Masajul la patru mâini


   
   Astăzi,  am să vă povestesc  o experienţă interesantă. Este pentru prima oară când mi se face masaj în “duet”,o terapie combinată,  care ar trebui să-mi armonizeze trupul, mintea şi sufletul. Aşadar, mă las pe mâna specialiştilor: Nicu Ghergu îmi face reflexoterapie plantară, iar Mariana Buică un masaj de relaxare,  în zona capului. Specialistul îmi vorbeşte despre efectele benefice ale acestui masaj, dar şi despre activarea unui hormon cerebral numit endorfină, cunoscut şi ca hormonul fericirii. Ei bine, cum să refuz o terapie care promite să mă facă fericită? Înainte să trecem la treabă, simt nevoia să precizez că, din punct de vedere chimic, endorfinele au efect analgezic, adică suprimă durerile de orice fel.

„Durerea nu trebuie să te sperie!”
                                        
Mariana îmi  face masaj de relaxare în zona capului.  Îmi place! La celălalt capăt al trupului, terapeutul Nicu Ghergu îmi masează tălpile, folosind o cremă pe bază de aloe vera. La început, îmi face un masaj uşor pentru încălzire. Progresiv, măreşte ritmul. Simt o oarecare durere la degetul mare, locul ce corespunde  glandei hipofize. „Durerea, îmi spune specialistul, nu trebuie să te sperie, ea este un indiciu că există nişte impurităţi care-ţi blochează anumite zone energetice din organism”.  Pe măsură ce lucrează, durerile apar şi în alte locuri, semn că şi alte organe au probleme: „ Astăzi, ţine  să precizeze specialistul, voi pune accentul pe sistemul nervos!”.

Sănătatea sub lupă

     Pe măsură ce lucrează,  îmi enumeră problemele: „ sistemul limfatic este foarte  încărcat, asta înseamnă că nu bei suficientă apă şi  nu prea faci mişcare... Ştii, sistemul limfatic este foarte important. El ţine organismul stabil, de aceea ar trebui sa fie cât mai liber.Gândeşte-te că eşti într-o casă în care sunt înfundate canalizările. Dacă nu exista scurgere, ştii ce se întâmplă!  La fel şi cu organismul: se intoxică, nu este oxigenat cum trebuie,  se încarcă, se îmbâcseşte, iar dimineaţa poţi avea o limbă încărcată şi corpul se mişcă greoi. Problema influenţează starea psihică, parcă îţi este greu să faci faţă treburilor zilnice. Când nu te simţi bine, nici nu te poţi bucura de soare, de flori şi alte minunăţii. O să vezi,  după masajul ăsta,  vei elimina toxinele din organism”. Şi cum îmi dau seama că le elimin? , îl întreb. „ Mare parte prin urină, care va avea şi o culoare mai limpede. Ştii, acumulările de toxine dau o culoare tristă  ochilor, iar durerile pe care le simţi nu sunt altceva decât blocaje energetice. Ţi-am spus  şi altă dată că boala apare mai întâi  la nivel energetic, iar omul nu-şi poate explica  de ce se simte rău. Aceasta este cea mai  înşelătoare  formă de boală , căci analizele ies bine, dar omul nu se simte bine deloc. Starea normală revine după ce are loc o detoxifiere, care se traduce printr-o relaxare profundă. De-abia atunci omul  realizează ce bine se simte”.  

Un duet formidabil

     Între timp, Mariana îmi  face un drenaj facial  şi un masaj general al capului care, precizează ea, are şi  efecte cosmetice. Terapeuta mă asigură că  am chipul mai luminos, apoi îmi povesteşte despre calităţile profund hidratante ale cremei pe care o foloseşte. Mai mult,  masajul cu acea cremă, ce  conţine şi vitamina C, are efecte pozitive şi asupra ridurilor. În momentele astea nu mă gândesc decât la oglindă, dar mă aduce cu picioarele pe pământ Nicu Ghergu, care îmi semnalează disfuncţii pe sistemul endocrin şi nici cu pancreasul nu stau aşa bine. În timp ce vorbeşte, mâinile lui lucrează. Nu pot să nu le compar cu un aspirator ce risipeşte toate impurităţile şi face posibil miracolul vindecării. Suplimentar, specialistul îmi face o reflexologie palmară apoi, îmi  stimulează zona timusului, circular, în sensul invers acelor de ceasornic. Mă întreabă dacă mă doare. Ce-i drept, mă cam doare, dar recunosc doar pe jumătate. Şi acum vine explicaţia întrebării:  cu cât locul este mai dureros, cu atât omul a acumulat mai multă supărare, mai multe emoţii negative. Acea rotire în zona timusului face posibilă o foarte bună circulaţie energetică în întregul organism.
      Masajul e pe sfârşite, dar nu plec fără să aflu de câte şedinţe am nevoie ca organismul să-şi recapete echilibrul: „ cincisprezece şedinţe intensiv, iar după aceea îţi fac doar pentru întreţinere”.

Una din cele mai eficiente metode de vindecare

      Reflexoterapia este una din cele mai eficiente metode de vindecare. În talpa piciorului există o proiecţie spaţială a corpului nostru. Metoda nu presupune niciun fel de medicaţie, se bazează pe o tehnică veche de mii de ani, capabilă să identifice şi să relaxeze, apoi să vindece trupul, mintea şi sufletul. Se poate spune că reflexoterapia reaşează sistemul energiei interioare, deblochează canalele care o opresc să circule. Întâi simţi durere, apoi observi că dormi mai bine, te concentrezi mai uşor, devii mai calm, tranzitul intestinal se normalizează şi multe alte dureri dispar. Terapia se adresează  tuturor categoriilor de vârstă pentru anumite afecţiuni, dar si pentru prevenire.
Contact Nicu Ghergu -  tel: 0723.132.876 sau 0766.671.103.


Georgeta Istrate

Biserica Densuş, ipoteze



Cine, când şi în ce scop a construit monumentul ?

   Biserica Sf. Nicolae de la Densuş este cea mai vestită, dar şi cea mai controversată biserică, deoarece nu se poate stabili cu exactitate cine, când şi în ce scop a construit-o. În jurul ei, cercetători, istorici, jurnalişti, feţe bisericeşti au construit ipoteze, care se bazează pe anumite particularităţi. Să vedem de ce unii susţin că a fost templu dacic dedicat zeului Zalmoxis. Părintele  Alexandru Gherghel  spune că,  în urma săpăturilor arheologice efectuate  înainte de 2005,  s-a găsit o bucată de ulcior pe care scrie Koson, numele regelui dac în timpul căruia fusese bătută moneda; o altă descoperire se referă la  un scut dacic pe care este reprezentat un leu ; o inscripţie, în limba latină,  ce vorbeşte despre celebrarea Daciei. 
   În sprijinul  afirmaţiei că ar fi fost un templu dedicat zeului Marte, părintele Gherghel  vine cu următoarele indicii:  altarul este orientat spre sud, nu spre est,  aşa cum au bisericile creştine; masa altarului   este o piatră funerară romană ce datează din secolele II-III; cei doi lei din piatră de pe acoperiş aşezaţi deasupra altarului; cele opt altare păgâne romane.
   O altă ipoteză este aceea că monumentul ar fi fost un mausoleu închinat generalului roman Longinus Maximus , deoarece   s-a găsit o piatră de mormânt romană,  acum parte a unui stâlp din interiorul bisericii,  pe care este scris numele primului  guvernator roman al provinciei. Se crede că inscripţia i-a fost dedicată de  către soţia sa, Iulia Afrodisia. 
      Indiferent care ar  fi adevărul, nu putem nega faptul că, datorită acestei biserici s-au păstrat multe  monumente romane,  care altfel s-ar fi pierdut.

 Controverse legate de vechime

      Prof. univ. dr. Ioan Piso, directorul Muzeului Transilvaniei,  susţine ipoteza că monumentul este  „o biserică cnezială din secolele XII-XIII,  construită din monumentele aduse de la Sarmizegetusa sau chiar din unele vile rustice romane din apropiere. Biserica poate fi considerată romanică în stil popular”.  
       Deşi  istoriografia consemnează că biserica  Sfântul Nicolae  din Densuş este o biserică de secol XIII, am văzut că există  elemente ce contrazic această variantă. De altfel, nici părintele Alexandru Gherghel,  care slujeşte acolo, nu este de acord cu această datare. Sfinţia sa spune că s-a făcut o hartă cu rezonanţă magnetică,  ce atestă  faptul că biserica  este înconjurată de o ruină. Este adevărat, încă nu s-a putut stabili dacă e dacică, romană sau de ev mediu. Din punct de vedere arhitectural,  monumentul nu se încadrează în nicio epocă, fiind alcătuit din o mulţime de elemente specifice unor perioade diferite. Varietatea materialelor  de construcţie şi  multitudinea de inscripţii derutează, dar şi fascinează în acelaşi timp. 
   De altfel, vechimea bisericii este  analizată şi după provenienţa materialelor de construcţie. De exemplu, în spatele bisericii, în partea de jos, construcţia este alcătuită din blocuri fasonate de calcar, specifice construcţiilor dacice;  partea superioară este construită  din piatră de râu cimentată, folosită de romani;  coloanele sunt tipice perioadei medievale; o mulţime de pietre de mormânt romane, simboluri romane, dacice, ortodoxe, etc.  


Culte diferite, o singură clădire

    Biserica din Densuş este considerată nu numai una din cele mai vechi din România, ci şi din Sud-Estul Europei! Înainte de anul 1989, imaginea Bisericii din Densuş se afla pe unul dintre cele mai răspândite timbre poştale, cu valoare de 40 de bani.
    S-au făcut numeroase investigaţii pe tema stabilirii cu exactitate a originii monumentului, dar acesta încă  nu şi-a dezvăluit tainele. Astfel, tradiţia creştină o plasează în secolul IV e.n. Oameni ai bisericii susţin că , la Densuş, ar fi existat un lăcaş de cult creştin  cu mulţi ani înainte de sosirea Legiunilor lui Traian. Unii istorici  sunt de părere că, după plecarea romanilor, templul păgân s-a încreştinat şi de atunci se tot fac slujbe aici. Părintele paroh, Alexandru Gherghel, povesteşte despre o cameră ascunsă în turla bisericii, care servea drept ascunzătoare în vremuri de restrişte...      
    Cert este că monumentul  a suferit mari modificări de-a lungul timpului, mai ales spre sfârşitul sec. al XIII-lea. A fost folosit ca biserică de către românii care s-au  convertit la calvinism, apoi,  după unirea românilor transilvăneni cu biserica Romei a devenit greco-catolică. În 1948, odată cu interzicerea bisericii române unite cu Roma, lăcaşul a fost trecut de autorităţi în folosinţa Bisericii Ortodoxe Române.
    Lucrurile sunt aşa de amestecate şi se tolerează reciproc, încât,  dacă am încerca să le descâlcim n-am avea sorţi de izbândă. Aici, poţi simţi parfumul istoriei care te debarcă pe ţărmul altei lumi, una misterioasă, pe care  chinui în zadar s-o desluşeşti. O lume alcătuită din atâtea altele! Un loc ce pare simplu, dar care , în realitate este atât de complex, tocmai prin împletirile diverselor faţete pe care le-a avut de-a lungul istoriei.



Te voi iubi mereu!



Tristeţea din privire

      Fata ţinea telefonul la ureche. De la  celălalt capăt al firului,  asculta cea mai frumoasă şi mai dulce voce care îi mângâiase clipele în momentele grele ale vieţii. Era vocea iubitului, care plecase din lumea aceasta , fără să-şi ia rămas bun de la ea. Nu înţelegea cuvintele, dar simţea o fericire fără seamăn şi, în timp ce asculta vocea, îşi spunea: „am simţit că trăieşti!!! Am ştiut că mă vei căuta!!!...”
     Apoi, ca prin farmec, imaginea iubitului îi apăru în faţă. Avea pe umăr geanta crem, era îmbrăcat în pantalonii maron de velur şi purta o cămaşă cu nuanţe gri. Când îşi ridică privirea şi îi întâlni ochii,  crezu că se prăbuşeşte. Privirea lui era atât de tristă! Doamne, cât de tristă! În timp ce se priveau, ea gândea că el a plecat din viaţa ei pentru o altă femeie. Imediat luă o atitudine mândră, apoi mai privi o dată chipul. El nu scoase niciun cuvânt, ea îl privea înmărmurită, dar niciunul nu avea curajul să spună ceva. Ciudat este că, după ce el dispăru în neantul din care venise, ea simţi  un fel de satisfacţie pentru tristeţea lui. Se gândea că străina care i-l furase, nu l-a putut face fericit şi nu îl va putea face aşa cum îl făcuse ea. De aceea era atât de trist...

O luptă inegală

      La un moment dat, sirena unei maşini de Salvare  o trezi. Îşi dădu seama că, în sfârşit, îl visase, că acest vis putea fi un dar de despărţire. Ţipă atât de tare,  încât simţi că se zguduie Universul. Apoi scoase  un geamăt ca  de animal rănit,  care se transformă într-un hohot de plâns. Căzută în genunchi, rosti cu glas tare: „şi dacă mi-ai fi făcut asta, te-aş fi iertat! Sigur că te-aş ierta dacă m-ai înşela cu o fiinţă umană, dar cu Moartea nu pot să mă pun! Ea este femeia neagră din ghearele căreia nu mai poţi scăpa, iar închisoarea ei nu are nicio portiţă de evadare. Cu ea nu pot lupta!!!”
    Mintea fetei era invadată de întrebări pe care voia să le evite, dar nu reuşea.  De ce nu putea închide  trecutul într-o amintire ?  De ce fiinţa lui o durea atât de mult? De ce? Răspunsul se afla în faptul că el o iubise aşa cum,  în toată istoria omenirii,   niciun bărbat nu-şi iubise femeia. 
   Înainte să plece din lumea aceasta, el alesese să se supună unui tratament sever,  de dragul ei. Voia să fie frumos şi sănătos, să o poată face fericită.  În timp ce se lupta să trăiască, el îi spusese: „Dragostea ta este suprema motivaţie a acestei nedrepte şi inegale lupte cu Universul”.

„Te ador, frumoasa mea!”

    Absenţa lui o durea pentru că îi lăsase amintiri atât de puternice,  încât nu puteau fi închise într-o cutie şi depozitate pur şi simplu  în podul casei. El o divinizase, o pusese deasupra lui, o numea „Minune”, „Zeiţă”, „Zână”, „Floare”, „Rai”... Când se afla departe de ea, lua telefonul şi-i spunea:  „Doamne, cât îmi lipsesc clipele noastre de bucurie divină! Tot trupul şi sufletul îmi vibrează  de fericire că mă iubeşte o Minune ca tine. Te ador, frumoasa mea!”
   El nu o închisese într-o colivie doar pentru  plăcerea ochilor săi. Nu! O încurajase să zboare cât mai sus, ştiind sigur că se va întoarce la el, deoarece nu poate supravieţui fără iubirea pe care  i-o dăruieşte. Îi spunea de zeci de ori pe zi că o iubeşte şi că este cea mai frumoasă Minune care a existat vreodată,  că el este  un mare norocos să o întâlnească. El era Grădinarul care-şi adora floarea. Fiindcă era sărac, îi spunea că, dacă cineva i-ar oferi toate bogăţiile pământului în schimbul iubitei, le-ar refuza. Sau  dacă acele bogăţii ar fi deja ale lui, pentru frumoasa lui iubită,  ar renunţa la tot. Cu ea putea trăi şi într-un bordei, dar fără ea nu putea trăi nici în palate!

A trăi pentru omul iubit

     Iubirea lor fusese una neobişnuită, căci zburau la altitudini inimaginabile, acolo unde fericirea nu este sclava timpului. Şi ea...Ea trăia pentru el. Până să-l cunoască,  nu dăduse o mare importanţă felului cum arată sau se îmbracă. Acum devenise atentă la aceste lucruri. Iubirea pentru el şi  dorinţa de a-l face fericit o transformaseră  total. Nu mai făcuse pentru nimeni  ceea ce  făcea pentru el. Era ca o recunoştinţă că venise în viaţa ei. Îmbrăţişarea pe care el  i-o oferea, era îmbrăţişarea lui Dumnezeu. Credea că însuşi Iisus o iubea prin privirea, mângâierile şi ocrotirea pe care le primea de la acest om. Ce dureroase şi grele sunt amintirile!

Revelaţia

      Ieşi în curte.  Soarele nu răsărise încă. Roua strălucea pe firele de iarbă într-un fel magic. Îşi luă sandalele albe în mâini şi porni în picioarel goale pe câmp. Îşi căuta, cu disperare, iubitul. Şi în acea emoţie, care făcea ca inima să-i bată ca o tobă, avu o revelaţie liniştitoare. Fiecare picătură de rouă părea mângâierea înviorătoare şi îmbătătoare a iubitului. Adierea vântului îi alinta pletele, aşa cum o făcuseră mâinile lui magice. Şi ca tabloul să fie perfect, Soarele se năştea de după dealuri. Frumuseţea momentului îi tăie răsuflarea. Astrul părea că o priveşte cu ochii rugători şi plini de dragoste ai iubitului. Zâmbi, căci îl descoperi  peste tot. Inspiră adânc, să se umple cu fiinţa lui.
     De azi înainte, în zori, va ieşi la întâlnirea cu el. Are  nevoie de dragostea lui,  ca să poată supravieţui! Şi dacă iubirea lor se metamorfozase astfel, ea nu avea decât să o accepte, căci el este omul de neînlocuit. Ce întâlnire frumoasă avusese în acea dimineaţă!  

Cum să renunţi la bucuria supremă?

    Fata se întoarse în cameră.Voia să-i audă vocea, să-i vadă chipul...  Căută în mesajele de pe telefon câteva cuvinte de la el. Avea arhivate câteva din perioada în care  fusese bolnav, când ea îl rugase zilnic  să nu o părăsească. El îi răspundea că,  atâta vreme cât ea îl va iubi, el nu va pleca: „Dacă mii de ani am căutat vrăjita perlă albastră a fericirii, şi în sfârşit am găsit-o,  crezi că aş putea renunţa vreodată la această bucurie supremă? De dragul tău, am să mă lupt şi cu hainul Cronos!”  Apoi, degetele îi alunecară pe un alt mesaj. Fata îşi aminti cu amărăciune că îl primise după ce ea se supărase pentru nu ştiu care motiv: „Iartă-mă, iubito, dacă te-am supărat cu ceva, dar cred că ar trebui să fii supărată pe Universul care mă pedepseşte pentru că am îndrăznit să te înalţ,  în inima mea, deasupra Lui. Te voi iubi mereu!”

Georgeta Istrate

Pentru ce vă certați?


I

Pentru ce vă certați, pentru ce vă luptați,
Pentru ce de ocară-n fața lumii vă faceți,
Pentru ce nu dați măna și-mpreună ca frați
La zidirea țării să participați?

Refren:

Suntem sătui de vicii, de blesteme
Și vorbe-mproșcatoare de noroi,
Este momentul să trăim frumos
Ocara-n aste clipe-i de prisos!

II

Pentru ce-n grai politic vă confruntați,
Pentru ce puterea vreți s-o acaparați,
Pentru ce nu vreți să trăiți ca frați
Pentru ce, pentru ce, pentru ce?

III

Și de ce de popor nu vă rușinați,
Când interes mizer la iveală iscați?
Și de ce de orgolii voi ascultați
Când cu iubire puteți trăi ca frați?

IV

Mă întreb de ce și-mi vine să plâng,
Poporul acesta la piept vreau să-l strâng,
Să-l mângâi pe fruntea senină ca cerul
Să-i spun că-l conduce doar Adevărul!


Georgeta Istrate


Politicienii noştri au luat-o razna!

    Cred că politicienii aștia s-au gândit că ne plictisim! Ce şi-or fi spus? Ia să le colorăm românilor un  pic viețile, să vedem cum reacţionează!
     Drept să spun, au cam reușit. Numai că, pe noi, nimeni nu ne-a întrebat ce vrem. E o idee ciudată, nu-i așa? Cine naiba are nevoie de popor,  când perspectivele sunt atât de înalte? Iar puterea, care îmbată, este de-a dreptul ispititoare.

Cinstea  este floare rară

     Domnilor, asta e doar în capul vostru!  Ar trebui să realizați că  a conduce o țară este o mare responsabilitate.  Nu te duci în față, îți scoți săbiile și provoci lumea la luptă! De exemplu, dacă domnul Victor Ponta,  în loc să se lupte cu președintele Băsescu, ar fi făcut ceva pentru țara asta, nu ar mai fi trebuit să facă tot felul de găinării ca să obțină ceea ce vrea. Ți s-a dat puterea, ești administratorul acestei țări, treaba ta este a sluji poporul cât mai bine. E o şansă unică . Tu poţi scrie istorie, una mai bună decât cei cărora le-ai urmat.  Să munceşti din greu pentru oamenii peste care ai fost pus. Așa cred eu că ne-ai fi cucerit mai repede și… pentru totdeauna. Și nu numai pe noi…

Aici şi acum!

    Doamne, câţi oameni suferă  lipsuri, în timp ce ei huzuresc şi se bălăcăresc prin Parlament şi  pe la televizor!
   Dar nu, ca și cei care vor să se îmbogățească peste noapte, ei au vrut puterea aici și acum! Iar metodele sunt din cele mai josnice.

     Crizele scot la iveală caracterul

    Cu toate acestea, crizele politice sunt și ele bune la ceva: îți arată adevărata față și adevăratele intenții.
     Nici cu domnul președinte Traian Băsescu nu pot să spun că mă mândresc. Deși , la început, părea un adevărat luptător pentru interesele României, s-a dovedit a fi foarte slab. Dovadă că încă ne  înclinăm cu servilitate în fața Europei și a lumii, tot ce negociem este în defavoarea noastră, suntem de acord cu condițiile care ni se impun și nu facem nimic ... să nu-i supărăm pe alții! Prestigiul unei țări este dat de liderii care o conduc!  Vaporul, dacă vreți, se îndreaptă spre locul unde-l mână căpitanul. Este adevărat că încă nu am naufragiat, dar plutim în derivă.

Iubirea poporului se obţine muncind...

    Ei bine, cred că, de data asta, poporul  și-a dat seama că are nevoie de cu totul alți conducători. Nu are nevoie de ipocrizia lui Crin Antonescu, nici de imaturitatea lui Victor Ponta, iar  de Traian Băsescu nu știu ce să zic.Cert este că  avem nevoie de oameni care să conducă această țară de dragul locuitorilor ei, de dragul de a lăsa un nume bun în urmă.  Să nu doarmă zi şi noapte,  gândindu-se la binele poporului. Dacă vrei iubirea şi aprecierea poporului, iubeşte-l şi apreciază-l prin faptele tale!

Georgeta Istrate


Mihai Eminescu - Împărat şi Proletar

„Pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorâtă,
Unde patrunde ziua printre fereşti murdare,
Pe lânga mese lunge, stătea posomorâtă,
Cu feţe-ntunecoase, o ceata pribegită,
Copii săraci şi sceptici ai plebei proletare.

Ah! - zise unul - spuneţi că-i omul o lumină
Pe lumea asta plină de-amaruri şi de chin?
Nici o scânteie-ntr-însul nu-i candidă şi plină,
Murdară este raza-i ca globul cel de tină,
Asupra cărui dânsul domneşte pe deplin.

Spuneţi-mi ce-i dreptatea? - Cei tari se îngrădiră
Cu-averea şi mărirea în cercul lor de legi;
Prin bunuri ce furară, în veci vezi cum conspiră
Contra celor ce dânşii la lucru-i osândiră
Şi le subjugă munca vieţii lor întregi.

Unii plini de plăcere petrec a lor viaţă,
Trec zilele voioase şi orele surâd.
În cupe vin de ambră - iarna grădini, verdeaţă,
Vara petreceri, Alpii cu frunţile de gheaţă -
Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid.

Virtutea pentru dânşii ea nu există. Însă
V-o predică, căci trebui să fie braţe tari,
A statelor greoaie care trebuie-mpinse
Şi trebuiesc luptate războaiele aprinse,
Caci voi murind în sânge, ei pot să fie mari.

Şi flotele puternice ş-armatele făloase,
Coroanele ce regii le pun pe fruntea lor,
Ş-acele milioane, ce în grămezi luxoase
Sunt strânse la bogatul, pe cel sărac apasă,
Şi-s supte din sudoarea prostitului popor”.
...................................................................................

Diferențe între catolici și ortodocși (partea a III-a, ultima)



Neprihănita zămislire

   Ambele culte o cinstesc pe Fecioara Maria .  Ea este  ființa din care s-a născut  Isus Hristos. Din punctul de vedere al ortodocşilor,  este născută în chip firesc din Ioachim şi Ana, ca rod al rugăciunii celor doi  şi nu a fost scutită de păcatul stramoşesc.
       Catolicii consideră că Sfânta Fecioară a fost neprihănit zamislită , scutită de păcatul strămoşesc,  pentru că din trupul ei avea să se nască însuşi Fiul lui Dumnezeu. Dacă ea ar fi fost concepută cu  păcatul strămoşesc , afirmă catolicii, nu ar fi fost cea plină de har. În plus, părinţii Fecioarei erau în imposibilitatea de a avea copii,  de aceea  a fost zămislită în mod miraculos.


Euharistia și căsătoria

  Ortodocşii folosesc la liturghie pâine dospită,  în timp ce catolicii  folosesc pâine nedospită,   argumentând că așa s-a folosit la  Cina cea de Taină. Pe de altă parte , la catolici, sfinţirea darurilor nu se face prin rugăciuni de invocare a Sfântului Duh cum fac ortodocşii la Sfânta Epicleză. Ei afirmă că darurile se sfinţesc singure prin rostirea vorbelor “Luaţi, mâncaţi…etc”De asemenea  preoţii catolici nu se căsătoresc,  în timp ce ortodocşii o fac. Căsătoriile laicilor  sunt şi ele diferite. În timp ce Biserica ortodoxă admite divorţul (fiind permisă  cununia de mai multe ori) ,
 catolicii nu admit divorţul. Ei spun că o căsătorie trebuie să fie indisolubilă adică nu se desface decât prin moartea unuia dintre soţi. Ei argumentează cu răspunsul lui Iisus,  când a fost întrebat dacă îi este permis unui bărbat să-şi lase soţia: ”de aceea va lăsa omul pe tatăl  şi  pe mama sa şi se va lipi de nevasata sa şi cei doi vor fi un singur trup. Aşa că nu mai sunt doi, ci un singur trup. Deci, ce a unit Dumnezeu, omul să  nu despartă. Eu vă spun ca oricine îşi lasă nevasta, afară de pricină de desfrâu şi ia pe alta, este adulter şi cine ia de nevastă pe cea lăsată de bărbat, este adulter (Matei19,3-9). (acum, în cazuri speciale, divorțul se acceptă și la catolici).

O luptă fără sens
  
      Diferenţe sunt multe. Nimeni nu ne lămureşte dacă acestea sunt adevăratele piedici în  procesul de reunificare. De exemplu semnul crucii se face la ortodocşi de la dreapta la stânga, pe când la catolici, de la stânga la dreapta. Explicaţia ar fi pusă  pe seama efectului de oglindă.
De asemenea, la catolici, botezul se face prin turnare şi stropire, iar  la ortodocşi prin afundare în apă. Apoi,unii cinstesc icoanele, ceilalţi statuile.Catolicii consideră că Maica Domnului nu a murit, ci a fost luată direct la cer,  în timp ce ortodocşii cred  că mai întâi a murit şi apoi a fost ridicată la cer…
        Aceste diferenţe sunt de multe ori zăpăcitoare pentru credinciosul de rând care nu înţelege de ce nu se recurge  la o conciliere şi o reunificare a celor două biserici surori. Apartenenţa religioasă  ar trebui  să fie o fereastră deschisă spre oameni, mai ales  când există scopuri comune. Ecumenismul ar fi o soluție, în sensul refacerii  unității bisericii  care suspină sub greutatea  unei lupte fără sens.

Georgeta Istrate

Diferențe între catolici și ortodocși (partea a II-a)



Capul bisericii și infailibilitatea

     În timp ce  Biserica Ortodoxă  afirmă că Iisus Hristos este capul bisericii şi  piatra de temelie pe care se sprijină aceasta,  catolicii  atribuie această funcţie  Papei, considerat urmaş al Apostolului Petru .  Ca  să-şi susţină afirmaţiile , ei folosesc vorbele Mântuitorului:“ Şi Eu îţi zic ţie,  că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui. Şi îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri.(Matei, cap16,vers 17-18). Actualul papă  este considerat  al 268-lea urmaş al lui Petru. Altă polemică iscată în cele două biserici este legată de infailibilitatea papei când decretează ex. cathedra (cu autoritate primită de la Dumnezeu prin puterea cheilor) în materie de credinţă şi de morală.El  poate lua decizii singur şi chiar stabili dogma. În timp ce la ortodocşi ,în cazul luării unor decizii importante, se fac sinoade analizându-se situaţia dată de mai mulţi episcopi şi preoţi după care se stabileşte dogma şi  autenticitatea ei.

Filioque - purcederea Duhului Sfânt și de la Fiul

      Religia catolică  modifică simbolul credinţei  afirmând că  Duhul Sfânt purcede atât de la Tatăl, cât şi de la Fiul. Iată cum sună pasajul în cauză:” Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul care vine de la Tatăl şi de la Fiul...”
   La ortodocşi Crezul  apare în varianta originală fără nici un fel de modificare” Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul , Care din Tatăl purcede...” Răspunsul este in  Evanghelia dupa Ioan :”Iar când va veni Mângâietorul, pe care Eu îl voi trimite vouă de la tatăl,Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede,Acela va mărturisi despre Mine”(Ioan, cap15, vers26). Ei consideră că   adăugarea  lui  “filioque” ar fi greşită din punct de vedere teologic.Mai mult, Simbolul Credinţei este considerat proprietate comună a întregii biserici şi orice modificare trebuie facută într-un conciliu ecumenic. Referitor la acest subiect Patriarhul  Constantinopolului, Photius, merge până într-acolo încât îl consideră  pe Papa Nicolas ”un  eretic care face ravagii în via Domnului”.

Purgatoriul

     Un alt punct de divergenţă între cele două culte este locul de tranziţie către paradis: Purgatoriul. În timp ce ortodocşii  cred  că sunt doar două alternative ale sufletului după moarte, adică rai şi iad, catolicii susţin ca ar mai fi un loc intermediar,  unde sufletul are nevoie de un timp pentru a-şi  curăţi  imperfecţiunile şi haina de nuntă care reprezintă sufletul . Altfel nu are acces în cerul lui Dumnezeu unde după cum afirmă scriptura”nimic necurat nu  va intra”.Purgatoriul este ca o şansă  ce se dă sufletelor celor care mor cu păcate uşoare sau nu au ispăşit suficient pe pământ . Ei  exemplifică acest loc cu ajutorul  parabolei  lui Iisus  despre bogatul nemilos şi săracul Lazăr ca  o prăpastie între locul de suferinţă în care se află bogatul  şi locul de fericire unde se află Lazăr “Şi peste toate acestea, între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată , nici cei de acolo să treacă la noi”(Luca,cap.16,vers.26).

Georgeta Istrate

Diferențe între catolici și ortodocși (partea I)

     

     Cum e posibil,veţi spune,  dacă există o singură credinţă şi un singur Dumnezeu  iar scopul este comun adică  mântuirea sufletului, să existe două biserici? Şi cum s-a ajuns la acest lucru? Oare diferenţele  sunt cu adevărat importante sau este doar o chestiune de orgoliu din partea ambelor părţi?

Neînțelegeri...

    Cele doua biserici se formează  prin divizarea bisericii primare,  având la bază un motiv politic; primatul papal ce oferă episcopului de Roma supremaţia întregii biserici. Partea greacă nu este de acord , prin urmare rezultă două biserici  născute din aceeaşi mamă , deci surori.Cei care păstrează  tradiţia veche îşi iau denumirea de Biserica Dreptei Credinţe sau Ortodoxă,  iar cei noi iau denumirea de Biserica Universală  sau Romano-Catolică. Înainte de a vorbi despre diferenţele dintre catolici şi ortodocşi să răsfoim puţin paginile istoriei şi să  readucem  în actualitate evenimentele care au dus la scindarea bisericii originare.S-a întâmplat acum aproape o mie de ani…

Marea despărțire

       Cea mai gravă ruptură dintre cele două biserici are loc la 16 iulie 1054,  sub denumirea de Marea Schismă. Totuşi, divergenţele dintre cele două culte creştine au fost  înainte, dar şi după această dată. 
        Prima scânteie se aprinde  în anul 858 .Ca urmare a unor reproşuri primite de la patriarhul Ignatius  privind viaţa particulară nu tocmai corectă , Împăratul  Constantinopolului îl obligă  pe acesta să demisioneze şi îl exilează. Îl înlocuieşte imediat cu  cu un filozof laic considerat  “cel mai deosebit politician şi diplomat “al vremii sale. Numele lui este Photius. Dorind să fie recunoscut de autoritatea  religioasă de la Roma, mai noul patriarh trimite o scrisoare în acest sens Papei Nicolas 1.Acesta  însă cunoaşte motivul exilării lui Ignatius şi chiar dacă oamenii lui decid că numirea este legitimă, el reconsideră  cazul şi respinge cererea lui Photius. Începe conflictul. Bizantinii ignoră decizia papei şi  nu răspund scrisorii,  considerând  ca Nicolas îşi depăşeşte atribuţiile intervenind personal în problemele altui patriarhat. Divergenţele continuă .
     Apogeul conflictului este  atins în vara anului 1054,  când Patriarhul Mihail Cerularie închide bisericile  latine din Constantinopol,  alungând călugari şi preoţi. Intervine Papa Leo al lX-lea care trimite o delegaţie pentru împăcare. Aceasta nu este acceptată.Ca urmare, cardinalul Humbert, însoţit de  alţi trimişi ai Papei,  intra în biserica Hagia Sofia din Constantinopol şi chiar înaintea slujbei pune pe altar o bulă papală, document ce îi excomunică pe  patriarhul Cerularie şi afiliaţii lui. Aceştia neagă la rândul lor autoritatea papei.
     La timpul respectiv nimeni nu a putut evalua marea ruptură dintre cele două parţi.Ca dovadă, chiar şi după 1054 relaţiile de prietenie au continuat. Părea o neînţelegere care se putea rezolva cu tact pe cale diplomatică. Însă cruciadele  au adâncit prăpastia atât de mult încât …

 Moarte in numele iubirii

     Cruciadelor li se mai spun şi războaie sfinte,  pentru că obiectivul principal îl constituie eliberarea aşa numitelor locuri sfinte (Ierusalim) de sub dominaţie musulmană. La aceste expediţii participă toate clasele sociale fiecare având propriile interese: ţăranii pentru că sunt foarte săraci,  dar solidari ; orăşenii speră în posibilitatea unei noi pieţe de desfacere; principii urmăresc  dobândirea unor noi stăpâniri , prestigiu şi …glorie!
      Iniţiate la apelurile diverşilor papi , care voiau să înlăture efectele schismei şi doreau să-şi impună supremaţia asupra întregii lumi sub o ideologie creştină , cruciadele au degenerat în adevărate războaie mânate de ambiţiile mai marilor vremii. Astfel, în numele iubirii au loc masacre ,jafuri, oamenii sunt exploataţi , execuţiile  individuale sau în masă sunt la ordinea zilei, etc .Nu sunt cruţate  nici  femeile, bătrânii sau copiii nevinovaţi. Aceste războaie ,care-şi pierd pe parcurs idealul, se întind pe o perioadă de două sute de ani şi sunt enumerate după perioadele în care se desfăşoară.
      Totuşi, din această nebunie rezultă un amestec, o alchimie  care uneşte orientul cu occidentul.Astfel  două civilizaţii,două culturi diferite se influenţează reciproc  şi are loc o infuzare de literatură, arhitectură , filozofie care nu face decât să îmbogăţească şi să lărgească orizonturi până atunci limitate.

  
Georgeta Istrate

La psiholog. De vorbă cu Florentina: Forța cuvintelor stă în emoția rostirii

  - Cât de importante sunt cuvintele? Care este puterea lor?   -   Cuvintele se formează în interiorul nostru. Limbajul este un rezult...