joi, 31 ianuarie 2019

Murivale Mureşan Vasile – M-am însingurat pentru că am simţit că nu mă mai iubeşti 2


  Artistul  repetă de câteva ori, din ce în ce mai încet : m-am însingurat pentru că simțeam ca tu nu mă mai iubești…

Sursa fotografiei: pagina de Facebook a artistului

 Repetă, ca vrăjit, aproape ca pe o mantră, aceste versuri şi eu nu ştiu dacă mai e cu mine. Îmi observă întrebarea de pe chip şi zice:
Mă apucă plânsul…
Apoi râde în hohote…
Adaugă:
Eu trăiesc aceste versuri în propria mea ființă. Câteodată intru într-o stare, cum să-ţi explic? Poemul ăsta îți dă o stare de catharsis…
Zic: da, îți dau lacrimile…lacrimi de purificare, de eliberare…
 Da, zice, ideea este atat e de profundă, de adâncă… Măi, ce stare de excepţionalitate îți dă! Vreau să-ți spun că am descoperit acest poem  într-un moment de puritate a vieţii mele… Mai târziu, cam după câțiva ani,  îi auzeam pe unii care semnalau că ar fi un poem excepţional. Eu deja îl memorasem, căci îl simţeam parte din mine. Cred că l-am citit de vreo două ori  și s-a lipit iremediabil de mine.
Zic: poate ai simțit că a fost creat și pentru tine.
Da, eu atunci, în Bistriţa,  l-am recitat pe stradă  cu voce tare . Așa, pentru mine… Am  simțit atunci  că Nichita se află chiar lângă mine, deşi el plecase din lumea aceasta. Era noapte și îmi părea că spune: “bătrâne, ăsta e al tău!” Pe mine aproape că m-a apucat plânsul.  Asta e stare de catharsis, care te duce spre o puritate a fiinţei tale! Ştii cum e, catharsis-ul e o stare la care nu îţi pui întrebarea  de ce. Pur şi simplu, se întâmplă.
 Zic: plângi și te curăţeşti!
 Da, eu am mai avut o stare de catharsis când am văzut pentru prima dată “ Pieta” a lui Michelangelo, la Vatican. Pur și simplu mi-a venit să plâng. Pentru că, la un moment dat, parcă mă vedeam în locul lui Hristos.  Ştii, sunt suprapuneri din astea în interiorul tău, care mişcă ceva în profunzime…
Georgeta Istrate

Murivale Mureşan Vasile – M-am însingurat pentru că am simţit că nu mă mai iubeşti (1)

   
    Nu ştiu să explic, dar când vorbesc cu pictorul Murivale Mureşan Vasile, mă încarc cu energie. Nu mă plictisesc, subiectele sunt inepuizabile, căci dincolo de pictură, artistul este o adevărată enciclopedie şi un izvor nesecat de creativitate. Îi spun:
Ca o flacără
-        Tu vorbeşti cu toată fiinţa -  cu trupul, cu sufletul, eşti ca o flacără! Nu am mai întâlnit pe cineva ca tine. Prin cuvinte şi prin artă , mă porţi prin timpuri şi spaţii din viaţa ta, spaţii  care mă ţin captivă atâta timp cât îmi povesteşti. Am impresia că eu însămi am fost acolo…
-        Da… Vezi, tu spui un lucru foarte frumos, care-mi aduce în minte o amintire specială legată de poetul Nichita Stănescu…
 Era seară. Şi eram trist…
     

    Măi,  la un moment dat, eram pe o stradă din Bistrița.  (Nu-mi dau seama dacă, în relatare, pictorul era la propriu în Bistriţa, locul copilăriei sale,  sau călătorea cu ajutorul imaginaţiei. Nici nu îndrăznesc să îl întreb, căci nu vreau sub niciun chip să-l scot din acea stare . El continuă,  absorbit parcă de sentimentele pe care tocmai le descrie).
 Era seară. Şi eram trist. Şi în starea aceea, am început să recit  un poem de-al lui Nichita,  de parcă vedeam poemul și ziceam:
“M-am însingurat
pentru că am simțit că tu nu mă mai iubești,-
lacrima mamei mele de gheață era,-
stăteam și rânjeam și o rugam să plângă,
dar iarnă se făcuse în munți.
M-am dat de mâncare lupilor,
dar lupii erau friguroși și bolânzi.
Mâncați-mă! am strigat la ei, am strigat.
Noi nu, mi-au răspuns,
noi nu mâncăm om înghețat!”
    Felul în care Murivale Mureşan Vasile mi-a recitat acel poem în acea seară , în expoziţia sa “Happy happy gay day”, mi-a înfiorat tot trupul, iar ochii mi se umeziseră. El nu era lângă mine, era însuşi poemul. E o tristeţe în această poezie care te absoarbe cu totul. Recita versurile acelea mereu… Aproape în şoaptă, am spus:
Dramatic
-        În seara aceea, dar şi în seara aceasta , ai întrupat acest poem în imaginaţia ta . Dar în feluri diferite. Cred că momentul de la Bistriţa a fost cu adevărat dramatic.
-        Da, ai înțeles foarte bine. Vezi, și eu zic: m-am însingurat pentru că am simţit că tu nu mă mai iubești/ lacrima mamei de gheață era/ stăteam și rânjeam și o rugam să plângă/ dar iarnă se făcuse în munţi/  m-am dat de mâncare lupilor/ mâncaţi-mă!, am strigat la ei/ noi nu, noi nu mâncăm om înghețat! Dar atunci am rostit-o cu un fel de înfrigurare  și, la un moment dat, am avut senzația că îl văd pe Nichita, care îmi zice: “ bătrâne!” Se pare că aşa obişnuia să se adreseze…


-         Dar eram îngrozitor de trist, pentru că poemul ăsta este groaznic de trist, groaznic de trist…

Silabisind poemul
     Repeta continuu  versurile, uneori silabisind, încercând parcă să trăiască şi să-mi transmită acea stare extraordinar de tristă şi extraordinar de filozofică: m-am însingurat pentru că simțeam că tu nu mă mai iubești/… lacrimile ei de gheață erau/ și rânjeam și o rugam să plângă/ dar era iarnă în munți/ și m-am dat de mâncare lupilor. Mâncaţi-mă am strigat la ei!/ noi nu, noi nu mâncăm om înghețat.

Se opreşte brusc.

-          Măi tu îți dai seama ce dimensiune mare… e așa și o dimensiune a morții... Și să știi, lupii nu mănâncă mortăciune înghețată. Vezi ce cantabilitate are acest poem?
Nici lupii nu te mai mănâncă!
Repetă : m-am însingurat pentru că simțeam că tu nu mă mai iubești/ lacrima mamei …
-        Lipsa iubirii ucide, spun eu. Alte cuvinte nu am găsit în acel moment.
El adaugă, prins în sentimentul tristeţii:
-        Nici lupii nu te mai mănâncă …

Georgeta Istrate

P.S. Fotografiile sunt de pe pagina de Facebook a artistului.

Murivale Mureşan Vasile , despre poetul Nichita Stănescu


  

  





 Nichita Stănescu a plecat dintre noi  de vreo 35 de ani, spune pictorul. Dar el are încă o flacără, el este iubit…




    I-am  făcut două portrete.  Vai, ce portrete! O  să le expun la Muzeul Literaturii…


            Lumina de divinitate
    Zice, stai puțin! Nichita Stănescu era conștient de starea excepţională de creativitate în care se află. Vreau doar să precizez că lucrurile astea vin când vor ele . De Nichita se spune că, între  30 și  40 de ani, nu a avut stare de genialitate! El a avut starea asta de grație în ultimii zece ani ai vieții sale. Atunci a fost ceva ieşit din comun.  Nichita era deja  cântărit! Era  ştiut, verificat și pus într-o formulă aproape nouă a spusului. El a înnoit un pic limba, domnule!!! A reinventat-o. S-a reinventat pe el însuşi. Prin el erau sedimentate multe culturi. Nichita era un om care a studiat, a schimbat sintaxa în literatură. Ăsta nu este un lucru tocmai ușor. Poezia lui este aproape senzitivă. Te cucerește, pentru că are un fel de libertate asumată. Are o inocență de copil. Omului stil genialitate îi place să inventeze, să se inventeze, este jucăuș.  Dacă ucizi copilul ăla din tine, te duci spre o bătrânețe. Iar bătrânețea poate fi foarte frumoasă câtă vreme tu încă mai ai spiritul  cald și vesel de copil. Ai încă  lumina aia… Știi, copilul are o lumină de divinitate!!!!!

Georgeta Istrate

P.S. Fotografiile sunt luate de pe pagina de Facebook a artistului.