascultă muzică şi dansează pe ritmul ei, dar ceea ce o face foarte fericită este timpul în care visează cu ochii deschişi. Ca o răsplată a rezistenţei  în faţa greutăţilor, Universul i-a trimis un suflet în momentele cele mai grele ale vieţii, când zorii păreau să nu se mai arate. Cuvintele frumoase pe care le primeşte şi starea de bine pe care i-o induc sunt ca un balsam vindecător pentru inimă. Acest fapt  a făcut-o să exclame: dacă nu mi-ai fi spus  aceste cuvinte, aş fi plătit pe cineva s-o facă! Nu ştiuse până atunci ce înseamnă un prieten adevărat. Familia nu ţi-o alegi, dar prietenii, da. De-abia acum şi-a dat seama cât valorează un om care-ţi vede şi partea bună, care-ţi intuieşte sufletul, care te apreciază. De fapt, o astfel de fiinţă nu are preţ.
   Acum, chiar dacă depresia insistă să rămână în fiinţa ei,  nu mai este dominantă. Căci fata are întotdeauna un antidot la îndemână, pe care îl foloseşte în funcţie de împrejurări.


Georgeta Istrate

Hai să ne jucăm de-a somnul



Hai să ne culcăm!
S-adormim sub stele
Printre frunze verzi
Printre flori de câmp
Hai să adormim!

Să visăm că iubim
Să visăm că trăim
Să visăm că suntem avuţi
Să visăm că de fericire suntem muţi

Hai să ne jucăm de-a somnul,
Până în ziua în care
Din prea mare iubire pentru El,
Vom rămâne-adormiţi pe vecie
Vom închide ochii cuminţi şi grei
Şi nu ne vom mai trezi
În această lume străină
Pe pământul ăsta unde viaţa-i grea
Unde chiar iubirea şi înţelepciunea
Sunt ucise cu gloanţe de moarte
Fabricate în atelierele întunericului

Hai să ne culcăm!
S-adormim sub ploi
Înveliţi de maci
Ş-ocrotiţi de stele,
Să visăm că merii
Ne şoptesc poveşti
S-adormim, iubite,
Pe aripi cereşti!


Georgeta Istrate

miercuri, 14 martie 2012

Spune-mi că nu vom fi ca ceilalţi (ultima parte)



Discuţii în contradictoriu

    A doua zi, la orele 16 fix, la uşa apartamentului indicat, sună cineva.Uşa se deschide :
   -Da, cine sunteţi? întreabă bărbatul care tocmai deschise uşa.
   -Aici locuieşte domnul Edgar Coronis?
   -Da, veni răspunsul, eu sunt.
   -Domnule, îmi datoraţi 70 de lei.
  -Nu înţeleg. Nu v-am văzut în viaţa mea! Cum aş putea să vă datorez 70 de lei? Explicaţi-mi!
   -Sunt taximetrist...Azi noapte am plimbat o femeie cu maşina . Nu a avut suficienţi bani să plătească şi mi-a dat adresa  aceasta,  precizându-mi că este soţia dumneavoastră.
   -Cred că glumiţi, domnule, soţia mea este moartă de unsprezece zile…Este   imposibil ceea ce-mi spuneţi. Sunteţi un escroc…
   -A, uitasem ,domnule, se grăbi să răspundă taximetristul, femeia mi-a dat această fotografie. Ea este tânăra pe care am plimbat-o!
    Edgar priveşte fotografia. O recunoaşte pe  Lidia. Şi poza aceasta ...o pusese alături de ea, în coşciug. Faţa bărbatului devine palidă, iar corpul începe să tremure vizibil. Cu toate acestea, el consideră spusele  taximetristului  fără logică. Cu un gest violent, acuză din nou:
-Am să sun la Miliţie ! Sunteţi un profanator de morminte!
Taximetristul, care nu înţelege reacţiile omului din faţa lui, se apără:
   -Domnule, vă înşelaţi. Oricum ceea ce spuneţi nu are sens. Vă jur,  am vorbit azi noapte cu femeia aceasta! Nu am visat. Dacă vreţi, vă dau numărul de telefon de la biroul şefului meu, să vă confirme că azi noapte am fost la serviciu. Şi, dacă vreţi să ştiţi, fata din fotografie m-a rugat  să o plimb pe strada aceasta, ba chiar mi-a spus să încetinesc  în dreptul acestui bloc. Poate sunteţi în divorţ... În plus,  pe mine nu mă interesează  problemele familiale ale altora. Le am eu pe ale mele. Mă interesează mai mult cei şase copii pe care-i am de hrănit, spune taximetristul, ca şi cum nu ar fi înţeles că femeia din fotografie este moartă.
    -Dumneata eşti nebun sau te faci? Nu înţelegi, omule, că  soţia mea  este moartă  şi îngropată ? Cum vii acum să-mi spui că ai plimbat-o cu maşina?
   -Este aşa cum vă spun ! Ce Dumnezeu, nu sunt nebun!
   -Bine, aşteptati o clipă să mă îmbrac. O să mergem împreuna la cimitir, să vă convingeţi la faţa locului.Văd că altă  cale nu există!


Epitaful misterios

    Cei doi bărbaţi  străbat aleea principală a cimitirului, o iau la dreapta  şi, la un moment dat,  Edgar se opreşte în faţa unei cruci pe care stă scris: Lidia Coronis, decedată 1982, născută 1960.
   Arată cu degetul spre monument, dar se opreşte brusc. Sub datele naşterii şi morţii stă scris un epitaf, de care nu ştie.  La  sfârşit, îi atrage atenţia semnătura soţiei. Citeşte cu glas tremurat:

E dimineaţă iar
Şi soarele  se naşte din tainice mistere;
E dimineaţă iar
Şi roua se aşează dulce
Pe flori şi pe morminte;
E dimineaţă iar
Ş-alte făpturi se nasc
Pentru-a crea poveşti;
E dimineaţă iar
Şi alte dricuri duc spre cimitire
Alţi autori de basme, de vise şi iluzii.
E dimineaţă iar!
E dimineaţă iar!
Pentru a câta oară ?

Împreună în eternitate

      Edgar încremeni. Cine scrisese aceste cuvinte?  Se uită în jur,  ca şi cum ar vrea să întrebe copacii, florile sau celelalte morminte. Primeşte în schimb o tăcere ucigătoare. Parcă şi natura  se pusese împotriva lui. Faţa-i deveni albă ca de var. Îşi adună puterile şi scoate nişte chei cu ajutorul cărora deschide cavoul de lângă cruce. Intră, iar taximetristul îl urmează. Priveliştea este desprinsă parcă dintr-un  film de groază.  Lidia stă  culcată cu faţa în jos, pe ciment, ca şi cum n-ar mai fi avut timp să ajungă la sicriu. Lângă ea se află o batistă plină de sânge . Bărbaţii încep să tremure, iar mâinile se mişcă necontrolat. Îşi dau seama că nu au toate datele acestei probleme.
   -Asta este batista pe care i-am împrumutat-o,  spune şoferul îngrozit, realizând că într-adevăr clienta de seara trecută nu fusese o fiinţă “normală”.
  Edgar se uită fix la el câteva momente, apoi se prăbuşeşte fără viaţă. Taximetristul înţelege ce se întâmplă. Câteva minute priveşte  cele două corpuri. Simte un curent rece care îl înconjoară,  ca şi cum o forţă nepământeană ar vrea să-l îngheţe. Brusc o ia la fugă, strigând continuu  cât îl ţin puterile: Ajutor!!!! Mă va  prinde!!! 
   În stradă, oamenii se opresc, îl urmăresc cu privirea şi ridică din umeri. Feţe nedumerite, femei care-şi fac cruce şi glasuri care exclamă: Doamne fereşte! E nebun!
 Deranjat de atitudinea trecătorilor, taximetristul se apără:
-Nu sunt nebun! Moartea vrea să mă prindă. Cum, voi nu o vedeţi?! 

Georgeta Istrate

marți, 13 martie 2012

Spune-mi că nu vom fi ca ceilalţi (partea a IV-a)


O plimbare fără adresă

   Seara zilei de 23 august, 1982. În faţa Marelui Cimitir,  o femeie îmbrăcată în negru face cu mâna unui taxi. Acesta se opreşte.
   -Unde vă duc? întreabă şoferul.
   -Peste tot, spune femeia. Ţineţi-o tot înainte…aşa….acum luaţi-o la stânga….mergeţi cu viteză redusă pe această stradă. Opriţi câteva minute în faţa blocului verde!
  Cu ochii pironiţi spre etajele superioare, tânăra începu să îngâne câteva versuri:

Spune-mi de ce
Tristeţea nu mai pleacă ;
Spune-mi de ce
Ochii mi se  rotesc în lacrimi;
Spune-mi de ce
Sufletu-mi plânge;
Spune-mi de ce
Aripa mi se frânge...

Nervi şi ameninţări

Se face miezul noptii, iar femeia comandă mereu:
   -Luaţi-o  pe aici…mergeţi şi pe strada cealalată…. La această  casă locuieşte mama...aici sora….dincoace naşa…
   -Doamnă, zice taximetristul cam enervat, hotărâţi-vă odată! Vă  previn că o să vă coste cam mult…
   -Asta nu e treaba dumneavoastră! spune tânăra  pe un ton absent.
  De-abia pe la orele trei femeia pare că cedează:
   -Acum, să ne întoarcem în locul de unde m-aţi luat, adică în faţa Marelui Cimitir, adaugă ea, în timp ce priveşte cu atenţie străzile pustii, ca şi cum ar căuta pe cineva. Ajunşi la destinaţie, taximetristul spune:
    -Aveţi de plătit 570  lei!
    -Am doar 500 la mine, luaţi-i pe aceştia!
   -Dar, doamnă, aici nu suntem la piaţă. Am zis 570 de lei, aşa arată aparatul de marcat. Dacă nu-mi daţi toţi banii,  voi fi obligat să vă duc la postul de Miliţie...Îmi pare rău, eu v-am avertizat.


Dispariţia misterioasă

     Femeia îl priveşte  fără să scoată un cuvânt. Pare o statuie de marmoră albă . Şoferul, hotărât să-şi facă dreptate,  dă să pornească motorul, dar maşina nu reacţionează la niciun fel de manevră. Pare că a înţepenit în acel loc. Nervos, taximeteristul  bolboroseşte o înjurătură, apoi se întoarce şi-i trage o palmă femeii. Acesteia pare că nu-i pasă de cei 70 de lei, pe care  omul  trebuie să-i pună din buzunarul său, să acopere paguba. Însă lovitura fusese destul de dură, căci femeia începe să sângereze destul de rău.  Cu un calm de gheaţă, ea  se adresează şoferului:
   -Puteţi să-mi împrumutaţi batista dumneavoastră? Vă rog,  eu nu o am la mine!
   Mirat de calmul femeii şi simţindu-se  vinovat, bărbatul  scoate batista, i-o întinde, după care începe să se plângă:
   -Ce mă fac, doamnă? Am acasă şase copii de hrănit...Pentru mine,  70 de lei înseamnă foarte mult…
   -Notaţi o adresă, zice femeia, care, de data aceasta, pare mişcată de problemele taximetristului:  strada Stejarului, numărul 7…Aici locuieşte  soţul meu, Edgar Coronis,  căruia îi veţi arăta fotografia pe care am să  v-o dau acum. Vă veţi primi banii, cu siguranţă.  Iertaţi-mă, adaugă  femeia,  coborând grăbită din maşină şi făcându-se nevăzută.
    După câteva clipe, în care omul a rămas uluit de dispariţia instantanee, se auzi motorul pornind...


Georgeta Istrate

Spune-mi că nu vom fi ca ceilalţi (partea a III-a)


Mustrări de conştiinţă

          A treia zi este înmormântarea. Edgar se simte sfârsit. Nebărbierit si oboist,  arată acum mai bătrân cu douăzeci de ani. Ca o tortură, sufletul îi şopteşte continuu  că greşelile se plătesc. Conştiinţa strigă din interior: ce bărbat este atât de cinic încât să-şi înşele nevasta  chiar şi în  ziua nunţii? El însuşi se urăşte. Ce câştigase?
     Amintirile cu Lidia îi invadează mintea, ca nişte musafiri nepoftiţi, parcă special să-l pedepsească. Nu poate să-i găsească acestei fete niciun defect: frumoasă, bună, muncitoare, înţelegătoare, dar lucrul cel mai important,  îl iubea! Îl iubea mai mult ca pe ea însăşi!
    Zâmbetul ei din amintiri se suprapune pe cenuşiul minţii lui rătăcite. Fără să vrea,  retrăieşte starea de bine pe care o avea în prezenţa ei. Fuseseră suflete pereche? Nu ştie, dar este sigur că niciodată vreo fiinţă n-o să-i mai ofere atâta linişte şi iubire. Inima lui recunoaşte că nu merita o soţie atât de bună şi, pentru că nu a preţuit-o, i-a fost luată. Iubirea se bazează pe a da şi a primi. Or, Lidia primise mult mai puţin,  în comparaţie cu cât  dăruise. Nu se plânsese niciodată, se mulţumise cu parcimonia sentimetelor soţului .  Ea şi-a depus toate bogăţiile sufletului  într-o singură bancă, iar aceasta a falimentat,  pentru că "directorul" investise în plăceri fugare şi străine , care o goliseră .

Timpul şi sensul vieţii

       Edgar priveşte  trupul neînsufleţit al Lidiei pentru ultima oară. I se pare atât de frumoasă! Cum nu văzuse asta? De ce a crezut că fiinţa ei i se cuvine,  că îi va sta mereu la dispoziţie?  Chipul ei pare de  înger venit din cer. Durerea sfâşietoare  devine din ce în ce mai greu de suportat. Ce pustie va fi existenţa lui, fără  această făptură care zace acum lipsită de viaţă! Oare, de ce simte asta? O iubise cu adevărat? Sigur că da, altfel nu ar avea sentimentul că totul se prăbuşeşte în jurul lui, iar durerea nu ar fi aşa de mare. Realizează că  aşa  o iubire nu va mai găsi nici dacă va căuta o mie de ani de acum încolo.
     Într-un moment de tristeţe maximă, are un flash, în care se vede împreună cu Lidia, într-o altă lume. Corpurile nu sunt materiale, iar ei se scaldă într-o lumină binefăcătoare.  Oare, ce este această viziune?  Există viaţă după moarte? Făcuseră un “contract” înainte de a veni pe pământ?! Care este lucrul cel mai important în această viaţă?
  O voce interioară îi răspunde: TIMPUL!
- Cine vorbise? Dumnezeu, îngerul păzitor sau spiritul Lidiei?  
   Indiferent de unde îi venise răspunsul, recunoscu, în gând, că timpul este lucrul cel mai de preţ care-i este dat omului. Că i-a fost  dăruit de Cineva, să trăiască şi să descopere, în această lume plină de contraste, sensul vieţii. Care este acela? Ah, din nou simte fizic cum sufletul  i se zdrobeşte  în mii de cioburi. Mai pot ele fi lipite la loc? 
     Până acum, Edgar  nu cunoscuse cu adevărat durerea. De acum înainte avea să trăiască împreună  cu ea, să  bea din căuşul ei otrăvit şi să mănânce  din palmele-i veninoase. Cât va rezista?

Georgeta Istrate

sâmbătă, 10 martie 2012

Spune-mi că nu vom fi ca ceilalţi (partea a II-a)


Plicul din poşetă
 
     Fără  să bănuiască nimic,  Edgar  îşi sărută amanta de câteva ori, după care femeia se îndreaptă spre baie. El simte nevoia de o ţigară. Intră în bucătărie...Rămâne mut la vederea lucrurilor Lidiei. Din câte ştie, programul soţiei trebuia să  se termine abia peste trei ore. Ce s-o fi întâmplat? Emoţiile îi paralizează deciziile, căci , pe moment , nu ştie ce să facă. Se uită din nou la ceas... mai priveşte o dată la pachetul de pe masă…În cele din urmă ridică poşeta  şi se uită absent prin ea. Scoate buletinul, îi priveşte fotografia pentru câteva secunde, ca şi cum ar vrea să ghicească ce simte soţia lui în acest moment. Apoi, mai caută ceva, un  indiciu. Un plic alb îi atrage atenţia. Foaia din plic este  un act ştampilat,  semnat de medicul ginecolog. Curios, citeşte:  Lidia Coronis... Ochii îi alunecă mai jos :  sarcină în cinci săptămani!  Îşi dă seama ce se întâmplă, se agită, vorbeşte singur, fuge în dormitor, îşi ia din şifonier un tricou si o pereche de blugi, apoi  adidaşii .Când vrea să iasă din apartament, amanta iese din baie aranjându-şi părul şi, surprinsă de atitudinea lui, întreabă:
    -Ce se întamplă,  iubitule, de ce eşti aşa grăbit? Unde vrei să pleci?
  Zadarnic femeia  încearcă să-l sărute.  Edgar o împinge, apoi  iese...


Confirmarea dezastrului

      Începe căutările. N-o găseşte pe Lidia nici la părinţi, nici la prieteni, nicăieri. Parcă o înghiţise pământul. Acasă se întoarce seara târziu, în speranţa că , între timp, soţia  se va fi întors. O strigă cu glas tare, o strigă în gând, îşi muşcă  degetele, se agită şi, peste toate,  simte un val imens de vinovăţie care-l striveşte. Îi vine ideea de a suna  la spitale. Nimic! Se face miezul nopţii.  Nu are astâmpăr. Iese în stradă. Merge kilometri întregi pe jos şi, disperat, intră în  Spitalul de Urgenţă. La camera de gardă, i se spune că nu au  internat pe nimeni cu numele solicitat, dar că, în urmă cu douăzeci de minute, ar fi fost adusă o fată de 20-22 de ani, care  a murit în Salvare.  Suferise un accident de maşină .Tânăra nu avea acte la ea. Lui Edgar i se strânge inima. Cere totuşi să vadă cadavrul doar pentru a se convinge că nu este soţia lui. Când medicul deschide sertarul de la morgă, bărbatul încremeneşte. Este ea ! Doamne, o pierduse pentru totdeauna ! Vederea corpului inert al Lidiei îi provoacă din nou conştiinţa. O iubise ,oare, cu adevărat? Cine-i dăduse lui dreptul de a se juca cu viaţa ei şi a copilului nenăscut?
    -Ea este…E  soţia mea, bâigui el. Se numea …Edgar nu putu să-i pronunţe numele, căci îl podidiră lacrimile.
    -Liniştiţi-vă, domnule, spune medicul, haideţi să plecăm de aici !
 La final, doctorul mai adăugă  :
-A, era să uit. Înainte să moară, în salvare,  soţia dumneavoastră a cerut asistentei un pix şi o hârtie. Cu ultimele puteri,  a scris câteva cuvinte.
 Edgar  citi:

Privesc atentă cum încet se scurge
Nisipul vieţii luat de valul vremii,
Mă înfior, şi-o lacrimă mi se prelinge,
Pe-obrazul cald, asemeni unei corzi,
Ce se apropie de finiş, cu sunet răguşit,
Şi deodată, tace. E aruncată. Totul s-a sfârşit!


Georgeta Istrate

miercuri, 7 martie 2012

Spune-mi că nu vom fi ca ceilalţi (partea I)

Motive de fericire



        Lidia  se întoarce alene de la serviciu. Cand eşti telefonistă, aparatele îţi  uruie continuu  în cap. Chiar şi după program  ecoul lor nu-ţi dă pace. Dar astăzi, va ignora toate aceste zgomote. Are şi motive: ziua este superbă, iar gândul  nu poate să fie decât la frumosu-i soţ.  Dragostea pentru el îi  dă putere, este ca un izvor din care  bea   si care o ajută să supravieţuiască  în această lume indiferentă.  În plus, ziua aceasta este extrem de importantă din cel puţin două puncte de vedere: se împlinesc trei luni de zile de când şi-a legat destinul de  Edgar, cea mai frumoasă întâmplare din viaţa ei. Acest moment se cere a fi sărbătorit cum se cuvine! Al doilea motiv este unul fără egal, căci doctorul i-a confirmat sarcina. Ah, ce emoţie frumoasă! Primul rod al iubirii lor  este pe cale să înflorească. Uneori, fericirea pe care o simte i se pare ireală, parcă ar trăi în cel mai frumos vis. Merită ea  toate acestea?...
       Trece gânditoare şi fericită printre bucurestenii care habar nu au  de sentimentele ei atât de înălţatoare. Îi vine să strige în gura mare:  fericirea există!!! Iar fericirea ei este Edgar… cel mai frumos, mai bun şi mai  minunat om care s-a născut vreodată pe planeta aceasta!

Şoaptele sufletului

     Dar de ce se simte  tulburată? Ce vrea să-i spună sufletul ?... Prostii! Nu are motiv să se îngrijoreze! Şi totuşi...simte nevoia să scrie ceva. Se aşează pe o bancă din  micul parc pe care tocmai îl străbate. Scoate un carneţel  şi un creion , iar  cuvintele par să curgă, ca un avertisment, ca o nevoie de siguranţă:

    Iubite, spune-mi ce va rămâne din iubirea noastră peste ani... Privirea ta fi-va goală, ca o prăpastie fără margini? Inima ta fi-va stearpă, ca pântecul fără rod?!
   Iubite, spune-mi că iubirea noastră va trăi veşnic. Spune-mi că nu mă vei uita nici după ceasul morţii. Mă întreb încă o dată dacă va fi mereu  la fel de frumos... Clopotele vor bate tot atât de duios? Luna va lumina tot atât de puternic?  Privirea ta va fi tot izvorul din care-mi voi sorbi seva?
    Iubite, mi-e frică de hăul care-şi cască fălcile să ne înghită iubirea! Mi-e frică, iubire, să nu pierd această perlă nepreţuită, pentru că în ea stă captivă inima mea.
    Iubite, promite-mi că nu vei lăsa dragostea noastră  să zacă ascunsă într-un mormânt rece şi sinistru. Nu vreau ca, peste ani, privirea ta străină  să-mi îngheţe sufletul şi indiferenţa ta să-mi ucidă speranţele. Spune-mi că nu vom fi ca ceilalţi. Promite-mi!

De la extaz la agonie

      După ce scrise şi ultimul cuvânt, îşi spuse că presimţirile sumbre şi îndoielile  nu-şi au rostul într-un asemenea moment. Sunt ca nişte viruşi ce caută să stingă bucuria pe care o simte. Se ridică de pe bancă şi  porneşte din nou spre casă. În drum,  se opreşte la o cofetărie, de unde cumpără două amandine la pachet şi o sticlă de nectar, căci are de sărbătorit...
    Iese din nou în stradă şi, la un moment dat,  se opreşte în faţa unui bloc. Intră. Deşi locuieşte la etajul  şapte, preferă să urce  pe scări. Vrea să-şi pregătească cuvintele, vrea să-şi impresioneze iubitul soţ,  iar mersul pe scări îi lasă timp să-şi creeze discursul.  Încearcă să-şi imagineze reacţia lui, dar  nu reuşeşte. Ştie doar că  el se va bucura nespus...
      Ajunsă în faţa uşii, scoate cheile din poşetă, încet, să nu facă zgomot. Intră mai întâi  în bucătărie, lasă pachetul cu prăjituri pe masă, apoi porneşte spre dormitor. Din cameră se aud şoapte,  semn că soţul nu este singur…Misterul continuă cu gemete şi sunete neobişnuite. Se aude un  glas de femeie?  Poate e vreun film la televizor...
    Fata deschide uşa.  Edgar este ... cu o alta în pat. Oamenii au multă treabă, atât de multă încât  nici nu-şi dau seama că cineva îi priveşte. Numai Lidia simte că se prăbuşeşte.

Când soarele se murdăreşte

     Tânăra nu găseşte  puterea să scoată vreun sunet, închide uşa încet, de parcă  nu ar  vrea să deranjeze. Ca să-şi revină, se sprijină câteva secunde de un perete, apoi, cu ultimele puteri, se îndreaptă spre ieşire. Misterul fusese dezlegat: visul ei frumos avea o uşă secretă care o condusese, cu o viteză ameţitoare,  într-un  coşmar!
    Preţ de o clipă,  Lidia  îşi dă seama că trăise într-o minciună, că  iluziile ei de fericire o împiedicau să vadă adevărata dimensiune  a acestei iubiri,  materializată într-o căsnicie. N-ar fi crezut niciodată, dacă n-ar fi văzut cu ochii ei, că persoana, pe care o iubeşte cel mai mult pe lumea asta, este capabilă de un asemenea cinism.
     De data asta,  ia liftul. Simte că se sufocă, trebuie să se îndepărteze cât mai mult de acest loc! Iese în stradă. Dintr-o dată,  totul devine cenuşiu, soarele pare murdar şi, de ruşine, vrea să apună;   lumea are o faţă  duşmănoasă, iar ea nu ştie ce caută în mijlocul ei…

Georgeta Istrate